Autopsie pe Zombi Sovieticus Vladimir Tismaneanus

Publicistul Radu Calin Cristea ii face o autopsie pe viu zombi-ului sovieticus Vladimir Tismaneanu.  Textul e perfect, doar ca e scris cu cinci ani prea tarziu. Sa aiba oare legatura alegerea momentului cu numirea dlui RCC la CNA? Daca intelectualitatea publica din Romania nu ar fi fost prin esenta ei tradatoare, un asemenea rechizitoriu ar fi trebuit sa apara atunci cand Tismaneanu era calare pe magarul Troian si isi permitea sa ingroape istoria nationala intr-o mlastina de ura si minciuna sub acoperirea Presedintiei Romaniei. Sunt date si fapte pe care altii nu s-au sfiit sa le prezinte cu acribie, doar pentru a fi defaimati si tarati prin tribunale de mafia culturnica calare si azi pe cadavrul politic de la Cotroceni. Acum, sa zicem ca-i sta drept epitaf… Un epitaf care, categoric, merita citit:

Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu (I, II si III)

Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat- V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:

„În momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).

Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producăefecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a mai glorificat ritos încă 12 ani!

Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele,și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).

Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motiveazăruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de a uita“, Evenimentul zilei, 7 august 2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei„mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[…] am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-uluiși Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului paranormal.

V.T.: un comunist anticomunist

Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugereazăMircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui V.T., Refuzul de a uita, Editura Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.

Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul, dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie 1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Așadar –deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T. avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării comunismului și a postcomunismului.

Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T. supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea era reciprocă.

„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?

Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace, scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseorișarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.

Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în„inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26 iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. […] Homo sovieticus practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bunăziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculatăfățărnicie.

Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fărăconsultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu stricăniciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un modest sprijin bibliografic.

Un autor omis de Antologia ruşinii

Una dintre curajoasele ieșiri în arena jurnalisticii militante comuniste datează de pe vremea studenției lui V.T. Deși paleta alegerii era extrem de largă, un impuls îl îndeamnă pe studentul V.T. să se îndrepte tocmai spre paginile Tînărului leninist (revistăde cultură social-politică pentru tineret a C.C. al UTC). Acolo i-a îndrumat părintește pașii Eugen Florescu, redactorul-șef al acestei publicații, nimeni altul decît cel căruia, cîteva decenii mai tîrziu, V.T. avea să-i dedice un portret fioros: „hingherul ideologic ca om totalitar“, „obtuz, vehement, insolent, intolerant și incult“, „patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism“, „culturnic nociv“ (postare pe Contributors, 13 noiembrie, 2011).

În Tînărul leninist(nr. 2, februarie 1973), V.T. participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“. Iată răspunsul lui V.T.:

„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic […] Există în toate cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă“.

Tînărul V.T. începea să-și aducă prinosul de recunoştinţă:nici unul din cei 8 participanți la această anchetă, cu excepția lui V.T., nu citează din Nicolae Ceaușescu. Găsim, de altfel, numeroase texte în care V.T., oarecum speriat că subiectele alese ar putea fi suspectate de deviaționism, îi cheamă constant în ajutor pe „greii“ marxism-leninismului, precum și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un citat din „Noua stîngă între utopie și disperare“ (Revista de filozofie, nr. 4, 1974, p. 562), unde V.T. se tupilează după pufoaica marelui Lenin:

„Caracterul social al mișcărilor de acest tip [mișcări intelectuale revoltate – n.m.] a fost surprins cu acuitate încă de Lenin în polemica sa cu radicalismul de stînga:«Micul burghez care ajunge să turbezedin cauza ororilor capitalismului este un fenomen social propriu, ca și anarhismul, tuturor țărilor capitaliste» […] Tragedia mișcărilor stîngiste provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din nedorința sau neputința lor de a înțelege «necesitatea de a ține seama în mod strict obiectiv de forța claselorși de relațiile dintre ele înainte de a porni la orice acțiune politic㻓(citat din V. I. Lenin, „Stîngismul – boala copilăriei comunismului“, în Opere complete, vol. 41, București, Editura Politică, 1966).

La fel, cu referințe „hard“ din Marx, Engels și Lenin își imunizează V.T. studiul „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»:experiența tînărului Lukács“ (Revista de filozofie, nr. 6, 1979, p. 731):

[Lukács] caută să răspundă apelului lansat de Lenin care cerea ca toți marxiștii revoluționari să se constituie într-o adevărată «asociație a amicilor materialiști ai dialecticii lui Hegel»“ (V.I. Lenin, „Despre însemnătatea materialismului militant“, în Opere, vol. 33, E.S.P.L.P., 1957, p.225).

Urmează la rînd Marx și Engels:

[…] nu teoria, nu ideologia îi conferă proletariatului rolul privilegiat de subiect-obiect identic, ci poziția specială pe care o ocupă în ultimul mod de producție ca structură de clasă antagonistă și, mai mult, trebuie ținut seama de faptul că «nu este vorba de ceea ce cutare sau cutare proletar sau chiar întregul proletariat consideră că este scopul său în momentul de față. Este vorba de ceea ce proletariatul este în realitateși de ceea ce va fi el istoricește nevoit să facă în virtutea acestei experiențe»“ (citat din K. Marx, Fr. Engels, „Sfînta familie“, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2, București, E.S.P.L.P., 1958, p. 40)

Feblețea lui V.T. rămîne, totuși, Lenin. Adeziunea sinceră de politruc somnambulic a lui V.T. la tezele marxism-leninismului îl conduce la texte patetice sugerînd un infantilism cu atît mai straniu cu cît viitorul profesor de științe politice la University of Maryland apucase să se afișeze cu lecturi alese pe sprînceană din rebelii stîngii occidentale.

Astfel, tam-nisam, V.T. îi trîntește o osana marelui Vladimir Ilici, alintîndu-i posteritatea cu o comparație din alt veteran al bolșevismului, ulterior menșevic, Gheorghi Valentinovici Plehanov („Lenin, schiță de portret intelectual“, în VS, nr.16, 23 aprilie 1980. p. 9):

„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiascăce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.

O amintire sfioasă adresează V.T., în aceeași ediție din VS, Marii Revoluții Bolșevice din Octombrie 1917:

[…] acțiunea leninistă, culminînd în marea breșă istorică reprezentată de Revoluția din Octombrie, a semnificat conjuncția între optimismul unei voințe inflexibile și luciditatea unei gîndiri debarasate de inhibiții și tabu-uri“.

Ce mai încoace și încolo – pentru V.T., Lenin era întruchiparea spiritului faustic:

[…] nimic nu era mai străin de sufletul acestui om [Lenin – n.m.] decît închiderea suficientă într-un spațiu sufocat de citate și argumente scolastice, ceea ce îlși făcea să evoce frecvent versurile din Faust, avertizînd că orice teorie-i cenușie, iar verde este doar al vieții pom“.

Continuăm cu „eseul politic“ semnat de V.T. în revista Convingeri comuniste („organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar București“),nr. 1, 1974, p.10, unde crede cu tărie în Che Guevara:

„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele lui José Martí, că orice om adevărat trebuie să simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om»“.

Paradoxal, V.T. avea să-l săpunească în ultimii ani pe Victor Ponta tocmai pentru o flușturatică declarație de simpatie a acestuia pentru„Che“. În aceeași ediție din Convingeri comuniste, studentul V.T. se arată extrem de concentrat asupra „vieții de organizație“. Reporter frenetic, V.T. anchetează, alături de I. Enescu și R. Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. Nu scapăprilejul de a evalua rolul studențimii în societate:

„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul comunismului“.

Tema îl atrage pe studentul-model V.T., care, revenit de la colocviul „Studenții și spiritul revoluționar în procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate“, dedică subiectului pagini înflăcărate în Amfiteatru, nr. 12, decembrie, 1973, p. 8:

„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpeascăpentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu «socialismul reprezintă societatea cea mai umană. […] Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. În opoziție cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism, înfiereazăipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul»“.

Armonia relațiilor umane este, desigur, o expresie a „umanismului socialist“. V.T., „Umanismul socialist ca umanism adevărat“, Amfiteatru, nr. 11, noiembrie 1974, p.10:

„Proiectul de Program [al PCR – n.m.] se înscrie în marea direcție a marxismului creator, a marxismului conceput nu ca un corp încremenit de dogme revelate, ci ca o teorie vie, dinamică, în stare să țină pasul cu toate marile transformări din prezent sau din viitor. Examinarea temeinică a problemei umanismului socialist, punerea ei în termenii unui marxism viu, nutrit cu seva realității, reprezintă doar una din rațiunile care ne fac să vedem în Proiectul de Program o contribuție de prim rang în dezvoltarea concepției materialiste a istoriei“.

Lector al Cabinetului Municipal de partid (creditez detaliile lui V.T., Lumea secretă a nomenclaturii –Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas, 2012, pp.161-162), V.T. era vădit atras de „umanismul socialist (revoluționar)“. V.T. se va ocupa și de acest subiect într-un Mic dicționar social-politic pentru tineret (MD), Editura Politică, 1981. Coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector deștiințe politice la Academia „Ștefan Gheorghiu“, dicționarul reprezintă una din cele mai rușinoase contribuții scrise de V.T. în vremea comunismului. Apărut chiar în anul în care viitorul autor al volumului Fantasmele salvării – Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă (Editura Polirom, 1999) părăsea România, dicționarul avea săni-l prezinte pe V.T. într-un vibrato de lebădă roșie, deplin îndoctrinat, aservit fără preget partidului și arătîndu-le tinerilor calea spre comunism.

Să revenim însă la „umanismul socialist, revoluționar“,în definiția lui V.T., plombată cu un citat din gîndirea tovarășului Nicolae Ceaușescu (MD, p. 435):

„Fiind diametral opus așa-zisului umanism burghez, întemeiat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate și nedreptate socială, u. s., r. [umanismul socialist, revoluționar – n.m.], așa cum se relevă în Programul P.C.R., concepe omul ca ființă socială, aflată în strînsălegătură și interdependență cu semenii săi. Superioritatea u.r. [umanismului revoluționar – n.m.] o constituie faptul că la baza sa stau relațiile de colaborare și stimă reciprocă între toți membrii societății, interzicerea oricărei exploatări și asupriri, egalitatea și libertatea omului de a acționa în mod conștient pentru afirmarea personalității sale, pentru făurirea propriului viitor. «Umanismul revoluționar concepe afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului societății, promovînd principiul rațional și generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încălcînd dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii generale a colectivității, a poporului, a umanității. Aceasta este forma superioară, cea mai avansată a gîndirii umaniste, expresia realistă, nu utopică, a înfăptuirii idealului de dreptate și egalitate pe pămînt» (Nicolae Ceaușescu)“.

Amestecul lumilor este halucinant. V.T. se află într-un statornic efort de adjudecare, fie și parțială, a postumității Monicăi Lovinescu al cărei memorabil exemplu (într-o procedură similară și pentru Virgil Ierunca) îl agită emblematic în cruciadele sale anticomuniste. V.T. nu face decît să persevereze în tentativa de asociere a mesianicului său anticomunism în acțiune cu figurile istorice vrednice de ținut minte ale anticomunismului românesc. Monica Lovinescu „a pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist“, scrie V.T. (în prefața „Hermeneutica libertății“ la antologia aceluiași V.T., cu texte din Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, 2008, p. 5). Ce gînduri îl vor fi străfulgerat pe V.T., textierul de mai sus al „umanismului revoluționar“, cînd a inserat în antologie (pp.166-169) articolul „Umanismul revoluționar“ difuzat de Monica Lovinescu – atenție! – în 22 octombrie 1976? Se va fi referit, oare, Monica Lovinescu și la propagandiști de talia lui V.T. în acest caustic articol? Aleg un fragment, cred, ilustrativ, din Etica neuitării, p. 166:

„De cînd Comitetul Politic Executiv  al C.C. al P.C.R. a aprobat «programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului și ale Congresului educației politice și culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice și cultural-educative» (există un vertij al titlurilor, un delir cenușiu al lor în orice regim comunist), un nou termen a fost încetățenit în România: umanismul revoluționar, înlocuind umanismul socialist, care, și el, înlocuia realismul socialist. Nici una din aceste sintagme nu acoperă o realitate. Ce poate însemna umanism cînd propaganda, încă din leagăn, își propune să făurească un fel de robot umplut cu tărîțele sloganului și demn de coșmarul lui Orwell? (La lectura «Programului de măsuri» în septembrie 1976, presa străină, cea germană îndeosebi, s-a referit la romanul lui George Orwell, 1984.) Cum pot fi revoluționare niște măsuri ce au drept unic și evident scop conservarea puterii, prin anularea criticilorși spontaneității populare?“.

Virgil Ierunca, cel considerat de V.T. „conștiința vie a spiritului democratic românesc“ și „gînditor de superbă ținută morală“ („Despre onoare în vremea disprețului“, pe Contributors, 28 septembrie, 2011), își începea (în România muncitoare, nr. 71, noiembrie, 1957; vezi și Nicolae Merișanu, Dan Taloș –editori, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, 2009, în special pp. 5-24) rubrica „Antologia rușinii“, pe care avea să o susțină pînă în octombrie 1989. Într-un preambul cu valoare programatică la această antologie, Ierunca scria:

„Ea [«Antologia rușinii» – n.m.] va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care și-au pierdut nu numai conștiința, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale“.

La texte ca acestea ale lui V.T. – scrieri servile, de conștiință vîndută și fără de măsură – se va fi gîndit, cu siguranță, Virgil Ierunca.

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viațăintrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist.

Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistămultilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă:îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist.

Într-o ineluctabilă ceață va dăinui refularea conștiinței lui V.T., precum și dubios de prescurtatul său tranzit (rite de passage, cum ar spune V.T.) de la maioul comunist la blugii americani. Laxitatea morală care l-a cocoțat pe V.T. pe culmile adorației comunismului românesc îl va fi ajutat să se adapteze sprinten la depresiunile marilor canioane anticomuniste americane. Într-o degajată mlădiere la noul context biografic, V.T. și-a reziliat ditirambii despre măreția comunismului și s-a lansat într-o impetuoasă cursă de ștergere a încă naturalelor sale urme, devenind un anticomunist radical. Șpagatul între malurile Dîmboviței și ale Potomacului a fost precedat de o plonjare conformă cu extrema maleabilitate a moralității sale în sferele academice americane, unde V.T. și-a cîștigat destul de rapid o reputație justificată inclusiv prin publicarea unor cărți de referință.Răsturnarea de climat va fi fost, probabil, captivantă pentru un virtuoz al tropismelor ca V.T. Într-o asemenea strategică repliere de la dogmaticismul comunist la liberalismul democratic occidental, Monica Lovinescu ar fi putut vedea o întruchipare a „omului-cîrlig“ metamorfozat în „omul-plutitor“ (în Unde scurte – jurnal indirect, Editura Humanitas, 1990, p. 198).

Marxismul de gumilastic: de la canon la dilemă

Spălîndu-și creierul cu cei mai acizi detergenți cu garantate efecte hiperamnezice, V.T. a efectuat acel salt mortal tipic, în caracterizarea lui Alexandr Zinoviev, lui „Homo Sovieticus“ (vezi precedentul meu comentariu din Observator cultural): întorcînd armele împotriva sa, înspăimîntat de periculozitatea propriilor amintiri, vechiul Tismăneanu (propagandist comunist, marxist canonic, doctrinar de curte al ceaușismului) a fost măturat din scenăde noul Tismăneanu (inflexibil anticomunist, marxist dilematic, ceaușist„deleted“).

Nimic nu mai era ca înainte pentru V.T.: în primul rînd – comunismul. Greu de contabilizat derutantele preschimbări de identitate ale lui V.T. La fel de delicată devine asamblarea acestor sinuozități caracteriale ale unui V.T. angajat într-un slalom uriașîntre la fel de impetuoase pledoarii pro și contra pe aceeași temă dată. Volatilitățile de memorie, precum și alegrele încărcări și descărcări de conștiință ale lui V.T. invită într-o subterană obscură unde autorul cărții Scopul și mijloacele [a nu se citi eronat „Scopul (care scuză) și mijloacele“ – n.m.] – Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche, 2004, a găsit întotdeauna o scurtătură, cu nesinchiseala celui care știe că toate labirinturile sale au fost dotate cu multiple exit-uri. Stăpînit de o dezgustătoare agresivitate împotriva celor care, supuși unei inchizitoriale judecăți, n-ar veni „din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar“ (în V.T. – editor, Anatomia resentimentului, Editura Curtea Veche, 2010, p.8), comportamentul public al reputatului profesor de științe politice al University of Maryland contrariazăprin aroganța asumării unei bizare poziții de spiritus rector în materie de anticomunism autohton, fără o referire decentă și profundă la abdicările sale morale din perioada comunistăde dinainte de septembrie 1981. „A trăi în totalitarism, mai ales în cel din România lui Ceaușescu, îndeosebi după mini-revoluția culturală din 1971, era o tragedie, nu o șansă.“ Sînt de acord cu V.T. în această privință; cu specificarea că V.T. a fost un comiliton credincios regimului comunist și a oficiat, fără a da semnele unei conștiințe schingiuite, cultul personalității ceaușiste pe toată durata unui deceniu mutilat de efectele „tezelor din iulie“.Mai exact pînă în iulie 1981 (tot înAmfiteatru, nr. 7, p. 3) în textul „Impactul dialecticii“, unde sancționa vigilent „atacurile denigratoare [la adresa marxismului – n.m.], ale căror obiective includ chiar și desfigurarea mesajului său genuin, alterarea deliberată a esenței sale“.

Despre onoare și alte difficiles nugae

În condițiile tăcerii aproape totale așternute peste această lugubră decadă, am căutat, de cele mai multe ori, acul în carul cu fîn. Trebuie să recunosc că n-am mai întîlnit în documentările mele un autor care sămă constrîngă la o atît de minuțioasă verificare a diverselor piste, mai ales a acelora, de obicei false, indicate de V.T.

Un singur exemplu. V.T afirmă (în Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992, p. 44), referindu-se la cartea sa Noua stîngă și Școala de la Frankfurt (Editura Politică, 1976): „Sînt mîndru că nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator…“. Ce aș mai putea adăuga? Că V.T. nu cunoaște conținutul propriului volum? Că manipulează cum respiră ori că amneziile sale, inclusiv sau, în special, acelea privind biografia sa totalitară ridicăalte semne de întrebare? Întreprinderea mea s-a simțit, așadar, îndrituită la un retuș bibliografic departe de orice pretenție de exhaustivitate, dar care săarunce, totuși, o lumină și asupra unei epoci cînd V.T. s-a făcut remarcat ca apologet al regimului comunist, semnînd texte ce vorbesc de la sine despre un rîndaș meticulos și habotnic aflat în serviciul comandat al propagandei unor vremuri de tragică amintire. Contează,pînă la urmă, ceea ce rămîne scris, cuvintele depersonalizate și ferite astfel de sibilinicele tîlcuri ce le vor fi fost insuflate din rațiuni nespus de perisabile.

Căutările mele nu-și mai aveau rostul dacă V.T. își însușea rătăcirile comuniste în mod explicit, într-o analizădispusă să trateze o astfel de experiență printr-o introspecție loialăacceptării adevărului pînă la expurgarea oricărui echivoc, și nu prin mărturisiri mincinoase măcar prin deliberată omisiune, anecdotice, aproape șugubețe și ascunzînd sub pecetea tainei nerefuzatele ispite dintr-un timp smintit. Tăgăduirea acestei mărturisiri reduce totul la o poveste despre, cum ar spune însuși V.T., „adevăr, onoare și conștiință“. Sau, cu vorbele lui Sorin Lavric, într-un remarcabil eseu cu titlul „Cum se investighează crimele comunismului la români“(Adevărul Literar & artistic, 4 octombrie 2006, p. 3), în care, după ce citează din cîteva articole ale lui V.T. de „repugnantă supușenie intelectuală“, pune în cumpănă imposibila jumelare a celor doi Tismăneanu – comunistul extatic și anticomunistul instituționalizat:

„Să fim cît se poate de limpezi: problema nu este că Tismăneanu a scris asemenea lucruri. Au fost, ca el, atîția alții. […] Problema nu este așadar a cuvintelor în sine, biete și seci dovezi de pervertire moral-intelectuală, ci a pierderii oricărei pretenții de credit moral pe care autorul acestor cuvinte îl mai poate avea astăzi. Ce credibilitate poate avea un om pentru care visul comunist era o datorie și care, cîțiva ani mai tîrziu, le ținea studenților americani cursuri despre oroarea comunistă?“

Autorul omis din Antologia rușinii

În Micul dicționar social-politic pentru tineret(prescurtat – MD), Editura Politică, 1981, V.T. ridică în slăvi socialismul științific (pp. 396-397):                                   

„Călăuzindu-se neabătut după știința marxistă, P.C.R. aplică principiile generale ale s.ș. [socialismului științific – n.m.] în deplină concordanță cu particularitățile specifice și condițiile concrete ale țării noastre. Politica P.C.R. reprezintăaplicarea creatoare a s.ș. în România. După cum prevede Programul PCR: «Baza ideologică a partidului este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o călăuză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“.

La nici doi ani mai tîrziu, în februarie 1983, V.T. debuta pe undele Europei Libere cu vitriolantul eseu Socialismul dinastic în România – Note pe marginea ascensiunii politice a lui Nicu Ceaușescu. Pe cine lua în balon V.T. în acest comentariu, reprodus în Arheologia terorii, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ALLFA, 1996, p. 261? Desigur – socialismul multilateral dezvoltat, partidul, pe proaspăt adulatul „geniu al Carpaților“,ba chiar și pe colegul de clasă Nicu:

„Desigur, din fereastra Comitetului Central al UTC-ului, înconjurat de subalterni umili, el [Nicu Ceaușescu – n.m.] a văzut lucrurile în alte culori: își închipuia probabil că, într-o bună zi, poate nu prea îndepărtată,soarta îi va surîde îmbietor, asigurîndu-i, prin moștenire, titlul suprem al socialismului multilateral dezvoltat, de Secretar General al Partidului. […]Socialismul dinastic românesc, adevărată contribuție a Secretarului General la«tezaurul comunismului științific», este în fapt un regim politic aflat într-o permanentă criză, obsedat de pericolul falimentului intern și al subversiunii externe, întemeiat pe structuri de autoritate și putere de un anacronism și o excentricitate fără egal în Europa“.

Definind spiritul revoluționar, V.T. face o cucernică reverență în fața „sublinierilor“tovarășului Nicolae Ceaușescu (în Convingeri comuniste, nr. 1, 1974, p. 10):

„Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că,așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și experimentat al drumului nou pe care îl deschide [sic!] omenirii socialismul și comunismul, un cutezător vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi»“.

V.T. aplică adesea o tehnică rușinoasă, dar sănătoasă:după o pioasă temenea adresată celui pe care, mai tîrziu, avea să-l numească „un exemplu de dezvoltare malignă a narcisismului“, ce supunea populația „viselor de grandoare imperială ale unui dictator stalinist mînat de pulsiuni imprevizibile“ (în Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, 2005, p. 250), V.T. se contopește în efluviile gîndirii creatoare a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Iată-l pe V.T. expunînd beneficiile democrației socialiste (înMD, p. 166) și prefăcîndu-se că nu pricepe esența criminală a realității comuniste din jurul său:

„Relevînd semnificațiile adînci ale d.s. [democrației socialiste – n.m.], secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta: «…Societatea noastră,care a lichidat pentru totdeauna orice formă de exploatare și asuprire socială și națională, înfățișează tabloul garantării unor reale și profunde drepturi și libertăți democratice, asigurînd participarea egală la muncă a tuturor, retribuția în funcție de aportul social al fiecăruia, manifestarea neîngrădităa maselor în toate compartimentele societății, guvernarea țării de către poporul însuși, aceasta constituind o cerință obiectivă și, în același timp, garanția construcției cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate»“.

Descumpănește uneori viziunea lui V.T. asupra unor concepte-cheie ale lexiconului comunist în definiții cu un țipător iz de neo-stalinism anacronic. De pildă, în 1981, anul apariției MD, parohialismul național-comunismului ceaușist aruncase în desuetudine orice asociere cu „internaționalismul socialist“.
Paradoxal, mai catolic decît Papa Ceaușescu, V.T. visa nostalgic, peste capul dictatorului, la ultimele răbufniri ale stalinismului retrograd, încă la putere, totuși, la Moscova, pînă la moartea, în 1982, a Secretarului General al PCUS, Leonid Ilici Brejnev. Tulbure brejnevist après la lettre, V.T. apără ultimele redute ale internaționalismului proletar (în MD, p. 252):

„Pornind de la premisa că i.s. [internaționalismul socialist – n.m.] exprimă necesitatea obiectivă a unității strînse a tuturorțărilor socialiste, PCR contribuie plenar la întărirea solidarității dintrețările socialiste, la creșterea forței și prestigiului socialismului în lume, la strîngerea unității cu toate partidele comuniste și muncitorești, cu mișcările democratice și progresiste din toate țările“.

În Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România sînt decelate programele aparatului comunist de îndobitocire a tinerilor prin inocularea unor responsabilități revoluționare pivotînd în jurul tezei „omului nou“ (p. 177):

„Regimurile totalitare se remarcă prin atenția extraordinară pe care o acordă încadrării politice a tinerilor și socializării politice primare. Proiectul totalitar vizează cuprinderea tuturor tinerilor și copiilor, de la cele mai fragede vîrste, într-un cadru organizat și îndoctrinarea sistematică a acestora în scopul creării «omului nou»“.

De citit în oglindă cu citatul precedent: versat trubadur pe la curțile lui Ceaușescu, V.T. demonstra, dimpotrivă, rolul tineretului în„lupta dintre nou și vechi“ (în MD, pp. 274-275):

„În societatea noastră socialistă, o condiție primordialăa victoriei n. [noului – n.m.] o reprezintă înfăptuirea consecventă și creatoare a politicii Partidului Comunist Român. La realizarea obiectivelor fundamentale ale progresului societății noastre, tineretul aduce o contribuție importantă, fiind principalul beneficiar al n. promovat prin intermediul procesului de învățămînt, pe care, asimilîndu-l cu prioritate, îl răspîndește în domeniile sale de muncă“.

Variațiuni pe aceeași temă, de astă dată cu un accent pe activitatea UTC, într-un panegiric al colectivismului (în MD, p. 92):

„Expresia cea mai înaltă a c. [colectivismului – n.m.] în perioada edificării societății socialiste multilateral dezvoltate o constituie unitatea moral-politică a poporului în jurul partidului, în vederea realizării consecvente a programului de înaintare a țării spre comunism. C. reprezintă un principiu fundamental în desfășurarea vieții organizațiilor UTC, un atribut esențial al profilului moral-politic al tinerelor generații din țara noastră, angajate plenar în opera de edificare a socialismului multilateral dezvoltat“.

În pofida ostenelii relativizante depuse de V.T. și a iluziei sale de a fi personificat un „marxism critic“, marxismul teoretizat de V.T. nu avea nici volute, nici inflexiuni semantice: era doar același marxism rigid și supus preceptelor dure ale ideologiei comuniste (în MD, p. 281):

„O contribuție de seamă la îmbogățirea creatoare a m.[marxismului – n.m.] au adus și aduc Partidul Comunist Român, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Politica PCR, programul său de edificare a socialismului și comunismului în țara noastră sînt o pregnantă expresie a aplicării adevărurilor generale ale teoriei revoluționare, ale m.la condițiile concrete ale României“.

De la marxism la „materialismul dialectic“, conceptualizat de V.T., conform strategiei cunoscute, sub ocrotirea altui citat din Programul PCR (în MD, p. 283):

„Ca metodă științifică de analiză a fenomenelor și proceselor din realitatea obiectivă, m.d.[materialismul dialectic – n.m.] constituie, împreună cu materialismul istoric (…), baza elaborării strategiei și tacticii revoluționare a partidelor comuniste, reprezintă garanția fundamentării lorștiințifice. «Baza ideologică a partidului – arată Programul PCR – este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o analiză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“.

Fariseismul frenetic al lui V.T. îi joacă multe feste, unele, pînă la un punct, amuzante. Prins în menghina unei autocritici involuntare, V.T. se transformă în incriminatorul unor cauze pentru care pledase în calitate de neînduplecat apărător. O miză înaltă: NATO. Mai întîi, V.T., pe blogul său (04.04.2009):

„De la înființarea sa, alianța a fost ținta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de la Kremlin și susținută de intelighentsia de stînga din Vest autoîmbibată cu sloganurile cominformiste ale«luptei pentru pace»“.

Prin deducție logică și respectînd plasamentul temporal indicat de autor de la originea NATO cel puțin pînă la publicarea articolului său (în MD, p. 298), ar rezulta că unul dintre atacatorii furibunzi „din partea propagandei dirijate de la Kremlin“ și„autoîmbibate cu sloganurile cominformiste ale «luptei pentru pace»“ ar fi putut fi însuși V.T.:

„NATO a devenit un instrument al politicii SUA de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptăpentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace“.

Scrierile ovaționiste ale lui V.T. s-ar fi putut opri la survolarea unor teme abstracte și eliberate de obsesia unor aterizări regulate, pentru realimentarea cu toxinele regimului, în „deșertul roșu“ al unui univers de extracție demonică. V.T. putea măcar să-și înfrîneze misionarismul între limitele unor raportări la diversele curente ce animau exegetica marxistă, ceea ce l-ar fi localizat, probabil, într-o nișă cu scribi de o verticalitate moralămai încovoiată, dar nu, totuși, pînă, și necontenit, la pămînt. Encomiastul comunist V.T. recuză însă orizontul unor asemenea compromisuri, umanamente și în condiții particulare, tolerabile și se lansează în disertații pătimașe în care respinge direct sau tacit evidențele unui totalitarism scelerat.

Rîvna dogmatică a lui V.T. detonează în articolele în care acesta se referă la cultură, democrație, umanism, intelectualitate, comunism, PCR, Nicolae Ceaușescu etc. de parcă ar fi trăit sub narcoza unei utopii solareși fără a schița vreun scrupul etic în mistificarea unei tragedii istorice. Un exemplu, între multe altele. V.T. consideră în cîteva din articolele sale (de exemplu, în MD, p. 20) că o condiție sine qua non a progresului socialismului se atinge „suprimînd proprietatea privată asupra mijloacelor de producție“. Așa au stat, într-adevăr, lucrurile. Naționalizările, multe soldate cu ani grei de pușcărie, au eradicat clasa burgheziei. Au fost, de asemenea, expropriate proprietățile „moșierimii“, ale „chiaburilor“ – cum au fost imediat calificați gospodarii cu stare de la țară de propaganda stalinistă de la București. V.T. își va fi amintind versurile lui Dan Deșliu din balada Lazăr de la Rusca: „[…] Vine vreme de lumină,/ vreme bună și senină,/ din măruntele ogoare/ să clădim ogorul mare!/ Să scăpăm de chiaburoi,/ de necazuri și nevoi,/ că partidu-așa ne-nvață […]“.

Au avut loc masive și fulgerătoare exproprieri. Au urmat domicilii obligatorii și valuri de deportări în „unități de muncă“ și „colonii“cu regim semicarceral. „Într-o notă-raport din 1 decembrie 1961, cu privire la arestările făcute de MAI și procuratură în rîndurile țăranilor în anii 1951-1952, se înregistrau, riguros, 34.738 de persoane“ (Dorin Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii din România (1949-1962)“, în Comunism și represiune în România – Istoria tematică a unui fratricid național, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2006, p. 115). Țăranii care se opuneau colectivizării forțate au fost reprimați, unii dintre aceștia – prin asasinate publice, fără un simulacru de judecată și înhumați apoi, fără înștiințarea familiilor, în locuri ascunse, de obicei la marginea pădurilor.

„Din perspectivă istorică, colectivizarea a fost una din cele mai importante acțiuni politice, sociale și economice ale comuniștilor români, implicînd într-o formă sau alta cea mai mare parte a populației. Prețul a fost uriaș, o generație de țărani fiind sacrificată pe altarul unui Moloh modern: maltratări, încarcerări, deportări, asasinate, distrugerea sistemului de proprietate […]“ (Dorin Dobrincu, op.cit., p. 122).

Iată, prin comparație, „adevărul“ lui V.T. despre infernul prin care a trecut țărănimea (în MD, p. 433):

„Revoluția socialistă schimbă radical situația ț. [țărănimii – n.m.], o eliberează de exploatare și îi creează condiții tot mai civilizate de existență. PCR a promovat o politică agrară flexibilă, creatoare, desfășurînd o largă activitate politică pentru a convinge ț. să treacă pe drumul cooperativizării agriculturii și întemeierii marii proprietăți agricole socialiste“.

Ce vor fi gîndind, la lectura acestui josnic text semnat de V.T., urmașii celor uciși lent în deportări, departe de casă, unde a fost distrusă viața a zeci de mii de familii nevinovate? Cum vor fi citind aceastăcontribuție a panegiristului comunist V.T. foștii deținuți politici și rudele lor? Dar descendenții martirilor care s-au opus comunismului și, în marea lor majoritate, au fost uciși, dar au rămas cu demnitatea nebiruită, după ani de rezistență armată în munți? Dar rudele țăranilor omorîți cu bestialitate pentru că au înfruntat, ca niște eroi anonimi, opresiunea comunistă, aruncați fiind apoi, de Miliție și de Securitate, în gropi comune, ca niște animale? Se vor răsuci oare în cimitirele lor neștiute morții care au ales să piară decît să „treacăpe drumul cooperativizării agriculturii“, așa cum i-ar fi îndrumat viitorul președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România?
Vladimir Tismăneanu (V.T.) publică, înainte de a părăsi România, în 1981, o singură carte, de fapt, un eseu mai dezvoltat: Noua stîngă și Școala de la Frankfurt (prescurtat ȘF), Editura Politică, 1976. Mă voi referi la acest volum – despre care V.T. afirmă (pe blogul său, 25.07.2011) căeste o „pastilă“ a tezei sale de licență în sociologie din iunie 1974 și„embrionul“ lucrării de doctorat susținute în 1980, cu titlul Revoluție și Rațiune Critică: Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stînga contemporan –în limitele temei comentariului de față.
Menționez că anatomia acestei grupări de iconoclaști ai marxismului aproape că a confiscat publicistica lui V.T. de pînă în septembrie 1981. V.T. scrie, uneori cu reveniri, despre precursori, fondatori, membri, uneori chiar despre confluenți cu unele din tezele Școlii, adică despre:
  • „Noua stîngă“ (în „Noua stîngă“, Mic     dicționar social-politic pentru tineret, prescurtat MD, Editura Politică, 1981, pp. 312-313,     în „Noua stîngă între utopie și disperare“, text prescurtat, Revista de filozofie, cu inițialele RF, nr. 4, 1974, pp. 557-562, în     „Antinomii ale moralității abstracte“, Viața     Studențească, prescurtat VS,     nr. 25-26, 19 iulie 1977, p. 9, în „Noua stîngă și revoluția“, I, VS, nr. 33, miercuri, 19 august,     1981, p. 9 și în „Noua stîngă și revoluția“, II, VS, nr. 34, miercuri, 26 august, 1981, p. 9, în „Contractul cu     utopia“, I, în VS, nr. 22,     miercuri, 22 VII, 1981, p. 9 și „Contractul cu utopia“, II, în VS, nr. 23, miercuri, 29 VII, 1981,     p. 9);
  • „Școala de la Frankfurt“ (în „Școala de la Frankfurt și destinul     subiectivității“, Contemporanul,     prescurtat C, nr. 49, 3     decembrie, 1976, p. 4, în „Școala de la Frankfurt și dialectica     negativității – Elemente pentru o metacritică a «Teoriei critice»“, în RF, nr. 1, 1981, pp. 70-79, în „Marxismul     și dezbaterile de idei contemporane“ (recenzie la volumul lui Gh. Al.     Cazan – „Marxismul în gîndirea contemporană“, Editura Politică, 1974), în Amfiteatru, prescurtat A, nr. 5, mai, 1974, p.10;
  • „Noua filozofie“ (în „Noua filozofie și tentația oraculară“, A, nr. 6, iunie 1980, p.10);
  • Georg Lukács (în „Dialectică și istorie     – despre Ontologia existenței sociale“, în A, nr. 4, aprilie     1975, p. 142);
  • A. Gramsci (în „Opinii contemporane în problema filozofiei marxiste –     Antonio Gramsci“, în RF, nr. 1,     1977, pp. 39-40, în „Necesitate și voință istorică la Antonio Gramsci“, în A, iulie 1975, p.178, în „O     carte-argument pentru marxismul creator“, în VS, nr. 11, 13 martie 1974, p. 7);
  • H. Marcuse (în „O retușare a «teoriei critice» marcusiene:     contrarevoluție și revoltă“, în RF,     nr. 1, 1975, pp. 73-75, în „O antologie reprezentativă“, în VS, nr. 20, 17 mai 1977, p. 8);
  • Th. W. Adorno (în „Th. W. Adorno sau iluzia negativității ca salvare“,     în A, nr. 11, noiembrie 1980,     pp.10-11);
  • Karl Korsch (în „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»:     experiența Karl Korsch“, în RF,     nr. 3, 1977, pp. 349-356);
  • J. Habermas     (în „Jürgen Habermas și     contradicțiile «teoriei critice»“, în C, nr. 30, 29 iulie,     1977, p. 4);
  • M. Horkheimer (în „Max Horkheimer și șansele reconstrucției     metafizice“, în A, nr. 1,     ianuarie 1981, pp.10-11) ș.a.

Marxismul anticomunist

Neprecupețitul efort depus de V.T. în predicarea axiomelor comunismului se epuizează cu aceste scriituri unde e adevărat că, mai ales către finalul „obsedantului deceniu“ al biografiei sale, se face simțit, discret, curentul strecurat pe sub ușa bibliotecii lui Leonte Răutu. Restul publicisticii lui V.T. este minor, rezumîndu-se la cîteva cronici de întîmpinare, unele – destinse și plăcute lecturii, altele – crispate și prezentînd parcă onorul altor agitpropi ai comunismului.

Să revenim însă la ȘF, din păcate, iarăși cu rectificări. Am amintit, în precedentul comentariu din Observator cultural, „mîndria“ lui V.T. că „nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator“ (în Ghilotina de scrum, prescurtat GS, Editura Polirom, 2002, p. 43). Sînt, de fapt, două: primul, acela la care, probabil, trimite V.T. (în ȘF, p. 60). Pe cel de al doilea (din Nicolae Ceaușescu, Raport la cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, Editura Politică,1974, p. 14, în ȘF, p. 9), proțăpit în deschiderea cărții și iradiind, ca un memento, asupra întregului eseu, „marxistul anticomunist“ (în formularea lui Dan C. Mihăilescu) îl face uitat:

„Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înțelegerea limpede a semnificației autentice a apariției în prezent a unor forțe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe pozițiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist: «Situația lumii contemporane se caracterizează printr-o profundăascuțire a contradicțiilor economice, sociale, naționale și politice la scarămondială. Se poate spune că ne aflăm la începutul unei noi faze a crizei sistemului capitalist, care cuprinde toate sferele vieții societății și afectează – într-o măsură mai mare sau mai mică – toate continentele. Aceastăsituație deosebit de complexă grăbește procesul revoluționar de schimbare a raportului de forțe pe plan internațional în favoarea progresului social, a forțelor ce se pronunță pentru o lume mai bună și mai dreapt㻓.

Marxismul – între „copii turbați“ și ucenici vrăjitori

V.T. se declară convins că perspectiva lui asupra rebelilor mișcării marxiste este „profund neconformistă“ (în GS, p. 42). Profund inexact. La fel ca în articolele mai sus menționate, V.T. se apropie de Lukács, Marcuse, Gramsci, Adorno etc. nu pentru a contempla, măcar de pe pozițiile neutralității descriptive, străduințele acestora de ventilare a unei ideologii sub steagul căreia s-au comis atîtea atrocități, ci tocmai pentru a le tampona, cu ursuzenia doctrinarului radical, acțiunile de destabilizare a marxismului dogmatic. Cîteva exemple:

„Noua Stîngă […] nu a izbutit să depășească sectarismulși izolarea politică, negăsind o cale de acces spre nevoile reale ale clasei muncitoare reale“ (în ȘF, p. 17); V.T. acuză „imaginea deformată pe care Noua Stîngă și-o construiește asupra perspectivelor revoluției în bastioanele imperialismului, în receptarea dramatică a fenomenelor de relativă stabilitate a sistemului represiv capitalist“ (în ȘF, p. 21);„…studierea de pe poziții marxiste a Școlii de la Frankfurt și, implicit, a «teoriei critice» marcuseene ca ideologie relativ sistematizată a Noii Stîngi, impune menținerea în permanentă veghe a simțului critic, situarea fermă, lipsită de ambiguități sofisticate, pe un punct de vedere partinic și intransigent“ (în ȘF, p. 60); „Utopia marcuseană ignorăpremisele economico-sociale, politice și spirituale ale trecerii la comunism analizate în spirit riguros științific de către Marx în Critica Programului de la Gotha“ (în ȘF, p. 83); în concluzie: „Marele Refuz proclamat de Marcuse și ajuns slogan al Noii Stîngi devine pe această cale o mare iluzie, întrucît capitalismul nu poate fi zdrobit nici prin reverii evazioniste, nici prin revolte sectare, nici prin salturi sau rupturi metafizice. Singura cale de depășire a statu-quo-ului o reprezintă revoluția socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul ei politic-revoluționar are de îndeplinit rolul principal“ (în ȘF, p.100) etc.

Să mai adaug că studiul șiroiește de citate din V.I. Lenin, N. Ceaușescu, G.V. Plehanov, ba chiar și din S. Carillo (secretar general al Partidului Comunist Spaniol)? Hilară apare astfel alegația lui V.T. potrivit căreia, în adevăr, ar fi încercat să ofere o „variantă alternativă de marxism“,mergînd într-o „direcție“ care „suna la vremea respectivă a nebunie“ (în ȘF, p. 42). Se pare că erau destui nebuni „la vremea respectivă“: analizarea răzvrătirilor Noii Stîngi, cu o largăfocalizare asupra operelor lui Lukács și Marcuse, însemna o temă bătătorită înainte ca lui V.T. să i se fi năzărit că ar deține monopolul asupra unui teritoriu adamic pe care avea, totuși, să-l marcheze, ani de-a rîndul, cu o nostimă rîvnă. Măcar să-l fi ascultat pe Andrei Pleșu, care îl întreba „de ce se ocupă de futilități“ (în GS, p. 43)?

ȘF a avut un ecou foarte palid în epocă. V.T. își amintește (pe blogul său, 25.07.2011), ca prin ceață, de o recenzie la ȘF a lui Andrei Marga, apărută în A. V.T. se va fi referit la cronica lui Andrei Marga cu titlul „O microsinteză asupra «noii stîngi»“, în A, nr. 1, ianuarie 1977, p. 404. Alături de cîteva aprecieri pozitive („manierăeseistică de bună factură“, „metafore îndrăznețe și izbutite“ etc.), Andrei Marga remarca atunci exact ceea ce insuflă citatele de mai sus din ȘF și anume că V.T. „manifestăconsecvența ideologică proprie teoreticianului marxist“, dintr-o „perspectivăanalitică riguros marxistă“. În pofida stăruitoarelor autoglorificări ale lui V.T., ȘF și articolele aferente întăresc imaginea aceluiași „suflet aranjat“ (Monica Lovinescu) și aservit ideologiei partidului condus de către cel pe care, mai tîrziu, avea să-l considere un „copil turbat al marxismului, un bastard agresiv și stupid“ (în GS, p. 44).

Un autor omis din Antologia rușinii

Scrie V.T., în Stalinism pentru eternitate – O istorie politică a comunismului românesc – prescurtat SPE, Editura Polirom, 2005 (p. 242):
„…în iulie 1971, el [Nicolae Ceaușescu – n.m.] a făcut publică o serie de «propuneri de îmbunătățire a activității ideologice», un monument de obscurantism jdanovist rămas în istorie sub numele de «Tezele din iulie». Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală și apariția unui cult al personalității fărăprecedent […]“.

La aproape zece ani de la „Tezele din iulie“, V.T. descrie astfel (în Mic dicționar social-politic pentru tineret – prescurtat MD, Editura Politică, 1981, pp. 150-151) cultura socialistă și revoluția culturală:

C.s. [cultura socialistă – n.m.] are un caracter profund democratic, masele populare fiind în egală măsură producătorii și beneficiarii valorilor culturale. Revoluția culturală pe care o înfăptuiește socialismul este o parte integrantă a procesului revoluționar general de edificare a noii orînduiri sociale […] În concepția partidului nostru, c.s reprezintă un factor de cunoaștere și de desăvîrșire a personalității umane, un factor formativ și mobilizator în întreaga acțiune de făurire a societății socialiste“.

În eseul „Un om între oameni“ (în Explorări în comunismul românesc, I, Editura Polirom, 2004), Ioan Stanomir consideră 1974, prin desfășurarea, în acel an, a Congresului al XI-lea al PCR, ca un „moment al apoteozei“ prin „ridicarea la rang de emblemă“ a societății socialiste multilateral dezvoltate (p. 401). „Miza ultimă,scrie în continuare Stanomir, e cea a rafinării teoriei marxiste și activistul își asumă masca filozofului politic“. În cazul lui V.T. (în „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism“, MD, pp. 349-351), țevile rafinării marxismului au rămas însă înfundate:

„Adoptat de Congresul al XI-lea al P.C.R. (1974), [Programul P.C.R. – n.m.] reprezintă carta fundamentală, ideologică, teoretică și politică a partidului, expresia marxism-leninismului creator în România. […] Înfățișînd politica P.C.R. în problema națională, coordonatele activității politico-ideologice și educative, principiile fundamentale ale făuririi societății comuniste, Programul P.C.R. evidențiază rolul partidului și statului în etapa actuală, în dezvoltarea și perfecționarea democrației socialiste […]. Programul P.C.R.reflectă interesele vitale ale tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, fiind însuși programul întregului nostru popor de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare spre comunism“ (p. 350)

Viitorul maestru de ceremonii al anticomunismului românesc scria, ca omul sub vremuri, posedat de ocrotitoare himere, despre marea operă de desăvîrșire a comunismului (în MD, p. 98):

„În raport cu socialismul, [comunismul – n.m.] este o fază superioară,caracterizată prin proprietatea comunistă unică asupra mijloacelor de producție, nivelul înalt al forțelor de producție obținut pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, o foarte mare productivitate a muncii sociale întemeiată pe mecanizarea, automatizarea și cibernetizarea producției, asigurarea unei vieți materiale și spirituale care să satisfacă trebuințele tuturor membrilor societății, determinate științific, înfăptuirea celui mai generos principiu de repartiție: «de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi»“.

Cu totul altceva înseamnă comunismul încă din fraza de Introducere la Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste (RF), organism prezidat de V.T. Citez din RF, Editura Humanitas, 2007, p. 23:

„Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizație, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forțat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv, umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor programate, comunismul s-a pretins întruchiparea «umanismului absolut», o societate din care au dispărut distincțiile de clasă și în care oamenii ar putea trăi într-o deplinălibertate. Libertatea însăși, în concepția marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înțeleasă. Comunismul a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers al egalității totale“.

  • Vlad Georgescu: „…cultul personalității este un regim politic cu     trăsături specifice, prin care o foarte restrînsă elită politică își     exercită dictatura asupra partidului mai întîi, asupra întregii țări mai     apoi. […] Acest     socialism dinastic, de familie, nemaiîntîlnit     pînă acum în     istoria claselor politice, este întărit printr-un curios complex cultural     care face din noua familie domnitoare depozitara nu numai a înțelepciunii     politice, dar și a valorilor culturale și științifice cele mai de preț (în Istoria românilor – De la     origini pînă în zilele noastre, Editura Humanitas, 1995, pp. 288-289);
  • Anneli Ute Gabanyi: „[…] un număr de articole din presa culturală și     de partid au încercat să proiecteze imaginea unui Nicolae Ceaușescu drept     lider liberal antidogmatic și patriot care, după venirea la putere în     1965, operase o schimbare deplină și de durată întru binele vieții     culturale și spirituale românești“ (în Cultul     lui Ceaușescu, Editura Polirom, 2003, p.139);
  • V.T. însuși: „El [Ceaușescu – n.m.]     căpătase statutul de faraon comunist, de semizeu infailibil a cărui     vanitate părea fără margini. Spre nenorocul lui Ceaușescu, acest cult s-a     dovedit artificial, o ficțiune propagandistică pusă la cale de     nomenclatura ideologică și susținută de ubicua Securitate“ (în SPE, cap. „Comunismul dinastic al     lui Ceaușescu, 1965-1989“, p. 225).

Și același V.T. – într-o bacanală de trepăduș culturnic din stirpea lui E. Florescu, D. Săraru, P. Anghel, D. Zamfirescu ș.a.m.d., sărbătorind zeitatea absolută (în „Perspectiva totalității“, în VS, nr. 5, februarie, 1978, p. 3):

”Sinteză originală, expresie remarcabilă a marxismului creator în contemporaneitate, concepția filozofică și politică a secretarului general al partidului, tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU [subl. V.T.], reprezintă prin viziunea generală, prin complexitatea, polivalența și bogăția de semnificații pe care le comportă nu atît un ansamblu de idei de incontestabilă valoare teoretică cît mai ales un model de raportare intelectuală la realitățile sociale de azi. Ceea ce deosebește substanțial concepția secretarului general al partidului nostru de diverse concepții sistemice care refuză să se apropie de conținutul specific al spiritului socialși al universului uman, în general, este faptul că în centrul ei se află omul, individ concret, real, cu problemele lui, cu trebuințele și aspirațiile lui. De aceea putem vorbi de UMANISMUL REVOLUȚIONAR [subl. V.T] caracteristic gîndirii tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU [subl. V.T.] – care constituie calea, dar, în același timp, finalitatea operei istorice de renovare etico-politică a lumii omului […] Depistăm, deci, în filonul umanist revoluționar al concepției tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU [subl. V.T.], înțelegerea profundă, deplină a faptului că totalitatea socială concretă își are rădăcina în om, că nu semnifică nimic în absența lui sau în condițiile ignorării lui. Or, tocmai socialismul și comunismul tind să răspundă practic, să dea întreaga măsură reală unei eterne chemări antropocentriste, pe care marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă“.

Despre un lucru „strigător la cer“

Mă opresc aici cu citatele din lucrările de catehism comunist aparținînd lui V.T., deși mi-au mai rămas maldăre. Socotesc căinventarul este îndeajuns de edificator. Am primit destule sugestii, pe parcursul redactării acestui comentariu, inclusiv trimiteri la alte similare„alunecări de conștiință“ (cum ar putea spune Monica Lovinescu) ale lui V.T., dintr-un jurnal horror al existenței sale, de care a pomenit în trecere, ca despre un basm de dincolo de neguri ale cărui porți cu deschidere la capitole hidoase le-a păstrat însă ferecate.

V.T. refuză șansa propriei decomunizări printr-un exorcism demistificator. Să fie vorba de amnezia manifestă a unei memorii dependente de viciul omisiunii? Doar V.T. își cunoaște conștiința ca pe propriul buzunar prin care, de altfel, trece. Plasîndu-se la periferia sistemului comunist și estompînd anvergura compozițiilor sale din epocă, în adevăr, cutremurătoare prin abnegația în susținerea unui regim de esență represivă,V.T. mizează, probabil, pe buna-cuviință a celor care au crezut, fără a cerceta în pasabilele rătăciri ale tinerețelor sale sub Ceaușescu. Dacă l-aș crede, la rîndul meu, pe cuvînt pe V.T. n-ar fi vorba decît despre „cîteva texte conformiste“(postare pe blogul său, 03.04.2010). Rutina fatalității făcea „să ți se adauge citate din Nicolae Ceaușescu“ (V.T. pe blogul său, 30.01.2013). Despre contribuțiile sale din MD, V.T. afirmă că „erau printre cele mai puțin «angajate»“(pe blogul său, 01.02.2013). Siropoasa anamneză a lui V.T. este răsturnată de lectura comparativă a tuturor textelor din MD: acelea redactate de V.T. vexează tocmai prin excesivitatea cumva maniacalăa împăunării cu citate din Nicolae Ceaușescu, documente programatice ale PCR etc. „Evident, continuă V.T. în aceeași postare, la unele articole («democrație socialistă») editura a adăugat citate din documentele oficiale“.

În falia provocată de acest„evident“ se află unul dintre impulsurile care, după destule ezitări, m-au îndemnat să scriu eseul găzduit de Observator cultural. Deloc nu era „evident“, fiind, dimpotrivă,reprobabil profesional și înjositor etic să te supui, ca unui dat al sorții, compromisurilor pe care, fără să silească pe nimeni, aparatul comunist doar le așeza, la vedere și în vederea unei liste de așteptare.

Neofit avid de căpătuială,V.T. nu doar că a țîșnit de pe listă, dar s-a azvîrlit, ca un „veritabil agitator cominformist“(în caracterizarea lui Cristian Tudor Popescu), în orgiasticul eden comunist. Doar o atare ebrietate de spirit și caracter justifică angelizarea de către V.T. a desfrînatelor sale apologii aduse comunismului. „În virtutea acestor articole – scrie Sorin Lavric (în Adevărul Literar & artistic, miercuri, 4 octombrie 2006, p. 3) –, trecute de autor cu grijă sub tăcere, și nu a cărților scrise apoi împotriva comunismului, este Tismăneanu, atunci cînd vorbește de comunism, lipsit în întregime de autoritate morală“. Și continuă Sorin Lavric (p. 15):
„…cum poate autorul lor [al acelor articole – n.m.] să se pronunțe astăzi asupra unui regim căruia el însuși i-a închinat la acea vreme ipocrite și oportuniste osanale? Ce nepărtinire lucidă pot avea judecățile lui Tismăneanu despre comunism cînd el însuși s-a numărat printre turiferarii regimului?“
De ce nu a funcționat, m-aș întreba, același sindrom al lui „evident“ și în cazul unui Gabriel Liiceanu, autor de texte filozofice fărăbibliografii „angajate“, deși contemporan cu grozăviile compuse de V.T.? Date fiind cîrdășiile lui V.T. cu regimul comunist, Gabriel Liiceanu avea toatăîndreptățirea să considere, cu ani în urmă, „strigătoare la cer“ desemnarea lui V.T. de a coordona o comisie prezidențială însărcinată tocmai cu analiza respectivei epoci (într-un dialog cu Andrei Pleșu, în emisiunea Alb și negru, difuzată de Realitatea TV, pe 17 septembrie 2006):
„Mi se pare uluitor că cel care conduce comisia pentru investigarea crimelor comunismului, Vladimir Tismăneanu, să fie unul dintre oamenii care, în anii ’70, a scris texte de lingușire supremă a lui Ceaușescu. Ideea că un lingușitor, obiectiv complice, al lui Ceaușescu conduce o comisie de investigare a crimelor [comunismului – n.m.]…“
Tratament împotriva „rinoceritei galopante“

V.T. a „stat în mai multe luntri“ (în aprecierea lui Tom Gallagher), la vînătoare de sinecuri: în revărsarea acestei duplicități la limita patologiei am găsit un alt imbold pentru scrierea comentariului. Paradigma reificării, în cazul lui V.T., a unei mîrșăvii morale în preacinstită virtute m-a copleșit pe măsura adîncirii în documentare; cu atît mai dezgustătoare mi-a apărut dezinvoltura cu care, mai ales în ultimii ani, același V.T. ridicăpiatra și o azvîrle, ca un atlet al integrității indisolubile, în direcția păcătoșilor condamnați de neosteniții gîzi ai imaginației sale.

Unul dintre păcătoșii loviți sistematic de bolovanii lui V.T. am fost eu. Țintă a trei atacuri „personalizate“ ale lui V.T. pe blogul său și răspîndite, apoi, în presa scrisă, agenții de presă și pe diverse platforme online, am considerat că sînt dator cu o replică, în special la ultima „dedicație“ a lui V.T. (pe blogul său, 20.12. 2012): făcînd tapaj de cîteva fraze despre debutul guvernării Ponta dintr-un lung articol al subsemnatului pe teme postelectorale (în „Președintele junglei“, Observator cultural, nr. 655, 20 decembrie, 2012, p. 5), V.T. anunță că se află în preajma unor „lucruri care îți taie respirația“. După ce mă zdruncină cu cîteva aluzii insidioase, V.T. conchide căsufăr de „sindromul rinoceritei galopante“.

V.T. coboară apoi la taclale pe forumul acestei postăriși întreține o dezbatere antrenantă din care aflu că: sînt un „abject moral“, un„grafoman imbecil“, „o lichea“, mă „trădez prin atacuri sub centură ca fiind în slujba Diavolului“, mi se recunoaște „dreptul de a fi nebun“, am „tot atîția cromozomi ca și un infractor de drept comun“, fac parte din specia „pupincuriștilor, ca și șerpii, viermii și alte tîrîtoare“, bref, V.T. îmi recomandă „să nu mai ies public cu asemenea texte neo-păunesciene, în egală măsură penibile și ridicole“. Nu era vorba, repet, de o haită de forumiști aflați în comunele scabroase defulări, ci de o pertractare moderată,animată și încuviințată de V.T. Am optat pentru o replică mai elaborată, am scotocit prin arhive și, eu însumi frapat de rezultatele căutărilor mele, am coborît în bolgiile neștiute ale unui tînăr comunist ce îmi apare, după această imersiune, ca un travestit al profesorului cu morgă de astăzi. În spatele meu nu se agităconjurații malefice și nici demascatori machiavelici. Realitatea e mult mai terestră: am răspuns cum am socotit de cuviință unor acuzații deșănțate aduse mie de V.T. Am lăsat textele lui V.T. să vorbească singure.

Lumea secretă a marxiștilor de dreapta

Revenind, luntrile în care a stat V.T., plutind întotdeauna pe firul cel mai liniștit al apei, țin deja de necuprinsurile aporiei. Pentru inițiații în arcanele lui V.T., o propoziție a acestuia precum „am considerat abuzurile comunismului abominabile“ (în Lumea secretă a nomenclaturii, Editura Humanitas, 2012, p. 27) se însoțește, spontan, de întrebările: cînd și unde? V.T. își definește astfel orientarea politică: „Eu am fost marxist critic și am devenit, pe fondul maturizării mele filozofice, deci al deziluzionării, un exeget sever, dar loial al acestei orientări“ (în GS, p. 44). S-ar întrezări, așadar, un tremur ideologic, ulterior, bine fortificat în SUA, la stînga centrului, unde șed, după datină, marxiștii.

Cruciadele duse de V.T. în România ultimilor ani au scos în cale un obstacol neașteptat: lista cu „intelectuali critici“ – pe care îi pomenește asiduu V.T., într-o empatie de grup, de fapt, mai fragilă decît aratăabacul sacerdotului principal – cuprinde aproape numai spirite cu aplecări de dreapta. Acrobatul înnăscut din V.T. găsește imediat soluția: se mută, într-un singur salt, la dreapta! Ca întotdeauna, după o tipică – prin scurtime –perioadă de tranziție și, desigur, fără tulburări de adaptare.

Întrebat „Ce sînteți acum?“, V.T. răspunde (în Repere intelectuale ale dreptei românești– prescurtat RI, Editura Humanitas, 2010, p.148): „În momentul de față, cred că s-a produs o tranziție dinspre centru-stînga, prin centru, spre centru-dreapta“. Mai mult, maturizarea prin deziluzionare a marxistului loial V.T. nu numai că l-a preschimbat în liberal conservator, dar după colț, așteptînd ocazia propice, așteaptă o metamorfoză și mai nimicitoare: creștin-democrația! Cu cuvintele lui V.T.: „Întrucît am trecut prin «grădinile stîngii» și am văzut că «potecile» de acolo nu duc nicăieri sau pot să ducă la aventuri primejdioase, dacă ar fi să optez pentru altceva decît pentru această formulă de liberalism conservator de centru-dreapta, probabil căar fi creștin-democrația“ (în RI, pp.148-149).

O chinuitoare sinteză ar trebui să ne ducă la un mutant politic all-out: comunist-anticomunist-marxist-liberal-conservator-creștin-democrat. Ideologia lui V.T. este absența oricărei ideologii. Jean-François Revel (în Cunoașterea inutilă, Editura Humanitas, 1993, p.152):

Ne aflăm în cazul extrem al unor ideologi care nu mai cred în propriul lor mesaj ideologic. Dar să nu ne imaginăm că, din cauza asta, ei au devenit toleranți. Dimpotrivă. Un curent de gîndire conștient că este în declin luptă dintr-atît mai sălbatic pentru a-și conserva identitatea. Dîndu-și seama de fragilitatea poziției lor, ideologii de stînga își dublează gărzile și se întăresc pentru apărare. Sînt constrînși la aceasta, cu atît mai mult cu cît ei au părăsit terenul informației și al argumentației, pe care se știu din capul locului învinși. Ei nu se bat numai pentru un nou fond de comerț intelectual, ci pentru perpetuarea acestuia, cu o slăbiciune direct proporțională cu pierderea sincerității. În analizele de principiu putem citi adesea texte socialiste care ar putea fi semnate de cei mai fervenți liberali. Numai că abandonarea dogmelor teoretice nu face mai puțin imperioasă exterminarea adversarului, o dată ce nu-l poți învinge prin minciună“.

Lista lui Tismăneanu

„Salvați-l pe Volodea. De el însuși“ – este titlul unui articol semnat de Alina Mungiu-Pippidi (într-o postare pe site-ul „Alianței pentru o Românie curată“, 22.05.2012), din care citez: „…nu avem de cine să îl salvăm pe Volodea [V.T. – n.m.]. Trebuia să-l salvăm pe el însuși, cu ani în urmă, în clipa în care s-a instalat șeful solidarității intelectuale necritice cu Traian Băsescu, doar pentru a obține șefia anticomunismului românesc“.

Mă interesează în această analiză doar elitele umaniste aproximativ grupate, printr-o formulare prea generalizantă și pîndită de riscul unor etichete improprii, în comunitatea „intelectualilor lui Băsescu“. Autorul SPE declamă în numele acestor personalități altfel întru totul respectabile, dincolo de parti pris-uri politice, asociindu-le cu o forță de reacție rapidăce ar intra în dispozitive de luptă, rezonînd, într-o soldățească disciplină,la ordinele de front transmise de, s-ar subînțelege, comandantul V.T. E cert, oricum, că brutalitatea și perseverența cu care V.T. trage de cîțiva ani încoace linii de despărțire între un „noi“ aprioric just și un „ceilalți“, dupăacelași temei, injust, au reușit, dacă nu să compromită, măcar să stinghereascărelații interumane decente și afinități împărtășite cordial pînă la simbolica legalizare a „listei lui Tismăneanu“.

Am citat, în partea a doua a acestui eseu, vanitatea delimitării de către V.T. a „vocilor care vin din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar“. Aceste voci sînt, prin urmare, „noi“; dar„ceilalți“, restul, lestul, ce înseamnă? Antiliberalismul necivic totalitar? Subscriu oare intelectuali de talie pironiți pe lista lui V.T. la „criminalizarea opțiunii politice“ (în formularea lui Gabriel Liiceanu) prin aceste demarcări ce, într-o logică desăvîrșit irațională, ar distruge însuși fundamentul comunicării între intelectualii selectați de autorul GS și, nu-i așa?, rămășițele plebee ale intelighenției autohtone?

Învinovățirea de către V.T. a „celuilalt“, pe motiv că,nefiind de partea sa, devine, automat, împotrivă, ține trează flacăra bolșevismului timpuriu ce l-a luminat pînă la orbire pe licențiatul în ȘF. V.T. tabără peste adunări liniștiteși le despică în acuzatori și inculpați: „Da, sîntem cei care nu s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, țîfne narcisiste, memorii selective, alegeri premeditate și adevăruri deja mestecate“ – scrie V.T. într-un alt articol în care, iarăși, pledează în numele unui „noi“ alcătuit, în viziunea sa, din unicii veritabili campioni ai democrației (în articolul „Noi, intelectualii“, pe platforma Inpolitics, 17.08.2009).

Subscriu observației lui Dorin Tudoran (pe blogul său, 11.08.2009):

„Îi admir eu însumi pe foarte mulți din intelectualii ce îl admiră azi pe intelectualul Vladimir Tismăneanu, dar cred că este o exagerare – care duce exact la ce incriminează dl Tismăneanu – să lași a se înțelege că intelectuali se află doar printre noi, iar la ceilalțigăsești numai troglodiți“.

Găsesc în saturația provocată, în ultimii ani, de inacceptabila politizare de către cultivatorul de zîzanii V.T. a dialogului intelectualității umaniste una din cauzele scindărilor grotești, dar încăfuncționale, cu care se operează într-un spațiu, cîndva, al elevației binevoitoare. M-am străduit să-l prezint pe cel dedus a fi purtătorul de cuvînt al acestor elite cu cîteva completări, atent pitite pînă acum, la un CV căruia nutresc speranța că integrul universitar V.T. îi va aduce cuvenitele reparații. Acest articol a căutat, așadar, un răspunsși la întrebarea dacă, într-adevăr, comunitatea spirituală peste care V.T. s-a înstăpînit, înregimentînd-o pe liste și făcîndu-i regulat apelul pentru capturarea eventualilor dezertori, se lasă reprezentată, fie și prin consimțire tacită, de expresiile partizanatului, în opinia mea, prezumțios al autorului SPE.

Între Dr. Jekyll și Rică Căcărău

Masca anticomunistului surescitat de înăbușirea democrației de către restauratorii comunismului s-a lipit de figura lui V.T., devenind noul său chip oficial în România. Pentru lumea academică occidentală,V.T. păstrează fața de serviciu. Dr. Jekyll la Maryland unde este, din 1998 pînă în prezent, și directorul unui Centru pentru studiul societăților postcomuniste, V.T. se va fi făcut remarcat, nu în ultimul rînd, prin analizarea tranziției românești cu instrumentele unui competent cercetător al fenomenului.

La București, Mr. Hyde scoate la lumină întreg întunericul din Dr. Jekyll: calomniază, aiurează, expectorează hăul unei iraționalități monstruoase. Discursul academic e înlocuit cu o limbă spurcatăde maidan. Dr. Jekyll excela în știință. Mr. Hyde aplică în politică. Inamicii săi sînt „pramatii“,„imbecili”, „pehlivani“, „escroci“, „canalii“, „detractori“, „ticăloși“, „hoți“,„clici de trădători“, „tartori“, „satrapi“, „impostori“, „mojici“, „voyeuriști“,„belferi“, „posedați fascisto-comuniști“, „sociopați“, „mitomani“,„paranoici“,  „mișeli“, „hingheri“,„mafioți“, „mameluci“, „isterici“, „mancurți“, „inepți“, „hidre“, „tagme de jefuitori“, „piromani“, „spoliatori“, „ventriloci“ etc.

„Rănile supurează.“ Lui Mr. Hyde îi țiuie urechile de „goarnele neo-autoritarismului cleptocratico-securist“. Cînd nu ia „în băşcău“, trăiește o „fetidă beatitudine“. Morți sau în viață, demonii istoriei ultimului secol, de la Hitler, Stalin și Mussolini pînă la Perón, Castro și Chavez, sînt convocați de Mr. Hyde pentru a se contopi cu imaginea unui prezent românesc înspăimîntător. Liderii puterii – „Rică Căcărău“ și „Che Mangleală“ – „gireazăporcării fără margini“. La pîndă stă „o baronocrație venală și veroasă“. Mr. Hyde trage alarma: a venit „apocalipsa“, „haosul“, „năruirea statului de drept“! Privește apoi harta lumii și decretează: România merge simultan în direcția Rusia, Mexic, Belarus, Zimbabwe, Ucraina și Uganda. Mr. Hyde cheamă la ordin ursitoarele sale verificate la sînge: Stalin, Troțki, Beria, Jdanov. Baierele imaginarului halucinant, hiperactiv, cu verbalizări repezite, irascibil, bătăios al lui Mr. Hyde scot la suprafață o stare de rău dominant, molipsitor, punitiv. Să fie acea „Weltanschauung totalitară, o formă mentală stalinoidă“ (V.T., pe blogul său, 06.10.2012)? Limbile se încalecă într-un Babel țicnit: pentru Mr. Hyde o ordonanță „care va intra în istorie precum ciuma lui Caragea, este o sinteză macabră a acestui neo-jdanovism combinat cu «estetica» gogo-cuzistă“.

Firește că, încarnat din nou în Dr. Jekyll de Maryland și supus terapiei de succes a eticii uitării, Mr. Hyde de București va fi dotat cu o memorie vidă. Provizoriu, pînă ce va redeveni iarăși Mr. Hyde. Așa încît nu ne putem închipui că profesorul V.T. va conferenția despre zimbabwizarea României în fața colegilor și a studenților săi din Occident. M-a stimulat săscriu acest comentariu și utilitatea unei mise à jour a duplicității, se pare, perene a lui V.T., în cel mai proaspăt dublu discurs al său: unul – ex cathedra, celălalt – delirant creativ, perfect integrat și profilînd un stil unic în ocăreala joasă de pe ambele maluri ale Dîmboviței.

Scurt epilog

Nu știu dacă în conștiința de ex-colaboraţionist reluctant a lui V.T. trăiește un Ianus bifrons mîntuit sau, dimpotrivă, frămîntat de pariul nerezolvat cu propriul trecut. V.T. se delecta (în A, nr. 12, decembrie 1973, p. 8) cu un citat din Marx despre „neliniștea din interiorul contradicției“. În interiorul abraziv al unei asemenea contradicții locuieşte liniștit V.T. Nu e rostul meu de a specula dacă, parafrazîndu-l pe George Santayana, V.T. va fi condamnat sau nu să repete un trecut pe care se străduiește să-l facă uitat. Eseul meu nu și-a propus decît să ridice vălul de pe realități camuflate ale biografiei unei personalități publice pe care, într-o încumetare poate abuzivă, să o îndemne, după o lectură incomodă, dar, consider, onestă ca demers, spre orice formă de expiație menită să o extragă din vertijul automistificării.

Radu Calin Cristea
Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

4 Responses to “Autopsie pe Zombi Sovieticus Vladimir Tismaneanus”

  1. Arnold says:

    VASTA LA VISTA, BABY, cum s-ar spune!

  2. N.B says:

    Exista cantecul acela al lui Ion si al Doinei Aldea Teodorovici: “Lasati-ne in pace”…

  3. […] Radu Calin Cristea Observatorul Cultural Surse: Ziaristi Online / Roncea.Ro […]

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova