Posts Tagged ‘2009 – Anul Eminescu’

Şapte zile la Telejurnalul TVR cu fraţii Roncea despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi cei 25 de ani de la Mineriada din 13 – 15 iunie 1990. VIDEO

Victor Roncea TVR Piata Universitatii 1990 - 2015 Mineriada 13 - 15 iunieÎncepând de ieri Telejurnalul TVR prezintă, timp de şapte zile, o serie de reportaje speciale despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Mineriada din 13-15 iunie 1990, realizată de cunoscutul jurnalist al televiziunii naţionale Cristian Răuţu. Victor Roncea, dar şi fostul pro-contra băsist George Roncea, printre cei intervievaţi. Felicitări TVR!

TVR a creat şi pagina specială de Facebook.com/Mineriada.Video de la primul reportaj, mai jos:

Vedeţi şi:

Iată ştirea TVR:

Piaţa Universităţii – Zona liberă de neocomunism. După 25 de ani

Se împlinesc 25 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie. Televiziunea Română difuzează o serie de materiale despre evenimentele de atunci, evenimente care ne-au schimbat radical destinele. Violenţele inimaginabile acum au fost declanşate de ceea ce numim “Fenomenul Piaţa Universităţii”. Iată cum s-a născut unul dintre cele mai îndelungate proteste din lume.

Primele alegeri după Revoluţie erau anunţate pentru data de 20 mai 1990. 73 de partide şi formaţiuni politice erau, oficial, în cursă. De aceea, Bucureştiul era zilnic scena mitingurilor electorale şi a demonstraţiilor.

La data de 22 aprilie erau programate două mitinguri şi un marş.

Un incident minor a dus la decizia de blocare a circulaţiei, care apoi a creat fenomenul Piaţa Universităţii.

Pe 24 aprilie, Liga Studenţilor a dechis balconul şi a declarat “Zona liberă de neocomunism”.

Pe 22 aprilie au rămas în Piaţă nici 10 oameni. Peste 3 zile aveau să vină  30.000.

Mai mult, la Stiri.TVR.Ro

Urmăriţi campania AICI.

Pentru mărturii despre 13 -15 iunie 1990 intraţi pe MINERIADA.NET, site creat de colegii noştri de la GID

CORNELIU VLAD: Ce e nou în România? Eminescu!

2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de lamoartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naştere. Încă un AnEminescu? De peste un secol, toţi anii sunt ani Eminescu pentru ceice-l merită. „Ca-n toţi anii, negreşit“, ca Moşul din legendelecopilăriei, şi el bălăcărit, Eminescu „soseşte“ şi „aduce darurimulte“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru dindebara“ etc. doar pentru minţi viclene sau aiurea.
AnulEminescu 2009 a început cu împlinirea ediţiei anastatice, visul luiNoica, mulţumită tenacităţii acad. Eugen Simion (şi domnia sa, şiediţia domniei sale, tot sub zodia porcăielii) şi s-a încheiat,bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit căEminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fostmereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit şi ochi să vadă.Exegeţi versaţi şi temerari ca Nae Georgescu (în „Boala şi moartea luiEminescu“) şi Theodor Codreanu (în „Eminescu – drama sacrificării“),dar şi debutanţi, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „DespreEminescu şi ce am învăţat descoperindu-l“), elevi şi bloggeri, sportivicu bicicleta şi cete din noua dreaptă, actori de teatru şi manelişti(„Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice şicenaclişti impetuoşi, iubitori şi detractori, i-au făcut, fiecare înfelul lui, prezenţa de toate zilele.
A devenit, tot mai temeinicprobat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă,iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie aUniversităţii Bucureşti, profesorul Ilie Bădescu şi alţi distinşiuniversitari comemorează „Anul Eminescu – 120 de ani de la ucidere“.Continuă şi cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea maifost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reşapat“, după ce,anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă şi el cevapentru naţie, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnişoară Bot(scuze, dar aşa o cheamă), strâmbă din nas la „struţocămila filologică“a ediţiei academice a manuscriselor, şi o face tot în „Dilema“, de dataasta cea „veche“, adică aceeaşi care a iscat scandalul Eminescu. Alteidoamne/ domnişoare, Spânu (scuze, dar aşa o cheamă), refrenulartiştilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că„sună apocaliptic“, aceeaşi îi reproşează unui profesor că studiul sautitlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcardin raţiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă„Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi alepoetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, şi într-un parcdin New York. Caricaturişti de pretutindeni se exersează de ani de zilepe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica unreportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr.Suţu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în faţă unavertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înaintedominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini;libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior înaparenţă legal, în realitate inegal“.
Dar în 2009 s-au împlinit şi20 de ani de când, la Piatra Neamţ, am fost alături de eminescologul înascensiune Ion Roşu la lansarea cărţii sale „Legendă şi adevăr înbiografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, unastfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar,chiar şi detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevărateibiografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă)şi a apucat doar să-i lămurească ascendenţa familială. Eminescu,demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origineturcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militarsuedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viţă de şleahtă“, nici „dintr-ofamilie de origine armeană“, nici „sârb pripăşit prin ţară“, nici„albanez“, „persan“, „neamţ“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu,care, are curajul să afirme Ion Roşu, „devine, în sfârşit, limpede(…) începe cu un prim strămoş bănăţean, poreclit sau supranumitImin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reuşit săîmplinească ambiţiosul şi mult înzestratul cărturar Ion Roşu, care apărăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volumeproiectate şi ediţiile adăugite la care deja se gândea. Câţi mai ştiuastăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea şi deschiderile sale, a luiIon Roşu? Care e soarta documentaţiei şi a manuscriselor lui,nevalorificate, după cum, din păcate, cred?
Iată deci că Eminescunu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“,se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo.„Mozart!“, îşi răspundea în articol, la câteva secole după dispariţiacompozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!

Ce e nou în România? Eminescu!
Curentul – vineri, 15 ianuarie 2010

EMINESCU, fiul Bisericii Ortodoxe, evocat de ÎPS Bartolomeu Anania si aparat in fata unor nagâţi si broaste culturale ca Patapievici et eiusdem farinae

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit ieri, încadrul mesajului de sărbători adresat romånilor, despre o faţă maipuţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de fiu credincios al BisericiiOrtodoxe Romåne, considerat de gånditor „mama poporului romån“. ÎPSBartolomeu Anania a prezentat o poezie creştină scrisă de romånulabsolut Mihai Eminescu, în preajma unui Crăciun, transmite NapocaNews.„Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticiiliterari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu“, adeclarat Mitropolitul Bartolomeu, în contextul în care un oarecareRăzvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian, contesta în revista „PuncteCardinale“ – asemenea Dilemei lui Pleşu – credinţa lui Eminescu.„Romånii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat,seminebun“, a adăugat acesta. La afirmaţiile lui Horia RomanPatapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara,de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E omăgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptam ca unintelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoriapoetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da in gropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“, a spus Parintele Anania. Întrebat de jurnalişti de ce a ales acum acest poem-colindă deEminescu, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „Pentru că i-a venit vremea.Eu v-am aşteptat, azi (ieri – n.r.), pentru ca aceste versuri să poatăfi citite de oameni”.

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglindelor.
Şi tremură brazii
Mişcånd rămurele,
Căci noaptea de azi-i
Cånd scånteie stelele.
În noaptea de astăzi
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Şi-al Måntuiorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Mihai Eminescu

„Versurile pe care vi le-am citit ne arată adevărata faţă a luiEminescu – o faţă mai puţin cunoscută. Critica noastră literară, cuexcepţia ultimelor decenii, a încercat să facă din Eminescu un ateu. Nua fost ateu. Eu, tînăr fiind, mergeam deseori să aşez o lumânare pemormîntul lui Eminescu, la cimitirul Bellu. Îmi aduc aminte că, la unmoment dat, s-a pus o piatră pe mormîntul lui, în loc de cruce, darulterior crucea a fost reaşezată la locul ei. Acest Panteon Naţional afost, într-un fel, grădina copilăriei mele, pentru că în zilele libereeram acolo, fascinat de momumente, de liniştea şi de umbraprotectoare”, a mai spus ÎPS Bartolomeu Anania, citat de Agerpres.

MIRUNA LEPUS pe urmele lui EMINESCU: "Dacă 5% dintre români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia de azi"

“Nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte”
Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.
Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?
Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…
Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?
Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.
Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?
Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.
Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?
Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.
Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…
Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.
Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?
Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.
Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?
Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.
Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.
Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?
Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?
Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.
Silviu Man: Cum ar fi…?
Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.
Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…
Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.
Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?
Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…
Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?
Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…
Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?
Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.
Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?
Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.
Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?
Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…
Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.
Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.
Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?
Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.
Silviu Man: Foarte concret, de ce?
Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.
Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?
Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.
Silviu Man : Sensul de bază fiind…?
Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.
Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?
Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.
2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.
Silviu Man: Era temut din această cauză?
Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.
Silviu Man: Ce a păţit?
Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…
Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?
Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.
Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?
Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.
Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…
Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.
Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?
Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.
Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?
Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.
Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?
Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…
Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…

ALTERMEDIA TV prezinta: MISTERELE MORTII LUI EMINESCU. O emisiune B1 TV cu Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Constantin Ene, Victor Roncea si NASUL

FRATII basarabeni se alatura campaniei 2009 – ANUL EMINESCU – 120 de ani de la ucidere – JURNALIST POLITIC OMORAT LA COMANDĂ – VIDEO

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
– Zoe Dumitrescu Buşulenga

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).

Vezi VIDEO la Moldova Noastra

EMINESCU – ucis de 120 de ani

Eminescu – ucis de 120 de ani
Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulandu-se continuu, de 120 de ani incoace. La 33 de ani, uciderea publica, moartea civila, cand a fost interzis, arestat, eliminat din presa si, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, cand a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Si, de la inmormantarea sa – cand pentru prima oara s-a inoculat ideea ca Eminescu trebuie sa ramana generatiilor viitoare doar ca poet, si nu ca ziarist, luptator si ganditor national – si pana astazi. Emblematic, Eminescu a fost ucis in strada Plantelor, loc unde acum se afla Colegiul Noua Europa, al lui Andrei Plesu, care din 1989 incoace se ocupa cu re-uciderea publica a lui Eminescu. Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc.
In apararea sa s-au ridicat, de la bun inceput, prietenii si apropiatii. Insa de abia dupa 20 de ani s-a reusit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalitatii si vietii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care va prezentam in „Atitudini”, in premiera, cateva pagini in facsimil.
Eminescu interzis la Muzeul Literaturii
Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare– într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti – şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.
Din pacate, acelasi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotriva: o manifestare pentru omagierea „Romanului absolut” a fost interzisa chiar la Muzeul Literaturii, una dintre institutiile culturale nationale pe care au pus mana noii ocupanti ai Romaniei, urmasii celor din 1944, de fapt aceiasi de la momentul uciderii lui Eminescu pana astazi.
Ziaristul si apoi poetul
Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 – este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final , la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.
Procurorul Botez, pentru Romania Mare
Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s.a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa in conspiratia austro-ungara anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.
Fideli lui Eminescu
Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu).Tot aici (acelaşi numnăr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889, un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dare un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni,care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă.
Corneliu Botez este cel care lansează listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M. Eminescu. Gestul se va realiza în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă la Biblioteca Academiei Române.
Surprinzator, la 120 de ani de la uciderea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. Lucrarea lui Constantin Botez, publicata exact acum 100 de ani, ne ajuta sa descifram din tainele vietii luptatorului pentru cauza nationala. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si despre momentul uciderii fizice a lui Eminescu.
“Am fost 10 frati”
“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija regretatului profesor Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Eminescu a murit cantand “Desteapta-te, romane!”
Tot profesorul Nae Georgescu scoate la lumina o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu, povestita de un martor ocular: fostul frizer al Casei Regale, care era acum frizerul lui Eminescu si se afla alaturi de el la Casa de sanatate Sutu, din strada Plantelor. Articolul a aparut prima oara in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3., fiind reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926. Il redam ca atare:
„Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit alaltaeri scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo impreuna cu alti prieteni.
Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorba. si avea mare placere sa-l servesc” eu. Cum intra intreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist” si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat.
*
Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele.
Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :” Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !”
Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante “Desteapta-te, Romane!”, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc…Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !”
*
Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc.”
“Sunt Matei Basararab”
Despre Petre Poenaru, autorul atacului, se stie ca era tenor, din lumea frecventata de Eminescu, iar lovitura finala, data cu pe la spate, survine unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. De abia pe 12 iunie are loc un fel de reconstituire a faptei, moment in care se consemneaza urmatorul interogatoriu cu note misterioase al lui Eminescu:
“- Cum te cheama?
– Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?
– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.”
Peste alte trei zile a urmat uciderea sa.
O stea in cer
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : „Viata” si „ Stelele ‘n cer”, publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889:
Stelele ‘n cer/ Deasupra marilor/ Ard departarilor/ Pana ce pier.//Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca-te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”
Victor RONCEA

Revista ATITUDINI, nr 6, 15 iunie 2009
Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova