Atacul cameleonilor la Herta Muller. “Ipochimenul” Manolescu (apud Calinescu) si grafomanul “cu nasul in vant” Cartarescu (apud Herta), arunca cu noroi in laureata Nobel. PLUS: Plesu isi mustruluieste spalatoreasa din EvZ

“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă” Nicolae Manolescu in “Literatura română de azi. 1944-1964”, Editura Tineretului

“Un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc.”George Calinescu despre Nicolae Manolescu, intr-o scrisoare de protest adresata lui George Ivascu, publicata in extrase in Contemporanul

Mai intai sa citim cateva pareri ale Hertei Muller despre “micul gigant” al lui Manolescu, navetistul ICR Cartarescu:

Herta Muller: “Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi”

“Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! Era ceva de la sine înţeles. Nici nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarecare măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi socială a ţării în care trăiau. Se vede asta şi din operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă.” (Un interviu de Marius Cosmeanu pentru Revista de cultura Corso, via NapocaNews)

Herta Muller: “Cartarescu a trait cu nasu-n vant”

Interviu acordat de Herta Muller ziarului Romania Libera:

S.F.: Mircea Cărtărescu declara pentru Frankfurter Allgemeine că înainte de ’89 scriitorii nu doar că aveau mai multe subiecte, rezistenţa la dictatură, dar aveau pe deasupra şi mai mult timp: „Sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. Astfel de argumente ar putea explica de ce nu a existat o rezistenţă anticomunistă în România?

H.M.: Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el.

S.F.: Cum aţi putea defini acest gen de neimplicare?

H.M.: În limba germană există termenul „Mitläufer” (*), cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri.

(*) “Mitläufer” e un termen foarte dur in germana, pentru sustinatori pasivi si colaborationistii unei dictaturi.
(Via Auftakt. Mai multe despre interviul scriitoarei, aici)

Acum sa vedem cine este, de fapt, Nicolae Manolescu, “marele” critic literar care, in “monumentala” sa “Istorie critica a literaturii romane” aparuta in 2009, nici macar nu a inclus-o la “mentiuni” pe cea care avea sa obtin Nobel-ul pentru literatura in acelasi an:

“Innoirea” – “Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune”

“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou.

Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” (Contemporanul, 23/24 August 1962)

“Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“ (Contemporanul, Nr 18, 1964)

“Întregul nostru front scriitoricesc”

“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Contemporanul, 21 August 1964)

Mai multe citate pe blogul lui Nicolae Manolescu si in link-urile de documentare din baza materialului

Acum, imaginati-va ca de ani buni gasca GDS, Noua Europa, Humanitas si Romania literara incearca sa-l urce pe un piedestal de rahat publicistic pe “micul gigant” si marele obsedat sexual Cartarescu, cu pretentie de aspirant la Nobel. Iar Herta Muller, calca direct in rahatul lor (cu noroc 🙂 ), le sufla tortul si la arunca-n brate o coliva. Si, ajunsa la Bucuresti, le mai si tranteste de la scena deschisa, tuturor “disidentilor” gen Plesu, Liiceanu, Manolescu & Co, ca au fost niste co-la-bo-ra-tio-nisti (“Mitläufer”) ai regimului comunist. Pai cum sa nu se enerveze sectarii GDS! Primul care a reactionat, pe post de fumigena, cu un text ce pare mai curand scris ori de Manolescu ori de Plesu, a fost chiar Cartarescu, in tribuna neo-kominternistilor, Evenimentul Zilei: “O sansa irosita”. Vai! Apoi, a doua zi, insusi “maestrul” a pus-o la zid pe laureata Nobel, intr-o prima parte a unui epitaf din Adevarul mogulului Patriciu, urmand ca in cea de-a doua, pastrata pentru sambata asta, sa o mitralieze de-a dreptul. Pana la tirul final al executie, l-a mai pus odata pe infantilul sau copil nelegitim sa arunce cu petarde, deja anuntate cu tam-tam, pentru maine, tot in Evenimentul Zilei. Saracii de ei. Le reproduc mai jos, ca nu se stie cand se desfiinteaza Adevarul si Evenimentul Zilei si dispar de pe net ca si Ziua. Sa ramana aici :)… Astept cu rabdare si acea placere de dinaintea unei fripturi la protap, raspunsul Hertei Muller la atacul cameleonilor.

Ah, era sa uit: Plesu s-a suparta pe spalatoreasa sa din presa, Corlatanca de la Evz, si i-a tras una peste bot (literalmente) in Adevarul. Of, of, of… Articolul mai jos, sub Cartarescu si Manolescu (sa respectam greutatea 🙂 ).

Sarja 1: Vineri, 1.10.2010. Cartarescu vs Herta Muller (prefacandu-se cu o lauda ii trage la gioale ca pe maidan)

SENATUL EVZ: O şansă irosită

Herta Müller, scriitoare germană născută în România, laureată Nobel anul trecut, a făcut săptămâna aceasta o scurtă vizită în România.

Vizita a fost precedată de câteva interviuri în care, în termeni de multe ori tăioşi, scriitoarea anunţa câteva teme pe care-ar fi vrut să le lanseze dezbaterii publice româneşti, cum ar fi problema Securităţii în regimul comunist şi mai ales raportul dintre intelectualitate şi dictatură. Intelectualii, spune ea, în loc să fie vocea naţiunii împotriva dictaturii, s-au închis în turnul lor de fildeş, devenind “tovarăşi de drum” sau complici (“mitläufer”) ai regimului comunist.

Ajunsă în România, însă, Herta Müller nu şi-a putut pune în aplicare acest program din motive care ţin pe de-o parte de societatea românească, aşa cum e ea constituită astăzi, iar pe de alta de câteva contradicţii şi vicii structurale ale propriului ei discurs. Ar fi putut fi o sărbătoare a spiritului şi o ocazie de reînnoire morală pentru noi. Lumea românească, însă, s-a prezentat lamentabil, îndreptăţind expresia cu care a întâmpinat-o, la Ateneu, Herta Müller: “Aţi venit aici ca la circ”. Cum circ e tot ce se vede la televizor, cum circ e spectacolul politic cotidian, cum circ e spaţiul public ca şi cel privat, şi vizita unei mari scriitoare a fost luată ca un spectacol strident, cu accente kitsch.

În sala Ateneului român s-au înghesuit destule figuri dubioase ale vieţii noastre publice, mulţi informatori dovediţi ai Securităţii. Ei aplaudau cel mai tare. Mediile n-au reflectat vizita laureatei Nobel aproape deloc. Monstruoasa OTV, odioasele ştiri de la ora cinci, mizerele manipulări ale Antenelor şi Realităţii n-au încetat nicio clipă. Nimănui nu i-a păsat de acest mare eveniment.

Dezbaterea propusă de Herta Müller în privinţa Securităţii nu pare să fi interesat pe nimeni. (Chiar asa?! – nota mea) Cum, dacă scurmi cu unghia pojghiţa de democraţie a aproape fiecărui politician şi afacerist din România dai de securistul care a fost, e de la sine înţeles că nu există niciun fel de voinţă de a deschide o astfel de discuţie.

Pe de altă parte trebuie spus însă că Herta Müller însăşi nu a putut veni de pe o poziţie puternică în România, chiar dacă încununarea cu Premiul Nobel îi dă autoritate şi prestigiu. Scriitoarea nu şi-a clarificat încă sentimentele faţă de ţara natală. Un complex dragoste- ură pare să le însoţească. E greu să fii popular într-o ţară dacă nu arăţi afecţiune faţă de oamenii ei.

Scriitoarea afirmă undeva că România nu trebuia să fie primită în Uniunea Europeană. Poate că este un sâmbure de adevăr aici, dar este şi o nedreaptă condamnare.

În discuţia purtată cu Gabriel Liiceanu, la Ateneu, s-au văzut mai bine inconsecvenţele de gândire ale Hertei Müller. În mod evident, ea a fost stânjenită, în atacul ei împotriva colaboratorilor Securităţii, de recenta dezvăluire că poetul Oskar Pastior, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi şi personajul principal al romanului ei cel mai recent, a fost el însuşi vreme de câţiva ani colaborator al sinistrei instituţii. Când ai declarat că pe acest poet l-ai îmbrăţişa, chiar ştiind totul despre trecutul său, este greu să-i condamni pe ceilalţi delatori din epoca ceauşistă.

De asemenea, teza potrivit căreia intelectualii români ar fi fost “mitläufer” ai regimului comunist, pentru că nu au vorbit deschis împotriva acestuia, este mai întâi pusă în dificultate de faptul că, susţinând-o, Herta Muller condamnă explicit memoria unor autori pe care îi admiră, ca de pildă Gellu Naum, care şi-au scris cărţile în epoca respectivă, dar n-au “deschis gura” împotriva dictaturii.

Herta Müller însăşi, de altfel, a fost un martor şi un martir al mizeriei comuniste, dar nu un disident asemenea lui Paul Goma, Dorin Tudoran sau Doina Cornea. E greu să condamni pe cineva pentru că a tăcut când tu însuţi nu ai vorbit. În realitate, scriitorii demni ai epocii (între care şi cei de etnie germană) au vorbit prin cărţile lor. Cultura nu este un turn de fildeş, ci se leagă de viaţă prin mii de fire. Regimul se temea de libertatea interioară a scriitorilor şi îi oprima în consecinţă. Nu cei care au tăcut, ci aceia care au vorbit aducând osanale dictaturii sunt marii vinovaţi ai epocii.

Ca să devină un oaspete iubit şi admirat al ţării a cărei limbă o vorbeşte atât de bine, Herta Müller ar trebui să arate mai multă empatie faţă de oamenii acesteia. Căci în definitiv, cu toate păcatele lor, ei au repurtat (alături de Herta) cea mai mare şi mai completă victorie împotriva dictaturii comuniste: i-au supravieţuit.

(Victorieeee! – nota mea)

Comentarii aici

Sarja 2: Sambata, 2.10.2010. Manolescu vs Herta Muller (prefacandu-se ca-i apara pe romani o injura birjareste)

Ce nu (vrea să) ştie Herta Müller (I)

Primirea de care s-a bucurat Herta Müller în România la sfârşitul lui septembrie a fost, spre lauda intelectualilor români, excepţională.

Sala Ateneului era plină ca în foarte puţine împrejurări. În faţa librăriei Humanitas s-a format o coadă de sute de persoane. Presa culturală şi cotidianele au consacrat evenimentului pagini întregi. N-au lipsit radioul şi televiziunile. Trebuie să recunosc că am fost mândru de atenţia pe care intelectualitatea bucureşteană a acordat-o scriitoarei germane de origine română, laureată a Premiului Nobel. „Premiul este al dv. în întregime, nu al Germaniei, nici al României”, a spus în cuvântul său Andreas von Mettenhelm, ambasadorul Germaniei. Am citit o bună parte din literatura Hertei Müller, romane ca şi eseuri, şi sunt de părere că Nobelul este absolut meritat, indiferent de numele, uneori mult mai cunoscute, ale altor candidaţi din 2009, cu care numele ei a fost, nu o dată, pus tendenţios în cumpănă.

Îmi pare rău că trebuie să spun că Herta Müller nu a fost la înălţimea prestigiului ei şi a entuziasmului celor care au întâmpinat-o. Ce enormă dezamăgire felul în care Herta Müller a răspuns la întrebările lui Gabriel Liiceanu în dialogul lor de la Ateneu! Înainte de orice, mi s-a părut nepotrivită cu statura ei morală flatarea unui public doritor să audă exact ceea ce i se spunea. Herta Müller a jucat, evident, un rol. Faptul că l-a jucat perfect, ca o mare actriţă, e departe de a putea fi considerat o scuză. Aplauzele la scenă deschisă dovedeau că mesajul ei trecuse rampa. Ceea ce este ciudat este că publicul nu părea să fi remarcat că nu doar scriitorii erau aruncaţi în groapa cu lei a judecăţii de apoi a colegei lor de breaslă, ci şi poporul român în întregul lui.

Un mesaj, nu doar răutăcios, ci şi incorect. Herta Müller îl transmisese şi cu alte ocazii, deşi nu cu audienţa din 27 septembrie. Mesajul consta în criticarea fără menajamente a comportamentului românilor în anii dictaturii comuniste şi a lipsei de atitudine civică a scriitorilor. „Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat … Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţie propriul trecut”, a afirmat ritos Herta Müller. Adevărul este că oamenii din toate dictaturile „s-au aranjat” mai mult sau mai puţin. Regimurile comuniste au durat decenii şi trei sau patru generaţii au fost nevoite să caute moduri de supravieţuire. Eventual să emigreze şi să critice dictatura de la distanţă, cum a procedat Herta Müller însăşi. Cât timp s-a aflat în România, a tăcut, chiar dacă, vorba ei, s-a „enervat”; de solidarizat, nu s-a solidarizat cu disidenţii, fatalmente minoritari în toate dictaturile (reproş pe care îl face acum majorităţii românilor), ba s-a „aranjat” şi ea cum a putut, nerefuzând de exemplu un premiu literar acordat de UTC. Şi nu mi se pare deloc onorant din partea ei să nu ştie, şi încă şi mai grav, să se prefacă a nu şti că, vorbind de memoria dictaturii, în România postdecembristă există un institut al statului care studiază trecutul comunist şi crimele lui şi că România este singura ţară din fostul lagăr estic al cărei preşedinte şi-a asumat oficial un raport care condamna regimul, declarându-l, nu numai criminal, dar şi ilegitim.

Comentarii aici

Sarja  a treia e anuntat pentru maine, in EvZ, iar a patra pentru poimaine, in Adevarul. Le asteptam 🙂

Plesu despre Basescu si spalatoreasa sa, Corlatean:

Marketing?

La noi, s-a înţeles că marketingul e o şmecherie fără reguli.

De curând, am dat un interviu pentru „Evenimentul zilei”. Se descoperise un document din care rezulta că, în 1983, pe când eram în Germania, mi s-a propus să lucrez la Europa Liberă. În vederea eventualei mele angajări i se ceruse părerea criticului literar Ion Negoiţescu, pe care nu-l cunoscusem încă personal, dar care se afla, de ceva timp, în Occident. Acestea erau faptele. O colaboratoare a gazetei m-a rugat să le comentez. Interviul a devenit însă epopeic. Am fost întrebat o mulţime de alte lucruri şi am făcut greşeala de a consimţi să răspund.

Într-unul dintre pasajele textului a venit vorba (se putea?) şi de Traian Băsescu. În economia ansamblului, pasajul cu pricina ocupa cam 1%. Spuneam că am văzut, la un moment dat, la CNSAS, o notă a căpitanului de vas Băsescu, care nu incrimina politic pe nimeni şi, deci, nu era o probă de poliţie politică. Mai spuneam că, spre deosebire de ceilalţi doi preşedinţi pe care i-am avut, Traian Băsescu este influenţat de servicii mai ales pe linia simpatiei sale pentru uniforme şi militărie. Spuneam, în sfârşit, şi că am plecat de la Cotroceni când am înţeles că preşedintele nu avea nevoie de consilieri, ci de ordonanţe. Dar, repet, tema şi substanţa propriu-zisă a interviului erau de cu totul altă natură.

Ce a urmat? Mai întâi, s-a publicat un articol despre Ion Negoiţescu, la sfârşitul căruia se anunţa apariţia iminentă a interviului meu. Articolul avea însă următorul titlu: „Andrei Pleşu, «agăţat» în dosarul homosexualului Negoiţescu”. O dublă înşelătorie. Mai întâi, conţinutul articolului era legat, preponderent, de Ion Negoiţescu, astfel încât folosirea numelui meu în titlu era arbitrară. Cititorului i se promitea ceva şi i se oferea altceva. În al doilea rând, formularea intenţionat ambiguă, sugerând amestecul meu în afacerea homosexualităţii lui Negoiţescu, avea darul de a crea o confuzie (socotită, probabil, „vandabilă”), imediat speculată de o sumedenie de forumişti belicoşi.

Alte publicaţii s-au grăbit să semnaleze şi să comenteze interviul meu, tipărind, cu litere de-o şchioapă, titluri de genul: „Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleşu”, „Pleşu îl atacă pe Băsescu în «Evenimentul zilei»”, „Băsescu e influenţat de servicii” etc. Cu alte cuvinte, gazetele îşi urmăreau consecvent programul şi obsesiile, folosindu-mă ca „materie primă”, falsificând tematica interviului, modificând centrul de greutate al spuselor mele, transformând episodicul în esenţial şi suspendând contextul frazelor citate. Pe scurt, se considerau îndreptăţite să-şi manipuleze, ireverenţios, interlocutorul şi să caricaturizeze adevărul de dragul unei presupuse creşteri a rating-ului.

Sunt, cu siguranţă, vinovatul numărul unu. Plec de la ideea bunei-credinţe şi a profesionalismului. Practic, ca să spun aşa, „prezumţia” de încredere. Am să mă învăţ minte. Cel mai înţelept ar fi, poate, să nu mai dau interviuri. Am cerut, totuşi, oarecari explicaţii. Mi s-a spus că e vorba de „marketing”. După capul meu, marketingul e tehnica de a vinde bine un produs. A vinde bine înseamnă a face o reclamă convingătoare produsului, a-l ambala atrăgător, dar şi a-ţi asigura credibilitatea faţă de potenţialii clienţi. La noi, s-a înţeles că marketingul e o şmecherie fără reguli. Că e abilitatea de a păcăli clientul. Că dacă vrei să vinzi castraveţi, eşti liber să-i oferi sub eticheta „pastramă”. Nu-ţi pasă dacă clientul o să te înjure. Sau dacă îl pierzi. Important e să dai lovitura. Măcar o dată! Sau, mă rog, câtă vreme ţine figura.

Adevarul, 5.10.2010

Adevarul real: Spalatoreasa Corlatan si amneziile domnului Plesu. Lenea lui Andrei Plesu, Europa libera si Vocea Americii in Jurnalul Monicai Lovinescu. Scrisorile catre Ceausescu. Basescu si candidatul Plesu la presedintia Romaniei. Maxima Imoralia

Evenimentul Zilei: cenzura si favorizarea infractorului. In acest caz: Andrei Plesu, pentru care Romania a fost condamnata la CEDO in procesul disidentului si militantului pentru drepturile omului, Gabriel Andreescu. REPLICA

Si o opinie de bun simt, poate singura, despre Plesu, Liiceanu si Herta Muller, tot din Adevarul:

De ce m-a tulburat Herta Müller

În anii ’80, aş fi făcut crimă de om dacă acel om şi-ar fi bătut joc de «Jurnalul de la Păltiniş.

Spre finalul dialogului de la Ateneul Român, Gabriel Liiceanu a întrebat-o pe Herta Müller dacă nu cumva cărţile scrise înainte de ’89 de cei care nu
s-au aliniat politicii partidului comunist sunt lucruri bune. (Întrebarea este reprodusă din memoria mea tulburată de acest eveniment.) Răspunsul laureatei Premiului Nobel a căzut sec: „Nu! A fost un mod al autorilor de a se eschiva”. (Răspunsul
l-am notat cu precizie.) Cred că domnul Liiceanu şi intelectualii prezenţi în sală nu se aşteptau la un asemenea răspuns brutal. Poate că elita noastră culturală dorea să audă sintagma cu care se mândreşte încă de pe vremea dictaturii ceauşiste: „rezistenţa prin cultură”. Am rezistat „prin cultură”, de aceea am avut un număr redus de disidenţi autentici şi o minoritate tăcută de opozanţi.

Coborând treptele Ateneului, mi-a venit în minte „Jurnalul de la Păltiniş”, cartea lui Gabriel Liiceanu. (Doar îl văzusem în carne şi oase pe Liiceanu!) „Jurnalul” este cartea care mi-a luminat studenţia de la mijlocul anilor ’80, cartea pentru care, în acei ani chinuiţi, aş fi făcut crimă de om, dacă acel om şi-ar fi bătut joc de cartea asta, care m-a îndemnat să citesc, să citesc, să citesc…

Mi-am amintit, îndreptându-mă spre gura de metrou, de afirmaţia lui Constantin Noica (datată 19 noiembrie 1980) din „Jurnalul de la Păltiniş”: „Astăzi, de câte ori întâlnesc un intelectual neamţ de la noi care vrea să plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie vrei să pleci? În Germania untului sau în Germania culturii?» Iar dacă îmi răspunde că în aceea a culturii, îi spun că, paradoxal, o poate găsi mai lesne aici”. În 1984, când am citit această frază, eram mândru că sunt român pentru că, deşi biata mea mamă stătea la cozi ca să apuce o bucată de carne sau un pachet de… unt, eu mă retrăgeam în biblioteca oraşului ca să citesc. Aşa credeam (în naivitatea mea) că trăiam… în cultură. Şi nu într-o cruntă dictatură.

După mai bine de trei decenii, tocmai un intelectual neamţ plecat în Germania, Herta Müller, mi-a sădit în suflet sâmburele îndoielii: „Nu! A fost un mod al autorilor de a se eschiva”. Nu cumva am crezut într-o carte ce propunea o vizuină, o scorbură, un refugiu? Nu cumva am fost manipulat cu „Germania untului”? Nu cumva, în loc să-mi doresc să-mi caut libertatea (în Germania sau oriunde într-o ţară liberă), am fost entuziasmat că aici, în România, voi găsi „lesne”… cultura? Nu cumva „Jurnalul” m-a minţit sau mi-a spus jumătate de adevăr? Şi că viaţa mea s-a aşezat pe cărţi care m-au înşelat?

Herta Müller a vrut să ne spună că nu există „rezistenţă prin cultură” într-o dictatură. Există ori disidenţă, ori tăcere, laşităţi şi compromisuri. Trebuie să recitesc „Jurnalul de la Păltiniş”! Şi după recitire, voi alege: să-l las la locul său în bibliotecă, să-l cobor cu un raft ori să-l scot din viaţa mea. (Am luat metroul în sens invers drumului meu către casă.)

Petre Barbu / Adevarul / 1.10.2010

Linkuri utile: Roncea.ro despre Plesu, despre Liiceanu, despre Manolescu, despre Cartarescu, despre Patapievici, intr-o singura expresie: Cinci limbrici ai mintii

Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

10 Responses to “Atacul cameleonilor la Herta Muller. “Ipochimenul” Manolescu (apud Calinescu) si grafomanul “cu nasul in vant” Cartarescu (apud Herta), arunca cu noroi in laureata Nobel. PLUS: Plesu isi mustruluieste spalatoreasa din EvZ”

  1. […] Atacul cameleonilor la Herta Muller. “Ipochimenul” Manolescu (apud Calinescu) si grafoma… Thu Oct 07, 2010 16:41 pm "Herta Müller a vrut să ne spună că nu există „rezistenţă prin cultură" într-o dictatură. Există ori disidenţă, ori tăcere, laşităţi şi compromisuri. Trebuie să recitesc „Jurnalul de la Păltiniş"! Şi după recitire, voi alege: să-l las la locul său în bibliotecă, să-l cobor cu un raft ori să-l scot din viaţa mea." […]

  2. anamaria says:

    Picanterii(ca sa mai zambim un pic si sa ni-l si imaginam):nicolae manolescu zis si niki manolescu…joaca prost brigde.
    Citez(cuvintele nu imi apartin):”asa cum joaca bridge…asa le face toate celelalte:de la “pupatul” cucoanelor pana la scris.”

    Unii sustin ca brigde-ul este un joc inteligent.
    Subiectul jocului ramane insa suspus dezbaterii.

    Gand in Lumina!Si respect.

  3. Agarici says:

    Scrisoarea 1 a lui Andrei Plesu1 către Ceaușescu
    Plesu da în primire,turna fără rușine… chiar el recunoaște, deci un turnător ordinar.

    Stimate tovarășe secretar general:
    -..”.am avut ocazia, la scurt timp după aceea, sa aduc la cunostință unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditația trancendratala”.

    Rușine turnător ordinar!

  4. Franck says:

    Apropo de preocuparile lui Cartarescu in perioada in care nu asculta Europa Libera si nici nu stia ca scriitorii sunt urmariti :

    http://franckmelen.wordpress.com/2010/10/01/femeiusti-rasate-cu-vulpita-la-gat/

    Am pescuit materialul in … “Almanahul România Literară” din 1987 !

  5. VR says:

    @Franck
    Tare! Felicitari! O sa-l preiau si eu!
    Saracul…

  6. Franck says:

    Mersi frumos, Victor. Si sa te tii tare, vin vremuri grele!

  7. VR says:

    Asa e! La fel!

  8. […] si Cartarescu, fara sa-i numeasca neaparat, cotidianele Adevarul si Evenimentul Zilei au lansat atacul cameleonilor, al celor care s-au simtit mai cu musca pe caciula. Cartarescu, deja la a doua sa replica, […]

  9. […] Acum e de neînţeles impertinenţa acestora când ne vorbesc despre democraţie. Şi câtă dreptate avea Herta Muller când a spus că pe vremea comunismului „intelectualii s-au închis în turnul lor de fildeş devenind „tovarăşi de drum” sau complici ai regimului comunist.” (mai multe detalii aici). […]

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova