“Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit cu sânge și să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!” – Gavrilă Filichi, erou de la 1987 intervievat de Victor Roncea pentru “România liberă”

După zilele negre din 13 – 15 iunie 1990 debutam în Romania libera cu o mărturisire despre “Infernul de la Măgurele”, pentru a deveni apoi cel mai tânăr ziarist din redacție, în vremurile când tirajul ajungea la fantastica cifră de 1.000.000 de exemplare. Dupa 28 de ani redebutez în ziarul meu de suflet cu un interviu despre revolta anticomunistă de la Brasov, din 15 noiembrie 1987.

Interviu cu militantul anticomunist Gavrilă Filichi, primul președinte al Asociației Brașov – 15 Noiembrie 1987

Victor Roncea: Stimate Domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, 31 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment care s-a consitituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți acestă situație? V-ați împăcat cu ea?

Gavrilă Filichi: Faptul că nici după 31 de ani trecuți de la evenimentul istoric din 15 Noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei nu s-a aflat adevărul constituie o rușine pentru Justiția din România postdecembristă.

A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul Procuror General al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect, ne-a părăsit mergând să ancheteze pe cealaltă lume și… “batista a rămas pe ţambal”. Nimeni, nici unul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat, nu a fost cercetat, anchetat, judecat şi condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.

De ce credeți că nu se dorește aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?

De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică care-și are rădăcinile, adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989.

Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante, care au marcat Istoria recentă a României, 15 Noiembrie 1987, 22 Decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și implicit aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor “vârcolaci”.

Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor Dvs și a familiilor lor?

Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mare parte dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele, pentru tot restul zilelor și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume…

În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1. Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării, un număr de 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite intreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul Revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.

Între cei 61 au existat frați, tată și fiu, pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-a împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și “bonus”, soț de soție, tată de copii!

Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veşnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroza hepatica, deși înainte nu a avut nici o problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.

Am văzut că ați fost chemat la Parchetul General în 2017. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – Dvs, victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5000 de lei. Ce-au vrut, să va aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după? Se petrecea acum exact un an.

Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru Romania și pentru români, neschimbate, în domeniul Justiției.

Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept nci Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care nu-i așa?, aveau după 30 de ani o memorie… ”fresh”! Pe unii, mai bătrâni si mai bolnavi i-a băgat în panică…

Scriați că le solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteti să explicați cititorilor României libere la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea a 31 de ani de la 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?

Hellvig a promis acum un an, în preajma împlinirii a 30 de ani de la evenimente, că „va face lumină”. Iar Iohannis, chiar la momentul comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezistul”. La 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație nu am primit și nu s-a dat nici un mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nici o așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.

Deşteaptă-te, române! a fost fost urmat pentru prima oară de Jos Ceaușescu și Jos Comunismul!

Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat Dvs după.

Am mai spus-o, desigur, dar pentru Dvs, pentru România liberă, de care mă leagă amintirile din anii 90, când eram președintele Asociației și ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Braşov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme, braşovenii nu mai ştiau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raţionalizare, curentul electric devenise mai degrabă şi el o simplă iluzie. Aceeaşi criză se manifesta şi în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios şi totodată ameninţător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii din Intreprinderii de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era şi zi de alegeri.

În faţa Secţiei 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secţiile vecine, veniţi să-i sprijine pe cei din Secţia 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecţia care marchează vecinătatea Secţilor 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8°°, o încercare de dialog între muncitorii prezenţi şi reprezentanţii conducerii uzinei. “Masa tratativelor” a fost părăsită imediat, aroganţa conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulţimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în faţa oamenilor a apărut, pentru “a dialoga”, secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile şi huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulţimea s-a pus în mişcare, cu intenţia declarată de a strânge cât mai mulţi colegi care să susţină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, “Vrem banii!”. Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroşa şi curajul creştea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar şi mai răspicat, s-a auzit: “Vrem lumină!”, “Vrem căldură!”, “Vrem mâncare la copii!”, “Hoţii! Hoţii!”. După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineaţă, aproximativ 4-5.000 de suflete, colindase toate secţiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârşit, motiv pentru care mulţimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.

În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestaţiei, care pornise paşnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violenţă provocată de indiferenţa şi aroganţa conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraş, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obţinusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărşăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică şi consecinţe, au pornit pe traseul strada Poienelor, Calea Bucureşti, Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Judeţean de Partid.

Prin dreptul Spitalului Judeţean, din mulţime, cineva a dat tonul la “Deşteaptă-te, române!”. Acesta a fost semnalul descătuşării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte şi, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, penru prima oară, două lozinci cu forţa unei ghilotine neîndurătoare: “Jos Ceauşescu!” şi “Jos comunismul!”.

Când coloana a ajuns la sediul Judeţenei de Partid, uşile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, “Astăzi sunteţi voi tari, dar mâine vedem noi!”, a pus gaz pe foc. Mulţimea dezlănţuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri şi, în scurtă vreme, prin geamurile acesteia a început să plouă cu roţi de caşcaval şi bucăţi de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut şi câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănţuite s-a consumat atunci când un cetăţean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca împreună cu un tânăr să desprindă tabloul dictatorului de pe faţa clădirii. În strigătele mulţimii, tabloul a aterizat în faţa scărilor Judeţenei. Împreună cu steagul roşu al P.C.R., a ars în câteva clipe.

A doua zi m-am dus la uzină schimbul I. Am avut o presimţire, că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: “Dacă eu plec înainte de sfârşitul programului şi nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă şi spunei soţiei mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!”

În jurul orei 14.00 am fost chemat în biroul şefului Serviciului Personal, tovarăşul Lospa. Au apărut şi trei “băieţi”, voinici toţi şi c-o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 şi m-au dus la Miliţie. După ce mi s-a luat o declaraţie, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.

A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoşi afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătuşe. Cu mâinile legate la spate am fost urcaţi în dubă. Eram înghesuiţi ca vitele, unul în altul. Până să pornească maşina, mai mulţi dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătuşele. Construcţia lor era de aşa natură încât, dacă mişcai mâna într-un anume fel, se strângea automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legaţi câte doi de aceeaşi brăţară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuţă. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toţi răsuflarea: “Pe drum maşina va opri, vom fi coborâţi toţi, după care va urma…”.Am văzut în jurul meu bărbaţi plângând.

Am ajuns la Bucureşti pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porţiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliţiei. La anchetă, un tovarăş colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.

Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă, în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.

Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?

Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge, de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!

A consemnat Victor Roncea pentru România liberă

Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova