Archive for the ‘Analize’ Category

Naşterea zbuciumată a unui viitor martir: Gheorghe I. Brătianu, ucis pentru Basarabia şi Bucovina. O istorie pasionantă scoasă la lumină cu precizie şi documente inedite de profesorul Nicolae Noica: Când s-a născut Gh. I. Brătianu

Ion. I. C. Brătianu, Prinţesa Maria Moruzi cu fiul lor şi Gheorghe I. Brătianu la maturitate

„ADEVĂRUL RĂMÂNE, ORICARE AR FI SOARTA SLUJITORILOR SĂI” – Gheorghe I. Brătianu

6 decembrie 1944, la şedinţa de deschidere a anului academic la Institutul de Istorie Universală:
„Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însă încredințat și vă asigur, că atât timp cât acest așezământ va avea ființă și va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieții sale și i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârșitului… Tot ce ne călăuzeşte şi în viitor, o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE.” 

Gheorghe I Bratianu (dreapta) cu sotia sa Elena Bratianu si Petre Papacostea

Am ales acest motto pentru Roncea.Ro pentru a omagia lupta lui Gheorghe I. Brătianu pentru libertatea naţiunii române. Profesorul Gheorghe Buzatu a fost primul care l-a observat pe frontispiciul acestui blog, apreciindu-l într-una din lucrările lui despre lupta pentru Adevăr (şi) pe internet. În memoria celor doi mari istorici ai României, republic azi cu bucurie un mic dar foarte important studiu al profesorului Nicolae Noica, nepotul de frate al filosofului Constantin Noica, apărut ieri în Cotidianul, însoţit de documentele inedite de mai jos:

Când s-a născut Gheorghe Brătianu

Exclusivitate. O dilemă istorică rezolvată de arhive

În anul 2016, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de când țara noastră a hotărât să intre în Primul Război Mondial, am considerat că avem datoria să prezentăm aspecte din viața și opera celui care a luat această decizie, după multă chibzuință: Ion I.C. Brătianu (Magazin istoric, nr. 12/2016; 1/2017). Surprins de lipsa de preocupare a societății românești de a face cunoscută această personalitate generațiilor tinere și nu numai, am hotărât să întocmesc lucrarea monografică „Ion I.C. Brătianu – inginer constructor și om de stat“, ce a fost lansată în ziua de 18 iulie 2017, într-una dintre puținele oaze de cultură pe care le mai avem – Banca Națională.

Ion I.C. Brătianu a avut un fiu, Gheorghe, născut dintr-o relaţie cu Maria Moruzi. În cursul cercetărilor pe care le-am întreprins, am constatat că în diverse lucrări apăreau date diferite la care s-ar fi născut acesta. Surprins că, după atâta vreme, nu se putuse stabili data exactă de naştere a unuia dintre cei mai mari istorici români, am încercat să aflu ce spune actul lui de naştere. Nimeni nu ştia unde se află.

Poveste de dragoste perturbată de presă

Era acolo unde trebuia să fie, doar că nu îl căutase nimeni. Un tânăr cercetător inimos, de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, domnul Alexandru Istrate, autor al mai multor studii apărute în ţară şi în străinătate, consacrate istoriei românilor la cumpăna secolelor XIX-XX, a răspuns apelului meu şi a identificat actul la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Fond Stare Civilă Ruginoasa, dosar 1/1989, nr. 13. Tot acolo a găsit şi actul de căsătorie a lui Ion I.C. Brătianu cu Maria Moruzi.

Maria Moruzi era fiica principelui Alexandru Moruzi și a Adelei, născută Sturdza. Ea s-a căsătorit în toamna anului 1889 cu Alexandru Al. Cuza, fiul mai mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din relaţia cu Maria Obrenovici (Magazin istoric, nr. 1/2006). Suferind de o miocardită cronică, el își sfârșește zilele, după o căsnicie de numai șase luni.

Între bunurile moștenite de Maria Moruzi se număra și palatul de la Ruginoasa, unde ea se instalase din 1890. Se presupune că aici l-a cunoscut Maria Moruzi pe Ion I.C. Brătianu, care supraveghea ca inginer construcția unei linii ferate în zonă şi fusese invitat să locuiască la palat. Idila înfiripată în atmosfera ospitalieră și confortabilă oferită de gazdă a fost perturbată de dezvăluirile de presă. Legătura fiului lui Ion C. Brătianu, care contribuise la abdicarea lui Cuza, cu soția fiului acestuia din urmă era considerată o incompatibilitate morală și o impietate față de memoria fostului domn, al cărui mormânt se afla la Ruginoasa.

O naștere-surpriză

Afirmația că din relația din acei ani s-a născut Gheorghe Brătianu nu se susține, pentru că Ion I.C. Brătianu a lucrat pe șantierele din zonă între 1890 şi 1895. Din anul 1896, el a intrat în Parlament, iar din 1897 ocupa funcția de ministru al Lucrărilor Publice. Actul de naştere atestă că Gheorghe I. Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, ora 8.00.

Cum s-au petrecut lucrurile, aflăm din memoriile Sabinei Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu. „Mă pregăteam să plecăm la o serată [februarie 1898] a doamnei Elena Pherekyde, când intră Costache [dr. Constantin Cantacuzino, soţul ei] foarte emoționat și îmi spune că venise Ionel și îi povestise cum aflase în acel moment știrea extraordinară a nașterii unui fiu al său cu prințesa Maria Cuza [Moruzi], văduva moștenitorului Alex. Ioan Cuza. Dar și că Ionel a adăugat: «După o întâlnire cu dânsa la București (1897), nu mai avusese cu dânsa niciun fel de relațiuni împreună, nu fusese prevenit de consecințele acelui fapt și iată că deodată i se anunță paternitatea!»“. Neavând încredere în cele relatate de Maria Moruzi, Ion I.C. Brătianu îl roagă pe cumnatul său, dr. Cantacuzino, să se ducă la Ruginoasa, „să constate lucrul și să-i spună impresia lui“. Sabina Cantacuzino povesteşte că soțul ei i-a spus: „Nu se poate tăgădui că fiul este al lui Ionel, seamănă într-un chip prea desăvârșit cu tipul familiei“.

Căsătorie și divorț, sub amenințarea cu duelul

Lucrurile se precipită. Maria Moruzi voia să legitimeze copilul prin căsătorie. Fratele ei, Sebastian Moruzi, amenință să îl omoare în duel pe Ion I.C. Brătianu, de nu va reabilita onoarea surorii lui. Ion I.C. Brătianu refuză şi declară că preferă să lupte. Pia Brătianu îl susține pe fiul său, însă îl cheamă pe prim-ministrul Dimitrie Sturdza pentru a se sfătui. Acesta spune că „un Brătianu nu trebuie să semene fii naturali recunoscuți mai mult sau mai puțin ca ai lui, mai ales după ce spunea doctorul Cantacuzino“.

După multe discuții, Ion I.C. Brătianu acceptă căsătoria în următoarele condiții: 1) căsătoria se va săvârși îndată, numai cu martorii indispensabili; 2) copilul va fi legitimat prin acest act; 3) divorțul cu consimțământul mutual va urma imediat; 4) mama va ține copilul trei ani și-l va da în urmă tatălui spre a-l crește.

Înregistrarea căsătoriei, cu precizarea tuturor condiţiilor în care a avut loc, inclusiv recunoaşterea fiului rezultat în afara mariajului anterior

Ceremonie la primăria comunei Ruginoasa

În Registrul Stării Civile al comunei Ruginoasa este consemnat Actul de căsătorie la data de 15 februarie 1898, „ora 12 amiază“. Pia Brătianu nu a fost prezentă, dar a trimis consimţământul sub forma unui act autentificat. Mama Mariei şi-a dat consimţământul la faţa locului. Nu s-a încheiat un contract de căsătorie, iar ambii soţi au dat o declaraţie prin care îl recunoşteau pe Gheorghe ca fiind copilul lor născut în afara căsătoriei, declaraţie cuprinsă în actul de căsătorie. Martori erau, din partea mirelui, fraţii săi Constantin şi Vintilă, iar din partea miresei, colonelul George Marcel Rosnovanu şi Sebastian Moruzi.

În acelaşi registru apare, pe margine, următoarea menţiune: „Conform adresei d-lui primar Ruginoasa nr. 1.015/99, primită pe lângă aceea a d-lui procuror local [cu] nr. 1.497 s-a făcut următoarea menţiune: căsătoria înscrisă aici sub nr. 20 s-au desfăcut prin sentinţa de divorţ nr. 39 din 20 noiembrie 1898, învestită cu titlu executoriu nr. 100 la 20 mart 1899, pronunţată de Tribunalul judeţean Muscel pentru cauza determinată în favoarea d-nei Maria Ion I.C. Brătianu, născută Moruzi, care s-a transcris în întregul ei în registrele de căsătorie ale comunei Ruginoasa pe anul 1899, la nr. 28, la 23 martie de noi, Gheorghe Marian, primar şi ofiţer al stării civile comuna Ruginoasa […]“.

Ion I.C. Brătianu avea să se recăsătorească la începutul anului 1907 cu Eliza Știrbei, care divorțase de Alexandru Marghiloman spre a-și găsi fericirea alături de cel care va deveni curând șef de partid și om de stat, prim-ministru în repetate rânduri.

Înregistrarea naşterii lui Gheorghe I. Brătianu, cu data exactă, aşa cum apare în Registrul Stării Civile al comunei Ruginoasa

Actul de naștere

„Nr. 13
Din anul 1898, luna ianuarie în 30 zile, ora două spre amiază, act de naștere al copilului Gheorghe de sex bărbătesc născut alaltăieri douăzeci și opt ianuarie, ora opt dimineața, la casa mamei sale din comuna Ruginoasa, fiu natural al d-nei principesa Maria Moruzi, văduvă în etate de treizeci și patru de ani, de religiune ortodoxă, de națiune și protecție română, domiciliată în Comuna Ruginoasa, după declarațiunea d-lui Alexandru Calalb, doctor de plasă din Pașcani, care a operat nașterea și care ne-a prezentat copilul; marturi au fost Ianuşi Bertha, de 60 ani, şi Vasile Mihăilescu, de ani 56, ambii din comuna Ruginoasa, care au subscris acest act, după ce li s-au citit, împreună cu noi şi cu declarantul. Constatat după lege de noi, Gheorghe Marian, primar şi ofiţerul stării civile comuna Ruginoasa şi subsemnat de noi declarant şi martori.“
Pe marginea foii s-a adăugat ulterior următoarea menţiune:
„Acest copil s-a legitimat prin căsătoria subsequentă săvârşită între dl. Ion I.C. Brătianu cu prinţesa Maria Moruzi, înscrisă sub nr. 20, la 15 februarie 1898 în registrul respectiv al comunei Ruginoasa.
Primar Gheorghe Marian.“
Pe aceeaşi pagină mai apar două menţiuni:
„Decedat
Cf. adresei nr. 31 Sfat. Pop. Sighet la – de 17.8.54
Eliberat certificat nr. 8684 [?] din 19 sept. 1956“

NICOLAE NOICA

As mai fi adăugat, totuşi, ceva despre acest sfârşit martiric al lui Gheorghe I. Brătianu, ucis de bolşevici pentru dragostea lui pentru Basarabia şi România Mare. De aceea semnalez:

Gheorghe I. Brătianu, martir pentru Basarabia şi Bucovina, ucis de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

Despre Nicolae Noica şi viaţa sa citiţi într-un interviu realizat de Laurenţiu Ungureanu 

Al Treilea Război Mondial este în plină desfăşurare: Războiul Marilor Moguli contra lui Donald Trump. God bless The USA!

O lună de guvernare Trump şi America este deja în plină schimbare de paradigmă. La noi, cât şi in Europa, maşinăria maskirovka-media, daca nu ignoră total eforturile considerabile ale Administraţiei Trump, le ridiculizează caricatural, cu misiunea precisă de la centrul de comandă unic, de a deforma percepţia opiniei publice pe plan mondial. Dar oricât de mult ar vrea unii sa creadă că cuplul malefic Hillary-Soros a câştigat, valul Trump-Pence va mătura în curând, ca un tsunami, inevitabil, şi ungherele graniţei răsaritene a Alianţei Nord-Atlantice.

După conferinţa de presă explozivă de la Casa Albă, de joia trecută (video mai jos), a devenit clar pentru toţi observatorii teatrului de operaţiuni de peste Ocean că Donald Trump nu este dispus să cedeze şi nici n-are de gând să se încurce cu prizonieri. Trump se află într-o contraofensivă continuă, luptând atât cu armele şi bagajele sale de miliardar, antrenat de mic pentru a deveni un vârf al elitei, cât şi cu cuvântul tăios, în războiul mediatic dus împotriva sa încă de dinainte de a ajunge preşedintele Statelor Unite ale Americii.

Urmare a conferinţei de joi, în ultimele zile, marii magnaţi de presă americani au emis făţiş, personal sau prin păpuşilor lor de paie de pe “sticlă”, ameninţări directe la soarta viitoare a preşedintelui Trump. Marii moguli, adevăraţii răspândaci de “fake news”, tipii bolnavi care se joacă cu butoanele maşinilor de spălat creiere la nivel mondial, par siguri pe ei că vor câştiga. Mai ales că beneficiază şi de sprijinul cârtiţelor tradătoare din sistem şi, implicit, de cel al serviciilor şi reţelelor “deschise” anti-americane din întreaga lume. Va fi un razboi total. În care România, cu gândacii din bucătaria lui Soros mişunând pe toate televiziunile şi fojgăind zgomotos prin presa scrisă şi online, este deja implicată. Evident, din nefericire, nu de partea bună. Cel puţin până acum.

Al Treilea Război Mondial este în plină desfăşurare şi nu ştiu câtă lume realizează asta. Aşa cum îşi încheia Ronald Reagan discursurile, nu putem să îi dorim Americii decât un singur lucru, de care are mare nevoie: God bless The USA!

Video: The White House

15 Noiembrie 1987, începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Brucan îi semnase deja condamnarea la moarte. “Eroi pentru România – Braşov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, lucrare realizată de Florin Palas şi Victor Roncea sub coordonarea lui Vladimir Bukovski

eroi-pentru-romania-brasov-15-noiembrie-1987-victor-roncea-vladimir-bukovski-florian-palasConform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.

“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.

“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-13-il-giornale-via-roncea-ro

Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România

Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:

Citiţi şi: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

15-noiembrie-1987-foto-marius-petrascu-ziaristi-online

Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”

“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca” Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)

Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”- 

rp_Vladimir-Bukovski-Blog-Roncea.jpg“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra.
Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-16-presa-franceza-via-roncea-ro

Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.

Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.

Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.

15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!

Fb-Button

romania-brasov-15-nov-1987_paul-pavel_via-roncea-ro

Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!

Victor RONCEA (2007)

Vedeţi şi: 2008 – 15 Noiembrie 1987 – Rezolutia Rezistentei Romanesti Anticomuniste condamna comunismul si “Raportul Final”

15 Noiembrie 1987 – “Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987

America americanilor. România românilor – Actualitatea lui Mircea Vulcănescu

Mesajul Generatiei de la 1989 - Romania

Mircea Vulcănescu – Există o Românie

Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor. România viziunii româneşti. Ea singură contează.
Sunt însă unii care au pe dracu-n ei. Vor să schimbe. Românul însă, frate cu codrul, le răspunde cu poetul:

Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Că, la anumite vremi, plasma biologică, amestecată de „vremi“ se tulbură şi se vrea altfel, asta e legea vieţii ei. Că această „tulburare“ a vieţii poate primejdui spiritul unui neam, care el e imuabil, în sensul că poate da naştere altei naţii, printr-o prefacere internă de structură, că plasma biologică se simte-n chingi de fier când spiritul rasei cade asupra ei copleşitor, până a le face viaţa imposibilă? Se poate. N-ar muri altfel oamenii de un anumit stil.
Dar că singura lege a unui neam e viaţa inşilor, înţeleasă existenţial, adică mecanic şi cantitativ, n-o vor admite niciodată.
Desigur că te minunezi de înfiriparea ei, aşa cum te minunezi de o capodoperă, şi ca-n faţa oricărei contemplări estetice măsurând viaţa  spiritului, în timp ce zici cu poetul simţindu-i precaritatea:
Şi dacă tremuri pentru el este numai pentru că, fiindu-ti drag aşa cum este, ai sentimentul că s-ar putea să te trezeşti cu aceeaşi plasmă, dar fără el
Că vor fi 60 de milioane de inşi? Cum mi s-a spus de atâtea ori? S-avem iertare! Noi am spus-o altora totdeauna. Dar le-am mai spus încă ceva. Că, dacă e vorba să fie 60 de milioane, de japonezi, de turci sau de englezi, atuncea, de-ar fi miliarde nouă totuna ne-ar fi.
Să crezi? În ce? În progresul cantitativ al unei plasme amorfe? Nu într-un anumit stil de viaţă? Într-o anumită tablă de valori, unică, a ta, care-ţi fortifică existenţa şi faţă de Dumnezeu şi faţă de vecini, şi fără de care viaţa ta, chiar biruitoare, e numai muşcătura unui câine? Şi singură te scoate din starea de [?].
Să fim serioşi. în definitiv, ori îţi iubeşti neamul, şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cum e, şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau îl judeci pe el, ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci, cu toată pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia asupra al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşător blestem.
Iată, de pildă, cu spaima. Nu e adevărat că românul e sperios. Dimpotrivă. Spaima cronicarului, pe care Noica i-o atribuie, e numai o ipoteză. După ce-i opune „dorul inimei“, cronicarul încheie: „Biruit-au gîndul”.
Experienţa milenară l-a învăţat că „ce e val ca valul trece“, sau că „apa trece, pietrele rămân“, şi de ce[l ce face] tovărăşie cu dracu se-ndeamnă uneori să treacă puntea.
Din ceea ce istoria a lăsat viu în el, românul ştie însă că ispita schimbării e bucuria nebunilor şi, de aceea, în faţa celor în călduri, a Prometeilor care vor să forţeze destinul, el cheamă Juhul lui Anteu, duhul izvoarelor şi al rădăcinilor, prin care forma veşnică renaşte esenţa ei cu fiecare val de floare omenească.
Îi tot dăm cu istoria. Să laşi istoria. Să facă istoria. Să faci istorie? Ce-i aia, în definitiv, istoria? Mă supără folosirea unor vocabule pline de subînţelesuri, dar ale căror înţelesuri nu fac faţă unei discuţii lucide.
Să faci şi să contempli. Totul vine de aci. Dacă dai primatul faptei, te arde mâncărimea ei. Şi, pentru că fapta e oarbă, când nu începi prin a şti ce-ai făcut, făptuirea fandează în absurd sau aleargă după imitaţii iluzorii.
România nu e o ceată de avocaţi şi de istorici. România e un amestec de ingineri şi de secături. Ingineri sunt toţi cei ce luptă după valori pieritoare, secături toţi cei ce luptă după valori nepieritoare!
Îmi ceri să cred? Să cred în ce? În ce nu ştii nici dumneata, în amorful în care te vânzoleşti veleitar şi steril? Eu nu am nevoie să cred în neamul meu. Eu ştiu sau nu ştiu.
Problema nu e: ce trebuie să fac? Ci: sunt sau nu sunt în adevărul lui?
Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci, şi nicidecum revoluţie şi răsturnare.
Asta şi numai asta este: a fi român!
Vecinic nu eşti decât când te-nchipui Dumnezeu, tu însuţi. Cum să fii vecinic, când te simţi făptura lui? Şi chiar dacă simţul nimicniciei [tale] nu e pentru că nu eşti, ci pentru – nu eşti vecinic, aşa cum te vezi ca făptură a lui: în îndurare * în slavă.
Sigur că, mai presus de toate, trebuie să fim cu minte, nu „cuminţi“, cum scrie Noica. De ce n-am fi?

Mircea Vulcănescu

”Opere I – Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, Ed. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pg. 952-956 via Mănăstirea Petru Vodă

Schimb de mesaje Obama-Hillary-Putin la margini de imperii? Ambasadorul SUA la Chişinău, “moldovenistul” la ordin Jim Pettit, sau “Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei”. Moldova nu este România la fel cum New York nu este America

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016

“Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei.” – această spusă autentică a lui Nichita Stănescu ilustrează perfect mizeria istorică antiromânească şi profund nediplomatică aruncată pe piaţă de ambasadorul SUA la Chişinău, Jim Pettit. Un ambasador numit de Obama după ce a făcut trei “ture” pe la Moscova – conform exprimării din biografia oficială pusă la dispoziţia publicului de Ambasada SUA în Republica Moldova.

Sigur că “Moldova nu este România” pentru că un plămân – vorba ştim noi cui – nu poate da trupului deja rupt acelaşi aer ca ambii plămâni – respectiv Basarabia şi Bucovina, ambele ciuntite! Este ca şi când ai spune “New York-ul nu este America”. Desigur, nu e America ci o parte a Americii. Am zis să încep cu o primă lecţie, de tip “geography for idiots”…

Cu adevărat, citind sau vizionând declaraţiile halucinante ale ambasadorului SUA – despre “poporul moldovenesc” şi neromânitatea Moldovei – nu mai ştii ce să crezi: ori omul suferă de un retard sever nedepistat de Departamentul de Stat american în lipsa unor teste de acest tip, ori bietul Pettit a fost schimbat la Moscova cu vreo clonă din laboratoarele de la Lubianka. Sau doar face pe prostul pentru un scop neclar, încă…

Venite pe fondul unei agitaţii “pravoslavnice” ruseşti desfăşurate în ultima perioadă asiduu, cu demenţe similare, împotriva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi a IPS Teofan, afirmaţiile măreţului Pettit se înscriu automat într-o campanie ce ţinteşte chiar integritatea naţională a României (în paranteză fie spus DIICOT ar fi trebuit să se autosesizeze deja la atacul asupra MMB şi BOR, dacă, desigur, a primit informaţiile necesare de la forurile îndrituite).

Este adevărat, afirmând că “MOLDOVENII TREBUIE SĂ SE RECUNOASCĂ PE EI ÎNȘIȘI CA MOLDOVENI, CA O NAȚIONALITATE APARTE ŞI CU O ŢARĂ APARTE”, Pettit nu e departe de câteva recente (dar şi mai vechi) afirmaţii ale fostului preşedinte Băsescu, despre “oferirea” Transnistriei Rusiei, despre “ţara” Moldova locuită de “moldoveni” şi de “o minoritate românescă”… Şi, în acelaşi timp, aceste vorbe aruncate cu atâta lejeritate se înscriu drept o insultă fără precedent din partea aliatului strategic al României, America. Desigur, nu ştim, de fapt, ce Americă reprezinta micul Pettit sau ce calcule absconse face Administraţia de la Washington raportându-se la Moscova.

Ce ştim este că afirmaţiile respective dau apă la moară gratuit propagandei ruseşti din Basarabia – care va exploata la maximum această situaţie, cu referire directa la “trădătorii” americani – cât şi celei din România, care acţionează sub acoperirea de “unionistă”, şi care primeşte astfel un nou impuls propagandistic. Bila-manta-bila, Rusia iese bine din toate poziţiile.

Analizând la rece, cu detaşare, ne putem întreba ce-şi propune, de fapt, acest mesaj: 1) Să fie un mesaj “de pace” la zi către Rusia, transmis în direct, peste capetele unor “stupid people”, adică ale noastre, ale românilor? 2) Administraţia Obama se face portavoce electorală şi dă de înţeles la margini de imperii că Hillary Clinton nu va interveni peste Rusia sub nici o formă? Şi cum va răspunde Putin? Cu un umar contra lui Trump? 3) Sau să fie un mesaj incitator, aruncat pervers, generator de reacţii contrare, cu alte perspective? Nu, nu, nu… Asta din urmă e pentru o gândire prea complicată…

Cine cunoaşte istoria Rusiei ştie şi ce importanţă deosebită a acordat Moscova, întotdeauna, micuţei Basarabii. Aşadar, cunoscând atenţia specială a Kremlinului faţă de această zonă, ipoteza principală – cu folosirea “Moldovei” ca placă turnantă pentru mesaje – nu poate fi exclusă.

Revenind la portavoce, binecunoscutul şi finul analist basarabean Vlad Cubreacov observă cu acuitate o serie de derapaje ale ambasadorului James Pettit, atrăgând atenţia şi asupra faptului că însăşi panotarea ambasadei sfidează cutumele diplomatice, referindu-se la o “Moldova” – spaţiu geografic a cărei parte esențială, cu cele trei capitale istorice (Baia, Suceava și Iași), se află în cadrul României – şi nu la Republica Moldova. Nici măcar ambasada Rusiei la Chişinău nu îşi permite aşa ceva. Redau:

“Folosind termenii istorici și geografici de ”Moldova” și ”moldoveni” și afirmând univoc că ”Moldova nu este România”, fără precizarea obligatorie că ar fi vorba despre ”Republica Moldova” și ”cetățenii Republicii Moldova”, dumneavoastră admiteți teoretic o posibilă dezmembrare a României, prin extragerea Moldovei istorice de vest din ansamblul statului român. Moldova, în sensul deplin, istoric și geografic, al termenului, este cu mult mai mare decât noul stat post-sovietic Republica Moldova, iar confuzia pe care ați admis-o voit într-o declarație publică sugerează o posibilă suprapunere a Republicii Moldova cu întreaga Moldovă istorică și geografică. Spre deosebire de noul stat post-sovietic Republica Moldova, România este succesor istoric și juridic direct al Principatului Moldova. România este un stat membru NATO și un aliat strategic al SUA în regiune, iar termenul ”Moldova” și infranimul românesc ”moldoveni” fac parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al României și al poporului român astăzi bistatal. După cum și termenul ”român” face parte inseparabilă din patrimonial istoric și cultural al Republicii Moldova. Denumirea corectă și oficială a statului în care sunteți acreditat începe cu litera R, nu cu litera M. Așa spune Declarația noastră de independență, așa spune Constituția și legislația noastră, așa este înregistrat statul la ONU. Moldova și Republica Moldova nu sunt unul și același lucru, iar confundarea lor voită ori, poate, dintr-o vinovată neglijență, generează întemeiat percepții și temeri pe care, suntem convinși, Statele Unite ale Americii nu și le doresc.”

Materialul expertului Vlad Cubreacov trebuie citit în integralitatea sa fiind o adevărată lecţie de istorie şi diplomaţie, ce nu ar trebui ignorată de nici un specialist în afaceri inter-naţionale, şi cu atât mai mult de MAE de la Bucureşti (care, ca de obicei, cel puţin până acum, tace).

Înainte de a reda imaginile cu ofensa de neimaginat la adresa românilor de pe ambele maluri ale Prutului, amintesc Declaratia Senatului american din 28 iunie 1991:

“On June 28, 1991, the US Senate voted a resolution sponsored by Senators Jesse Helmes (R-NC) and Larry Pressler (R-SD), members of the US Senate Committee on Foreign Relations, which recommended the US Government to:

1. Support the right to self-determination of the people of Moldova and Northern Bukovina, occupied by the Soviets, and to draft a decision to this end;

2. Support the future efforts of the Government of Moldova to negotiate, if it desires so, a peaceful reunification of Moldova and northern Bukovina with Romania, as established in the Treaty of Paris (1920), respecting the existing norms of international low and principle 1 of the Helsinki Act”.

In the clauses of this Senate resolution it has been stated among other things that “(…) The armed forces of the Soviet Union invaded the Kingdom of Romania and occupied Eastern Moldova, Norther Bukovina and Hertsa Region. (…) The annexation was prepared beforehand in a Secret Agreement to a Non-Aggression Treaty signed by the Governments of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939. (…) Between 1940 and 1953 hundreds of thousand of Romanian from Moldova and Northern Bukovina were deported by the USSR to Central Asia and Siberia (…)”.

Victor Roncea

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 Romania

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 moldovenism

James Pettit, ambasadorul SUA în Republica Moldova, 26 august 2016 insulta la adresa Romaniei si a Romanilor

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la Părintele Justin Pârvu. Un articol profetic, de Florin Stuparu

Florin Stuparu Parintele Justin
Părintele Justin: „Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămîne cu noi. Să nu ne gîndim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mîntuitorului Hristos, cînd a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi, dacă sîntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!”

Florin Stuparu: Noi nu sîntem liberi pentru că ne lăsăm robiţi întîi de patimile proprii şi apoi de „binefacerile” împărăţiei Antihristului, pe care o numim „sistem” („establishment-ul”, rînduiala lumească încetăţenită). Nu sîntem liberi pentru că nu ne punem nădejdea în purtarea de grijă a Ziditorului şi Părintelui nostru cel Ceresc şi zicem că nu se poate trăi fără „card-uri”, asigurări şi (de ce nu?) „cip-uri”. Se poate, iar dacă nu, înseamnă că Dumnezeu a rînduit să părăsim viaţa cea vremelnică chiar din pricina aceasta, căci o oarecare pricină a ieşirii sufletului din trup tot trebuie să fie. Nu sîntem şi nu vom fi liberi pentru că nu sîntem liberi în gîndire, adică nu gîndim după slova şi duhul Scripturilor, întru care se cuprinde adevărul a tot ceea ce trebuie să ştim, de la cum şi pentru ce s-a zidit această lume şi pînă la cum se va înnoi ea. Spre deosebire de noi, mărturisitorii şi mucenicii tuturor temniţelor au fost liberi precum păsările văzduhului şi precum sfinţii îngeri, pentru că au primit asupra trupurilor lor lanţurile, dar sufletul şi mintea lor nu a primit duhul mincinos al veacului acesta trecător şi bicisnic.

Integral la: Profeţiile Parintelui Justin despre vremurile de azi, transcrise şi adnotate de ucenicul său, Florin Stuparu

Vedeţi şi: Florin Stuparu despre Părintele Justin. Veşnica lor pomenire!

La Mulţi Ani! Maica Domnului şi Hristos Împăratul să ne ocrotească şi să ne miluiască şi în Noul An!

La Multi Ani  la Petru Voda - Foto Cristina Nichitus Roncea

Anul nou va veni pe Roncea.Ro şi Ziaristi Online cu subiecte cu totul inedite şi declaraţii în exclusivitate despre revoluţia – lovitură de stat din decembrie 1989, mizele şantajului la noul preşedinte al României, despre tezaurul românesc de la Moscova cu istoricul Ioan Scurtu, cine l-a ucis pe Eminescu – analiza unui cifror, martirii Basarabiei şi sfinţii închisorilor bolşevice dar şi recomanări personale despre cele mai frumoase locuri ale României şi lumii pe unde am ajuns în ultimul timp. Până atunci vă urez La Mulţi Ani!

Cea mai citită postare Roncea.Ro în 2014 a fost Chipul Maicii Domnului si cel al Pruncului asa cum au fost, pictate de ingeri. Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului Prodromita alaturi de cea a Sf. Ioan Botezatorul de la Manastirea (Schitul) Prodromu din Sfantul Munte Athos. FOTO/INFO/VIDEO  (peste 50.000 de accesări cu peste 5200 de aprecieri pe FB) – împreună cu seria de fotografii şi relatări de la Sfântul Munte Athos

Mulţumesc tuturor cititorilor, prietenilor şi susţinătorilor mei! Domnul să vă răsplătească!

“Bucuria mîntuirii şi Pacea cea cerească să v-o aşeze în inimi Hristos Împăratul, Cel ce nu a găsit loc între oameni, căci inimile lor nu aveau frica Lui şi nu Îl cunoşteau. Să vă întărească Dumnezeu pe Cărarea cea strîmtă a Mîntuirii!”

Maica Domnului şi Hristos Împăratul să ne ocrotească şi să ne miluiască şi în Noul An!

Chipurile Maicii Domnului Prodromita si al Pruncului la Schitul Prodromu de la Sf Munte Athos - Foto Victor Roncea 2014

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova