Posts Tagged ‘15 noiembrie 1987’

“Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit cu sânge și să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!” – Gavrilă Filichi, erou de la 1987 intervievat de Victor Roncea pentru “România liberă”

După zilele negre din 13 – 15 iunie 1990 debutam în Romania libera cu o mărturisire despre “Infernul de la Măgurele”, pentru a deveni apoi cel mai tânăr ziarist din redacție, în vremurile când tirajul ajungea la fantastica cifră de 1.000.000 de exemplare. Dupa 28 de ani redebutez în ziarul meu de suflet cu un interviu despre revolta anticomunistă de la Brasov, din 15 noiembrie 1987.

Interviu cu militantul anticomunist Gavrilă Filichi, primul președinte al Asociației Brașov – 15 Noiembrie 1987

Foto-document: Brașov, 15 noiembrie 1987

Victor Roncea: Stimate Domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, 31 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment care s-a consitituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți acestă situație? V-ați împăcat cu ea?

Gavrilă Filichi: Faptul că nici după 31 de ani trecuți de la evenimentul istoric din 15 Noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei nu s-a aflat adevărul constituie o rușine pentru Justiția din România postdecembristă.

A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul Procuror General al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect, ne-a părăsit mergând să ancheteze pe cealaltă lume și… “batista a rămas pe ţambal”. Nimeni, nici unul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat, nu a fost cercetat, anchetat, judecat şi condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.

De ce credeți că nu se dorește aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?

De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică care-și are rădăcinile, adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989.

Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante, care au marcat Istoria recentă a României, 15 Noiembrie 1987, 22 Decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și implicit aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor “vârcolaci”.

Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor Dvs și a familiilor lor?

Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mare parte dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele, pentru tot restul zilelor și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume…

În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1. Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării, un număr de 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite intreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul Revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.

Între cei 61 au existat frați, tată și fiu, pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-a împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și “bonus”, soț de soție, tată de copii!

Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veşnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroza hepatica, deși înainte nu a avut nici o problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.

Am văzut că ați fost chemat la Parchetul General în 2017. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – Dvs, victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5000 de lei. Ce-au vrut, să va aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după? Se petrecea acum exact un an.

Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru Romania și pentru români, neschimbate, în domeniul Justiției.

Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept nci Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care nu-i așa?, aveau după 30 de ani o memorie… ”fresh”! Pe unii, mai bătrâni si mai bolnavi i-a băgat în panică…

Scriați că le solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteti să explicați cititorilor României libere la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea a 31 de ani de la 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?

Hellvig a promis acum un an, în preajma împlinirii a 30 de ani de la evenimente, că „va face lumină”. Iar Iohannis, chiar la momentul comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezistul”. La 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație nu am primit și nu s-a dat nici un mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nici o așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.

Deşteaptă-te, române! a fost fost urmat pentru prima oară de Jos Ceaușescu și Jos Comunismul!

Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat Dvs după.

Am mai spus-o, desigur, dar pentru Dvs, pentru România liberă, de care mă leagă amintirile din anii 90, când eram președintele Asociației și ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Braşov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme, braşovenii nu mai ştiau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raţionalizare, curentul electric devenise mai degrabă şi el o simplă iluzie. Aceeaşi criză se manifesta şi în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios şi totodată ameninţător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii din Intreprinderii de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era şi zi de alegeri.

În faţa Secţiei 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secţiile vecine, veniţi să-i sprijine pe cei din Secţia 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecţia care marchează vecinătatea Secţilor 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8°°, o încercare de dialog între muncitorii prezenţi şi reprezentanţii conducerii uzinei. “Masa tratativelor” a fost părăsită imediat, aroganţa conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulţimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în faţa oamenilor a apărut, pentru “a dialoga”, secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile şi huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulţimea s-a pus în mişcare, cu intenţia declarată de a strânge cât mai mulţi colegi care să susţină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, “Vrem banii!”. Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroşa şi curajul creştea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar şi mai răspicat, s-a auzit: “Vrem lumină!”, “Vrem căldură!”, “Vrem mâncare la copii!”, “Hoţii! Hoţii!”. După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineaţă, aproximativ 4-5.000 de suflete, colindase toate secţiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârşit, motiv pentru care mulţimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.

În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestaţiei, care pornise paşnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violenţă provocată de indiferenţa şi aroganţa conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraş, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obţinusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărşăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică şi consecinţe, au pornit pe traseul strada Poienelor, Calea Bucureşti, Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Judeţean de Partid.

Prin dreptul Spitalului Judeţean, din mulţime, cineva a dat tonul la “Deşteaptă-te, române!”. Acesta a fost semnalul descătuşării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte şi, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, penru prima oară, două lozinci cu forţa unei ghilotine neîndurătoare: “Jos Ceauşescu!” şi “Jos comunismul!”.

Când coloana a ajuns la sediul Judeţenei de Partid, uşile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, “Astăzi sunteţi voi tari, dar mâine vedem noi!”, a pus gaz pe foc. Mulţimea dezlănţuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri şi, în scurtă vreme, prin geamurile acesteia a început să plouă cu roţi de caşcaval şi bucăţi de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut şi câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănţuite s-a consumat atunci când un cetăţean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca împreună cu un tânăr să desprindă tabloul dictatorului de pe faţa clădirii. În strigătele mulţimii, tabloul a aterizat în faţa scărilor Judeţenei. Împreună cu steagul roşu al P.C.R., a ars în câteva clipe.

A doua zi m-am dus la uzină schimbul I. Am avut o presimţire, că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: “Dacă eu plec înainte de sfârşitul programului şi nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă şi spunei soţiei mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!”

În jurul orei 14.00 am fost chemat în biroul şefului Serviciului Personal, tovarăşul Lospa. Au apărut şi trei “băieţi”, voinici toţi şi c-o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 şi m-au dus la Miliţie. După ce mi s-a luat o declaraţie, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.

A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoşi afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătuşe. Cu mâinile legate la spate am fost urcaţi în dubă. Eram înghesuiţi ca vitele, unul în altul. Până să pornească maşina, mai mulţi dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătuşele. Construcţia lor era de aşa natură încât, dacă mişcai mâna într-un anume fel, se strângea automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legaţi câte doi de aceeaşi brăţară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuţă. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toţi răsuflarea: “Pe drum maşina va opri, vom fi coborâţi toţi, după care va urma…”.Am văzut în jurul meu bărbaţi plângând.

Am ajuns la Bucureşti pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porţiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliţiei. La anchetă, un tovarăş colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.

Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă, în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.

Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?

Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge, de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!

A consemnat Victor Roncea pentru România liberă

15 Noiembrie 1987, începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Brucan îi semnase deja condamnarea la moarte. “Eroi pentru România – Braşov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, lucrare realizată de Florin Palas şi Victor Roncea sub coordonarea lui Vladimir Bukovski

eroi-pentru-romania-brasov-15-noiembrie-1987-victor-roncea-vladimir-bukovski-florian-palasConform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.

“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.

“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-13-il-giornale-via-roncea-ro

Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România

Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:

Citiţi şi: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

15-noiembrie-1987-foto-marius-petrascu-ziaristi-online

Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”

“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca” Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)

Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”- 

rp_Vladimir-Bukovski-Blog-Roncea.jpg“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra.
Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-16-presa-franceza-via-roncea-ro

Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.

Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.

Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.

15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!

Fb-Button

Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!

Victor RONCEA (2007)

Vedeţi şi: 2008 – 15 Noiembrie 1987 – Rezolutia Rezistentei Romanesti Anticomuniste condamna comunismul si “Raportul Final”

15 Noiembrie 1987 – “Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987

Evenimente remarcabile ale saptamanii: 25 de ani de la revolta din Brasov. Expozitia despre partizanii anticomunisti din Tara Fagarasului. Simpozionul Rugul Aprins, Omagiu Parintilor Sofian Boghiu si Daniil Sandu Tudor. MARTURII

Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Romania, bastion al anticomunismului timp de peste 70 de ani

Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

15-noiembrie-1987-Foto Marius Petrascu -Ziaristi-Online

In Memoriam 15 Noiembrie 1987, portalul Ziaristi Online reia aceasta importanta marturie:

Initiativa gruparii Tismaneanu de a confisca si prelucra trecutul Romaniei pentru a-l prezenta in varianta kominternista intr-un nou muzeu al PCR a provocat numeroase reactii firesti de contestare, chiar din partea autenticilor anticomunisti.

Românii şi anticomunismul – de Cristian Negrea. Romania, bastion impotriva bolsevismului

bolsevici rusi jefuind o biserica

Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!
N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!
Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război.

Integral la Ziaristi Online

Si a fost 15 Noiembrie 1987. Cum a dezinformat Vladimir Tismaneanu CIA in 1987 afirmand ca evenimentele de la Brasov sunt… opera Securitatii. Dupa 23 de ani, afaceristul “anticomunismului” profita cu maximum de tupeu. Plus: US INTELLIGENCE IN ROMANIA AFFECTED BY KGB

Motto : “Nu cred ca putem construi ceva trainic pana cand nu depasim confuzia vinovata intre victime si calai, intre eroi si profitori, intre cei cinstiti si cei necinstiti”. – Traian Basescu, la aniversarea a 20 de ani de la revolta de la Brasov

“Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – fostul ambasador al Poloniei, ES Jacek Paliszewski

In urma cu trei ani, la implinirea a 20 de ani de la revolta muncitorilor anticomunisti de la Brasov, Asociatia  15 Noiembrie 1987 ii remitea lui Vladimir Tismaneanu un document (vezi mai jos), prin care ii solicita oficial sa modifice un capitol inexact, nestiintiific si, ca atare, fals, din asa-zisul “Raport Final”. La Conferinta internationala la care am participat atunci si unde s-a lansat lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov 1987”, la care am colaborat si eu (foto), s-a emis si o Rezolutie de condamnare a comunismului cu trimitere si la “anticomunismul bolsevic” de tip kominternist. Evident, nimic nu s-a intamplat in sensul reparatiei istorice si morale cuvenite. Astazi, dupa trei ani de la aceasta batjocura, auto-periindu-se bolnavicios, singurul care tot spurca, cu maximum de tupeu, revolta de la Brasov, este chiar profitorul tuturor regimurilor: “profesorul” Tismaneanu. Acelasi personaj care, in urma cu 3 ani dadea cu tifla liderilor muncitorilor anticomunisti si care in urma cu 23 de ani dezinforma cras CIA privind evenimentele din tara, numai pentru a-si insusi el fondurile alocate Romaniei. Scarbos e un cuvant prea slab pentru a-l defini pe acest personaj sinistru, demn succesor al tovarasului Roller.

Pe langa nesocotirea muncitorilor anticomunisti, un alt fapt care sunt convins ca-l lasa rece pe Tismaneanu e ca Presedintele de Onoare al Asociatiei 15 Noiembrie 1987 este, chiar si de acolo, de Sus, Parintele Calciu, lucru de care acesta a aflat cu enorma bucurie pe patul de la Spitalului Militar,  unde se afla la ora cand i-am dus impreuna cu fratele meu Diploma de Onoare, in 2006. Ce s-ar putea sa-l intereseze, totusi, pe celebrul “anticomunistoid” este ca tot Parintele Calciu a apucat sa ne povesteasca de confruntarea sa personala cu fostul propagandist PCR cu numele de cod “Cain”, in noiembrie 1987, exact pe tema semnalata, a dezinformarii CIA de catre grupul “dizidentilor” de carton emanati sau intubati de structurile de tip KGB. Pentru ca treaba chiar se impute, exact in aceasta directie, a dezinformarii strategice realizate de KGB ani si ani de zile, pe scheletului fostului NKVD, prin intermediul retelei de agenti kominternisti bolsevici din toata lumea, la care se mai adauga si celebrele penetrari ale CIA perfectate in anii ’80 – ’90. Ma refer la Ames, Nicholson, Bearden, Twetten, Gati, decedatul Weber, s.a. (In paranteza fie spus, m-a amuzat ciudata coincidenta a aparitiei unui articol despre Nicholson in presa online de la noi chiar in ziua in care cel mai nociv spion al rusilor – cunoscut 🙂 – sarbatorea in inchisoare 60 de ani, el fiind arestat cu doar o zi inainte de a face 46 de ani).

Asadar, prezint mai jos analiza publicata acum vreun an, daca nu ma insel, si confirmata de noi informatii de la Washington cat si de martori oculari, privind diversiunile personajului Vladimir Tismaneanu, apoi cererea Asociatiei 15 Noiembrie catre Comisia Prezidentiala, ramasa neonorata pana astazi, cat si vreo doua-trei studii si “semnale” ale… CIA chiar pe problema in cauza: “disidentii” KGB.

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987. Adevaruri nescrise despre Vladimir Tismaneanu

Revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni, din 15 noiembrie 1987 – un prim 21 decembrie, aproape uitat – a luat complet pe nepregatite atat Securitatea cat si Agentia Centrala de Intelligence a SUA – CIA.
Pentru generalul Iulian Vlad, aflat la comanda Departamentului Securitatii Statului de nici doua saptamani, a fost o proba de foc in fata conducerii Partidului dar, mai ales, pentru la fel de nou numitul ministru de interne, celebrul dobitoc autodeconspirat, Tudor Postelnicu, responsabilul direct pentru ordinea publica si relatia cu judetenele de partid. Cum-necum, Vlad a reusit sa evite ordinul lui Postelnicu, prin care acesta ceruse interventia in forta si folosirea mijloacelor represive la adresa manifestantilor, dupa cum evidentiaza si istoricul Cristian Troncota in lucrarile sale de specialitate. Analiza situatiei de pe teren, intreprinsa prin mijloacele operative, a dovedit, dupa cum marturiseste fostul incarcerat al regimului Iliescu, ca revolta a fost “o treaba spontana, dar bine facuta, fara amestec strain”. Ceea ce nu inseamna ca la fata locului nu s-au aflat atenti observatori ai mai multor servicii… Militia si elemente ale Securitatii subordonate direct lui Postelnicu au incercat prin toate metodele, inclusiv torturarea protestatarilor arestati ulterior, sa demonstreze, aberant, contrariul.
Explozia nemultumirii a fost determinata de atitudinea aroganta, jignitoare, amenintatoare si injurioasa a unui lider local al organizatiei de partid. Conform docuemtelor si marturiilor, generalul Iulian Vlad il informase anterior pe sefului statului intocmai cu realitatea, iar seful contrainformatiilor economice, generalul Emil Macri, primise dezlegare superioara de partid sa identifice si sa supervizeze redirijarea unor marfuri de prima necesitate alimentara catre “platforma industriala” Brasov. De atunci, nu s-a mai putut spune ca Ceausescu nu a stiut.
Ceea ce nu stiam insa noi atunci este ca masurile extreme luate pentru eradicarea datoriei externe erau generate de Banca Mondiala si de miscarile economice ale Rusiei impotriva Romaniei, care-si cerea banii pentru petrol pe loc, ca si astazi, de altfel. Un document cu mentiunea “Top Secret” al Directoratului de Intelligence al CIA, din 17 decembrie 1987, arata ca Ceausescu l-a demis atunci pe ministrul de Finante din cauza dobanzilor mari ale ratelor catre Banca Mondiala, “probabil revizuind strategia de plata a datoriei in urma revoltei de la Brasov”. Este singura referire la miscarea de protest a muncitorilor brasoveni din cadrul miilor de documente si analize secrete declasificate recent de CIA, agentia de spionaj a SUA care a ramas, si ea, cu gura cascata in fata Brasovului anticomunist.
Ce s-a intamplat insa peste Ocean, “taramul libertatii”? Studiile unor istorici reali ai acestei perioade, care se bazeaza pe arhive secrete britanice si americane, inclusiv ale NSA (depozitara interceptarilor electronice ale comunicatiilor oficiale) arata fara putinta de tagada ca Romania si politica sa independenta de blocul sovietic devenisera tinta puternicelor servicii secrete rusesti KGB si GRU. In afara propagandei oficiale, Rusia “lucra” si Romania si Statele Unite cu aceleasi metode: din interior. Istoricul Larry Watts arata in cea mai recenta lucrare a sa cum atat Departamentul de Stat al SUA cat si CIA au fost manipulate impotriva intereselor americane si ale lumii democratice de catre unele “grupuri etnice”: emigranti din Ungaria si Polonia, suspectati ulterior pentru colaborare cu KGB si GRU, si care dezinformau regulat cu privire la Romania, folosind teza falsa a “calului troian” al URSS. La fel s-a intamplat si in noiembrie 1987.
Luate prin surprindere, organele americane au chemat cativa romani din SUA la consultare. Parintele Gheorghe Calciu – Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! -, care sustinea ajutorarea imediata a muncitorilor brasoveni, mi-a povestit cum a decurs acea intalnire. Informatiile sale mi-au fost reconfirmate recent, inclusiv in scris, de catre surse de la Washington. In primul rand, parintele s-a mirat ca pe lista invitatilor nu se afla si doctorul Ionel Cana, fondatorul primului sindicat liber, expulzat din Romania si neagreat, se pare, de catre Vladimir Tismaneanu, si el unul dintre participanti. Impotriva argumentelor parintelui, ca este vorba despre o miscare anticomunista autentica, politologul a sustinut “incompatibilitatea grupului” de la Brasov in privinta combaterii din Romania, sugerand ca ar putea fi chiar o operatiune a Securitatii si militand pentru sprijinirea metodelor deja existente: cateva revistute ale intelectualilor “disidenti”. Recomandarea lui Tismaneanu a fost sustinuta si de “grupurile etnice” in cauza, ceea ce a determinat abandonarea sprijinirii muncitorilor anticomunisti, interogati brutal de catre Militie si deportati apoi in intreaga tara. Ulterior, nivelul de penetrare si manipulare al rusilor si “etnicilor” in CIA, a culminat cand seful statiei la Bucuresti a devenit nimeni altul decat Harold J. Nicholson, ofiterul american cel mai mare in grad arestat vreodata pentru spionaj. In favoarea Rusiei. (Vezi Razboiul secret dintre FBI si CIA)
In aceeasi perioada au avut loc alte investigatii extraordinare la Departamentul de Stat, National Security Council si CIA. In timpul acestora, Steve Weber, director pentru operatiuni clandestine pentru Europa de Est si URSS, emigrat din Ungaria (altii zic ca din Cehia) in 1956 si seful direct al lui Nicholson, a disparut, in urma unui accident de masina, la Budapesta (altii spun ca in patul unei spionace; oficial a murit de atac de cord). O alta persoana apropiata lui Weber, chiar sefa Romanian Desk la CIA, Fisher, al carei sot lucra la Departamentul de Stat tot pe Europa de Est, a trebuit sa-si dea demisia din CIA. Un alt personaj, consultantul NSC Charles Gati, si el emigrant ungur din ’56, profesor de “studii ruse” si colaborator pe la tot felul de “think-tank”-uri de Foreign Policy a fost “lasat sa plece” de la Casa Alba pentru suspiciune de a fi “prea apropiat” de serviciile unguresti, conform surselor citate. Sotia lui, Tobi Gati, Head of State Department Intelligence and Research Unit, dupa o investigatie de 6 luni, a parasit, si ea, Departamentul de Stat.
Dupa cum arata tot ghemul incalcit peste Washington si Bucuresti, nici astazi nu stam mai bine.

La aniversarea a 20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov, presedintele Traian Basescu spunea: “Nu cred ca putem construi ceva trainic pana cand nu depasim confuzia vinovata intre victime si calai, intre eroi si profitori, intre cei cinstiti si cei necinstiti”. Ce bine ar fi fost pentru Romania daca si CIA si SRI si seful statului ar fi fost lamuriti mai devreme asupra acestui adevar.
PS: Seful SRI, domnul George Maior, ne asigura ca agentii si spionii de prin Romania sunt atent monitorizati. Bine, bine, zic eu, asta o facea si Ceausescu. Si la ce i-a folosit?

MATERIAL TRANSMIS COMISIEI PREZIDENTIALE

Catre Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania

In atentia domnului Vladimir Tismaneanu

(more…)

TESTAMENTUL Grupului Carpatin-Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu: Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti


SUFLETE DE EROI
Peste 400 de persoane au participat, duminica, 20 iulie, anul trecut, la traditionala comemorare a luptatorilor in Rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului si a conducatorului lor, Ion Gavrila Ogoranu, pentru care exista acum o Fundatie care-i poarta numele. Deschisa prin slujba crestina a pomenirii sufletelor eroilor anticomunisti oficiata de un sobor de preoti, ceremonia a continuat cu predica rostita de parintele duhovnic ortodox Teofil Paraianu. Au continuat preotii Ioan Bogdan de la Sibiu si Alexandru Capota de la Galati, ambii fosti detinuti politici si luptatori in rezistenta anticomunista. Doctorul Teofil Mija, de la Brasov, fost combatant in rezistenta armata anticomunista, a citat din Testamentul lui Ion Gavrila Ogoranu, evocand momente dramatice ale luptei de rezistenta. Coriolan Baciu, vicepresedinte al Partidului “Pentru Patrie”, s-a oprit asupra recent editatului roman “Iuda”, scris de Ogoranu in munti, in timpul Rezistentei, cazut in mainile Securitatii si recuperat sub forma de microfilme dupa 1990 de la CNSAS. (Rep)

Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Suflete de eroi

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

– Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

– Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

– Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mi-l poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954

Ultimul roman al Badiei

Editura Marist (http://www.marist.ro/) a lansat, la Târgul de carte Alba Transilvana, o mărturie creştină tulburătoare: „Iuda“, ultimul roman al regretatului luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, refăcut împreună cu Anamaria Ciur din note găsite în Arhivele Securităţii. Lucrarea, care transpune martiriul Mântuitorului în România, a fost scrisă în munţi, în postul Paştelui anului 1954, dar manuscrisul a căzut în mâinile Securităţii, povesteşte Bădia Ogoranu. Pe când studia, după ‘90, dosarul grupului de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş, a găsit o parte din filele manuscrisului fotografiate de Securitate, dar fără final, acesta fiind împărtăşit nepoatei sale, Anamaria Ciur. „Pe patul spitalului, cu o săptămână înainte de plecarea sa în veşnicie, m-a strâns la piept cum nu mă mai strânsese până atunci şi plângând mi-a spus: Draga tatii, ţie-ţi rămâne să termini Iuda. Dumnezeu să te ajute“, mărturiseşte aceasta. (V.R.)

VEGHEA – Publicatie a Generatiei Neasteptate – http://www.veghea.ro/

RUSINE Brasov! Rusine "stat roman"! Martirul Liviu Babeş, comemorat printre grătare cu mititei şi cârnaţi

Uitat de autorităţile judeţului * Acum 20 ani, Liviu Cornel Babeş şi-a dat foc la Poiana Braşov, ca protest împotriva comunismului * Anul acesta doar soţia, fiica şi o mână de oameni au venit să-l omagieze

În acest loc, martirul Liviu Cornel Babeş a lăsat mesajul „STOP MORDER! BRAŞOV = AUSCHWITZ!”
Atitudine mai mult decât jenantă a oficialităţilor Braşovului, care au ignorat pur şi simplu comemorarea martirului Liviu Cornel Babeş – braşoveanul care, în 2 martie 1989, sub privirile a sute de turişti, în majoritate străini, îşi dădea foc pe pârtia „Bradul” din Poiana Braşov, într-un suprem gest de protest înpotriva comunismului ceauşist! Dacă în anii trecuţi oficialii de sub Tâmpa îşi mai aminteau de eroul care a prefaţat Revoluţia, anul acesta nici un reprezentant al Prefecturii, Consiliului Judeţean şi Primăriei Braşov – ca să nu mai vorbim de parlamentari – n-a mai catadicsit să-şi lase distracţia de duminică pentru a „onora” comemorarea organizată ieri la modesta cruce din fier forjat aşezată în apropierea locului unde Liviu Babeş îşi împlinea martiriul, lăsând în urmă doar o pancartă pe care scrisese „STOP MORDER! BRAŞOV = AUSCHWITZ!”
Parastas printre petrecăreţi
Iar ca amărăciunea puţinilor participanţi la comemorare, alături de soţia şi fiica eroului, să fie deplină, să mai spunem că, pentru a-şi putea depune coroanele de flori, aceştia au fost nevoiţi să se strecoare, pur şi simplu, printre mesele crâşmei plantate în faţa crucii lui Liviu Babeş, unde clienţii înfulecau de zor la mici şi cârnaţi prăjiţi, ori sporovăiau la un pahar, total indiferenţi la slujba de pomenire ţinută la câţiva paşi de ei!
Foto si text de Adrian POPESCU 03 MARTIE 2008
adrian.popescu@gandul.info

Asociatia „15 Noiembrie 1987“ invita romanii la comemorarea lui Liviu Corneliu Babeş
02.03.2009
Asociaţia „15 Noiembrie 1987“ va comemora din nou, ca în fiecare an, la troiţa de la baza pîrtiei Bradul din Poiana Braşov, sacrificiul eroului martir Liviu Corneliu Babeş.
„Ca în fiecare an, vă aşteptăm alături de noi, cu o floare şi o lumînare, la crucea ridicată lîngă pîrtie, chiar pe locul unde eroul şi-a dat foc, pentru a asista la slujba de pomenire închinată lui Liviu Corneliu Babeş, cel care şi-a dat viaţa pentru libertate, devenind un simbol al acţiunilor de protest împotriva regimului comunist“, îi invită pe braşoveni Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei „15 Noiembrie 1987“. Evenimentul are loc astăzi, la ora 11.00. În urmă cu 20 de ani, Liviu Corneliu Babeş şi-a dat foc, în văzul a sute de turişti, fluturînd printre flăcări o pancartă pe care scria: „Stop Murder, Braşov = Auschwitz“. Era protestul său disperat faţă de teroarea instaurată la Braşov, după revolta muncitorească anticomunistă din noiembrie ’87.
A.P. – Actualitate – Index – Comemorare Liviu Corneliu Babeş – Monitorul Expres…
Vezi si
Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova