Dracii din “dreapta romaneasca” trimisi la Talpa iadului de Platon Turbinca. “Presedintii” de paie ai “Romaniei profunde”, Puric si Baconschi, deconspirati de proprii agenti de duzina, Hurduzeu si Codrescu

Intr-una dintre aparitiile sale facilitate de ziarului distinsului evazionist securist Dan Voiculescu (atunci cand nu e ajutat de “Adevarul” altui distins jefuitor al tarii, Dinu Patriciu), actorul Dan Puric, expert in relatii adolescentine cu Securitatea dar si in dezvoltarea durabila a Clubului de la Roma, afirma ca Romania Mare nu are nici o importanta. Aceasta desi se impiedica acum in declaratii si afirma ca a devenit informator al Securitatii pentru… eliberarea Basarabiei, inca din anii ’70! Mergand pe linia propagandei maghiare si rusesti, perfectate prin varfurile de lance ale neokominternului din Romania, Centralele Soros, GDS si Noua Europa, Dan Puric, apologetul “aripii ortodoxe”, a “cremei intelectuale” a miscarii new-age-iste cu ramificatii in latura oculta a politicii dambovitene, considera ca Ziua Nationala a Romaniei, care reprezinta Marea Unire, ar putea fi schimbata cu o alta zi, ceva gen “Made in Romania”. Completandu-i teoriile antiromanesti perpetuate prin metodele camuflajului cameleonic identitar, religios si doctrinar, unul dintre Fiii “Aliantei Profesionistilor pentru Progres”, “Sclavii Fericiti” ai Clubului de la Roma, incearca sa-i puna drept mantie  pe umeri “Maestrului” Puric (cat de ridicol poate sa sune!) o “Romanie profunda” made in… Dumnezeu stie unde. Este vorba de Ovidiu Hurduzeu, fost angajat al Editurii Politice a Partidului Comunist (transferata de Andrei Plesu lui Gabriel Liiceanu), conferentiar la Colegiul Noua Europa (al aceluiasi Plesu) si promovat de puricii ortodoxie gen agenti tipici ca Adolf Vasile Marian Crivat alias Razvan Codrescu si ejusdem farinae. Ovidiu Hurduzeu face parte din ultimul val de externalizati inainte de caderea regimului Ceausescu (in care intra si un Traian Ungureanu, spre exemplu) pentru a putea reveni apoi in tara dand lectii de democratie, spalati si apretati si apoi spreiati cu poleiala occidentului. Hurduzeu, la fel ca si Puric, a reusit sa pacaleasca “multimile”, actionand pe palierul care i-a fost indicat si agatand din mers oamenii bine intentionati dar mai putin pregatiti contra-informativ. Dupa drumurile sale de pelerinaj “misionar”, de la Petru Voda la Diaconesti, Hurduzeu a ales sa se dezvaluie dintre faldurile Trilateralei la… Banca Nationala. In ziua intalnirii la Bucuresti a Comisiei Trilaterale, “sclavul fericit” Ovidiu Hurduzeu isi afirma “plenar” (si el) sustinerea pentru Calin Georgescu, un prim-ministru inchipuit, tovaras de masonerie cu Mugur Isarescu, Sergiu Celac si… Dan Puric. Chipurile, acest amalgam de agenti, masoni, homosexuali si actorasi uzati ai aceleiasi piese ar reprezenta, in capul stapanilor lui Plesu si Isarescu, “A treia forta”, a “conceptului de piata” “Romania profunda” si, mai nou, desi tar-ziu, tarziu de tot, a “Romaniei crestin-democrate”. Dupa ce aceleasi “forte” au distrus crestin-democratia, ca miscare politica nationala in intreg spatiul romanesc, de la Nistru pana la Tisa, acum se pun pe reinventat “dreapta”, cu personaje strambe si handicapate sufleteste, clovni batrani si grotesti, liighioane, tasmanieni si patapievici, sinecuristi noekominternisti postilegalisti, profitori ai tuturor regimurilor. Pe cine cred ei ca mai pacalesc?

Mircea Platon si Gheorghe Federovici ii pun la punct, in rafale:

Mircea Platon: Despre nuci şi imperii

La urma urmei, care a fost scopul principal al României, cel puţin cel declarat, al tuturor oamenilor politici, al tuturor intelectualilor din 1989? A fost reintegrarea în Europa. Ce însemna pentru mulţi «reintegrarea în Europa»? Însemna: «Ia să ne găsim noi un stăpîn nou, că am rămas de izbelişte, nu mai avem stăpînul vechi, cel care era la Răsărit, ia să căutăm noi un patron nou dincolo, în Apus».” Virgil Nemoianu [1]
Pentru unii, România profundă este un mit, sau cel mult o posibilitate care ar putea fi însă edificată prin efortul românilor fideli principiilor conservatorismului creştin de depăşire a divergenţelor dintre ei în numele lucrurilor care îi unesc. [2] Pentru alţii, România profundă este un „concept lansat pe piaţă”, [3] şi care, pentru a putea fi realizat, are nevoie de bani. [4] Asemenea declaraţii mă fac să cred că aceste două tipuri de reprezentare a României profunde se intersectează cel puţin în două puncte: 1.) prin convingerea că România profundă are o realitate doar potenţială, dar care 2.) poate fi actualizată prin apariţia unui om anume (să zicem, Teodor Baconschi pentru unii, Călin Georgescu pentru ceilalţi [5]). În măsura în care ambele personaje sînt convinse la rîndul lor de faptul că „cel mai bun lucru care s-a întîmplat României în ultimii douăzeci de ani este intrarea în Uniunea Europeană”, după cum declara dl. Georgescu într-un interviu de anul acesta, probabil că celor două grupări le-au mai rămas puţine piedici majore de depăşit în vederea participării la renaşterea, pentru unii, la reconstrucţia, pentru ceilalţi, a României profunde. Dar dacă „integrarea UEuropeană devine o simplă integrare în minciună”, cum demonstrează Mircea Platon într-un articol recent? [6] Dacă România profundă nu este un mit, adică o realitate anistorică, şi nici o realitate supraistorică, [7] ci o realitate existentă nemijlocit? O lume pe care unii nu o văd pentru că nu vor să o vadă – poate pentru că nu seamănă îndeajuns cu „soarele sfînt de pe cer”. Pentru că este în suferinţă, în parte pentru păcatele ei, în parte din interesul altora. Pentru că este slabă şi căzută între tîlhari.  Dar atunci cînd a vorbit despre România profundă şi despre aflarea drumului către ea, Mircea Platon nu a vorbit despre postere electorale şi nici despre esenţe supratemporale. Ne-a îndemnat să stăm cu o icoană în faţa ochilor, [8] şi a asemănat România adevărată cu un ţăran, cu o stradă, cu un episcop, sau cu un nuc. [9] Altfel spus, M. Platon a identificat punctele de rezistenţă ale unei Românii asediate. Puncte care circumscriu deopotrivă o geografie fizică şi una spirituală, o lume întreagă desfăşurată orizontal şi vertical într-un orizont al firescului. Nucul creşte greu şi trăieşte mult. El vorbeşte în acelaşi timp despre străbunici şi despre strănepoţi. Pe cît este de mare, pe atît este de fragil, crengile lui rupându-se mai uşor decît ale altor copaci. Însă are rădăcini adînci şi puternice, şi din această pricină nu trebuie pus prea aproape de casă, căci poate strica temelia. De la nuc se folosesc şi frunzele, şi cojile de nucă, nu doar miezul pentru cozonacii de sărbători. Iar mobila din lemn de nuc ţine cel puţin cît ţine şi casa. De aceea, locuitorii unei ţări ca un nuc nu pot fi decît nişte oameni binecuvîntaţi. Fireşte, vecinii acelei ţări s-a putea să nu fie la fel de fericiţi – pe bună dreptate se tem ca nu cumva rădăcinile ei să le strice temelia. Iar primejdia, pentru vecini, este cu atît mai mare cu cît ei sînt mai tari, nu mai slabi. Atunci cînd ţara ca un nuc se învecinează cu un imperiu, primejdia reprezentată de nuc este cea mai mare. Pentru că dintre toate formele de organizare omenească, imperiul are temelia cea mai şubredă. După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus,
„Realitatea pe care o creează imperiul e minciuna, un consumism al minciunii, o bulimie a minciunii, a golului care creşte autodevorându-se. Pe măsură ce minte mai mult, imperiul trebuie să tragă cât mai mulţi oameni – ca păcălitori, ca păcăliţi, sau ca păcălitori autopăcăliţi – în interiorul minciunii.” [10]
NOTE:
[1] În Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 50.
[2] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/doua-simpozioane-de-suflet.html#c479016648069868025. Vezi şi aici: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c6624760997641111287
[3] http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[4] Cf. O. Hurduzeu: “Atat schimbarea cat si manjirea paradigmei se face pe bani. Noi n-avem bani s-o schimbam, ei insa au bani s-o manjeasca.” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5653
[5] O. H.: „Prin Calin Georgescu se valideaza schimbarea paradigmei intelectuale care poate insoti eventual schimbari economice si politice radicale” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5643
[6] M. Platon, “Prin mahalaua imperiului”, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm
[7] “Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime.” http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[8] http://www.bookblog.ro/interviuri-scriitori/interviu-mircea-platon-partea-a-iii-a/#more-1344
[9] Mircea Platon, „Ce e România profundă?”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, p. 296.
[10] http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htmO ţară şi numele ei: răspuns domnului Ovidiu Hurduzeu

O tara si numele ei

Ca urmare a textului meu „Despre nuci şi imperii” ((http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/12/despre-nuci-si-imperii.html), dl. Ovidiu Hurduzeu mă onorează cu o replică (http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/12/catre-fedoplaton.html) care se adresează deopotrivă şi lui Mircea Platon. Prefer să nu calific nivelul de civilitate al intervenţiei domnului Hurduzeu. Există însă în această controversă anumite aspecte de natură teologică despre care cred că merită să fie elucidate. Profit aşadar de acest prilej pentru a încerca o asemenea limpezire. Autorul unei lucrări întitulate Sclavii fericiţi ar trebui să ştie mai bine că nici o linişte nu este durabilă dacă se obţine cu preţul adevărului. Vorba lui William Wallace, în filmul Braveheart, care, atunci cînd i se propune un preţ în schimbul păcii, răspunde: „Doar sclavii pot fi cumpăraţi”. În continuarea răspunsului meu am postat răspunsul lui Mircea Platon. (G. F.)
*

Domnule Hurduzeu,
Nu ştiu în ce măsură includerea textului meu ca postfaţă a volumului A treia forţă: România profundă, m-a „scos din anonimat”. Dacă observaţia dumneavoastră vrea să sugereze că, prin textul care v-a risipit liniştea sufletească şi v-a împiedicat să continuaţi cu prepararea sarmalelor, mi-am dovedit ingratitudinea, vă anunţ că vă înşelaţi. Nu mi-am dorit niciodată să ies din anonimat, după cum nici nu mi-am propus să rămîn anonim. Este un aspect care nu mă interesează. Singurul lucru care mă bucură este că nu sunt un anonim pentru Dumnezeu. Fireşte, nimeni nu este anonim pentru Dumnezeu. Dar numai creştinii o ştiu. Altfel spus, tot ce mă interesează este să cunosc şi să fiu cunoscut la nivelul persoanei, singurul care contează şi care, de aceea, face ca totul să conteze. În Măsura vremii, opun în mod explicit persoana personalităţii. Dumneavoastră îmi reproşaţi, printre altele, frecvenţa cu care îl citez pe Mircea Platon. Aceasta ca o dovadă suplimentară de lipsă de personalitate, care vă permite să mă numiţi „Fedoplaton”. Textul meu nu făcea însă decît să meargă în direcţia uneia dintre deschiderile oferite de M. Platon în A treia forţă: România profundă. În cazul textului reclamat de dumneavoastră, eu nu am făcut decît să-mi stabilesc ca premisă eseul lui M. Platon, „Ce e România profundă?”, din volumul respectiv. Prin urmare, dumneavoastră găsiţi într-un elementar exerciţiu de recunoaştere a surselor un pretext pentru aplicarea unei porecle, a unei peceţi desfiguratoare. În continuarea pasajului unde România era comparată cu un nuc, M. Platon scria: „România profundă este România împotriva căreia încă se mai duce război. […] Victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu.” (M. Platon, op. cit., p. 296). Faptul că dumneavoastră, domnule Hurduzeu, aţi ajuns să confirmaţi prin propriul dumneavoastră comportament mai ales ultima propoziţie a fragmentului citat nu mă mai surprinde. Aş vrea doar să adaug că imaginea plutonului de execuţie ar putea fi legată de o alta, descrisă de Pavel Chihaia în Immortalité et décomposition dans l’art du moyen Age. Aici, P. Chihaia vorbeşte despre semnificaţia monumentelor funerare medievale care-i înfăţişează pe răposaţi în plin proces de descompunere. Descriind gisantul dintr-o localitate elveţiană, Chihaia vorbeşte despre
„imaginea sculptată a unui cavaler întins pe o lespede de piatră, în întregime gol şi ros de şerpi şi de broaştele care îi acoperă porţile trupului, gura şi pîntecele. Deci chipul nu i se vede, iar din mîini şi picioare ies şerpi care îl devorează” (Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Institutul European, Iaşi 1994, pp. 55-56). O Românie adusă în permanenţă înaintea plutonului de execuţie este o Românie care refuză să moară, dar care nu poate nici să trăiască cu adevărat. Este o Românie întoarsă de la rosturile ei de creaturi infernale. Ea s-ar putea întoarce, s-ar putea scutura de şerpi şi de broaşte dacă ar reuşi să-şi descopere chipul. Pe coperta cărţii A treia forţă: România profundă apare bustul unui bărbat ale cărui ochi şi gură sunt acoperite de cele două benzi ale ideologiilor dominante de astăzi. În acest sens, mă gîndesc că poate adversarul imediat al acestei victime nu este neapărat cel care aplică banda depersonalizării, ci acela care încearcă să ne convingă de faptul că benzile sunt transparente şi, deci, că se poate vedea prin ele. „Poate pentru mulţi,” spuneţi dumneavoastră, domnule Hurduzeu, „«România profundă» este o floare şi nu un nuc. Sau poate amândouă, la un loc. Şi dacă este un nuc la butonieră şi o floare cu rădăcini adânci, ca în imaginaţia unui copil? Sunt oare obligatorii metaforele şi dogmele lui MP, interpretate de GF, orice altceva fiind o mistificare de tip EUropean şi baconschian?” Dar alegerea unei metafore nu este nici gratuită, nici determinată exclusiv stilistic. Metafora nu are decît secundar un rol decorativ; în primă instanţă, ea urmăreşte adîncirea şi interpretarea realităţii descrise. Dogmele creştine ar fi de altfel doar metafore, şi încă unele sărace, dacă nu ar exprima o realitate revelată. De acea, România profundă nu este, din punctul meu de vedere, o lume imaginară sau imaginabilă. Un copil român aparţine României profunde cu tot cu imaginaţia lui, dar România profundă nu poate fi dedusă din imaginaţia acelui copil, ci din integralitatea vieţuirii lui. România profundă este o lume reală, nu este Narnia. Şi este cunoscută cu numele ei real, aşa cum, în lumea reală, Aslan este cunoscut cu numele lui real. „Nici eu nici Mircea Platon nu ne-am propus să epuizam prin vorbe „România profundă“. Putem doar s-o mărturisim iar mărturia noastră, s-o lansăm pe piaţă, adică s-o dăruim”, afirmaţi dumneavoastră. „A lansa pe piaţă” este, literar vorbind, o metaforă jalnică pentru a descrie gestul dăruirii, iar la nivel literal gesturile nu se suprapun. Cînd „lansezi pe piaţă” difuzezi un produs într-un mediu populat de necunoscuţi, de „anonimi”, în timp ce atunci cînd dăruieşti ceva, intri în relaţie directă cu un om anume. Fie şi doar aceste elemente, şi tot ar fi suficiente motive pentru care „Fedoplaton” s-ar simţi îndreptăţit să „interpreteze în cheie comercială ceea ce de fapt reprezintă o circulaţie a darului”. Ca să nu mai spun că formula „bossul din Ohio”, care ar descrie relaţia dintre mine şi M. Platon, sugerează o mentalitate în acord cu confuzia dintre „lansarea pe piaţă” şi „dăruire”. În continuare dumneavoastră găsiţi că sunt inconsecvent atunci cînd vă acuz de lucruri contradictorii:
„În fine, Fedoplatonul mă mai acuză şi de deviaţionism gnostic întrucât reduc «România profundă» la o realitate supraistorică (cu doua paragrafe înainte, redusesem «România profundă» la o realitate comercială).”

Însă după cum văd eu lucrurile, tocmai plasarea „realităţii ultime a României, [a] fundamentului ei ontologic” în Sfînta Treime permite parcelarea ei. Pentru că de vreme ce ea este asigurată, acolo, sus, urmează că nimic rău nu i se poate întîmpla aici, jos. Problema e că dumneavoastră vorbiţi ba de România transcendentă, ba de România imanentă. Cînd de fapt, pentru a fi reală, România trebuie văzută în continuitatea, adică în istoria ei. „Să-l deranjeze pe Fedoplaton că A Treia Forţă. România profundă nu s-a dorit a fi normativă, o „cărticică roşie“ a lui Mao? O biblie a conservatorismului de la MP citire? Că nu a impus dogme şi nu a oferit, la pachet, soluţii universale?”, mai întreabă retoric dl. Hurduzeu (întrebarea este şi ipocrită venind de la cineva care răspunde prin replici plictisite de genul „scrie în carte” la întrebările adresate de Zoe Petre şi Cristian Tabără pe marginea cărţii A treia forţă: Economia libertăţii http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2010-08-16-19-01.flv&name=Ca%20la%20carte). Dar problema manualelor ideologice nu este că oferă soluţii universale, ci că oferă soluţii universale proaste la false probleme. Problema oricărei cărţi de idei ratate, ca şi cea a unui intelectual „încremenit în proiect” este că oferă soluţii universale (care pot fi bune în genere) pe post de soluţii particulare. Şi invers. Volumul oferă de fapt soluţii prin simplul apel pe care-l face la personalismul creştin. El nu este şi nu poate fi normativ, de vreme ce creştinismul nu este normativ: „dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Prin urmare, ce face volumul, în special în secţiunea scrisă de M. Platon, este să reaşeze întrebarea despre România în cadrul antropologiei creştine, proiect continuat de altfel în Măsura vremii: îndemn la normalitate. Cred că doar din acest cadru se poate răspunde tămăduitor la întrebările legate de om, de istorie, de neam. Căci ce este un neam dacă nu un minunat arbore genealogic? Ce altceva este neamul omenesc, dacă nu un asemenea arbore, înrădăcinat în rădăcina lui Iesei (Romani 15, 12)? Şi ce altceva este istoria dacă nu viaţa acestui arbore? Din punctul meu de vedere,  Mircea Platon a reuşit să ne amintească că avem un nume; că persoana are un nume, este numită de Dumnezeu şi de aceea poate numi lumea (vezi şi moto-ul website-ului lui M. Platon, un citat dintr-un poem al lui W. H. Auden care vorbeşte tocmai despre identitatea nominală a făpturilor întrupate, http://mirceaplaton.com/html/articole.htm). Nume necunoscut de cei care împart lumea în personalităţi şi anonimi (cf. Apoc. 2, 17; 22, 4). Tocmai pentru că se tem de acest nume, fiarele apocaliptice îndrăznesc să dea alte nume, nume mincinoase, nume desfiguratoare.
Gheorghe Fedorovici 23 decembrie 2010

*
Zbor deasupra unui cuib de mici

1.  Dragă Ovidiu Hurduzeu, ne anunţi că te-ai oprit din făcut mici ca să scrii un text. Şi, când colo, ţi-a ieşit tot un mic. Se pare că pe tot ce pui mâna se transformă în mic: în mic mic, în mic mare, în ni-mic. 2. Mă bucur să constat că, deşi suspicios când vine vorba de Gheorghe Fedorovici (pe care îl crezi manevrat din umbră tocmai din Ohio), ai deplină încredere în dl Călin Georgescu, profesionist dedicat, împreună cu alţi oameni de bine precum Eugen Dijmărescu, Ion Iliescu, Sergiu Celac, propăşirii comune pe calea integrării europene. Neîncrederea ta în noi şi încrederea ta în ei se datoreşte probabil faptului că nu ai ajuns să ne cunoşti, pe mine şi pe Gheorghe, la fel de bine ca pe ei. Sau invers: poate eşti cinic în privinţa noastră şi naiv în privinţa lor tocmai pentru că despre mine şi despre Gheorghe ştii atât de multe în vreme ce despre Călin Georgescu nu ştii mare lucru. 3.  Te asigur că nici eu, nici Gheorghe nu suntem obişnuiţi să acţionăm la ordin. Nu ne-am format într-o familie de tovarăşi de nădejde şi nici nu am activat într-un mediu care să ne predispună la acest tip de comportament. Suntem, mai degrabă, slobozi. Colaborăm, dar nu ne uităm unul peste umărul celuilalt. Nu suntem nici păpuşi, nici muşte la arat. Sau la mici. 4. Nu sunt sigur cui mă adresez scriind acest text. Dacă ţie ţi-e uşor să descoperi sau să bănuieşti unde sunt eu pe aceeaşi pagină cu Gheorghe Fedorovici, mie mi-e greu să identific unde te afli tu pe aceeaşi pagină cu tine însuţi. Dacă tu ne scrii amalgamând două persoane într-un “Fedoplaton” (care, orice ai zice, nu sună miliţieneşte, ca “Hurdulanul”!), eu mă văd silit să îi răspund unui om (Ovidiu Hurduzeu) devenit, nu ştiu de când, multiplu, un fel de oximoron, ba chiar de maximoron capabil de cele mai aiuritoare conjuncţii de genul combinării personalismului cu tehnocratismul, euroscepticismului cu euroentuziasmul şi susţinerea “agendei UE 2020”, antiglobalismului cu alipirea entuziastă la instituţii inter sau supranaţionale care scapă controlului democratic. 5. Desigur că “România profundă” poate fi înţeleasă de oricine cum vrea. Dar e important de precizat de ce, de exemplu, România profundă e mai degrabă un nuc decât o floare: pentru că nu poţi umbla cu nucul la butonieră. Pentru că e mai greu de instrumentalizat structurile de rezistenţă şi adevărurile masive ale unui neam. Sunt lucruri pe care nu le poţi asuma fără să le trăieşti, realităţi care nu se lasă confiscate, manipulate, mimate, preambalate. România profundă nu e România decorativă. România profundă nu e o floare pentru că Ortodoxia nu e o “mireasmă”, ci cruce. Din lemn de nuc. Florile se vând la colţ de stradă, crucile nu. Deşi crucile, troiţele însemnează răspântiile, marchează despicarea drumului, vestesc necesitatea alegerii, a discernământului. Şi apropierea Învierii. În contextul în care am scris cartea, aceasta era miza: de a ne îndrepta către temeliile care nu mai pot fi falsificate, care se cer asumate nemercantil. “România profundă SRL” nu a intrat niciodată în planurile mele. Nu am pus România profundă pe tricouri. Nu am vrut să fac nici “cursul scurt”. Am vrut să o scot din categoria de “suvenir”. 6. Spui că nu mă pot manifesta în spaţiul public fără să nu recurg la “demonstraţii-scatoalcă”. Am publicat eseuri, studii, traduceri, poezii şi articole care nu au nimic de a face cu polemicile zilei. Dar, într-adevăr, nu am intrat în publicistică pentru a tranzacţiona, baleta, poza sau negocia, ci pentru că, la începutul anilor ’90, am simţit că mă sufoc din cauza mârşăviilor feseniste. Şi dacă nu pot practica evazionismul privat, nu văd de ce aş practica evazionismul public. Dacă gunoaiele azvârlite asupra românilor de succesivele guvernări feseniste (sub diverse etichete mai mult sau mai puţin istorice, de stânga, dreapta, centru) otrăvesc mirosul oricărui buchet, ce rost are să apar în public mirosind flori? Atât timp cât guvernanţii/elitele politico-instituţionale ale României nu înţeleg să asigure românilor un mod de viaţă normal, care să îi îngăduie românului să-şi vadă de treabă, implicarea în viaţa publică va trebui să ia formă “agonică”, de luptă, de încleştare. Atât timp cât guvernanţii României nu vor reuşi să ne motiveze, să ne conducă, să ne inspire şi să se jertfească împreună cu noi pentru a plămădi o ţară în care un om onest să poată trăi normal dintr-un salariu de profesor de gimnaziu sau din veniturile aduse de mica lui afacere, implicarea în politică se va face, în ceea ce mă priveşte, din perspectiva luptei pentru supravieţuirea României. Nu sunt un politician, nu sunt membru al niciunui partid, şi aş fi bucuros să ştiu că pot să mă ocup de ale mele pentru că altcineva se ocupă onest şi competent de administrarea ţării. Până atunci, voi fi silit să mă implic în discursul public cu sapa: pentru a dezgropa adevăruri şi a răsturna minciuni. 7. Ai redus “România profundă” la “distributism”, [1] ai ridicat “distributismul” la demnitate de panaceu şi ne-ai recomandat şi pe vraciul care distribuie acest panaceu (“soluţia” pe care o anunţai astă-vară). Dar acum spui că, de fapt, dl Călin Georgescu nici măcar nu a vorbit nicăieri de “România profundă”. 8. Nu pot decât să vă urez, atât ţie şi dlui Călin Georgescu, cât şi dlui Teodor Baconsky şi oamenilor săi, adică celor două echipe competitoare pentru franciza românească a “agendei UE 2020”, să vă ajute Dumnezeu să înfăptuiţi tot ce promiteţi să faceţi bine pentru România. Să vă dea Dumnezeu pe măsura intenţiilor voastre bune, ca să ne putem întoarce şi noi, oamenii obişnuiţi, în ţară. Am citit susţinători de-ai tăi spunând că distributism tot se va face, fie că vrem, fie că nu. Nu ştiu exact de ce m-ar face fericit acest lucru şi nici cum se împacă acest lucru cu libertatea personalistă. Pe de altă parte, am văzut că unii care se declară susţinători ai FCD anunţă că viitorul preşedinte Baconsky va interzice revista “Convorbiri literare”, ca să nu mai am unde publica. Mă rog, fiecare cu determinismele, “misia” şi jubilaţia lui. Totul ţine, vorba lui Freud, conservator măcar în această privinţă, de mediul în care ţi-ai petrecut copilăria.
Mircea Platon 22 decembrie 2010
NOTE:
[1] Care, pentru tine, are ceva de a face cu “banditismul” chinezesc de vreme ce scrii netulburat: “Sa-i urmam pe chinezi! În noua revolutie industriala, puterea economica a Chinei nu se va mai baza pe avantajele create de munca în regim de sclavie. De data aceasta, marele ei atu va fi imensa retea de micro-întreprinderi ce provin din industriile shanzai care copiaza produsele de firma (în chinezeste shanzai înseamna bandit)” (Ovidiu Hurduzeu, “A treia forta si noua revolutie industriala; la http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/02/treia-forta-si-noua-revolutie.html)

Cumpana – O viziune ortodoxa

Print Friendly
You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Dracii din “dreapta romaneasca” trimisi la Talpa iadului de Platon Turbinca. “Presedintii” de paie ai “Romaniei profunde”, Puric si Baconschi, deconspirati de proprii agenti de duzina, Hurduzeu si Codrescu”

  1. […] Dracii din “dreapta romaneasca” trimisi la Talpa iadului de Platon Turbinca. “Pres… Sun Dec 26, 2010 16:07 pm Dupa ce aceleasi "forte" au distrus crestin-democratia, ca miscare politica nationala in intreg spatiul romanesc, de la Nistru pana la Tisa, acum se pun pe reinventat "dreapta", cu personaje strambe si handicapate sufleteste, clovni batrani si grotesti, liighione, tasmanieni si patapievici, sinecuristi noekominternisti postilegalisti, profitori ai tuturor regimurilor. Pe cine cred ei ca mai pacalesc? […]

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova