Vlad Teodorescu: România văzută de pe Marte. Cum s-a simtit greva din Siria

Fiecare cu damblaua sau norocul lui… Unii au văzut aşa-zisa grevă generală din stradă. Cu soarele-n cap şi pulanul pe spinare. Alţii, de sub umbrare de fiţe, cu băutura abia strecurată printre cuburi de ghea­­ţă şi farfuriuţa cu covrigei alături. Alţii, din spatele perdeluţelor semitransparente sau de la capătul sforilor folosite, ca în cazul pă­pu­şilor de teatru, la manipulare pe verticală, pe orizontală, peste tot. Eu am văzut greva de pe alt continent, din altă ţară, tocmai din Da­masc! Şi când spun de pe altă lume nu este o figură de stil, la ca­pă­tul celor trei ore de zbor găsindu-mă nu numai pe alt continent, ci şi, cum aveam să constat de-a lungul celor şapte zile de vizită de-a lungul şi de-a latul Siriei, în altă lume.
Ziua grevei a început cu rugăciunea de dimineaţă. Şi cu pariul lui Ion Cristoiu. „Puneţi rămăşag că nu se întâmplă nimic, că va fi un mare fâssss, aaa, zici?” Nu am aflat care era miza pariului, dar nu acesta a fost motivul pentru care niciunul dintre noi nu a riscat o măslină, o porţie de iaurt sau un hummus. Pur şi simplu Internetul ne aducea ştirile din ţară cu iuţeala vântului sau a altui mogul de presă. Am aflat astfel că sindicaliştii nu s-au înghesuit să iasă în stradă. „Ce v-am zis eu, ce dracu’ e aia grevă de solidaritate? Mare bandit ăsta de la me­trou, aaaa, zici?” Aflăm apoi că în timpul grevei funcţionarii de fapt lucrează pe şest, palmând într-un fel greva ca pe un chiştoc de ţigară fumată pe „neve” în toaleta liceului. „Nici grevele nu mai sunt ce au fost odată… aaaa, zici?” Şi cum veştile veneau una după alta, întocmai ca felurile de mâncare, că ăia n-au ieşit, că ăştia n-au plecat, ca ăilalţi n-au oprit nici măcar din solidaritate, am convenit cu toţii că bancul cu războiul care s-a mutat la sală din cauza lipsei de efective se potriveşte de minune cu greva generală care urma să paralizeze România timp de două zile. De atunci subiectul a dispărut din preocupările noastre, deşi câte o zvâcnire media mai ajungea din când în când la urechile, laptopurile şi telefoanele noastre.
În afară de lucrurile deosebit de interesante pe care le-am văzut şi pe unele chiar revăzut pe parcursul vizitei în Siria, s-a petrecut şi un fapt ciudat. Am reuşit să privim România cu perpetua ei frământare ca de pe altă planetă, neatinsă de tumultul şi bălăcăreala pe care o lăsaserăm acasă, la doar trei ore de zbor cu avionul.

În primul rând fiindcă, studiind presa şi apoi întrebând „la sursă”, am aflat şi apoi am constatat că în presa siriană este interzisă cu desăvârşire, prin lege, publicarea amănuntelor legate de viaţa privată a persona­li­tă­ţilor, a oamenilor în general. Chiar dacă aceste amănunte sunt rea­le! Iar lipsa starletelor, a piţipoancelor de două lire de pe micul ecran şi din cafenelele din Dorobanţiul lor mi s-a părut altfel o consecinţă firească.
Ce am învăţat în Siria? În primul rând, că putem fi un popor bun, iubit şi apreciat. Asta pentru că am avut senzaţia că acolo, din ha­mam (şi nu glumesc!) până în guvern, de la toneta cu suc de dude şi căpşuni până la mall-ul occidental pe patru niveluri, toată lumea ne iubeşte. Pe stradă, în magazine, în restaurante, ba până şi în mu­zee (!) a fost imposibil să nu ne oprească cineva care a făcut şcoa­la în România, a avut o firmă la Bucureşti sau o iubită în Iaşi sau Ti­mi­şoara. De altfel, „ahlan wa sahlan Rumania” (bun venit, România) a fost expresia pe care am auzit-o cel mai des în cele şapte zile pe­trecute în Siria, astfel am asimilat-o, în special la întrebarea „cro­nică” a maestrului „ce zice, ce zice?”, cu un soi de bună ziua spus special pentru noi.
Am mai aflat că Siria îşi plăteşte datoria de 41 de milioane de dolari către România (oare unde s-au dus acei bani?) şi că ei ar vrea să facă comerţ cu noi, numai că ce am mai putea să le dăm? Fiindcă industria grea e la indieni, tractoarele au ajuns afacere imobiliară, iar irigaţiile şi industria extractivă sunt fantastice, nemaipomenite, dar lipsesc cu desăvârşire.
Era, să fiu sincer, imaginea cu care m-am întors în ţară. Cam tristă, dar, spuneam eu, realistă. Şi deodată mi-am dat seama că m-am în­şe­lat. Pe strada mea, una fără importanţă majoră în infrastructura Bu­cureştiului, au apărut celebrii „morcovi” despărţitori. De la un cap la altul, pe axul drumului, ba şi cu insuliţe despărţitoare din loc în loc.
Carevasăzică, investiţiile merg, există bani, există resurse… aaaaa, zici?

Sfin.ro

Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova