Mircea Eliade si Noaptea de Sanziene a anului 1927

”Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:
– L-au împuşcat pe Căpitan.
Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”
Mircea Eliade,
Noaptea de Sanziene
CAMUFLAJE ALE IMAGINARULUI

de Gabriel Stănescu
Un roman de amploarea şi forţa narativă a Nopţii de Sânziene a necesitat, în comparaţie cu nuvelistica, o elaborare mult mai anevoioasă şi mai îndelungată în timp. Început în 1949, în acelaşi an în care apare tratatul de Istorie a religiilor (Editions Payot), romanul este terminat în ziua de 7 iulie 1954. Deseori Eliade întrerupe scrisul pentru a redacta articole şi conferinţe, în detrimentul consacrării în exclusivitate elaborării Nopţii de Sânziene. Cartea apare în 1955 în traducere franceză la Gallimard sub titlul Foret interdite* şi abia în 1971 în limba română la Editura Ioan Cusa.
Mircea Eliade ambiţionează să recompună, ca într-un joc de puzzle, fresca istorică, socială şi politică a uneia dintre cele mai tulburi, mai convulsionate epoci din istoria României, proiectându-şi pe acest fundal propriul destin. Este vremea confruntărilor politice dintre Garda de Fier şi monarhul Carol II, având ca superlative extremismul ideologic, voinţa de putere a clasei politice conducătoare, expansionismul militar antonescian apoi ocupaţia şi sovietizarea societaţii româneşti de după război. Într-un cuvânt ceea ce el însuşi numeşte “teroarea istoriei”.
Scrierea romanului a presupus o minuţioasă documentare, mai ales pentru perioada celor doisprezece ani de viaţă românească; în care se desfăşoară acţiunea (1936-‘37 şi 1948-’49), aşa cum reiese din Fragments d’un Journal 1945-1969, Gallimard 1973: “Aş vrea să folosesc ceea ce am văzut eu însumi şi am auzit de la alţii, dar să mă las mai ales dus de imaginaţie spre a regăsi, ca într-un vis această epocă paradisiacă a Bucureştiului tinereţii mele. ”Mărturisirea pare excesiv de sentimentală; autorului îi scapă (intenţionat sau nu) contextul social şi politic atât de dramatic, de zbuciumat al epocii în care s-a format şi a strălucit ca şef al noii generaţii de la 1930, dar şi în care a pătimit din cauza convingerilor sale de dreapta.
După 1940, anul numirii lui Mircea Eliade ca ataşat cultural al Ambasadei României la Londra şi ulterior în calitate de consilier al Legaţiei Române la Lisabona, posibilitatea de documentare privind evenimentele politice din ţară devin limitate.
Cu toată infuzia de imaginar şi elemente mitice, prezente în mai toate nuvelele sale fantastice, caracterul autobiografic al Nopţii de Sânziene este resimţit acum în scriitură cu şi mai mare acuitate. Prin alter ego-ul său, Ştefan Viziru, Eliade va camufla anumite elemente, cel puţin “stânjenitoare” dacă nu chiar “compromiţătoare” ale istoriei sale personale în raport cu noul său statut european. Iniţiatul, care descifrează înţelesurile ascunse ale lucrurilor, se confruntă cu realitatea dură a unor circumstanţe în care interogaţia asupra “vinei tragice” asumate de generaţia sa capătă un înţeles soteriologic, eliberator. Viziru e închis în lagărul de la Miercurea Ciuc pentru că a găzduit un legionar, dar el crede despre sine că este nevinovat. Nu manifestă încredere în “destinul politic al generaţiei” şi nu crede în “steaua lui Codreanu”. Apare evident acum faptul că Eliade nu se identifică prea mult cu Viziru; încearcă chiar să se disculpe, prezentând personajul ca pe un adversar al legionarilor: “N-am absolut nici o simpatie pentru ideile şi metodele dumneavoastră politice. Sunt exact opusul dumneavoastră…”, se confesează el unui tânăr internat ca şi el în lagăr. Pe de altă parte, Viziru mărturiseşte că ar fi suferit alături de legionari pentru faptul că îi este odioasă dictatura, crima politică.
În volumul II al Memoriilor sale, Eliade neagă faptul că Viziru ar fi un alter-ego al său, cu toate că autorul a utilizat în Noaptea de Sânziene multe din amintirile sale legate de încarcerarea la Siguranţa Generală şi în Lagărul de la Miercurea Ciuc. Cum putea însă autorul să treacă sub tăcere testamentul său politic publicat în Buna Vestire (17 dec. 1937), făcând din personajul principal al romanului un apărător al democraţiei? De ce şi-ar fi camuflat Eliade biografia făcând din Viziru nu un alter ego, un aliat al autorului de ficţiune ci un adversar al acestuia? Răspunsul ţine de data asta mai puţin de regulile ficţiunii, şi mai mult, de o cauză şi mai gravă: prestigiul istoricului religiilor într-o lume refractară la problemele care ţin de istoria “celeilalte Europe”, lume care refuza să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în România anilor ’30 cu o generaţie ale cărei idealuri au fost spulberate şi călcate în picioare de uneltele unei dictaturi politice fără precedent.
Din adoraţie, unii din cei mai apropiaţi ciraci ai maestrului îl apără cu atâta exces de zel încât îi fac mai mult rău decât bine. E greu de înţeles în acest sens afirmaţia unui discipol precum I.P.Culianu conform căreia Mircea Eliade nu a fost legionar. Nu aceasta este problema! Şi nu e nevoie să fie disculpat pentru “rătăcirile” sale de tinereţe. Citiţi şi constataţi singuri ce era “incorect politic” în acest articol testament din “Buna Vestire”: ”Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasa şi al primatului economic (comunismul) sau al statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul) Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dumnezeiesc; de aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuire a neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. Deoarece, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până azi în istorie şi biruinţa Legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică, ci va crea un om nou, corespunzator unui tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică, ci totdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică.” Să fim înţeleşi: Viziru se opune atitudinii antidemocratice a legionarismului, atitudine care nu vizează conceptul de democraţie în genere, ci democraţia din România interbelică în particular, caracterizată prin corupţie, anarhie, politicianism**.
Replica lui Ştefan Viziru devine însă întrucâtva simptomatică pentru atitudinea anti-istoristă a lui Eliade care îl apropie de cea a lui Nae Ionescu: “Viaţa n-ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii moderni, ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece în timp şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului.** Să nu uităm că Nae Ionescu şi-a început prima conferinţă din lagărul de la Miercurea Ciuc cu întrebarea: ”Are vreun sens Istoria?”****
Dacă politic Viziru e opusul lui Eliade, cel din anii ’30, filosofiile lor asupra Timpului şi Istoriei sunt identice .
Personajul optează pentru democraţie, pe motiv că această formă de guvernământ îşi propune un “ideal oarecum abstract care se împotriveşte momentului istoric”; dar devine dilematic în momentul în care realizează că tocmai cei ce se erijează în apărători ai democraţiei sunt cei ce au arestat şi închis în lagăre de concentrare pe legionari.
Odioasa asasinare a celor treisprezece legionari şi a Capitanului în noaptea Sfântului Andrei e identificată cu credinţa populară potrivit căreia în această noapte, strigoii ies din cimitire furişându-se în casele oamenilor ”mâncându-le inimile”, adică omorându-i până la al nouălea neam. Momentul anunţării tragediei deţinuţilor din lagăr impresionează prin admirabila solidaritate a legionarilor: ”Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:
– L-au împuşcat pe Căpitan.
Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca un câine lovit.”
Anul 1938 a fost, într-adevăr, un an dramatic pentru Mircea Eliade. La numai o lună şi jumătate de la condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu, în iunie 1938, scriitorul a fost arestat şi ţinut în beciurile Siguranţei aproape şase săptămâni. Armand Călinescu a încercat să obţină o “declaraţie de desolidarizare” în schimbul eliberării sale. Eliade a refuzat însă să semneze, atâta timp cât generaţia sa era prigonită, iar legionarii urmăriţi şi persecutaţi fără a li se găsi vreo vină. În consecinţă, a fost trimis în Lagărul de la Miercurea Ciuc, dar a reuşit să scape cu viaţă prin internarea sa la Sanatoriul de la Moroieni, după care a fost pus în libertate. A fost un adevărat miracol.
Ca urmare a asasinării lui Armand Călinescu de către echipa legionară condusă de avocatul Miti Dumitrescu, Mişcarea a fost “decapitată”. Legionarii rămaşi în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciuc au fost exterminaţi. Numai din lagărul unde a fost închis Eliade, au fost executaţi 44 de deţinuţi. Din fiecare judeţ au fost executaţi câte 3 capi legionari, fără nici o judecată, în total fiind ucişi, numai în acel an, 150 de legionari.
Tragedia Gărzii de Fier va continua cu aşa-zisa Rebeliune legionară din ianuarie 1941, regizată de Antonescu cu scopul de a-i înlătura de la conducerea statului. La Legaţia Română din Londra, Viziru află amănunte din ziarele româneşti despre eveniment. Cordoane de jandarmi percheziţionează oamenii pe străzi, iar sediile legionare sunt ocupate sau asediate de armată. Se trag provocator focuri de armă în aer. Cel mai bine rezuma situaţia Bibicescu: “N-a fost şi nici nu va fi nici o rebeliune, doar o serie de incidente provocate de criminali şi demenţi şi câteva mii de derbedei care au profitat de întuneric ca să devasteze şi să prade”.
În roman e relatat incidentul de la aeroportul din Londra, în care Eliade a fost percheziţionat ca persoană suspectată că face spionaj pentru Germania. În condiţiile în care România se afla în război cu Anglia, fiecare funcţionar din serviciul diplomatic putea fi bănuit de spionaj. Orice român devine astfel suspect. Eliade nu putea face excepţie.
Amalgamarea planurilor narative prin imaginar face posibilă citirea Nopţii de Sânziene altfel decât ca pe un roman de dragoste, cu toată încărcătura mitologică adiacentă. Rememorarea acelei “epoci paradisiace a Bucureştiului tinereţii” autorului face posibilă existenţa a două lumi, paralele: una reală şi alta imaginară, în care personajele dau dovada unui comportament, a unei experienţe şi filosofii de viaţă care până la un punct se identifică cu cele ale lui Mircea Elaide însuşi. Ele urmează etapele unei odisei intelectuale care nu e alta decât cea a omului modern care caută o explicaţie privind Timpul şi Istoria.
Romanul poate fi citit într-o “cheie” mitică, care ar putea explica “sacrul camuflat în profan”, dar şi într-o “cheie” evenimenţială care ar putea motiva miracolul “căderii în istorie”, noi românii aflându-ne în fruntea “neamurilor fără noroc”.
Mircea Eliade începe să scrie primele câteva sute de pagini fascinat de simbolismul nopţii de sânziene în care, conform credinţei populare, “se deschid cerurile” şi poţi vedea “dincolo”, poţi ieşi din timp. Dacă ar fi rămas doar la nivelul unei explicaţii mitologico-folclorice, povestea de dragoste a lui Ştefan Viziru, căsătorit cu Ioana, dar îndrăgostit de o altă femeie nu ar fi avut miza pe care autorul însuşi o sconta. Lui Claude-Henry Rocquet îi mărturiseşte că întreaga filosofie a capodoperei sale romaneşti se învârte în jurul întrebării “Cum poţi să iubeşti două femei în acelaşi timp”? ***
De fapt, mesajul romanului e unul mult mai grav: cel al politicului camuflat în sacru şi în mitologie. Noaptea de Sânziene coincide simbolic cu data întemeierii la Iaşi, în 24 iunie 1927 a Legiunii Arhanghelului Mihail sub care s-a născut Mişcarea Legionară. Trebuie remarcat că întemeietorii săi au înţeles că “linia ce va trebui urmată ţine de aspectul pur spiritual, religios, aşa cum îi va mărturisi Codreanu lui Julius Evola la întâlnirea lor, care a avut loc, probabil, în 1938, în casa lui Nae Ionescu.
Eroii cărţii nu trăiesc evenimentele ci se lasă trăiţi de ele. Dincolo de o iubire sau alta, de o dramă pasională sau alta, de o întâmplare sau alta romanul deschide perspectiva unui timp mitic, ale cărui semne nu pot fi descifrate decât printr-o cunoaştere de tip esoteric. Într-un interviu acordat lui Frédéric de Towarnicki, în noiembrie 1983, istoricul religiilor atrăgea atenţia asupra faptului că noi trăim într-o lume de “semne”, a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă: existenţială, metafizică: “Astăzi transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal iar această dialectică a camuflajului pe mine mă pasionează foarte tare(…)”. Eliade provoacă, de fapt, această conexiune între “creativitatea narativă şi învingerea uitării”. Povestind, autorul se salvează pe sine şi lumea sa care câştiga prin naraţiune o dimensiune sacră. Prin aceasta el nu face decât să salveze de la uitare propriul trecut. “Nostalgia originilor” e singurul lucru de care se poate face “vinovat” un desţărat. Doar că, pentru a-şi aminti ce i s-a întâmplat în trecut e necesară transcenderea profanului, descoperirea semnelor iniţiatice prin care s-ar putea înţelege dimensiunea sacrului, timpul “non-istoric – timpul viselor, timpul imaginarului”, etc. Ieşirea din timp şi ignorarea Istoriei sunt motivate de efortul disperat al lui Ştefan Viziru de a regăsi beatitudinea copilăriei şi adolescenţei, pierdută pentru totdeauna.
Adevărata beatitudine, dacă ar fi să-l comparăm pe Eliade cu Ştefan Viziru, e posibilă doar când există posibilitatea de a ieşi din timp, dacă nu vrea să se lase confiscat de Istorie.
Obsesia omului modern pentru Istorie nu poate să nu devină în filosofia eliadescă incompatibilă cu un alt tip de umanitate, altul decât cel creator de istorie. Anisie face aluzie la un tip anistoric, care nu se mai supune legilor temporale: lumea creatoare de mituri şi care urmăreşte o altă perfecţiune decât cea obişnuită a omului modern, creator de istorie. Anihilarea civilizaţiei noastre, la al cărui început suntem martori, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm şi va îngădui astfel reapariţia celuilalt tip de umanitate.
Eliade va relua în acest roman teza “terorii istoriei”: “Noi cei de aici, nu prea avem motive să iubim istoria. De ce am iubi-o? Zeci de secole Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea rusească şi acum pentru nu ştiu câte secole, Istoria va însemna Rusia sovietică”.
Personajele, purtătoare ale tezelor eliadeşti despre Istorie, trăiesc, mai toate, sentimental rătăcirii într-un timp care nu e al lor. Ştefan Viziru, spre exemplu, trăieşte o viaţă străină, a altcuiva. Între cel de acum şi cel de ieri, despărţit de timpul “beatific” dinaintea războiului, intervine o ruptură, o despărţire dureroasă. Sentimentul rătăcirii se asociază cu cel de culpabilitate. Se simte răspunzător de moartea lui Partenie (Nae Ionescu?) şi a Ioanei (Nina Mareş?). Eliberat din lagărul de la Miercurea Ciuc, Ştefan Viziru pleacă pe front. Întors după încheierea războiului, încearcă să se adapteze vremurilor în derivă învăţând ruseşte. Reuşeşte să fugă din ţară cu o serie de documente secrete, despre care Securitatea ştia. O mărturiseşte Bursuc, un delator de profesie, care lucrează de astă dată pentru noii stăpâni, motivându-şi într-o discuţie cu Biriş abjecta opţiune: “Ăştia vor doar să te pună la încercare (…), să vadă dacă eşti om de încredere, de cuvânt. Apoi te trimit la Paris. O să-ţi spună să lucrezi pentru ei(…).
Bursuc anticipează faptul că legionarii vor fi lichidaţi şi că partidul comunist cu cei o sută de membri pe care îi avea, în 1944, va lua puterea, impus prin forţă de tancurile sovietice.
Biriş, profesor de filosofie, adept al existenţialismului heideggerian intenţionează, la îndemnul lui Ştefan, să fugă şi el în Occident. El este purtătorul unui misterios “Mesaj din Labirint”, care conţine informaţia potrivit căreia în Munţii Carpaţi s-a organizat o rezistenţă anti-comunistă armată. Mesajul nu ajunge la destinaţie, Biriş fiind arestat şi anchetat la Securitate. Dacă ar fi ajuns la Paris adevăratul lui mesaj ar fi fost unul de “dragoste şi de despărţire” pentru vina (o alta “vina tragică”) că “occidentalii” au abandonat ţările aflate dincolo de “cortina de fier”: “…deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm”, mărturiseşte Biriş lui Bursuc, continuând cu teza conform căreia occidentalii iubesc Istoria, amintindu-le că oamenii sunt muritori, că civilizaţiile sunt muritoare”, spre deosebire de noi, cei din Est, care nu avem motive să o idolatrizăm.
Într-un articol publicat în exil, în 1954, sub titlul naeionescian “Căderea în istorie”, Mircea Eliade începe cu o frază concluzivă pentru teza sa despre nenorocul românilor în istorie: “Noi românii nu avem nici un motiv să idolatrizam Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul (…). De ce-am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul dintre “neamurile cele mai numeroase din lume”, şi praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi, ‘vicisitudinile Istoriei’ au sfărâmat-o definitiv”.
Chiar dacă neamul românesc se adâncise, după sovietizarea ţării “în cea mai cumplită criză pe care a cunoscut-o în întreaga şi amara lui istorie”, Eliade crede că singura posibilitate de salvare a neamului ţine de înţelegerea creştină. Cu toate că Traian ne predestinase drept “popor de graniţă”, povara trecutului nu e prilej de deznădejde pentru că dejnădejdea în creştinism e considerată un păcat grav.
Optimismul lui Eliade nu-l împiedica să amendeze Occidentul în legătură cu strategia greşită de a ne abandona. “…Conştiinţa istorică occidentală n-a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost până mai ieri: stăpâna lumii”
Pentru Bibicescu (Haig Acterian?), destinul e “porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria”. Bibicescu, care a îmbrăcat cămaşa verde pentru a fi numit director de teatru se înscrie acum în partidul comunist şi devine subdirector al Teatrului Naţional. Oportunist de vocaţie se foloseşte de un manuscris inedit rămas de la Partenie (care e ucis pe stradă confundat fiind cu Viziru), pentru a scrie o piesă de teatru intitulată “Priveghiul” în care se descrie tragedia trupelor române la Stalingrad şi apoi procesiunea întoarcerii sufletelor morţilor acasă.
Vidrighin (care nu este altul decât Al. Rosetti cel ce l-a ajutat pe Eliade pentru a ocupa un post în diplomaţie), simte prăpădul ce se apropie de la distanţă. Într-un dialog cu Viziru îi atrage atenţia asupra situaţiei politice instabile: “Se apropie focul cel mare, ascultă-mă pe mine! Praful şi pulberea o să se aleagă de noi. Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta cu câteva mii de lei pe lună!…” Ştefan îl întreabă ce ar trebui să facă. Răspunsul nu se lasă aşteptat: “Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile acestea”.
În atmosfera tensionată a romanului, războiul devine, el însuşi personaj: “El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstrous automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor de convorbirile între prieteni (…). Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare din noi, ca fiinţe umane, dar este în cele din urmă sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria.” O nouă cruzime se experimentează în istoria contemporană datorită războiului: cruzimea istorică. Spre deosebire de cruzimea zoologică, aceasta nu are scuza de a fi săvârşită din instinct.
Fatalismul nu este o soluţie: “Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui.”
Aşa-zisa eliberare are grave consecinţe asupra întregii existenţe a neamului: măsluirea istoriei naţionale, abolirea tradiţiei spirituale prin afişarea unui ateism feroce, depersonalizarea fiinţei umane, etc.
După înfrângerea suferită de trupele germane şi române la Stalingrad, cursul războiului se înclină în favoarea ruşilor. La începutul lui august 1944 începuse ofensiva armatelor ruse pe tot frontul Moldovei. Oamenii erau deznădăjduiţi în perspectiva intrării ruşilor în ţară. Tuturor le era teamă că vin ruşii. Învăţătorul Gheorghe Vasile conştient de pericolul iminent al invaziei militare ruseşti se decide să transporte Biblioteca Aşezămintelor Culturale în afara Bucureştiului cu o căruţă. Găseşte, în sfârşit, o hrubă într-un cimitir, în comuna natală. Dobroieşti de Vlaşca. Gestul e semnificativ, simbolic, asemănător cu cel al strămoşilor noştri care ascundeau grânele din calea năvălirilor barbare.
În noaptea de 23 august la radio s-a anunţat lovitura de stat a Regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu sovietele. În pofida armistiţiului, toate trupele care se aflaseră pe frontul din Moldova fuseseră capturate şi trimise în Rusia.
Treptat, jandarmeria, poliţia şi siguranţa au trecut în mâna comuniştilor. În schimb, în proclamaţia guvernului se menţionează că trupele sovietice trebuie privite cu încredere şi prietenie fiindcă veneau să ajute la eliberarea ţării. Armata sovietică înainta vertiginos spre capitală iar gurile-cască aşteptau intrarea victorioasă a armatelor “eliberatoare” pe străzile Bucureştiului.
Ştefan Viziru se compara el însuşi cu Ulise, eroul legendar, care trece printr-o serie de încercări iniţiatice în drumul său spre Itaca, el este unul din acele milioane de eroi care repetă de la Homer încoace o mai mult sau mai puţin dramatică odisee. Este odieseea popoarelor sacrificate dincolo de cortina de fier pe care el are datoria să o aducă la cunoştinţa occidentalilor.
Ştefan Viziru îşi aminteşte norul de pe şoseaua care duce la Sighişoara nor pe care-l ridica un camion militar. Lângă şofer un soldat rus care-l ameninţa pe şofer îndreptând spre el o carabină. Într-un sat din Moldova toţi oamenii au ieşit cu făclii şi lumânări, împreună cu preotul să se roage. O procesiune colectivă în amintirea morţilor de la Stalingrad. În credinţa populară sufletele celor căzuţi, regimente întregi de ostaşi români se întorceau la casele lor. Subiectul ar fi servit lui Partenie să scrie o piesă de teatru, cu titlul camuflat, “Priveghiul” care, probabil a rămas “încremenită în proiect”, orice referinţă la eveniment fiind cu desăvârşire interzisă în condiţiile instaurării puterii comuniste şi a cenzurii de după război. Sau poate oportunismului lui Bibicescu care a descoperit, între timp, misiunea istorică a proletariatului.
Scena din ajunul Crăciunului, cu militarul rus care apare în prag ridicând braţul şi mişcând degetele ca şi când ar fi tras cu revolverul este revelatoare pentru atmosfera de teroare care domnea în ţară sub ocupaţie rusească. Rusul dansează încins de câteva pahare de vin iar la răstimpuri se opreşte, ridică damigeana şi umple paharele şi apoi o duce la gură şi bea până simte cum îi curge vinul peste obraji, pe bărbie, pe piept. Bibicescu mărturiseşte Irinei despre noaptea în care Cătălina căutase la el adăpost, după ce fusese acostată pe stradă şi violată de un soldat rus beat. Personajele suportă “teroarea istoriei” fără să înţeleagă ce se întamplă. Ea apare sub diferite înfăţişări: tifosul exantematic din Moldova, decimarea diviziilor româneşti în Cehoslovacia, prăbuşirea iminentă a lui Hitler. După căderea Berlinului, oamenii încep să spere că odată încheiat războiul, ruşii se vor retrage din România. Pentru intelectualii din emigraţie, singura preocupare este aceea de a face cultură, să continue tradiţia culturală ca o alternativă a marxizării şi stalinizării din ţară.
La Paris, Bărăgan meditează la un plan de acţiune prin care să atragă atenţia mai marilor Europei şi Americii asupra tragediei popoarelor sacrificate dincolo de cortina de fier. În viziunea lui Eliade singurii vinovaţi pentru pierderea acestei părţi a Europei datorită politicii lor de cedare în faţa puterilor expansioniste ale lui Stalin nu sunt decât Churchill şi Roosevelt.
Pe Viziru îl salvează credinţa că există altceva dincolo de timp şi Istorie. Pentru el singura soluţie este ieşirea din timp, ignorarea istoriei cu scopul de a găsi beatitudinea copilăriei, de a reintegra un paradis pierdut. Ieşirea din Istorie, refugierea în mit nu e o soluţie la “teroarea Istoriei”, ci un camuflaj, ca toate celelalte. Răspunsul real şi eficient la astfel de provocări ale istoriei contemporane precum depersonalizarea, dezumanizarea, moartea, transformarea omului în maşină este cultura, crearea de valori spirituale.
Încercările Istoriei, golite de orice semnificaţie transcendentală, ilustrează aşa-zisa “teroare a istoriei”. Pentru unele popoare aceste încercări pot fi benefice; ele întăresc şi fortifică. Aşa se explică şi miracolul supravieţuirii noastre ca “popor de frontieră”. Istoria neamului? “O lungă necontenită, halucinantă hemoragie(..) Luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales plătind miopia şi neghiobia altora”, scrie Eliade în articolul “Căderea în istorie”(1950)
Optimismul istoricului religiilor este evident: “Noi oamenii, trebuie să sperăm într-o mântuire a Istoriei în întregul ei”. Aplicând perspectiva creştină asupra trecutului acesta nu poate fi prilej de deznădejde, pentru că în creştinism păcatul deznădejdii are gravitatea excepţională pe care alte religii nu îl au. Suntem conştienţi, fiecare din noi, de trecutul neamului de care aparţinem. Pentru noi, acest trecut a însemnat nenoroc, sărăcie, obscuritate, nerecunoştinţă. Cu toate acestea nu trebuie să ne fie ruşine şi nici să blamăm istoria neamului, dar nici să aplicăm o perspectivă fatalistă. Chiar dacă trecutul a reprezentat pentru noi “o serie de păcate şi ocazii pierdute” creştineşte vorbind, prezentul constituie după Eliade, o infinitate de posibilităţi deschise, inclusiv posibilitatea de a face Istorie majoră.

Note:
* Şi nu sub titlul La Nuit Bengale cum greşit consemnează acad. Eugen Simion într-o notă de subsol, în postfaţa romanului, ediţia din 1999, Ed. Univers enciclopedic.
**Claudio Mutti în volumul Mircea Eliade şi Garda de Fier (Ed. Puncte Cardinale, 1995), vorbeşte despre un proces amnezic al autorului Nopţii de Sânziene, în sensul că acesta “şi-a descărcat propria memorie de experienţa legionară punând pe seama lui Partenie (Nae Ionescu) ceea ce îi aparţine de fapt lui Mircea Eliade însuşi.
*** Încercarea Labirintului, Ed. Dacia,1990
**** Vezi conferinţele lui Nae Ionescu adunate în volumul Fenomenul Legionar (Antet XX Press, 1993)

Resurse:
Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova