SRS spune de ce l-a facut "jigodie" pe Basescu

Asta cu toate ca eu am auzit ca nu mai sunt chiar asa de certati…

Nu ma pot stapani sa nu fur integral un material suculent din Saptamana Financiara (!). Intr-un interviu de exceptie realizat de Ciprian Chirvasiu, Nasu’ spune tot. Adica tot ce vrea el. Printre altele despre multe dedesubturi mai mult sau mai putin cunoscute publicului larg, cu detalii picante sau amintiri nostalgice. Ceea ce mi se pare interesant este ca face apel la sfarsitul tatalui sau, ucis de Securitatea NKVD-ista din Brasov in timpul interogatoriului, raspunzand de fapt la o intrebare daca s-a saturat de presa. Raspunsul este “nu”.

Nasu’ SRS: „Am devenit milionar vânzând acţiunile de la Ziua“

Sorin Rosca Stănescu, unul dintre cei mai influenţi jurnalisti din România, dezvăluie în exclusivitate pentru „Săptămâna Financiară“ cum a reusit să facă avere
– Domnule Sorin Rosca Stănescu, diferenţa de vârstă dintre noi doi este de 15 ani. Când, alături de Victor Frunză, puneaţi bazele cenaclului “George Călinescu”, debutaţi cu versuri în revista “Luceafărul” si la emisiunile literare de la Radio, eu abia veneam pe lume. Dumneavoastră aţi debutat în publicistică la revista studenţească de cultură “Amfiteatru”, în 1969. Tot acolo am debutat si eu, cu poezie, dar cu 17 ani mai târziu, pe vremea când revista era condusă de Constanţa Buzea. În aceeasi perioadă, am intrat în presa studenţească si am fondat revista “Nord”, a campusului din Baia Mare. A fost desfiinţată după un an, pentru că a fost lăudată la “Europa liberă”. Tot pe atunci, în Capitală, după episodul Blandiana, transferat fiind la “Informaţia Bucurestiului”, dumneavoastră vă revoltaţi împotriva faptului că ziarul nu conţinea anchete de substanţă si vă declaraţi nemulţumit de politica lui Ceausescu. În semn de protest, v-aţi dat demisia din redacţie si din calitatea de membru PCR. Eu tocmai deveneam un fragil profesor de limba română si începeam colaborarea la “Scânteia Tineretului” si la SLAST. Prin 1992, plecaţi de la “România liberă” la “Evenimentul zilei” unde, sub “bagheta” lui Ion Cristoiu, aţi deţinut funcţia de redactor sef adjunct. În 1994, când dumneavoastră tocmai plecaţi, eu am venit acolo tot de la “România liberă”, ca adjunct al bietului Val Bălănică si subordonat al Simonei Ionescu, la secţia “Investigaţii, reporteri speciali”. Mai târziu, pe vremea lui Cornel Nistorescu, am fost si eu redactor sef-adjunct la “Evenimentul zilei”. Împlinesc aproape un sfert de veac de când respir presă. De ce eu nu am bani iar dumeavoastră aveţi? “De prost ce-ai fost!”, o să zică lumea. Credeţi că, dacă mai scriu cinstit încă 15 ani în presa din România, am sanse să mă pricopsesc?
– Eram redactor sef-adjunct la “Evenimentul zilei”-a fost o experienţă uluitoare!-si am avut posibilitatea să-i angajez pe cei mai mulţi dintre jurnalistii care au lucrat acolo. N-aveam spaţiu si organizam concursurile în parcarea de la Piaţa Presei Libere. Ziaristi foarte cunoscuţi azi au fost angajaţi pornind de la aceste examene din parcare. Aveam niste cutii mari, pline de foi pe care notasem temele. Venea cine dorea-elevi, studenţi-si din acele “urne” improvizate extrăgea câte un bileţel pe care scria, de pildă: “Te duci în staţia de autobuz cutare, găsesti un subiect, faci o stire publicabilă si vii cu ea într-un ceas”. Asa făceam primele selecţii. La “Evenimentul zilei”, lucrurile mergeau foarte bine. Prin ’92-’93, ajunsese să vândă câte 830.000 de exemplare pe număr. Cât tot tirajul restului presei centrale la un loc. Formula gazetărească pe care o adoptasem, împreună cu echipa condusă de Cristoiu, era atât de simplă, încât noi aproape că nu mai aveam ce să facem. Această formulă se adresa unor tineri care abia începeau să înveţe meserie. Eu conduceam departamente foarte importante: politic, investigaţii, servicii secrete. Dar, mai mult ajunsesem să fac eu însumi dezvăluiri si investigaţii, fiindcă treaba mergea de la sine. Deci, din punct de vedere profesional, acolo atinsesem un vârf, după care nu mai aveam încotro să mă duc. Mă aflam în primul concediu peste hotare, în Grecia, ca si dumneavoastră, fără bani, plecasem cu vreo 200 de dolari, împreună cu Gabriel G. Stănescu, care lucra si el tot la “Evenimentul zilei”. Si, într-o noapte, am avut un vis ciudat. Am visat că trebuie neapărat să ajung în Peloponez, stăteam de vorbă cu spartanii si simţeam că se va schimba fundamental viaţa mea. M-am trezit socat în zori. În curtea unui ţăranului grec unde locuiam, era un măslin. Sub acel copac, îmi beam cafeaua si mă gândeam la visul din noaptea trecută. S-a trezit si Gabi Stănescu. I-am spus că vom schimba tot progamul si că trebuie să mergem în Peloponez. În aceeasi zi, de la Bucuresti m-a sunat Horia Tabacu. M-a chemat urgent înapoi în România, pentru că se face un nou ziar, “Ultimul cuvânt”, la care ei vor să mă pună sef. M-am întors în ţară, am negociat primul meu contract adevărat, cu un salariu cam de zece ori mai mare decât la “Evenimentul zilei” si de douăzeci de ori mai mare decât cel de la “România liberă”, unde avusesem un salariu egal cu cel al lui Băcanu. În plus, am primit, pentru prima oară, acţiuni: 5% din acţiunile companiei care tocmai se năstea. Am vorbit atunci cu Cristian Burci si am pus sase condiţii. Aproape toate ţineau de libertatea mea de miscare, ca jurnalist. Nici una dintre acestea nu a fost îndeplinită. După ce am pus la punct toată redacţia, am demisionat la numărul 13. Am plecat de la un salariu urias, am renunţat la acţiuni si m-am întors la România liberă, pe un salariu de douăzeci de ori mai mic. După plecarea mea de la “Ultimul cuvânt”, redacţia s-a spart, iar oamenii au venit după mine. Băcanu a insistat să facem un alt ziar. Am verificat dacă există bani. Societatea “R” avea fondurile necesare. În consecinţă, am început să-i primesc pe cei de la “Ultimul cuvânt”, care plecaseră după “Nasu”. Am creat o redacţie, am găsit numele publicaţiei, “Ziua” -unul dintre colegii mei a fost inspirat, nu mai stiu cine, am organizat un concurs si am dat o primă. Când ne aflam pe linia de start, Florin Georgescu, pe atunci ministru al Finanţelor si membru de vază la PDSR, a blocat conturile României libere, sub un pretext oarecare. Au inventat ceva. Si nu am mai avut acces la bani. Angajasem întreaga redacţie, stăteam cu toţii pe culoare si într-un birou de la “România liberă”. Trebuia să demarăm proiectul. Luasem hârtia si achiziţionaserăm, fără să o fi plătit, aparatura electronică. Era primul ziar electronizat, după “Ultimul cuvânt”. După câteva luni, situaţia a revenit la normal, conturile au fost deblocate. Fusese un simplu pretext ca să nu pot scoate eu un ziar. Eram perceput ca un dusman înrăit al PDSR. În situaţia aceea, de comun acord cu Băcanu, am început să caut investitori, asociaţi cu bani. Astfel, l-am cooptat pe Dinu Patriciu, pe care îl cunosteam. Îl ajutasem în 1990, tot la rugămintea lui Petre Mihai Băcanu, să scoată ziarul “Liberalul”. Eu am adunat atunci toată redacţia. Le-am donat si o masină de scris, care a fost apoi aruncată pe fereastră de către mineri. Nici Patriciu, nici Băcanu nu au fost de acord să contribuie cu mai puţin de jumătate din sumă. Fiecare voia să aibă o poziţie dominantă ca acţionar. Din situaţia asta a rezultat un 6% pentru Rosca, cu dreptul să cumpăr în viitor, la preţul de pornire, încă 10%. Si iată-mă din nou acţionar, cu un jumătate din salariul de la “Ultimul cuvânt”: 500 de dolari. Asa a pornit ziarul “Ziua”. Mai apoi, Dinu Patriciu a cumpărat si partea “României libere”, când, la un moment dat, nu s-au mai înţeles din punct de vedere politic. Dinu Patriciu era împotriva Convenţiei Democrate si a optat pentru un traseu independent, iar Băcanu era unul dintre promotorii CDR. Am rămas să conduc “Ziua”, dar cu acţionar majoritar Dinu Patriciu. Treptat, am cumpărat cele 10% la care aveam dreptul si am ajuns astfel la 16% din acţiunile ziarului. Când m-am căsătorit, Dinu Patriciu mi-a fost nas si mi-a mai oferit, drept cadou de nuntă, încă 10% din acţiunile lui. Deci am ajuns la 26%. În clipa când Asociaţia salariaţilor din Petrom a vrut să cumpere acţiunile ziarului “Ziua”, printr-un audit, valoarea lor totală a fost cotată la 10 milioane de dolari. Prin urmare, eu am primit 2,6 milioane de dolari. Am vândut în trei transe. Astfel, dintr-un ziarist rupt în fund am ajuns să devin un om cu bani. Apoi, banii fac bani.
– De la cine aţi învăţat jurnalism înainte de 1989? Care v-au fost maestrii si ce lecţii fundamentale aţi primit de la domniile lor? Era o vreme când “puţină lume stia cu balonul”, cum spunea Nichita Stănescu referindu-se la poezie.
– Primul meu mentor a fost Adrian Dohotaru, Dumnezeu să-l ierte. A fost unul dintre cei mai mari reporteri pe care i-a dat România. A scris niste reportaje uluitoare, foarte curajoase pentru vremea respectivă. Unul senzaţional: “Există nervi”. E adevărat, revistele studenţesti erau atunci un fel de supape ale regimului. Aveam un grad de libertatate mai mare decât restul presei. Numai că ieseau în tiraje mici. Cu toate acestea, asa s-au creat, de fapt, adevăratele scoli de presă din ţara noastră. Eram la revista “Amfiteatru”, dar aveam înclinaţie mai degrabă pentru anchete, nu pentru reportaj. Deci n-am luat-o pe drumul lui Dohotaru, pe care îl admiram foarte mult. Eu eram foarte critic si foarte activ. Eram student la Drept, angajat cu o jumătate de normă. Iar “Amfiteatru” era o revistă de cultură, care apărea doar o dată pe lună, sub conducerea lui Achiţei, rectorul de la Arte Plastice. Adrian Păunescu nu mai era acolo, dar era încă Ana Blandiana, ca sefă a secţiei de poezie. Nu mă îndreptam însă spre jurnalismul de cultură ci către cel de investigaţii. Un mare comunist, dar un mare făcător de ziaristi, Nicolae Stoian, prin mâna căruia a trecut crema jurnalisticii românesti, într-un fel sau altul, conducea revista “Viaţa studenţescă”. A observat că fac anchete si a insistat ca să mă transfer la ei. M-am sfătuit cu Ana Blandiana, care mi-a vorbit foarte frumos despre Stoian, stia că-si apără oamenii si mi-a zis că ar fi bine să accept. “Viaţa studenţescă” nu era o gazetă comunistă, si ea avea un grad de libertate mai mare decât restul presei, asa încât mi-am cerut transferul acolo. O vreme, am fost solicitat să scriu si să coordonez cele două pagini de politică externă. Apoi m-am consacrat numai anchetelor. În plus, ani de zile am ţinut o rubrică numită “Omicron”, unde publicam numai dezvăluiri care, păstrând proporţiile, erau extrem de tari la vremea aceea. Nu era puţin lucru atunci ca, scriind, să schimbi un rector sau un sef comunist dintr-un centru universitar. În climatul acesta ne-am format mulţi: eu, Tudor Octavian, Nistorescu, Tatulici, Cristoiu, Ioan T. Morar, Buduca, Grosan, Traian Ungureanu. Dar, la un moment dat, “Amfiteatru” si “Viaţa studenţească” s-au unit. Si s-a ivit o ceartă între Constanţa Buzea si Ana Blandiana. Fiecare dorea să conducă departamentul de poezie. Din acest conflict, ne-am trezit cu cele sase poeme incendiare în epocă ale Anei Blandiana, care au pus în alertă conducerea superioară a partidului. S-a luat decizia să se termine cu acel “cuib de vipere”. Si ne-au pulverizat. M-am pomenit ziarist la “Informaţia Bucurestiului”.
– Cât câstigaţi atunci din presă, domnule Rosca Stănescu? Vă făceaţi supe din “fraţii Petreus” sau “operaţiunea portbagajul” funcţiona mai eficient decât în zilele noastre?
– Ca simplu reporter, cel mai mare salariu pe care l-am avut a fost de 2.400 de lei. Inginerii primeau cam 4.500-5.000. Era totusi un salariu decent. Avem si alte avantaje. Dacă făceam o anchetă într-un centru universitar, mâncam la cantina studenţească si nu mai cheltuiam, biletele de tren si de avion se decontau, era bine.
– În urma scandalului pe care l-aţi stârnit cu demisiile dumneavoastră în ’87, după ce Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă si alţi câţiva intraseră la puscărie fiindcă au fost surprinsi pe când încercau să tipărească o “Românie liberă” anticomunistă, alături de scriitorul Mircea Popa (care din pricina asta a si fost arestat si condamnat la moarte!), v-aţi apucat să manufacturaţi, cu hârtie de tipar furată de la Ambasada Spaniei, cu o masină de scris clandestină si cu făcăleţul mamei dumneavoastră, ziarul “Libertatea”, prin care îndemnaţi poporul să se ridice împotriva dictaturii lui “nea Nicu”. Surplusul de hârtie îl păstraţi pentru manifeste. Ce reprezenta atunci în mintea dumneavoastră un ziar: un mijloc de informare onestă a cetăţenilor din ţarcul dictatorial, unul de propagandă pro sau anti ceva, un instrument în stare să ridice, prin cuvânt, un popor contra unui sistem represiv care nu-l mai reprezenta, unul de manipulare, ori o operă în sine? Voiaţi să faceţi un ziar sau făceaţi, de fapt, jocul unei conspiraţii? La capătul drumului, vă asteptau niste sume, niste favoruri? Sau, pur si simplu, aţi făcut-o dintr-un romantism naiv?
– Am editat numai două numere din acel ziar, căci eram atât de strasnic urmăriţi încât am sistat totul. Mircea Popa a făcut imprudenţa să nu ardă toate urmele si a păstrat, din nostalgie, două exemplare, care au fost confiscate de Securitate. Asa l-au prins si l-au arestat. La data aceea, era o combinaţie în ceea ce făceam noi. Aveam un prieten, Dumitru Constantin, care avizat publicarea versurilor Anei Blandiana. A fost si el dat afară, a fost cel mai aspru pedepsit: a fost detasat la o revistă a pompierilor. Era atât de supărat, încât îmi spunea că ar vrea să facă singur un ziar. Cu litere decupate dintr-o bucată de linoleum. El ne-a dat ideea. Dar n-aveam curajul să lucrez cu el. Era prea urmărit. Am vrut să inventăm, în primul rând, un intrument subversiv de luptă împotriva regimului. Ziarul era intitulat, într-adevăr, “Libertatea”, dar dedesubt scria: “Organ al organizaţiei de partid “. Mizam pe faptul că, în felul acesta, îi vom sugera lui Ceausescu că, în interiorul Partidului Comunist, la vârf, s-a constituit o organizaţie împotriva lui. În acelasi timp, ne pregăteam pentru iminenta noastră arestare, pentru interogatorii si chiar pentru tortură. Fiecare dintre noi memorase sute de nume ale fruntasilor Securităţii si ai PCR. Urma ca, la interogatorii, să tot scăpăm câte unul, să ne prelungim astfel vieţile si să le oferim piste false. Deci, iniţial, a fost vorba despre o miscare subversivă. Voiam să inducem o stare de alertă si să creăm degringoladă chiar în epicentrul comunismului. Dar n-a fost doar atât: noi chiar dădeam informaţii acolo! De pildă, această publicaţie avea pe ultima pagină, sub forma unor stiri mici, scenarii prin care cetăţenii puteau să protesteze împotriva regimului, fără să-si asume riscuri. Spre exemplu, îi învăţam că dacă, în timpul unui meci de fotbal sau când acesta se termină, se strigă “Jos Ceausescu!” sau “Jos comunismul!”, se disipează posibilitatea de a fi identificaţi cei care au făcut-o. Erau mulţi oameni si foarte greu erau de prins cei care au început. Sau-că în cartierele mari, pot să instaleze pe un bloc niste difuzoare vechi, care nu costau mult, erau accesibile, si un magnetofon de care te puteai dispensa, si să lanseze noaptea, în eter, strigătul de protest. Culmea, una dintre sugestii se referea la sfârsitul mitingurilor organizate de Ceausescu. Când toţi plecau la băut, când lumea nu mai era strict supravegheată de securistii întreprinderilor. În fine, purtam si o bătălie ideologică în interiorul acestei publicaţii. Eram patru insi care o concepeau: eu, Popa si soţiile noastre. Eu si soţia mea eram de dreapta, Mircea Popa a fost întotdeauna de stânga. La vremea aceea, el nu vedea mai mult decât un “comunism cu faţă umană”, apăruse Gorbaciov, iar eu începusem să mă gândesc nu la capitalism-nu băteam până acolo!- dar, în orice caz, la spargerea CAP-urilor si la împroprietărirea ţăranilor, la libertatea unor întreprinderi mici si mijlocii. Din bătălia dintre noi doi, n-a iesit decât un fel de Perestroika. Nu ne-a dus capul mai departe. Însă Mircea Popa nu s-a mărginit numai la asta. Era responsabilul unui cinematograf de pe Calea Mosilor. Difuza acolo niste filme politice rusesti foarte interesante, urmate de dezbateri, din perspectiva unei stângi mult mai liberale. Iar Croitoru, secretarul cu propaganda la Comitetul Municipal de Partid Bucuresti, a interzis iniţiativa lui Popa, pentru că acesta voia să o extindă si să o ducă chiar pe platformele industriale. Atunci, Popa s-a dus la ambasada sovietică si a cerut în mod oficial să emigreze în URSS, fără ca nimeni din familia sa să stie limba rusă. Dar rusii si-au bătut joc de el: i-au cerut 20.000 de dolari, ca să-i dea o bucăţică de pământ, undeva în stepă. El se afla deja pe lista neagră a Securităţii. Iar, când au început evenimentele dintre 17-21 decembrie 1989, au fost arestaţi toţi. Deci pe Popa nu l-au arestat fiindcă ar fi tipărit acel ziar ilegal. Ci pentru că era trecut pe acea listă. I-au făcut o percheziţie, au descoperit cele două numere “Libertatea” si o scrisoare pe care i-o trimisese lui Gorbaciov. Ziarele le-am recuperat, purtând stampilele Securităţii.
– Pe dumneavoastră de ce nu v-au arestat atunci?
-Pentru că Mircea Popa n-a apucat să mă toarne. A fost bătut, dar numai puţin la tălpi, si a rezistat. El mi-a spus că, dacă ar fi continuat să-l maltrateze câteva zile, probabil că m-ar fi turnat. Dar, până atunci, ar fi “recitat” lista cu sutele de nume de comunisti. Încă o precizare: el nu a fost condamnat la moarte, ci doar a stat în celulă cu Răceanu, care fusese, într-adevăr, condamnat la moarte. Semn că nu era exclus să i se întâmple asta si lui Popa. Puteau inventa usor un motiv precum “spionaj în favoarea Uniunii Sovietice”, sau ceva de felul acesta.
-Dacă aţi absolvit Dreptul, de ce nu aţi rămas în magistratură? Noica zicea că nu poţi face cu adevărat filosofie decât dacă te-ai născut cu “organul” pentru această îndelednicire. Dumneavoastră v-aţi născut cu “organul” pentru apărarea legii, cu cel pentru anchetă si analiză jurnalistică, cu cel pentru management, cu cel al stiinţei de a face bani, cu cel pentru “combinaţii”, cu cel literar? Sau v-aţi născut cu “organul” pentru supravieţuire? Că, vorba fostului dumneavoastră prieten, aţi supravieţuit bine.
-Aţi început punctând anumite elemente foarte exacte din biografia mea. Încă din primii ani de liceu, scriam poeme. La “Sfântul Sava”, am fost presedintele cenaclului de poezie. Acolo, l-am debutat si pe Corneliu Vadim Tudor. Abia apoi am debutat împreună în “Luceafărul” si la Radio. Eu m-am ratat ca poet, el nu. Optasem pentru secţia umanistă a liceului si-n consecinţă direcţiile mele erau destul de limitate. Nu mai avem decât trei opţiuni: să urmez Filologia, Filosofia sau Dreptul. Erau accesibile, fiindcă au existat trei ani când la aceste facultăţi se ridicaseră barierele legate de dosar. După acei trei ani, restricţiile au revenit. Iar eu avusesem probleme politice cu familia. Liceean fiind, am asistat la cusuri de filologie, filosofie si drept. Se putea duce oricine să o facă. Nu mi-a plăcut Filologia, am fost convins că mă voi pierde în prostii. Filosofia era cea marxistă. În afară de niste cursuri predate de academicianul Moisil sau de Mircea Maliţa, restul…Deci Dreptul mi s-a părut mai interesant. Erau profesori foarte mari acolo. Dar eu stiam că vreau să fac altceva. Ori literatură, ori presă. La capătul ultimului an de facultate, am început să lucrez deja la “Amfiteatru”, recomandat de un filosof existenţialist, Grigore Popa, care fusese recent eliberat din închisoare. Fusese arestat la Cluj, după evenimentele din Ungaria. Era prieten cu Achiţei si el m-a recomandat să fiu primit cu jumătate de normă.
-Aţi fost “nas” si la “România liberă”?
-Băcanu mi-a acordat o mare libertate profesională. Lucram cu el în birou. Am fost si suntem prieteni foarte buni. Si acolo am făcut, practic, toate angajările.
-De ce colegului dumneavoastră Horia Tabacu i se spunea “finul”?
-El avea o prietenă, la care eu si cu fosta mea soţie ţineam foarte mult. Aveau de gând să se căsătorească, iar eu urma să-i fiu nas. Nu a mai fost să se întâmple, dar el începuse să mi se adreseze cu acest apelativ iar eu începusem să-i spun “fin”.
-În 1994, împreună cu Petre Mihai Băcanu, Dinu Patriciu si partenerul de afaceri al acestuia, George Gaiţă, aţi fondat cotidianul “Ziua”, pe care l-aţi condus până de curând. Era momentul când presa a priceput că nu mai poate trăi numai din tiraje sau din audienţe. Si că nu are decât sansa de a se apuca de mâna pe care i-o întindea publicitatea plătită. Faţă de “Evenimentul zilei”, “Ziua” era un concept editorial ceva mai diferit. Un ziar mai puţin tabloidizat, mai serios, axat pe anchete, pe dezvăluiri incendiare si pe comentarii. Se spunea pe la colţuri că “reţeta” pica la fix, ca să reînvie clasicul dicton al lui Pamfil Seicaru : “Etajul si santajul”. Si că aţi atras colaboratori externi de marcă, tocmai ca ziarul să capete acea crustă de credibilitate de care avea nevoie, pentru a putea să fie virulent si fără motiv. “Ziua” a purtat “stampila” seicariană, după cum “Evenimentul Zilei” pe cea de “ziarul cu găina care naste pui vii”. Ce santaje celebre vă stârnesc acum nostalgia, domnule Rosca Stănescu?
-În primii doi ani, “Ziua” a dus-o foarte greu. A stat permanent în pragul falimentului. Nici Particiu, nici Gaiţă nu mai aveau bani. “Pompaseră” deja eroic vreo două milioane si jumătate de dolari în ziar. În plus, la putere era PDSR-ul. Dinu Patriciu era văzut ca un mare dusman al lui Iliescu si al lui Văcăroiu. Acestia din urmă au schimbat chiar legi, cu intenţia de a-i da în cap. Nu primeam nici un fel de contracte, totul era în mâna statului, proprietatea privată nu ajunsese să se dezvolte prea mult. Noaptea, nu puteam dormi. Stomacul mi se făcea ca de piatră, când mă gândeam cu ce o să plătesc salariile, hârtia, tipografia. În climatul acesta, am si pornit campania “Iliescu-KGB”. Dublată imediat si de acuzaţia că a contribuiut decisiv la moarte a 2.000 de oameni, dând ordin să se înarmeze civilii, înainte să se fi tras în populaţie, înainte să fi apărut asa-zisul “fenomen terorist”. Si m-am ales cu faimosul proces, care a durat mai mult de doi ani, prin care, între altele, mi-a fost ridicat dreptul de-a călători. Dar acest proces a creat o teribilă solidaritate naţională si internaţională cu mine si cu ziarul. Peste toate, s-a suprapus serialul de dezvăluiri despre Bancorex, “pusculiţa” PDSR-ului. În final, am câstigat în ambele cazuri: si în procesul cu Iliescu, si în cele cu Temesan. Acesta din urmă pusese 2.000 de angajaţi să mă dea în judecată. Un ziarist si un ziar au suferit tentativa de a fi efectiv striviţi dar au supravieţuit si ziarul, si Rosca, si Tana Ardeleanu-reporterul care a venit cu dezvăluirea despre legăturile din studenţie ale lui Iliescu cu serviciul secret sovietic. Însă toate acestea au creat un extraordinar ascendent. Si, dintr-o dată, toate firmele mari particulare au venit cu contracte de publicitate si, brusc, am început să câstigăm mai mulţi bani decât “Evenimentul zilei”. În delegaţiile oficiale, prin avioanele prezidenţiale, îmi băteam joc permanent de Cornel Nistorescu, de faţă cu ceilalţi directori din presă. Iar Nistorescu era înnebunit. Se afla si sub o mare presiune, începuse să aibă pierderi financiare masive. Într-un an, prin 1996 sau 1997 parcă, noi am avut opt sute si ceva de mii de dolari profit. Chiar înainte de căderea lui Iliescu, Lukoil a venit în România. Noi aveam pe-atunci numai contracte mici de publicitate. Dar, probabil, că au intuit care este potenţialul ziarului. Asa încât, patronul rus al Lukoil a ocupat un întreg etaj la Intercontinental si m-a invitat la discuţii. Am băut vodcă cu el la 11 dimineaţa. Si mi-a propus un contract. Am negociat 830.000 de dolari. A fost uluitor! Nu câstigasem atâţia bani niciodată!
-Atunci, de unde percepţia asta de ziar care santajează?
-Din invidia domnului Cornel Nistorescu, cu care eu m-am certat întotdeauna. De când eram colegi la “Viaţa studenţească”, ne certam. Eu îl acuzam că nu stie meserie, fiindcă scrie reportaje în care laudă sistemul, el spunea că munca de investigaţii nu este adevărata presă.
-Haideţi domnule Rosca Stănescu, eu cred că este cel mai mare reporter de la Brunea Fox încoace!
-Nu pot să recunosc asa ceva! Este un foarte bun reporter, dar nu poate să îl egaleze pe Adrian Dohotaru, ori, sub nici o formă, pe Tudor Octavian!
-După un timp, Asociaţia Salariaţilor Petrom a făcut acea achiziţie masivă de acţiuni la “Ziua”. De atunci încoace, numele dumneavoastră a apărut, la răstimpuri, alături de nume implicate în sonore scandaluri financiare. În primul rând, lângă cel al bunului dumneavoastră prieten Dinu Patriciu. Sau altele precum-citez la întâmplare-Sorin Ovidiu Vântu, Colin Hart, Liviu Luca, Grigore Miu, Dan Fisher, Lia Roberts, Dorinel Umbrărescu, gruparea Alexandru Bittner-Adrian Petrache, Gabriel “Puiu” Popoviciu, Mihai Cuptor, Răzvan Temesan, Verestoy Attila, Teodor Melescanu, Ludovic Orban, Cătalin Harnagea. Iar lista e lungă. Despre mulţi nici nu mai stiu ce au făcut. Si nimeni n-a stat până acum să pună cap la cap iţele unor povesti atât de tulburi.
-E un cocktail Molotov în enumerarea dumneavoastră. Absolut niciodată eu nu am deschis vreun cont, în nici o monedă, în banca lui Temesan! “Ziua” a avut două conturi, fără nici un ban în ele, pe care Temesan, când am început campania “Iliescu-KGB”, le-a anulat. Ne-a trimis niste hârtii, prin care ne anunţa acest fapt. Este un gest inexplicabil pentru o bancă! În acele adrese se preciza că, din cauza poziţiei politice a ziarului, conturile au fost anulate! Din secunda aceea, în mod firesc, m-am întrebat ce e cu banca asta. Si am devenit atent la Bancorex. Este un fapt unic în lume ca o bancă să te sancţioneze politic! Astfel s-au declansat investigaţiile asupra acestei instituţii. Vreau să fie limpede: până acum un an, când am împrumutat niste bani ca să cumpăr terenuri, eu nu am avut nici un credit, la nici o bancă din lume. Tot ce aţi citit despre subiectul asta sunt niste bazaconii! Iar cu Temesan sunt încă în procese. Eu câstig, el mă dă în continuare, si pe mine, si ziarul în judecată. Dinu Patriciu este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Este un om pe care-l stimez în mod deosebit. Este si nasul meu, nasul copiilor mei. Nu sunt partener cu el la Rompetrol. Dar stiu că are atâţia avocaţi români si străini, plătiţi pentru a studia fiecare act, încât sunt convins că nu a încălcat vreodată legile. Ca orice om de afaceri foarte dinamic si ingenios, sunt la fel de convins că a profitat de orice lacună a legilor. Unde legea nu interzice, înseamnă că este permis. Iar Dinu Patriciu a reusit, cu avocaţii săi, să se strecoare prin “zonele albe”, asa cum fac toţi oamenii de afaceri din România si din toată lumea. De aceea, cred că procesul politic intentat de procurorii lui Traian Băsescu, împotriva lui Patriciu se va finaliza în favoarea celui din urmă. Când Dinu Patriciu a fost arestat ilegal, s-a produs ruptura în relaţia mea cu Băsescu. Am încercat să fiu prieten cu amândoi, dar am fost nevoit să renunţ la una dintre cele două prietenii. De aceea, i-am dat telefon atunci lui Traian Băsescu.
-Vă mai aduceţi aminte cu exactitate ce aţi discutat cu domnia sa?
-E greu să-mi aduc aminte cu exactitate. Dar, în linii mari, i-am spus că este un om care-si trădează idealurile, că este presedintele României si garantul Constituţiei, deci că nu avea voie să intervină spre a-i fi arestat un adversar politic, că a îndemnat procurorii să încalce legile, că am date si dovezi concrete în acest sens: stiam ce a făcut joi, ce a făcut vineri, cu cine s-a întâlnit, ce le-a spus acelor persoane. Nu uitaţi că aveam acelasi cerc de prieteni, cunosteam perfect ce s-a întâmplat. Apoi i-am zis că nu mai pot fi prietenul lui si că, din punctul meu de vedere, este o jigodie. El s-a justificat, a încercat să-mi explice. Convorbirea a durat 11 minute. Si, de atunci, n-am mai vorbit niciodată cu el. Acestea în legătură cu Dinu Patriciu. Să dicutăm acum despre Sorin Ovidiu Vântu. Este un alt prieten al meu, un om pe care-l respect si la care ţin foarte mult. Cred că este unul dintre cei mai inteligenţi oameni din România. Desi joc foarte bine sah, pe Vântu nu am reusit să-l bat niciodată. Este înspăimântător de bun! Într-adevăr, Vântu este un maestru al combinaţiilor financiare. Nu aveam nici o legătură cu el, când, la “Ziua”, am aprofundat scandalul FNI. Dar nu am reusit să descopăr vreo încălcare a legii săvârsită de SOV. Eu si colegii mei am făcut zeci de investigaţii pe tema asta. Mai mult, am descoperit suficiente dovezi că toată chestiunea a fost montată politic. În ultimă instanţă, de atâţia ani, nu a fost administrată nici o probă care ducă la o condamnare definitivă pentru vreun delict comis de el. Mai departe. Liviu Luca este un om deosebit. Sunt prieten cu el, în ciuda unor calomnii care s-au publicat prin ziare. Lui Liviu Luca nu i se poate reprosa absolut nimic. Nu agreez moda prin care se afirmă despre cineva că este “un personaj controversat”. Ce înseamnă “personaj controversat”?! Berlusconi vine prima dată la conducerea Italiei, după ce câţiva procurori, cu niste politicieni în spate, declansează anchete îndreptate împotriva aprope tuturor membrilor guvernului. Un prim ministru fuge din ţară. Clasa politică se decredibilizase total. Pe acest fond, magnatul de presă Berlusconi câstigă alegerile. După un an, este strivit sub acuzaţii de corupţie si este debarcat. Apoi, iată, revine si câstigă. A eticheta un om drept “controversat” este o bazaconie. Un om este cinstit sau necinstit. Nu există “oameni controvesaţi”. Ci numai licenţe gazetăresti, inventate ca să nu fii dat în judecată.
-Aţi fost acuzat de multe: de la spălare de bani, la tranzacţii ilegale cu acţiuni făcute pe piaţa de capital.
– Asta nu mai e o licenţă! Este o acuzaţie oficială a procurorilor lui Băsescu, care anchetează cazul “Rompetrol”. Trebuia să mă agaţe si pe mine cu ceva! Că mă aflu printre cei trei mii de insi care au cumpărat si au vândut acţiuni în perioada aceea. Acuzaţia cu pricina face obiectul unui dosar penal, în care sunt învinuit că am folosit informaţii privilegiate de natură bursieră. Parchetul a făcut un control asupra tuturor operaţiilor financiare pe care le-am derulat în ultimii 10 ani, încercând să demonstreze o posibilă spălare de bani. Până acum, n-au găsit nimic. Nu există nici un rechizitoriu în legătură cu asta. Procesul nici măcar nu a început. Se află în niste faze preliminarii. La Parchet nu mă mai duc. Am fost o singură dată, când mi s-au oferit două ore, ca să citesc 50 de volume! Cu procurorii plătiţi de Băsescu nu discut! Deocamdată, instanţa a decis restituirea dosarului la Parchet. În cazul meu, s-au găsit cinci abuzuri ale celor doi procurori, care atrag după sine nulitatea absolută a acuzaţiilor. Eu, în continuare, joc pe bursă. Si-mi exercit toate drepturile unei persoane care tranzacţionează acţiuni.
-Ziarele vă catalogau drept unul dintre “cei mai influenţi” sau “cei mai vizibili” jurnalisti din România, politicienii si afaceristii se temeau de “Ziua”, ca dracul de tămâie. Dumneavoastră ce sunteţi de fapt: gazetar sau om de afaceri? Ori, prin logodna celor două statute, aţi obţinut ceea ce îsi doreste oricine în lume: puterea? Câtă putere aveţi, domnule Rosca Stănescu? Si ce faceţi cu ea?
-După ce am devenit brusc milionar, prin vânzarea acţiunilor de la “Ziua”, am avut două opţiuni fundamentale: fie las banii “să doarmă” în bănci, fie îi pun să lucreze. Am adoptat o a treia soluţie: o parte dintre ei am lăsat-o “să doarmă”, ca o rezervă pentru mine si familia mea, o altă parte a fost pusă la muncă. Cum puteau lucra acesti bani? Investindu-i. O parte pe bursă, o altă parte-în tranzacţii imobiliare. Vând, cumpăr terenuri, case si înmulţesc acesti bani. Da, am putere! Cu această putere în fiecare dimineaţă, timp de două ore, joc tenis. Am puterea de-a avea, din a treia căsătorie, încă doi copii: o fată în vârstă de doi ani si jumătate si un băieţel de câteva luni. Am deci puterea ca, la aproape 60 de ani, s-o iau de la început. Am puterea de-a învăţa lucruri noi: să mă scufund cu rechinii la diving, să sar cu parasuta. Am puterea de-a spune ceea ce vreau să spun, de câte ori sunt invitat la posturile de televiziune. Am puterea de a scrie numai ceea ce vreau să scriu. Am avut si puterea de-a pleca. De-a părăsi o funcţie foarte importantă si de a renunţa la, poate, unul dintre cele mai mari salarii pe care le-a avut cineva în presa română. Am avut puterea de-a renunţa la aceste avantaje, pentru a mă consacra celorlalte libertăţi. Libertatea de-a avea grijă de copii. Libertatea mai mare de-a spune ce vrei să spui. Da, am foarte multă putere. Si sunt oameni care se tem de mine. Alţii care mă urăsc. Unii care mă iubesc. Este foarte bine asa. Asta însemnă să fii un personaj puternic, nu un nimeni. Nu sunt un nimeni.
-În 2005, aţi controlat editorial cotidianul “Gardianul”. Am fost unul dintre cei care au pus umărul la apariţia lui, sub patronajul domnului Roibu. Se spunea că aveaţi nevoie de un ziar unde să publicaţi anchetele cele mai dure făcute de redacţia “Ziua”, fără să afectaţi prestigiul ziarului dumneavoastră de suflet. De atunci, “Gardianul” a fost absorbit de trustul lui Sorin Ovidiu Vântu. E o nebuloasă aici. Faceţi vă rog dumneavoastră lumină.
-La “Gardianul”, aveam niste prieteni foarte buni, de pe vremea “Evenimentului zilei”: Gabriel G. Stănescu si Sorin Ovidiu Bălan. La un moment dat, ziarul a trecut prin mari dificultăţi financiare. Domnul Roibu nu a mai avut posibilitatea să-l susţină. Atunci, am făcut un pariu. L-am preluat si am reusit, în sase luni, să diminuez de zece ori pierderile iar cei de acolo să ajungă să primească salarii mai mari. Nu pot fi transferate anchetele de la un ziar la altul, pentru că ele au niste autori, care s-ar supăra. La fiecare ziar, există anchete nepublicate din diverse motive. Dar nu pot fi “vărsate” sub nici o formă în alt ziar. Nici un coleg din presă nu ar suporta asa ceva. Dar ceva este adevărat în conţinutul întrebării dumneavoastră. M-am gândit ce sanse avea “Gardianul”. Era un ziar generalist, cam cum e “Ziua”, cum e “România liberă”. Deci nu avea o nisă proprie, pe care să se ducă. Si am hotărât că trebuie să se transforme într-un ziar care să conţină aproape exclusiv anchete. Chiar si în paginile de sport sau de cultură să publice anchete. Ceea ce s-a si întâmplat. Am redus pierderile, l-am adus la 15.000 de exemplare vândute. Când domnul Vântu si-a exprimat dorinţa să-l achiziţioneze , eu m-am retras. Este si acum un ziar interesant.
-Aţi fondat si “Averea”.
-Conceptul avea nevoie de o investiţie de 8-10 milioane de euro si urma să fie asezat pe piaţă în 3-4 ani. Era un ziar economic-financiar. Acest tip de ziare se asează mai greu, fiindcă nu poţi să aduci de la început ziaristi foarte buni, indiferent cât de bine i-ai plăti. Fiecare ziarist se crede buricul lumii, în sensul cel mai frumos al cuvântului. Dar, la o publicaţie cu totul nouă, nu ai nici o influenţă. Ziarul trebuie să capete putere, pentru ca să ai si tu, iar cuvântul tău să se facă auzit. Publicaţia de succes “Ziarul financiar” a stat pe pierderi vreo 5-6 ani. Timp în care a reusit să-si câstige o piaţă cu cititori puţini, dar sofisticaţi. Iar astăzi a devenit publicaţia cu cel mai mare profit din România. La “Averea”, acţionarul a refuzat să mai pompeze bani. Iar eu mi-am luat mâna de pe el.
-Era conceput ca un cotidian de bussines, dar a schiopătat de la bun început. Curând, s-a transformat în tabloid, si-a schimbat denumirea în “Click” si a poposit în curtea “Adevărul Holding”, patronată de domnul Patriciu. Mai important este că a devastat redacţia “Libertatea”, rupându-i conducerea editorială. A fost vorba despre o manevră deliberată? Sunteţi chiar atât de machiavelic?
-Eu nu am administrat ziarul decât pe vreame cât era un ziar de bussines. M-am numărat printre acţionari, iar când am vândut am câstigat bani.
-Pe 25 ianuarie 2008, aţi aruncat anunţul-bombă: plecaţi de la conducerea “Ziua”. “Descălecarea” dumneavoastră urma după ocultarea, de câţiva ani, a lui Petre Mihai Băcanu, după retragerea în umbră a lui Cornel Nistorescu si după demisia foarte recentă a lui Cristian Tudor Popescu de la “Gândul”. Dacă-l mai adăugăm si pe Ion Cristoiu, marele jurnalist fără jurnal, vorbim deja despre garnitura de aur a presei postdecembriste. Ce se întâmplă, domnule Rosca Stănescu? Asa sunt vremurile sau aţi primit cu toţii ordin să vă retrageţi la depou?
-Nu stiu ce s-a întâmplat în celelalte cazuri. În ceea ce mă priveste, încă din luna decembrie, anul trecut, în timpul unei mese de familie, am spus ca vreau sa mă retrag. Familia a fost surprinsă. Le-am explicat intenţia, arătându-le fotografia celor doi copii. Am ajuns la concluzia că nu mai merită să-mi pierd timpul în “bucătăria” de la “Ziua”. O putea face oricare coleg al meu. Declicul s-a produs într-o zi, când mă plimbam prin curtea asta mare. Fetiţa umbla după mine si eu vorbeam fără încetare la telefon, fără să pot să-i acord atenţie. Mi-am dorit să primesc mai puţine telefoane. Iată, acum stăm de vorbă de două ceasuri, iar telefonul a sunat de două ori. Si sunt fericit.
-După demisie, aţi declarat că veţi fi transferat pe altă funcţie, în cadrul aceluiasi trust de presă. Despre ce funcţie este vorba?
-Am spus doar că există intenţia acţionarilor de a-mi oferi o funcţie mai importanată. Nu contează care anume. Dar nu am ajuns la nici un acord. Dar stau foarte bine unde sunt.
-Un articol relativ recent din “Evenimentul zilei” prevedea expirarea inevitabilă a “dinozaurilor” de presă, salutând apariţia “ziarelor-fabrică”, unde fiecare departament funcţionează ca o secţie de producţie. Ca o secţie de produs bani din reclamă. Ziare-afacere, care nu sunt tractate de personalităţi, ci, dimpotrivă, care încearcă să paseze numele jurnalistilor sub o semnătură colectivă: brandul. Chiar dumneavoastră aţi declarat că, foarte curând, presa din România va fi făcută de redacţii, nu de autori: “mai puţin contează persoana, contează redacţia, viziunea editorială a unui grup de oameni”, si aţi făcut previziunea că presa scrisă tipărită va dispărea în 20-30 de ani, în paralel cu dezvoltarea presei pe Internet. Eu nu cred că suportul de hârtie o să dispară. După cum nu vor dispărea nici cărţile.
-La momentul de start 1989, în România existau, probabil, 2000 de jurnalisti. O parte din ei era alcătuită din oameni aflaţi deja spre vârsta pensiei. Alţii erau extrem de tineri si erau veniţi în presă exclusiv pe canale politice sau securistice. Mai erau ziaristii-activisti de partid, care nu cunoscuseră drogul libertăţii de expresie. Numărul ziaristilor apţi la acea dată ca să devină corifeii noii perioade în care intra România era, de fapt, foarte redus. Unu-doi în fiecare judeţ si vreo 20 la nivel naţional. M-am numărat printre acestia din urmă. Încă din 1990, când împreună cu Petre Mihai Băcanu am fondat Societatea Ziaristilor din România si apoi Asociaţia Ziaristilor Români, am simţit că este nevoie să pregătim rapid o nouă generaţie. Pe lângă AZR, am făcut si o facultate, care a funcţionat cu resurse puţine, cu profesori amatori, cum am fost si eu, dar care a scos promoţii întregi de jurnalisti. Tot noi am angajat apoi mii de oameni în presa din toată ţara. Încet, încet, acestia au crescut. Unii-prost, alţii-bine. Dar cei care au crescut bine sunt destul de mulţi si au ajuns în situaţia în care pot oricând să ne ia locul. În unele situaţii, suntem împinsi afară de acţionari-cum s-a întâmplat cu Nistorescu sau cu Hurezeanu-care aduc alţi oameni, pe care îi consideră mai eficienţi. Nu e nimic grav în asta! Alţii au “zburat” când acţionarii si-au schimbat politica. Dar, în esenţă, fenomenul e simplu: vine o nouă generaţie, care trebuie să ne ia locul. Nu asistăm la un fenomen dramatic. Pur si simplu, am făcut un pas înapoi. Si mi se pare minunat că niste tineri preiau pârghiile de comandă. Dar, dacă vorbim despre schimbările în structura profundă a presei, atunci da!, este un fenomen alarmant. Părerea mea este că presa de tip tabloid tinde să o ucidă pe cea de investigaţii si pe cea analitică. Învinge Hollywood-ul de presă! Si sugrumă ceea ce e mai spectaculos si mai frumos în jurnalismul pe care îl stim noi. Asta se petrece din motivaţii pur financiare: e presa care “prinde la popor”.
-Nu fandositele facultăţi de jurnalism, ci Ion Cristoiu si dumneavoastră aţi făcut scolile de presă vii, care au furnizat pe piaţă jurnalistii vii de azi. Nu vi se pare că o să fie cam frig prin redacţiile fără “nasi”? Tot dumneavoastră, în scrisoarea de adio pe care aţi trimis-o redacţiei, iar Victor Roncea a publicat-o pe site, vorbiţi despre ” absenţa lui , adică a mea”. Păi, de la cine să mai înveţe meserie astia mici, domnule Rosca Stănescu? Din cărţi, de pe Google?
-De la cei care au crescut. Iar cine doreste să mai înveţe de la mine, vine aici, acasă. Primesc cu plăcere cam două vizite pe zi de la oameni din presă, care vor să discute cu mine, să-mi ceară sfaturi. Nu de la “Ziua” neapărat, ci de peste tot. Mai grav mi se pare că a apărut asa-zisa presă a cititorilor de Internet. Care este de o vulgaritate, de o sărăcie si de o agresivitate extraordinare. Mult mai ucigasă decât presa de divertisment, cea mondenă sau decât cea interzisă minorilor. Lumea câstigă în cantitate si pierde în calitate. Informaţia circulă mult mai repede si mai eficient pe net, dar calitatea ei se diminuează. Societatea de consum s-a ivit si în planul informaţiei.
-Dumneavoastră din ce trăiţi acum? La cât vă estimaţi averea în momentul de faţă? Cât mai câstigaţi lunar si din ce?
-Anual, se fac bilanţurile si eu obţin dividende de la câteva societăţi comerciale. Încasez dobânzi de pe urma banilor pe care îi las “să doarmă” în bănci. Câstig din afacerile mele, o parte bursiere, alta-imobiliare, iar pentru asta plătesc impozite la stat. Estimez că, anual, câstig aproximativ 300.000 de euro. Cam douăzeci si ceva de mii pe lună. Bani pe care nu reusesc să-i cheltui. Deci, o parte din ei o investesc.
-Cât costă si cum se “preţăluieste” cuvântul de presă? Cine pune azi cote de valoare în media românesacă?
-Cine a făcut dintotdeauna treaba asta: publicul cititor. Numai că s-au schimbat criteriile de rating. Cu câteva decenii în urmă, nu se punea acut problema ratingurilor de televiziune. Oricum, televiziunile nu concurau presa scrisă. Nu existau televiziuni de informaţii. Erau canale generaliste, cu filme si distracţie. Presa scrisă se baza pe numărul de cititori. Adică niste oameni motivaţi, care îsi făceu abonamente sau mergeau să cumpere de la chioscuri. Stăteau la coadă în frig si în ploaie, ca să-si ia ziare. Toate s-au schimbat. Au apărut nenumărate televiziuni de nisă, în competiţie cu presa scrisă. De aceea am prevăzut că, în maximum 20 de ani, n-o să mai avem presă scrisă. Cel puţin în maniera asta. Acum, ziarul “Ziua” are două redacţii complet diferite. Chiar “Evenimentul zilei” ne-a luat-o înainte din punctul ăsta de vedere. Există o redacţie mare care lucrează numai on line, aproape independent de reacţia ziarului. Sunt două produse puse faţă-n faţă. Ziarul tipărit-în stânga, ziarul on line-în dreapta. Deja, articolele cele mai citite sunt cele de pe net. Altele decât cele pe care le găsesti în ziarul tipărit. Se schimbă totul. Vom avea nevoie de informaţie “la minut”. Gândiţi-vă că sunt oameni ale căror afaceri depind de uriasul taifun din Birmania. Eu am fost acolo, pentru diving. Printre piraţi. Dacă, pe acest telefon cu Internet, nu aflu imediat că în Minamaur au murit 22.000 de oameni, că alţi 40.000 au dispărut, că au nevoie de medicamente, iar eu fac afaceri în industria cu pricina si nu iau imediat o decizie, am pierdut o grămadă de bani. Lumea se va duce către ziarul electronic. Mai mult: o să dispară în viitor chiar ziarul electronic. Si va apărea un nou produs, care va mixa totul: ziar, blog, imagini de televiziune, declaraţii pe radio, agenţie de stiri. Cu posibilitatea de-a selecta ceea ce te interesează. De-acum încolo, marea artă în presă se va face sub acest coplesitor bombardament informaţional. Vor câstiga cei care vor construi cele mai interesante motoare de căutare.
-De curând, aţi păţit un necaz. Cele două case bătrânesti din Silistea Snagov v-au fost devastate de un incendiu. Pagubele au fost evaluate la 40.000 de lei. S-a scris că au ars acolo foarte multe obiecte de artă. Ce fel de obiecte? Investiţi în artă?
-Pagubele reale se ridică la vreo 600.000 de euro. Încă 3-400.000 mă va costa să le reconstruiesc. E adevărat că era vorba de două clădiri ţărănesti, din chirpici. Ca la Muzeul Satului. Acoperite cu stuf, de cei mai buni mesteri din Deltă. Valoarea în sine a acestor construcţii e foarte mică. Ele aveau însă utilităţile cele mai moderne: încălzire, aerisire, băi. Dar nici acestea nu erau importante. Avem acolo mobilă strămosească, tradiţională, greu de găsit. Multe unelte populare, pe care le-am strâns din toată ţara. Si una dintre cele mai valoroase colecţii de ceramică, piese de sute de ani. Eu nu eram atunci în ţară. Cei care au stins focul, au reuţit să salveze doar vreo 20 de farfurioare si ulcele. Aveam pendule vechi. Si multă pictură de Emil Pavelescu, cel mai mare pictor naiv din România. Trei medalii de aur la concursurile internaţionale de profil, Jacques Chirac se mândreste cu lucrările lui. Eu am avut circa 20. Mai grav, tot el mi-a pictat toate usile si ferestrele. Au ars complet. Din când în când, îmi telefonează plângând. Urmează să vină aici, ca să vedem ce avem de făcut în viitor, cu noile construcţii. În cea de-a doua clădire, se afla atelierul soţiei mele, care face fotografie de artă. Si acolo păstram o mică avere. Cărţi foarte vechi. De pildă, una cu reproduceri din Grigorescu si cu semnăturile acestuia. O Biblie asemenea. Fotografii de familie. În primele fotografii care s-au făcut în Europa, apar si membrii ai familiei mele.
-La sfârsit, o întrebare clasică: nu v-aţi săturat de presă?
-Nu. Tatăl meu natural a fost unul dintre cei mai mari avocaţi din Brasov. A fost omorât de Securitate. Apoi am fost înfiat de un om deosebit, care a murit si el.
-Coincidenţă, se numea tot Stănescu…
-Da. Probabil că dacă nu mi-as fi descoperit vocaţia de jurnalist, as fi fost avocat. Dar dacă azi as fi nevoit să aleg din nou si s-o iau de la început, chiar în condiţiile grele din comunism, tot jurnalism as face. Am mai avut o pasiune ratată: tenisul. Probabil că as fi făcut carieră, dacă tatăl meu nu ar fi fost ucis si as fi rămas în Brasov.
-…desi aţi debutat ca poet…
-Toţi liceenii sunt romantici. Cred că am fost mai degrabă romantic decât poet.
Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova