“Să luăm aminte!”

Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. Miracolul dimensiunii româneşti a martirajului – de vorbă cu Doamna Măriuca Vulcănescu. 65 de ani de la moartea martirică a marelui român (3.03.1904 – 28.10.1952)

Mircea Vulcanescu – Desen, Muzeul Mitropolitan Iasi, 2017

Introducere în dimensiunea românească a martirajului

“Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că “Domnul este cu noi până la sfârşitul veacului“, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei şi printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca şi prin celelalte Taine) coboară asupra noastră şi împlineşte strigarea aceluiaşi acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, “ca să tragă la înălţime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată “Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”

“Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deţinut politic timp de 16 ani

Dna Mariuca Vulcanescu

Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă şi caldă în acelaşi timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpuri în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boştină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu şi unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, şi pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi alţii. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administraţie bolşevică să fugă din ţară, Mircea Vulcănescu şi-a făcut liniştit bagajul şi şi-a aşteptat, mioritic, sfârşitul previzibil.

În 1946, pe când erau evacuaţi val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj şi mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit şi lătrând din mers că “este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. şi tatăl analistului “anticomunist” de la “Europa liberă” Vladimir Socor.

Din păcate, locuinţa din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, aşa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârşit martiric pe strada Plantelor, la câţiva paşi de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureştiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuinţele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzeşti. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu şi Vulcănescu.

Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuşi, şi noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu şi domnul Ion Papuc, soţul regretatei Valentina Boştină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanţă unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei şi credinţă, Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.

Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile şi abilităţile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reuşit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naţionale, avem dimensiunea nerecunoştinţei de stat a celor ce ocupa azi poziţiile biruitoarei generaţii sacrificate şi decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.

În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte cum mama şi fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani şi venea toamna. Tata era închis la Văcăreşti. La un “vorbitor”, în ianuarie 1947,  Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puţin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareşalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are faţa trasă şi barbă neregulată, înfrigurat de temniţele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunţit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeaşi: negri, arzători.

Peste câţiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăşi avea sa fie arestată şi încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: “element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolşevic, el însuşi un nomenclaturist, avea să declame a scuză: “Ce vină aveam noi că eram copii duşi la şcoală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deţinuţilor politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul şi li se anihila viitorul, unii (cazul Ion Varlam) fiind închişi de la 14 ani, alţii (cazul Zoea Rădulescu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferenţa trebuia să vina dupa 1989, când privilegiaţii cartierului şi burgheziei roşii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenţie de a da, până şi azi, lecţii de “anticomunism”, copiilor şi nepoţilor celor din închisori şi chiar şi supravieţuitorilor represiunii sataniste, foştilor deţinuţi politic, dintre care unii şi cu peste doua decenii de viaţă furată. Trebuiau să tacă, definitiv.

În acelaşi an în care fusese arestată şi condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în nişte condiţii îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor,  aminteşte Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei îşi trăia ultimele luni de viaţă, chinuit de boli şi torturat sălbatic.

Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulţi deţinuţi, pentru a fi reazămul salvator al vieţii unui student slăbit, este, la fel ca şi în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.

Aşa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii şi structurile aparatului bolşevic de represiune de la centru, formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.

Pe fondul pleureziei avansate şi a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâşietoare a fostului deţinut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în “Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”.

 

Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat şi din care am şi publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu (“ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei româneşti“) şi pentru care mulţumesc Colegiului şi colegilor cercetători prin măruntaiele Securităţii -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, “criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanţuise “holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galaţi şi regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade şi Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui martiraj se împlinesc azi 65 de ani, a fost exterminat în temniţele bolşevice în plină forţă creatoare, la doar 48 de ani, după şase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naţionale ale României.

Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica ce mică a marelui gânditor, la randul ei închisă şi persecutată în tinereţe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari fireşti a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieşit din lagăr, la numai 20 de ani “mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână”, povesteşte Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulţi alţi eroi fără morminte, nici acum nu se ştie ce s-a întâmplat în temniţa ungurească de la Aiud cu rămăşiţele pământeşti ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate “Dimensiunea românească a existenţei”. Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtăşit la o aniversare a naşterii filosofului-martir (interviu nepublicat până acum):

“- Din ’54, când am ieşit din lagăr, şi până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo,  în miezul Râpei Robilor se află şi tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur şi simplu, şi în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.

– S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte ştim.

– Da, şi Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropaţi după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieşit din temniţă, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui şi locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date şi amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise şi, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deţinut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înştiinţare în care se spunea cam aşa: “Deţinutul cu numele şi numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Aşa am primit şi noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăştiase pe la alţii. Şi mama, cu foaia în mână, s-a dus la nişte prietene şi le-a spus: “Uite, mi-a venit o înştiinţare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Şi s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei ştiau. Atunci a înţeles şi mama. Eu nu ieşisem încă din lagăr. Şi când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat şi şi-a dat seama că am venit, şi-a scos repede pălăria şi vălul de doliu şi le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că “Ştii, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci şi opt de ani!  Şi atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: “A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Şi ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele şi erau îngropaţi chiar şi în gropi comune. Şi atunci, “pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau şi păşteau oile, tot dâmbul era plin de verdeaţă şi flori. După ce s-a şubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – şi am pus şi-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După şapte ani de la moarte am obţinut o aprobare pentru deshumare. Şi am găsit un tânăr: avea o şuviţă de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, aşa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea nişte ciorapi groşi care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Şi mie şi mamei ni s-a părut şi am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămăşiţele pământeşti şi să le aducem la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu este tata, după şuviţa de păr negru. Tata slăbise şi albise încă de la Închisoarea Văcăreşti; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunţise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să ţină o slujbă şi am reuşit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol şi să vină acasă şi atunci a facut schimb cu un camarad de temniţă. Aşa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Şi acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…

– Dar Marius Oprea, dacă aţi auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu ştirea aceasta.

– Zice! Dar nu e aşa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, şi care nu ştie prin ce am trecut eu şi chiar dacă ar şti nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puţin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie aşa, o cacealma, să zică că “uite, l-am găsit” şi de fapt să nu fie el.

– Şi cât de des mergeaţi acolo?

– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Şi mă duceam şi mă reculegeam la o troiţă de lemn pe care au pus-o nişte bănăţeni în memoria tatălui meu. Stăteam mult pe deal. Şi chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este aşa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Şi încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Şi au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – şi le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deţinuţilor. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înştiinţarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, şi care a murit şi el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Şi familia a venit să-i pună o cruce şi apoi l-au luat de acolo.

– Despre perioada de detenţie ce vă mai amintiţi?

– Tata a fost luat în primul lot de “duşmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcăreşti, apoi la Aiud.  Deşi bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-şi trupul în saltea vie pe ciment. Ştiţi istoria, desigur. Am avut şansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Şi mi-a spus despre tata că “N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aş fi dorit din puţinul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit şi ne-a adus din lucruşoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Şi tata le-a spus, când a venit la vorbitor: “Ca să înţelegeţi să nu mai veniţi aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Şi de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, şi care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis şi câteva carţi poştale şi scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase şi scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoşteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare şi-a retrăit viaţa ceas cu ceas, stând cu el însuşi de vorbă despre Dumnezeu. Scria: “M-am simţit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…

– Şi nu aţi mai încercat niciodată să-l găsiţi, poate alături de locul în care aţi pus crucea?

-Nu! Mi-a ajuns. Ştiţi cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se ştie unde este îngropat cel drag. Şi atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar şi a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un “cifru” şi-o să-l găsim. Dar cred totuşi că spunea aşa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranţă, între Drepţii neamului nostru. E cel mai important lucru.”

Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel şi în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi şi generaţiilor viitoare aşa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele şi mărturiile rămase. În ciuda dorinţei ucigaşilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură străluceşte pe Golgota generaţiei mărturisitorilor – neînfrânţii -, pe urcuşul lor spre Ceruri de unde ne trag şi pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.

Mulţumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii româneşti a martirajului.

Victor Roncea

Familia Mircea Vulcanescu

Foto arhive: Mărturisitorii.ro

UPDATE: EXCLUSIV: Dosarul lui Mircea Vulcănescu de la CNSAS (PDF)

Singură, Biserica

“Noi, dacă suntem creştini, avem acolo un drum – la Biserică! – fiindcă numai acolo ne este mântuirea noastră.” – Profesorul Florin Constantiniu (2011)

Părintele Ilie Moldovan către studenţi:

“Domnilor (niciodată nu ne tutuia), neamul este realitatea vieţii veşnice. În Creştinism, naţiunea dobândeşte noi dimensiuni; Ortodoxia surclasează cu mult orientarea organicistă a naziştilor, care au identificat naţiunea cu rasa, sau naţionalismul fals al comuniştilor. În Creştinism, naţiunea este înţeleasă ca natură rezidită în Hristos. Hristos, prin Înviere, a schimbat condiţiile ontologice ale lumii. Astfel, pentru creştini, neamul este comoara cea mai de preţ care poartă în sine două începuturi: crearea omului şi naşterea din nou prin Botez. Neamul este o realitate a vieţii veşnice, iar el se fundamentează pe trei forţe: îngerii, sfinţii neamului şi drepţii…

Drepţii sunt strămoşii noştri, toţi care s-au mântuit. De aceea, ce-i leagă pe fiii unui neam nu e instinctul şi adaptarea la mediu, ci spiritul…(privind în jos, oarecum mâhnit). Neamul poate fi pierdut pe pământ dar nu şi în cer. Ca să descriem starea actuală a neamului nostru ar trebui să-l citez pe Shakespeare:”E atât de întunecat cerul încât numai o furtună l-ar mai putea limpezi.” Această furtună despre care vă vorbesc, nu poate fi altceva decât asumarea la modul maxim a trăirii creştine. Furtuna este spărtura conştiinţei.

Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar? Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii.

Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate, domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI.”

Preot Prof. Dr. Ilie Moldovan (2011)

Sursa: Theodialogia

Foto: Mănăstirea Petru Vodă

S-a împlinit: Eminescu vă aşteaptă! La Carei, întru apărarea românilor din Transilvania

Graţie sufletului pus de Doamna Daniela Ciută, a eforturilor publicaţiei Buletin de Carei şi Asociaţiei ASTRA, la Carei se dezveleşte pe 14 octombrie bustul Românului Absolut, Mihai Eminescu, în prezenţa a numeroşi invitaţi de marcă, înalte feţe bisericeşti, oficialităţi si membri ai Academiei Române.

Doamna Daniela Ciută este fondatoarea publicaţiei Buletin de Carei, Preşedinte al Despărţământului ASTRA Carei şi Preşedinte al filialei Carei a Asociaţiei Foştilor Refugiaţi, Strămutaţi şi Expulzaţi din Ardealul de Nord în urma Dictatului de la Viena din 1940. De Ziua Libertăţii Presei a primit din partea Asociaţiei Civic Media Premiul Mile Cărpenişan 2017 pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism. Campania pentru Eminescu la Carei a fost susţinută şi de Ziaristi Online.

“O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.” – spunea Octavian Goga în 1921, ca Ministru al Culturii României Mari la momentul lansării subscripţiei publice pentru ridicarea primului monument Eminescu de peste munti, la Sânnicolau Mare, la 11 octombrie 1925.

Anii au trecut şi soarta românilor din Transilvania a mers din rău în mai rău. Ocupaţia ungurească avea să aducă peste numai 15 ani crime oribile împotriva populaţiei civile, a femeilor şi copiilor, biserici arse, preoţi ucişi şi mutilaţi bestial.

Niciodată Ungaria nu şi-a cerut scuze pentru actele de genocid şi purificare etnică comise la adresa românilor.

Dimpotrivă, chiar în democraţie, agresiunea instituţionalizată împotriva românilor din Transilvania continuă în timp ce autorităţile vremelnice închid ochii sau mai grav, pactizează cu opresorii românilor.

Iată de ce apărătorul lor, Mihai Eminescu, el şi numai el, probabil, îi va întări începând de mâine şi prin statuia sa din Carei.

Dumnezeu să-i apere şi să-i răsplătească pe românii din Carei, alături de Eminescu!

“Oricât ar fi dispuse minţile simpliste să creadă ca jocul realităţilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesităţilor naţionale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României în creştere.

Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională.

Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.

O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.” – Octavian Goga

Ceremonia de dezvelire şi sfinţire a bustului lui Mihai Eminescu, realizat de sculptorul Radu Ciobanu, va avea loc sâmbătă, 14 octombrie 2017, de la ora 12.30,  pe strada 1 Decembrie 1918, în părculeţul din faţa Parchetului Carei.

Sunt invitaţi să participe toţi cei care îl iubesc pe Mihai Eminescu!

Victor Roncea

Cântari Românilor şi Creaţiei

Sursa: MPV

O fotografie de Victor Roncea în The New York Times

Moartea generalului Iulian Vlad

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova