Posts Tagged ‘Academia Romana’

Artistul Eugen Mihăescu, la 80! LA MULŢI ANI!

Artistul Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române, împlineşte azi 80 de ani. Un rebel extravagant al epocilor de aur, argint şi tinichea ale României, Eugen Mihăescu este veşnic tânăr, veşnic cu o frunză verde şi pentru noi, indiferent de anotimpul de afară, precum coperta desenată de el pentru The New Yorker. La fel îl vede de altfel şi scriitorul D.R. Popescu, celebrul academician, care îi dedică un text aniversar, apărut recent în Cotidianul, şi din care redau mai jos un fragment. Mi se pare extraordinar că aşa cum îl descrie D.R. Popescu l-am văzut şi eu pe Eugen Mihăescu (şi alţi câţiva “nebuni” pentru adevăr), într-o postare de acum vreo 10 zile, cu trei coperţi realizate de artist pentru The New Yorker, şi pe care le puteţi vedea Aici.

Graficianul-luptător Eugen Mihăescu are o serie de contribuţii remarcabile la luminarea acestei lumi din ce în ce în ce mai întunecate, pe care le puteţi citi la Ziaristi Online.

Îi doresc din toată inima La Mulţi Ani şi să ne încânte şi pe mai departe cu geniul peniţei sale!

“Don Quijote viază în orice artist adevărat – şi nu se lasă pustiit de ce întâlneşte în cale, pe cărare, în drumul său spre împlinirea binelui şi frumuseţii în lume – adică pentru toţi oamenii, în primul rând, nu doar pentru sine, cum a procedat, ca să spun aşa, Făt-Frumos, distinsul nostru fiu de rege, cel care s-a bătut cu toţi zgripţuroii, zgripţuroaicele şi zgripţuraşii de pe pământ şi din aer doar pentru propria sa veşnicie tânără, lipsită de bătrâneţe!

Păstrând proporţiile, fireşte, în arealul metaforei, putem spune că şi Eugen Mihăescu, de la tinereţea de ieri până la tinereţea de azi, nu doar a visat mori de vânt, ci s-a mai şi întâlnit cu ele – şi, fără să pretindă că poartă crucea lumii în spinare, ci doar crucea sa de artist! – s-a luptat ca să rămână el însuşi, fără să înghită săbii de mucava, prin bâlciuri politice. Şi, ce să vezi, azi, în întrecerea cu anii, Eugen Mihăescu întinereşte mereu!” – D.R. Popescu

Continuarea la Cotidianul

Mai recomand un interviu din Adevărul şi un altul, în EvZ

Site-ul artistului Aici

 

Mărturisirea Profesorului Dinu Giurescu: “Mă doare de tot ce se întâmplă României!”. VIDEO Roncea Ro: “Ungurii vor să schimbe percepția opiniei publice internaționale despre Trianon.”

Românii trăiesc sub “un război continuu, pe toate planurile: economic, social, identitar, etc”, afirma într-un interviu de dinaintea împlinirii celor nouă decenii de viață. „Să-ți iubești țara în zilele noastre este aproape o infracțiune…Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în națiune și în forța ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el și cred că la un moment dat se va trezi”, spunea profesorul atunci.

Întâlnindu-l acum, la apropierea de centenarul Marii Uniri și înainte de o nouă aniversare a Tratatului de la Trianon, profesorul Giurescu nu mai pare la fel de optimist. În primul rând nu înțelege cum la șase luni distanță de intrarea în anul 100 al Marii Uniri încă nu se știe ce face Departamentul guvernamental “Centenar” și care sunt proiectele pentru anul 2018. “Este rușinos!”, afirmă profesorul.

În acest timp, Budapesta a înființat la rândul ei o Comisie, “Trianon 100”, care activează deja, deși aniversarea Trianonului este în 2020. Comisia în cauză, după cum a relevat și academicianul Ioan Aurel Pop într-o amplă analiză, are drept obiectiv contestarea Tratatului de la Trianon pe plan internațional. Profesorul Dinu Giurescu întârește această teza: „Ungurii se gândesc la un plan cu bătaie lungă. Și anume să schimbe percepția opiniei publice internaționale despre Trianon. Să arate că Trianonul a fost o nedreptate, etc, etc… Ungurii se nasc și trăiesc până la moarte cu această imagine a Ungariei Mari – de la Brașov până în Coasta Dalmației, și din Slovacia până spre Dunăre. Așa sunt învățați, zeci și zeci de serii de elevi…” , spune profesorul.

„La noi este procesul invers: am creat acest Departament “Centenar” și “marele ajutor” – spun în derâdere – pe care ni-l dă Ministerul Învățământului este că a suprimat Istoria, și a rămas o singură oră de istorie. În al doilea rând nu mai există “Istoria Românilor” – ci “Istorie 12”, așa, o simplă cifră… Și în al treilea rând nu se mai vorbește despre istoria României. Pe 9 Mai s-a sărbătorit “Ziua Europei”. Ei bine, de “Ziua Europei” am auzit vorbindu-se de Europa, de liru-liru, de alte minunății contemporane, dar n-am auzit aproape nimic de faptul că la 9 Mai am proclamat Independența de Stat a României”, mai spune profesorul, între altele.

„Mi se pare foarte curios. Adică la dubiile pe care le am privind faptul că există Departamentul “Centenar” și deocamdată nu știm ce face, se adaugă faptul că Ministerul Învățământului, în “mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează. Și spun: românii nu au istorie, sunt un popor fără istorie, că n-am avut un stat recunoscut pe plan internațional… Ba da, am avut un stat recunoscut pe plan internațional: a încheiat tratate și s-a bătut pentru existența lui. Noi nu ne mai batem pentru existența noastră. Acesta este adevărul! Și stăm așa, în poziție de milogi… Acum ni s-au băgat pe gât și vreo 4000 și ceva de străini, care trebuie “neapărat” să trăiască, în România… Știi, e un spectacol, pentru noi, cei de-o vârstă respectabilă… dureros. Te doare! Pe mine mă doare! Mă doare când văd cum este neglijată propria noastră istorie și cum ea dispare din conștiința națională. Dacă nu am conștiința identității mele și a ceea ce reprezint eu pe acest pământ, pe acest colț al Europei, atunci degeaba. Nu poți să aperi nimic; cu formalități diplomatice, cu “eurovision”, nu obții nimic. Aceasta este povestea dubiilor pe care le am”, ne-a mărturisit marele istoric român. ActiveNews a publicat în exclusivitate filmarea integrală, reprodusă şi aici:

„Suntem sub imperiul prăbușirii noastre ca neam. Românii mai au o singură șansă: să lupte pentru ei înșiși”, ne-a spus profesorul la despărțire.

A consemnat Victor Roncea

Roncea Ro se întoarce! Academicianul Dinu C. Giurescu transmite de Ziua Independenţei României: Suntem cu ochii pe voi (ştiu ei cine)! Comisia Trianon 100 se transformă în Comisia Trianon 1000

Două scrisori, una din Basarabia şi a doua din Transilvania – legată şi de Campania pentru bustul lui Eminescu la Carei -, plus cazul dramatic al Dnei. Dr. Camelia Smicală, ai cărei copii – cetăţeni români – au fost răpiţi şi sunt în prezent abuzaţi psihic şi fizic de către statul finlandez, mă obligă să revin pe blog, cu o oarecare frecvenţă, ceva mai redusă, dar sper compensatorie prin calitate. Cu această ocazie vă transmit şi salutul călduros al academicianului Dinu C. Giurescu de Ziua Independenţei României, însoţit de asigurarea: “Suntem cu ochii pe voi!” (ştiu ei cine).

Doamne, ajută!

VR

PS: Cică Comisia Trianon 100 şi-a schimbat deja numele în Trianon 1000. Eu cred ca ungurii mai pot să adauge cel puţin încă un zero! 🙂

PS2: Probabil şi Ziaristi Online, pe lângă materialele ce ţin de credinţă, va mai publica şi articole privind interesul naţional.

PS3: 140 de ani de independenţă a României şi ziua marelui sociolog şi geopolitician, Profesorul Ilie Bădescu: “Adevărata şansă majoră a societăţii româneşti este Credinţa!”. La Mulţi Ani! VIDEO

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri – de Ioan Aurel Pop. Prelegerea de la Academie Română – textul integral. Exclusivitate Roncea.Ro

Academician Ioan Aurel Pop – Sursa: Pagina de Facebook

Miercuri, 26 aprilie 2017, istoricul academician Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a participat la sesiunea de comunicări “Războiul Informaţional sub lupă”, desfăşurată la Academia Română. Cu această ocazie profesorul Ioan Aurel Pop, unul dintre autorii Apelului academic IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ, a susţinut o prelegere care, deşi citată doar parţial în presă, a născut vii reacţii, inclusiv din partea unui aşa zis for ştiinţific ungar intitulat “Trianon 100”. “Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior”, atrage atenţia, printre altele, profesorul Ioan Aurel Pop. Pentru că nu a apărut nicăieri textul integral al comunicării, Roncea.Ro revine şi îl prezintă mai jos, în exclusivitate, însoţit de o Precizare a distinsului academician. De luat aminte!

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri

de Ioan Aurel Pop

Se spunea odinioară că acela care stăpânește informația poate deveni stăpânul lumii. Azi, zicerea cu aspect de dicton s-a modificat: stăpânește lumea acela care stăpânește comunicarea. Astăzi, prin modalitățile avansate de comunicare, se făuresc lumi, după dorința comanditarilor. În contextul acestui „război informațional”, purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a efectelor propagandei. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române). Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Actele de voință națională de la sfârșitul Primului Război Mondial i-au antrenat nu doar pe români, ci și pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe sârbi, pe croați, pe sloveni, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. care erau, în linii mari, mulțumiți de deciziile proprii, ratificate prin tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Prăbușirea vechilor imperii implicate în regiunea central-sud-est europeană – german, austro-ungar, otoman, rusesc – a creat însă și mari frustrări, nemulțumiri, proteste ale vechilor elite politice din aceste state dominante, răsfrânte, printr-o intensă muncă de propagandă, și asupra popoarelor respective. Dar, dincolo de mulțumiți și nemulțumiți, era pentru prima oară în istorie când voința popoarelor (eliberate de sub dominația străină) exprimată în chip democratic la finele războiului era, în general, consfințită pe plan internațional prin tratatele de pace. Cu alte cuvinte, tratatele de pace de la Paris, din 1919-1920, au respectat în mare măsură ceea ce deciseseră polonezii, românii, cehii, slovacii, sârbii, croații etc.

Toate provinciile istorice care s-au unit cu Țara în 1918 au avut importanța lor. Basarabia era cea din urmă desprinsă din trupul cel mare al Țării Moldovei, la 1812 (când fusese dată Imperiului Țarist) și revenea cea dintâi, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, adică după circa un secol. Bucovina sau Țara de Sus a Moldovei, leagănul Voievodatului Moldovei – cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești, cu vechile mănăstiri pictate – se întorcea smerită, la 15/ 28 noiembrie 1918, după aproape un secol și jumătate de înstrăinare (la 1775, fusese ocupată de Imperiul Habsburgic) în Țara cea mare. Transilvania (cu Banatul, Crișana, Maramureșul) – cam 100 000 de km pătrați, adică peste o treime din suprafața Regatului României interbelice – nu făcuseră parte decât vremelnic din vreo Țară Românească, în schimb fuseseră încadrate prin cucerire sau altminteri în Regatul Ungariei, în orbita Imperiului Otoman (indirect, ca principat autonom, ori direct, ca în cazul Banatului de câmpie, al Crișanei), în Imperiul Habsburgic, iar această înstrăinare era veche de circa o mie de ani. Cu alte cuvinte, Transilvania vine cea din urmă în trupul Țării, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, după „un mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez). Toate aceste provincii unite la 1918 aveau majorități etnice românești absolute în componența lor, cu excepția Bucovinei, unde administrația de la Viena reușise „performanța” de a reduce, în nici 150 de ani, ponderea românilor de la circa 70 % (la finele secolului al XVIII-lea) la sub 35 % (în 1910); chiar și așa, după dislocări masive și colonizări de populație și după recensăminte tendențios făcute, românii dețineau majoritatea relativă în provincie la 1918. Prin marea împlinire din 1918, românii și-au trăit ora lor astrală, au exultat, au simțit istoria de partea lor. Pe de altă parte, era clar că în Rusia sovietică (și apoi în URSS și Federația Rusă), în Ungaria, în Austria și, prin ricoșeu, în alte state, actele de la 1918 nu puteau fi privite cu simpatie, aprobate, lăudate.

Astăzi, după un secol de la acest mare efort al națiunii noastre de a trăi unită într-un singur stat – adică după cea mai mare împlinire istorică a poporului român din întreaga sa istorie –, ne trezim chiar și unii dintre noi, din dorința de originalitate ori din interese precise extra-istorice, să „reinterpretăm” trecutul, venind în fața opiniei publice cu falsuri grosolane. Enumăr câteva dintre cele mai evidente și mai departe de adevăr: România a intrat de prisos și hazardat în Primul Război Mondial; România a anexat cu forța provincii la 1918; România a devenit atunci un stat artificial și multinațional, „imperialist”, format din „petice”; românii din Țară, dar mai ales cei din provincii nu au dorit unirea, care s-ar fi făcut prin efortul unor „politicieni interesați” și al unor „intelectuali exaltați” etc.

Despre Transilvania, astfel de minciuni se rostesc parcă mai apăsat, deopotrivă în România și în străinătate, pe măsură ce se apropie centenarul actului de la 1 Decembrie 1918. Prima teză relansată (în mediile românești) este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional, din moment ce statul acela hibrid se chema Austro-Ungaria), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Iată răspunsul, dat în epocă acestei chestiuni a superiorității culturii maghiare (puse atunci de oficialii unguri), prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revizuire și de revanșă. Au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor ardeleni au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, cu noile sale granițe, prin tratate.

Nemulțumiții de după 1918-1920 s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu anumite modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști. Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial grant, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului[1].

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și s-ar referi la Corvinii „ungari” – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga – anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare – au ajuns să trăiască în state străine, în frunte că stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume.

Ioan-Aurel Pop

Sursa: Roncea.Ro

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

[1] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu a avut-o. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

Adenda:  Precizări privind „războiul informațional” contemporan

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Ioan Aurel Pop

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA. “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS

În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA.

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA. “Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:

“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc. Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”. Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru). Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurarilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihail Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.

Ah, era să uit de Tismăneanu. Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”. În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu. Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

Va urma

Citiţi şi: CIA despre aberaţiile scrise de Pacepa: ”Dacă ar putea plânge copacii ar face-o, pentru că au furnizat hârtia pentru această carte”. CIA confirmă: Ceauşescu, duşmanul Nr. 1 al URSS în Pactul de la Varşovia. Lovitura de stat cu concursul KGB, prevăzută din anii ’80. Iliescu, pe o listă albă încă din 1970!



La Mulţi Ani Profesorului Radu Ciuceanu, la 88 de ani! FOTO şi INTERVIU: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter.”

Prof Radu Ciuceanu la 88 de aniIstoricul şi directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Radu Ciuceanu, a împlinit, azi, 88 de ani. Profesoprul a oferit, într-un interviu pentru Mediafax, o perspectivă asupra României de azi, exprimând ce pot învăţa tinerii din experienţa şi suferinţa predecesorilor.

EXCLUSIV – Interviu Radu Ciuceanu: “Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi! ”

de Andreea Diocheteanu

Fost deţinut politic în perioada comunistă, profesorul Radu Ciuceanu se află la vârsta senectuţii, într-un moment al vieţii în care poate privi cu seninătate în urmă, dincolo de clipele de suferinţă şi de drama închisorii în care a stat 15 ani pentru opoziţia şi rezistenţa faţă de instalarea regimului comunist în România. Activitatea lui Radu Ciuceanu în INST nu vizează trecutul, ci prezentul, întrucât, după cuvintele acestuia, „suntem şoimii unui institut de monitorizare a istoriei prezente.”

În interviul acordat MEDIAFAX, Radu Ciuceanu a evocat şi ziua eliberării sale din închisoare, acesta fiind încarcerat în cele mai punitive carcere ale acelor timpuri: Craiova, Piteşti, Jilava, Gherla şi altele, exprimând că a avut puterea să reziste compromisurilor, fiind eliberat la termen: „Eu nu am fost eliberat din milă, ci am ieşit la zi. 15 ani bătuţi pe muchie în temniţă, apoi doi ani de zile, nu am putut munci. Cu alte cuvinte, nu am avut dreptul să trăiesc.”

Ieşind din detenţie şi intrând într-o altă carceră, regimul comunist de după anul 1963, Radu Ciuceanu a fost emoţionat de căldura şi apropierea oamenilor, solidari şi fraţi de suferinţă: „Zeci de oameni, aflând că sunt fost deţinut politic, au venit să mă întrebe de fraţi, de surori, de părinţi, de copii. Unul dintre ei m-a întrebat dacă merg ca un învins. I-am răspuns că da, apoi mi-a spus să mă uit la ce e în spatele meu. După mine era un convoi întreg.”

Pe de altă parte, istoricul şi-a exprimat şi părerea despre procesele tardive ale torţionarilor, declarând că „sunt necesare”, arătând, totodată, şi ce efect au acestea asupra poporului român.

Mai mult, Ciuceanu a vorbit şi despre părerea pe care o are despre România de astăzi şi diferenţele dintre tineretul generaţiei actuale şi tinerimea din generaţia sa, punctând că: „Orice vârstă îşi are capacitatea de seducţie.” Acesta le-a recomandat tinerilor de acum să nu refuze dialogul şi sfaturile celor în etate: „să se polarizeze. Să încerce să capete cât de cât un strat, pe lângă cineva, cu ceva.”

Nu în ultimul rând, Radu Ciuceanu şi-a îndreptat gândurile şi către ţară şi către români: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter. Asta e ceea ce doresc eu ţării: oameni care să ştie că sunt responsabili. O dată în faţa familiilor şi o dată în faţa celor care au datoria, dreptul şi demnitatea de a cere celorlalţi ce au făcut.”, a declarat istoricul.

Prezentăm interviul integral acordat de profesorul Radu Ciuceanu agenţiei MEDIAFAX, via MĂRTURISITORII, de unde provine şi fotografia de mai jos, obţinută din Arhiva CNSAS

Parintele martir Gherasim Iscu - staret Tismana, col Petre Grigorescu si Radu Ciuceanu la reconstituirea Securitatii 1948 - CNSAS - Marturistorii Ro via Roncea Ro

Academician Dinu C. Giurescu: Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Pe cine supără Istoria românilor!?! Trufia de a șterge din memoria oamenilor trecutul

Foto: Vlad Stanescu / EvZ

Foto: Vlad Stanescu / EvZ

Elevii sunt invitaţi să-şi anunţe părinţii că, printr-o hotărâre plină de „patriotism“ şi curaj, disciplina Istorie s-ar putea ca pe viitor să se numească Educaţie cetăţenească.

Şi, uite aşa, ne-am întors victorioşi la epoca fericită când Roller coordona manualul „Istoria R.P.R.“ – manual pentru învăţământul mediu. „Fericita“ epocă în care tinerii erau îndreptaţi şi îndrumaţi printr-un manual unic, la reinventarea istoriei potrivit cu noile interpretări de sorginte marxistă.
Mai este vreo diferenţă între atunci şi acum? Da, este, atunci era Istoria Republicii Populare Române, astăzi se numeşte Istorie – clasa a XII-a.
Cu îndreptăţire ne întrebăm a cui istorie?
În fapt, Istoria românilor a dispărut ca disciplină formativ în învăţământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Şi este aşa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de şcoli.
Regresul este şi mai mare pentru că se renunţă definitiv la studiul Istoriei ca disciplină fundamentală, pe cale de consecinţă şi la români şi a lor istorie ca materie de studiu. Este o hotărâre fenomenală acum când ne apropiem de centenarul Marii Uniri!!!
Dacă la revoluţie Istoria avea 3 ore pe săptămână, azi este o materie secundară, cu o singură oră pe săptămână şi nu mai este materie obligatorie pentru bacalaureat.
Veniţi elevi de azi, de mâine şi dintotdeauna, veniţi părinţi, veniţi profesori, veniţi toţi cei pentru care înseamnă ceva Istoria poporului nostru şi minunaţi-vă de insulta adusă Istoriei naţionale şi eroilor care s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru ca românii să trăiască, să răzbească indiferent de vitregiile trecute sau prezente.
În zilele noastre a-ţi iubi ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam.
Asta vrem?

Dinu C. Giurescu

Sursa: Cotidianul via Roncea.Ro

Vedeţi şi: Academia salvează România. Planul de distrugere a educaţiei româneşti amendat sever de prezidiul Academiei Române

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova