PARINTELE IOANICHIE BALAN, LUPTATORUL, otravit cu metale grele. Marturia Parintelui Filotheu Balan: "Să nu taci! Să nu taci! Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!”

Anul acesta, pe 10
Februarie, Părintele Ioanichie Bălan ar fi împlinit 80 de ani. Dar e mult mai
de folos să ştim că acolo unde este, cuviosul părinte ne veghează şi ne
luminează ori de câte ori gândurile noastre se întorc sau nu spre sfinţia sa.
Am cunoscut un Părinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce ştiu cei mai
mulţi dintre noi. Deşi neîncetat lam necăjit şi i-am stat împotrivă când
vorbeam despre cărţi şi despre istorie, nu a încetat să mă iubească şi să mă
pomenească în rugăciuni până în ultima clipă a vieţii sale. Ştiu şi acum că
acolo unde este, degrabă vine la rugăciune când este chemat.
Prima dată am auzit de
sfinţia sa prin anii ’80, după ce îi apăruse primul volum din cartea
Convorbiri duhovniceşti. Titlul mă intrigase, dar
cartea nu am apucat să o citesc decât mult mai târziu, pentru că în acei ani se
vânduse foarte repede. Am rămas în suflet doar cu imaginea unui părinte iubitor
de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, care a reuşit să străpungă veacul comunismului
şi să aducă la lumină lucruri tainice, neştiute de cei mai mulţi.
Am intrat în Mănăstirea
Sihăstria în 1996 şi, când l-am cunoscut, Părintele Ioanichie trecuse puţin peste
66 de ani. Întâlnirea cu sfinţia sa a fost destul de spectaculoasă; doar
privindu-ne am ştiut că avem fiecare de iubit ceva în celălalt, şi această
iubire părintească a sfinţiei sale continuă şi azi. Părintele Ioanichie a fost
pentru mine marea revelaţie a creştinului liber, care cunoaşte bine lumea în
care trăieşte, şi care nu se teme decât de Dumnezeu şi de păcat.
Câțiva ani de zile am fost
sub ascultarea sfinţiei sale. Lucram împreună la cărţi –
Vieţile Sfinţilor, cărţile Părintelui
Dimitrie Bejan – „
Bucuriile suferinţei”, seria de volume „Ne
vorbeşte Părintele…” şi altele asemenea, între care nu trebuie să las de o
parte
Patericul
românesc
, Vetrele de sihăstrie românească şi cele două cărţi de Pelerinaj la Mormântul Domnului şi Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus în
foarte scurtă vreme multă sporire duhovnicească. Eram ca un burete care
absorbea fiecare picătură de duh din ceea ce mi se dădea în fiecare zi.
Despre Părintele Ioanichie
s-au mai scris rânduri biografice şi, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat şi
o carte. A intrat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1949, după ce, cu un an
înainte, venind pe jos din satul său, Stăniţa, de lângă Roman, îl cunoscuse pe
Părintele Cleopa, care îl uluise vorbindui despre tainele vieţii duhovniceşti.
Auzise despre bătrânul părinte, iar cuvintele sale i s-au înfipt cu atât mai
adânc în inima care dorea după Hristos. Venind în Sihăstria, în 1949, a aflat
că Părintele Cleopa şi mulţi alţi cuvioşi părinţi au plecat la Mănăstirea
Slatina, lângă Fălticeni. Ar fi vrut să meargă şi el acolo, însă Părintele Ioil
Gheorghiu i-a spus: „Rămâi, tătucă, aici, că nu are cine să scrie un act şi
nici să socotească ale noastre”. A rămas, aşadar, în Sihăstria. Aici a împărţit
chilia cu actualul duhovnic al românilor din Athos, Părintele Iulian de la
Prodromu, de la care ştim că se nevoia cu multă bărbăţie, împlinindu-şi cu stricteţe
canonul de sute de metanii în fiecare noapte. În Aprilie 1953 a fost călugărit
şi hirotonit diacon în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, aşa cum însuşi sfinţia
sa ne-a spus, într-una din vizitele acolo.
Anii aceia i-au aprins
inima spre păstrarea mărturiilor de sfinţenie pe care le auzea de la bătrânii
mănăstirii. Nici nu avea cum să nu fie impresionat, venind dintr-o lume care
suferea de pe urma războiului şi a ocupaţiei bolşevice, într-una în care tot ce
era de valoare se raporta la Hristos şi la Sfinţii Săi. Începând cu 1955 şi-a
petrecut multe nopţi dactilografiind la maşina de scris paginile unui volum
numit mai apoi „
Chipuri de
călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene
”, volum împodobit cu fotografii
lipite pe hârtie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinţi despre care
vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea să devină peste ani
Patericul românesc, Convorbirile duhovniceşti şi Vetrele de sihăstrie.
Dacă astăzi nu am avea
aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, nu am şti mai nimic despre
viaţa duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului 20.
Ar fi trebuit ca în 1959
să fie dat şi sfinţia sa afară din mănăstire, împreună cu toţi ceilalţi care au
fost scoşi în urma decretul 410 din toamna acelui an. Însă tot Părintele Ioil
şi ceilalţi bătrâni i-au rugat pe comunişti să-l lase în mănăstire, pentru că
nici unul din ei nu ştia să ţină contabilitatea şi să se ocupe de mănăstire
atât de bine precum tânărul Părinte Ioanichie.
Din mâinile celui iubit de
Sfinţi au ieşit atunci aceste versuri, unora atât de cunoscute:
De ce eşti, sfântă sihăstrie
Aşa tristă şi pustie?
De ce-ţi plâng clopotele tale,
Aşa duios, aşa cu jale?
Sau altele, în acelaşi
duh:
Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite , singurel,
Desculţ, flămând şi însetat
Te rog să ai milă de el,
Că poate-i un călugăr!
În scurtă vreme Sihăstria
a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulţi monahi fiind aduşi acolo de la
mănăstirile şi schiturile închise de comunişti. Venirea lor a fost o altă mană
cerească pentru tânărul cronicar al vieţii duhovniceşti din România.
Întoarcerea în Sihăstria a obştii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959,
i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul
1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru. Dragostea dumnezeiască şi
rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povăţuit şi ocrotit neîncetat, făcându-ise
izvor de neîncetate fapte bune.
După 1971 a fost scos din
Mănăstirea Sihăstria şi mutat la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ,
datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l ţină sub
control pe cel despre care se spunea că vorbeşte cu atâta putere, dar
aducându-l la Piatra Neamţ, nu a făcut decât să-l facă şi mai cunoscut
creştinilor. Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu
ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea
Bistriţa a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De
aici a fost trimis la Bucureşti, pentru a face Facultatea de Teologie, la
rugămintea Patriarhului Iustinian.

Omul sfinţeşte locul şi
clipa, şi trage foloase din tot ceea ce Dumnezeu îi pune înainte. Aşa se face
că aici, în mediul universitar bucureştean, a ajuns să se cunoască cu Ioan Alexandru,
cu care împreună a călătorit pe la mănăstirile din
ţară, şi astfel şi-a completat
însemnările despre Cuvioşii de azi şi de ieri ai Bisericii noastre. Tot prin
cunoştinţele pe care şi le-a făcut în Bucureşti a ajuns să tipărească la
editura Patriarhiei
Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981), şi Convorbiri duhovniceşti (1984 şi 1988).
După 1990 s-a întors în Sihăstria
şi şi-a continuat lucrarea duhovnicească, începând lucrul la colecţia
Vieţile Sfinţilor, tipărite în ultima
ediţie între 1909-1916, prin râvna unui oarecare negustor bucureştean. În felul
acesta şi-a luat mare plată de la Sfinţii pe care i-a adus la cunoştinţa
creştinilor de azi. Nu pot să uit cât de uimit venea la noi, ucenicii săi, să
ne spună cât de impresionat a rămas de viaţa unuia sau a altuia dintre Sfinţi,
şi cum făcea legătura cu părinţii pe care îi cunoscuse mai înainte şi istoriile
lor. Mai ales de Sfinţii Mucenici era impresionat până la lacrimi, şi
întotdeauna se gândea la pătimirile noilor Mucenici din închisorile comuniste,
şi primii pe care îi evoca erau Părintele Dimitrie Bejan şi Părintele Justin
Pârvu.
Ştiu de la Părintele
Ioanichie că prin 1992-93 i s-a propus să ia în primire stăreţia Mănăstirii
Neamţ. A spus: „Da, primesc, dar îmi daţi mână liberă să fac ordine şi
curăţenie”. Iar pentru vorba asta nu i s-a mai dat nicio mănăstire.
Mai apoi, prin ’95-’96, i
s-a propus să fie făcut episcop. Şi iarăşi le-a zis ierarhilor: „Primesc, dar
îi trimiteţi la mănăstire pe ierarhii care au făcut compromisuri cu comuniştii
şi răutăţi şi sminteli înainte de ’90 şi după aceea”. Şi pentru vorba aceasta
nu a mai ajuns episcop.
Aş vrea ca aceste rânduri
să nu doară, dar nu prea am cum să fac să fie altfel. Părintele Ioanichie a ajuns
în scurtă vreme în dizgraţia noului mitropolit de la
Iaşi, pentru afirmaţia că
Luther este un Arie al Europei, făcută la o conferinţă publică, de vreme ce prin
asta deranja tare politica oficială. Apoi, cu cât manifestările ecumeniste ale
ierarhilor se înteţeau, cu atât mai mult cuvintele Părintelui Ioanichie Bălan deveneau
mai tăioase în apărarea credinţei ortodoxe.
În 1996 i s-a spus că nu
mai are voie să predice în biserica mănăstirii şi nici să-şi tipărească
lucrările cu binecuvântarea altui ierarh decât cel al locului, însă eclesiarhul
tot pe sfinţia sa îl chema, de cele mai multe ori, să ţină vreun cuvânt la
sfârșitul Sfintei  Liturghii, şi am
lucrat la cărţi mai departe.
În cele din urmă,în 1997 a
primit o hârtie de la mitropolie, semnată şi ştampilată, prin care i se spunea:
„Sunteţi liber să vă alegeţi eparhia şi ierarhul de care vreţi să faceţi ascultare;
în Sihăstria nu puteţi să predicaţi şi să scrieţi fără binecuvântarea noastră”.
De mai multe ori a fost mustrat de ierarhul său pentru acestea, însă cât a
trăit Părintele Cleopa, ucenicul său, Părintele Ioanichie, a continuat să
vorbească şi să scrie fără teamă. După plecarea Părintelui Cleopa, însă,
lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu toată indignarea noastră în fața
nedreptății ce i se făcea, nu înceta niciodată să ne zică: „Ce bine să nu le
știți voi pe toate”.
În urma unor mustrări
foarte dure ce i s-au făcut, Părintele Ioanichie a încetat, încet, încet, să
mai scrie. Dacă până în 1999 Părintele era prezent doar la slujbele de
dimineaţă (Acathistul şi Liturghia) şi de noapte (Miezonoptica şi Utrenia),
după acest an a început să devină nelipsit de la biserică, şi să iubească
tăcerea. Durerea de a tăcea despre Sfinţi şi sfinţenie a fost greu de purtat,
şi numai cine i-a fost aproape ştie cât de mare a fost aceasta. Nu pot, însă, să
nu văd şi partea mea de vină în aceea că i-am fost atât de departe, venind în
Mănăstirea Petru Vodă la începutul anului 1999.
În toamna anului 2003,
Părintele Ioanichie i-a strâns pe ucenicii săi, stareţi şi duhovnici, de la
mănăstirile nemţene, şi a venit în vizită la Părintele Justin să vorbească
despre pericolul ecumenismului şi al actelor electronice. La scurtă vreme după
această vizită, la o întrevedere cu cineva la stăreţia Mănăstirii Sihăstria, în
urma unei cafele pe care a trebuit să o bea ca să nu jignească oaspetele, a
fost otrăvit. Otrăvirea cu metale duce la demenţă, la bătrâni. În scurtă vreme părintele
a început să aibă scurte
crize în care uita ce vorbea, pierdea şirul cuvintelor, încurca
lucrurile. Cu toate acestea, era deplin conştient de ceea ce i se întâmplă, şi
multă vreme şi-a petrecut-o rugându-se să afle voia lui Dumnezeu cu privire la
crucea ce I s-a dat de purtat. În cele din urmă a aflat răspunsul:
Nebunia pentru Hristos!
A continuat să mimeze
demenţa, nebunia, şi în clipele de luciditate. Iar pentru această faptă bună ucenicii
săi nu l-au părăsit. Prin anul 2006, când i s-a interzis să mai spovedească,
avea încă 20 de călugări care se spovedeau la sfinţia sa şi care pot da mărturie
de darurile duhovniceşti (cum ar fi înainte vederea) de care s-a bucurat
Părintele Ioanichie în această vreme.
Prin Octombrie 2004 a venit
la Petru Vodă să se sfătuiască cu Părintele Justin. Cineva a înregistrat discuţia
dintre cei doi bătrâni şi mulţi o au, şi la o privire atentă se poate înţelege
cu câtă taină vorbeau cei doi despre anumite lucruri foarte serioase. După întâlnirea
aceasta, Părintele Ioanichie, care venise însoţit de sora sa, maica Maria de la
Agapia, a ieşit afară, să vină la biserică şi să se închine înainte de a se
întoarce în Sihăstria. Sora sa s-a întors la Părintele Justin, rugându-mă să am
grijă de Părintele Ioanichie. Părintele m-a luat de mână şi mi-a zis: „Hai la
biserică. Eşti cam subţirel îmbrăcat. Uite, să-ţi iei o flanea mai grosuţă, ca
a mea. Eu de asta nu am făcut reumatism, că m-am păzit întotdeauna de frig. Hai
să ne închinăm. Sora mea crede că eu sunt nebun, dar lucrurile stau altfel.
Ştii ce?
Să nu taci! Să nu taci!
Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!
„Aşa am să fac”, i-am zis.
Apoi am intrat în biserică, ne-am închinat şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru
toate.
Toate întâlnirile pe care
le-am mai avut cu Părintele Ioanichie în anii 2005 şi 2006 au fost prilejuri de
mari bucurii, pentru că îi vedeam chipul cum i se luminează când mă vede, şi îi
simţeam rugăciunile zi de zi. În anul 2007 i s-a interzis să mai primească oameni,
şi a fost izolat total, iar această puşcărie pe care a răbdat-o, i-a împlinit
dorul după nevoinţele Sfinţilor Mucenici, mai vechi sau mai noi, însă ea l-a şi
vlăguit destul de repede.
Când am venit, pentru
câteva zile, în Septembrie 2007, părintele avea privirea înceţoşată şi abătută,
în urma lungii izolări. S-a bucurat că mă vede, dar nu mai rostea cuvinte
aparent fără sens ca altădată, ci doar fragmente de cuvinte. M-a întristat
această scurtă întrevedere, dar m-a şi bucurat. Duhul său era viu, şi am putut
vedea
Psaltirea şi Noul Testament deschise pe masa sfinţiei
sale, semn că cineva le folosise mai devreme.
În noaptea de 22 Noiembrie
2007 eram la Ierusalim, la Mănăstirea Sfânta Maria Magdalena. Pe la ora 2 şi
jumătate, m-am trezit şi nu am mai putut să adorm. M-a cuprins o stare de
trezvie, un duh de rugăciune, de libertate, foarte puternic, cum niciodată nu
mai păţisem. Am ştiut că Părintele Ioanichie plecase la Sfinţii pe care atâta
i-a iubit. Dimineaţă la 8, am primit un mesaj de la o maică din
ţară, care îmi spunea că în
acea noapte părintele plecase la Domnul. Mai apoi am aflat că după o săptămână
de comă, de inconştienţă, părintele plecase liniştit la patria cerească.
Recunoştinţa e primul lucru
pe care îl simt faţă de bunul Părinte Ioanichie. Chiar dacă acum nu mai are
cine-mi întreba la spovedanie „Uite cât mă bucur de ţăranii simpli care vin la
mine şi mă întreabă: Dar eu oare mă voi mântui, părinte?”, chiar dacă acum nu
mai e cine să mă îndemne şi să mă încurajeze spre nevoinţe aşa cum o făceam
acolo, în taina de sub epitrahil, ştiu în inima mea că iubirea nu moare
niciodată şi suntem nedespărţiţi. rugăciuni şi ajutor nu contenim să-l cerem.
Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
M Filotheu Bălan
DIN SUMAR:
PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN
EXEMPLU DE DEMNITATE SUB REGIMUL COMUNIST

Ieromon­ahul Cosma, Mănă­stirea Sihăs­tria
Părin­tele Ioanichie , ochiul trezvi­tor al Sihăstriei
Arhi­man­drit Justin Pârvu
CUVÂNT CĂTRE ROMÂNI
Părin­tele Ioanichie Bălan
SOLUŢIA ESTE ÎNTOARCEREA LA TRADIŢIE
Inter­viu cu Părin­tele Justin Pârvu
Omul care a biruit veacul , şi pe sine însuşi
Mon­ahul Filotheu Bălan
BISERICA, NAȚIUNEA ŞI POLITICA
Părin­tele Pro­fe­sor Doc­tor Mihai Val­ica
Piteştiul — masacrarea stu­denţimi române
deţinut George Cucşa
Ade­vărul ascuns despre gripa porcină
Hans Tolzin — frag­mente –
DESPRE MITUL EFECTULUI DE SERĂ
Ioan Vlă­ducă
Cineva te răneşte, cântă-i!
Părin­tele Ioan Şişman­ian
Trata­mente natur­iste împo­tria Gripei
Părin­tele Athanasie Ştefănescu
… si multe altele
Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

4 Responses to “PARINTELE IOANICHIE BALAN, LUPTATORUL, otravit cu metale grele. Marturia Parintelui Filotheu Balan: "Să nu taci! Să nu taci! Scrie şi vorbeşte, că eu nu mai pot nimic!””

  1. Zadkielix says:

    Extraordinara pilda despre acesti adevarati cetateni ai Patriei Ceresti!
    Multumesc frumos domnule Roncea pentru aceasta postare!
    Pe final, fara a ma da prea important as dori sa reiau celebrele versete ale unei rugaciuni extrem de frumoase!
    Intr-o astfel de Rugaciune a Sfantului Francisc de Assisi, sufletul se ruga asemenea:
    "Doamne, fa din mine o unealta a pacii tale, acolo unde este ura, ingaduie-mi sa seman iubire; acolo unde este ofensa, sa seman iertare; acolo unde este indoiala, sa seman credinta; acolo unde este intuneric, sa semana lumina; si acolo unde este tristete, sa seman bucurie!"

  2. […] Slujba de pomenire va avea loc sambata, 16 noiembrie 2013. In aceeasi zi va fi pomenit si Parintele Ioanichie Balan, luptatorul si marturisitorul de la Sihastria (10 februarie 1930 – 22 noiembrie 2007). […]

  3. […] Slujba de pomenire va avea loc sambata, 16 noiembrie 2013. In aceeasi zi va fi pomenit si Parintele Ioanichie Balan, luptatorul si marturisitorul de la Sihastria (10 februarie 1930 – 22 noiembrie 2007). Parintele […]

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova