Posts Tagged ‘Adolf Marian Vasile Crivat alias Razvan Codrescu’

Se lansează partidul apologetetului creştin Claudiu Târziu: Partidul Popoului Monica Macovei (PPMM). Unde? La Casa de Cultura a Studenţilor, unde altfel a fost interzisă o Conferinţă ştiinţifică despre salvarea homosexualilor

Partidul Popoului Monica MacoveiPartidul Popoului Monica Macovei – supranumit şi M 10 negri mititei – se lansează duminică la ora 1, la Casa de Cultură a Studenţilor, un spaţiu universitar, chiar dacă ţine de Ministerul Tineretului şi Sportului. În acelaşi loc a fost interzisă recent o Conferinţă ştiinţifică despre salvarea homosexualilor. E bine că, în schimb, pentru o propagandă politică bolnavă Casa Studenţilor are porţile – si nu numai – larg deschise.

Activista homosexualilor Monica Macovei – membră fondatoare a cunoscutei asociaţii a lesbienelor, transexualilor, homosexualilor şi trisexualilor ACCCEPT – a fost sprijinită frenetic în campania ei prezidenţială axată pe “anticorupţie” dar finanţată ilegal, prin metode corupte, după cum a stabilit Autoritatea Electorală Permanentă, de tot felul de personalităţi planetare, de la Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu la caricaturistul musulman Devis Grebu şi apologetul patapievician, creştin, desigur, Claudiu Târziu. Să fi fost inspirat în demersul lui de susţinător al “omului de dreapta” Monica Macovei de vreun baiat cu trese pe sub fuste, la fel de luptător ca şi el pe frontul creştinismului de scenă, de vreun purice al ortodoxiei şi al Clubului de la Roma în acelaşi timp, de pravoslavnica Maică Rusie sau de “mărturisitorul” Adolf Vasile Marian Crivăţ Razvan Codrescu? În tot cazul, trebuie să fi avut el o inspiraţie “divină”. Să-l fi stimulat faptul că numai cu o lună în urma declaraţiei de dragoste pe care i-a făcut-o fostei procuroare comuniste, Monica Macovei i se alătura lui Remus Cernea şi cerea public eliminarea orele de religie din şcoli, adică ceea ce, ulterior, s-a cam şi aprobat prin decizia aberantă a Curţii Constituţionale? Sau poate dragostea ei faţă de popoul homosexual, care o îndeamnă acum, pe mai departe, pe calea politică, să-l fi animat şi pe marele şi finuţul analist al revistei new-age-iste Formula As? Asta cred că numai superiorul lui ştie mai bine…

UPDATE: “Frate, dar chiar aşa să-l loveşti pe un frate creştin în postul Paştelui?”, comentează un postac al apologetului fără de rost.

“Frate”, lasă să fie păcatul meu. Mi-l duc singur, stai liniştit. Dar, “frate”, uite care-i treaba: fraţii satanei nu sunt şi fraţii mei, mai ales când au ales deja să treacă puntea împreună direct spre “raiul” activiştilor anticreştini bolşevici deghizaţi în costume de “oameni de dreapta”. O să ma rog pentru el, desigur. Deşi mi-e teamă că după aceea, dacă i se rupe puntea, lui şi altor “apologeţi” ca el, o să dea vina pe mine. 🙂

Uite, “frate”, îţi mai recomand un link, ca să-mi sporesc păcatele, cu şi fără ghilimele:

Am întâlnit şi cretini fericiţi. Cei care o votează pe Monica Macovei aka Mandela Moscovei Claudiu Tarziu vot Monica Macovei Klaus IohannisVedeti si: Scrisoarea unei românce creştin-ortodoxe către Remus Cernea: Declaraţie de dragoste

UPDATE 1: Remus Cernea: “O felicit pe Monica Macovei pentru lansarea noului partid.

Este important să apară și să se dezvolte alternative credibilie la PSD și PNL.

Altfel, în 2016, marea majoritate, poate toate, mandatele din parlament vor fi ocupate exclusiv de reprezentanți PNL-PSD-UDMR, iar în România nu se va mai putea produce nici o schimbare politică de substanță pentru încă unul două cicluri electorale cel puțin…”

UPDATE 2: “Am mai reţinut o declaraţie făcută de dna Macovei: „Partidul nostru este singurul partid din România de dreapta adevărat, singurul care merge pe calea dreaptă, nu este nimic din ce avem azi pe scena politică, nu are nimic de-a face cu actuala clasă politică”. Dacă vă sună cunoscut, nu trebuie să căutaţi prea mult. Exact acelaşi lucru îl spunea şi Elena Udrea despre PMP. (…) Mai este de consemnat că la intrarea în locaţia unde a avut loc lansarea, un cetăţean care sigur nu era fan M10 avea o pancartă pe care scria mare „REŞAPAREA”.” 🙂 🙂 🙂 (Cotidianul) E Mihai Tociu, normal (foto mai jos)!

UPDATE 3: Politica ta: Mărțișorul Monicăi Macovei

Resapata Monica Mandela Macovei intampinata de Mihai Tociu la lansarea M 10 - 1.03.2015

Ultimul secretar al lui Corneliu Zelea Codreanu, profesorul Duiliu Sfintescu, despre impostorul de la Puncte cardinale in haos, Razvan Codrescu, alias Adolf Vasile Marian, actual angajat la Editura Christiana si tutar al lui Dan Puric. DOC

Pentru restabilirea unui adevar.

In publicatia “Puncte Cardinale” (Mai 1993 pag. 14), citesc:

“Domnii Duiliu Sfintescu (Franta) si Simion Ghinea (Romania) sint cei carora le revine atit meritul cit si respunderea recentei aparitii a volumului “Din luptele tineretului roman” (1919 – 1939).”  Semneaza redactorul, cu unul din obisnuitele-i pseudonime (VAM, Adolf Vasilescu, Razvan Codrescu, Vasile Marian, etc. etc.).

Realitatea este insa diferita de versiunea redactorului. Iata, sumar, cum stau lucrurile.

Am conceput si alcatuit acest volum de texte alese, adresat tineretului roman de astazi, ca o datorie suprema si ultima a vietii mele fata de memoria Intemeietorului Miscarii Legionare, pentru cei doi ani – ultimii din viata sa – in care mi-a ingaduit sa ma aflu zi de zi in preajma lui. Am adus in Romania textul pregatit si filmele necesare pentru imprimarea a 13.000 exemplare, precum si suma de bani necesara, stransu cu stradanie si mari sacrificii. Neputand insa ramane in tara decat pentru perioada foarte scurte, pentru buna desfasurare a publicarii am dat o procura si am lasat si suma d ebani necesara. Precizam insa ca cele 13.000 exemplare urmau sa-mi fie puse la dispozitie ca un bun care imi apartinea, pentru a le da destinatia pe care eu o socoteam conforma scopului actiunii mele. Era dreptul meu!

Profitand de absenta mea si de un concurs de imprejurari exceptional, grupul D-lui Ghinea a pus stapanire pe intregul stoc de carti, care-mi apartinea de drept, si nesocotind faptul ca aici era vorba de un act cu desinteresat si nu de o afacere cu caracter comercial, a lansat o difuzare nedorita de mine, la un pret de vanzare marit arbitrar de la 600 (pret initial simbolic) la 1000 si 1500 de lei, realizand astfel un beneficiu considerabil. Pe truda mea, pe banii mei si impotriva vointei mele.

Cu mari greutati, cu noi cheltuieli si cu o zbatere greu de suportat la varsta mea, am izbutit sa recuperez o parte din volume dar actiunea pe care o proiectasem a fost zadarnicita.

Restul articolului n’ar fi meritat nici un raspuns, redactorul respectiv fiind binecunoscut cititorilor sai, pentru suficienta si ifosul cu care abordeaza chestiuni asupra carora nu are nici competenta si nici cunostintele necesare. In cazul de fata, a gasit sa critice lipsa unui pretins “profesionalism”, fara sa fi priceput esentialul: spiritul in care a fost conceput si realizat textul acestui volum. Si in acelasi numar (pag. 16) se deda la o sumedenie de adjective lipsite de cuvinta, cu care vrea sa batjocoreasca generatia mea, pe care se dovedeste incapabil sa o inteleaga si sa o respecte. Pentru a ajunge numarul urmator (Iunie 1993, pag. 14), fireste, la unison cu Gazeta de Vest, data fiind provenienta comuna a subsidiilor.

Duiliu Sfintescu

Iulie, 1993

Foto sus: Doamna Elena Codreanu, la aniversarea a 90 de ani, sarbatorita de profesorul Duiliu Sfintescu, 2 decembrie 1992 – Colectia personala VR
Foto dreapta: Profesorul Duiliu Sfintescu la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa la Institutul de Constructii Bucuresti (Universitatea Tehnica), 7 noiembrie 1992 – Foto VR
Foto stanga: Agentul Adolf Vasile Marian Crivat Razvan Codrescu
Scurta Biografie a Profesorului Duiliu Sfintescu
Articol din publicatia Miscarea despre Profesorul Duiliu Sfintescu
Text omagial publicat de Dl Ion Papuc la moartea lui Duiliu Sfintescu:
Duiliu Sfintescu – Text omagial post-mortem

MISA mi s-a prins de guru. Dezvaluire soc: sunt vandut masonilor si Securitatii! Asta spre deosebire de Gregorian “Grig” Bivolaru care a fost eliberat din inchisoare de… “masonul neocomunist Gelu Voican Voiculescu” :)

Cu mare amuzament am citit o ultima muscatura de turu’ lu’ guru’ al meu, adica de fundu-mi, a pisarcosilor lui Bivolaru. Pentru unii dintre ei marturisesc ca am toata compasiunea si intelegerea. Altii insa sunt cadre ale diverselor servicii straine si ale gruparilor politico-financiare care sufoca Romania si nu am de ce sa am vreo mila pentru ei. Pretextul declansarii atacului la baioneta: o informare oarecare privind relatia lui Gelu Voican cu Securitatea, ca replica la prelucrarile prin aschiere ale unei saibariste de-a lui Tismaneanu si Dinescu, Mirela Corlatan, fetita care se joaca cu chibriturile prin Evenimentul Zilei. De fapt, ceea ce i-a deranjat cel mai tare pe para-integratii in abis ai lui Bivolaru a fost dezvaluirea facuta in timpul campaniei electorale privind ordinul lui “guru” de a se vota in masa cu Geoana, cel care trebuia sa fie succesorul criminalului Iliescu si al masonului Nastase – atat de hulit alte dati pe la colturile spiralelor. Faptul ca au existat dizidenti care l-au contrazis pe “marele guru” si l-au sustinut pe Basescu si ca eu am mai si publicat aceste aspecte le-a provocat soldateilor de guma o reactie pe masura, cu spume la gura si amenintari stupide cu moartea la adresa mea, primite pe banda in perioada campaniei electorale si intrate in atentia forurilor competente.

Desigur, faptul ca “Grig” Bivolaru a copilarit cu Ady Nastase in satul tiganesc Tartasesti si ca mai este si fratele vitreg al celuilalt Bivolaru, Gaby, excrocul ramas cu milioanele de euro dupa ce a fost aparat pe treptele tribunalului de garda PSD, care mai este si fostul proprietar al terenului pe care se afla acum incastrate intr-un imobil personal celebrele termopane din Zambaccian, nu are nici o legatura cu acest caz. Poate nici faptul ca niste locotenenti guralivi de-ai lui Bivolaru s-au aflat pe listele partidului fantoma al lui Cozmin Gusa, PIN, cel cu ursuletul rusesc, n-are nici o legatura cu problema. Asa cum sunt convins ca nici faptul ca am dovedit cum Dan Puric-turcescu este stipendiat si proslavit de secta lui Bivolaru la chermezele lor de “continenta sexuala” sa nu conteze la acest atac. Sau ca am aratat cum la sediul GDS se fac racolari pentru MISA. Sau, ultima porcarie, ca “guru” practica magia neagra cu adeptii lui. Sunt convins ca nu are nici o legatura cu atacul MISA nici aspectul de natura speciala cunoscut de mine si nu numai, privind faptul ca, potrivit unui Raport intrat in atentia regretatului Patriarh Teoctist, brigazile de yoghini ale lui Bivolaru s-au infiltrat in masa in Biserica Ortodoxa Romana, la varful ei, in manastiri si pe langa ele, ca predicatori vestiti, pe post de conserve… Dar nu, nu se poate: e clar ca eu sunt mason, pentru ca il cunosc si pe Gelu Voican si pe Dinu Sararu, care e mason gradul 33, dar si inca vreo 666 de politicieni, oameni de afaceri, etc, etc, cu totii masoni… MISA a descoperit apa calda: cercurile puterii, cu care intra in contact orice ziarist, sunt pline de masoni. “Stirea-rationament” a guruistilor: “toti ziaristii e masoni”. Si chiar mai mult decat atat! Cazul meu:

In materialul MISA sunt facut un periculos agent secret care, nici mai mult nici mai putin, se afla in spatele posibilei “folosiri a forţei de către autorităţi şi instaurare a unui regim de restrângere sau anulare a libertăţilor civile, aşa cum a sugerat Guvernul prin apelarea la art. 53 din Constituţie, cu ocazia recentei reduceri a salariilor şi pensiilor”. Si bubulii, bubulii lui Corut, nu se supara ca le iau caimacul?

La fel de simpatic mi se pare cum “argumentele” yoghinilor cu epoleti contra mea sunt exact aceleasi (copy-paste?! – mai rasfirati baieti, mai rasfirati!) cu cele ale kominternistilor GDS sau ale unor intarziati mintal fara de Rost, doua jucarii stricate si cu numele schimbate, care fac pe ortodocsii calduti, in timp ce le lustruiesc cu limba talpile anti-crestinilor Patapievici, Plesu si Tismaneanu. Ce gasca de rahat si cat de simplu se devoaleaza sectoristii “societatii civile”, ai “dreptei romanesti” si ai “anti-masonerie”. Reproduc urletul scremut al tablagiilor lui Bivolaru, cam subtire dupa atata clisma la creier, si adaug la sfarsit, si eu, o intrebare, pentru baietii (si fetele) mai cu cap din organizatia aflata, inca, sub spectrul nefast al unui mason prost si nespalat, care are, de fapt, pe langa obsesiile sexuale un singur rol in viata, avizat de “organe”: sa aprinda lumina ca sa se adune fluturii, moliile sau, dupa caz, mustele la bec. Multe gaze, se stie, se prajesc si pocnesc, apoi cad fumegand, cu un miros scabros. Altele mai au o sansa-doua, pana la aparitia zorilor: sa se arda becul mai repede sau sa stinga cineva lumina! 🙂

PS: Poate cineva sa-i taie unghiile lui Bivolaru?

La 20 de ani de la mineriadă “anticomunistul” Victor Roncea a ajuns sluga masonului neocomunist Gelu Voican Voiculescu

Aşa cum am anunţat în articolul “Înainte de a-l turna la Securitate, Gelu Voican Voiculescu a încercat să-l racoleze pe Gregorian Bivolaru în francmasonerie” preluat de pe yogaesoteric.net, pe data de 1 iunie 2010 a devenit publică o decizie a CNSAS-ului (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) privitoare la relaţia lui Gelu Voican Voiculescu cu Securitatea. Deşi favorabilă acestuia, decizia conţine şi fragmente ale unor informari făcute de el la Securitate, fragmente care în mod paradoxal susţin o poveste contrară celei rezultate prin votul conducerii instituţiei.

Pe Gelu Voican Voiculescu mai toată lumea îl cunoaşte şi ştie cu ce s-a ocupat după decembrie 1989: de la aducerea lui Ion Iliescu în prim planul revoluţiei şi acapararea puterii de către eşalonul doi al comuniştilor, asasinarea Ceauşeştilor în stil masonic, înlăturarea prin metode mafiote a adevăraţilor revoluţionari şi a indezirabililor noului regim, aducerea minerilor şi coordonarea înăbuşirii demonstraţiilor din Bucureştiul anului 1990 la 28 ianuarie, 18 februarie şi 13-15 iunie, regizarea războiului civil de la Târgu Mureş din martie 1990, până la reînvierea Securităţii prin plasarea foştilor agenţi în noile servicii de informaţii pe care le-a reorganizat în calitate de viceprim ministru. O imagine parţială dar destul de fidelă a activităţii masonice a lui Gelu Voican Voiculescu, mai puţin cunoscută publicului, ne-o putem face citind transcrierea unei înregistrări făcute în iunie 1990 într-o cameră a hotelului Bucureşti pe care acesta o rezervase. Fragmentul extrem de semnificativ pe care îl puteţi lectura urmând acest link este extras din lucrarea lui Ion Costin Grigore “Cucuveaua cu pene roşii” apărută la Editura Miracol în 1994.

Decizia CNSAS din 1 iunie 2010 a trecut aproape neobservată în presa. Dar după câteva zile Evenimentul zilei a publicat un articol bomba, preluat apoi de o mare parte a mass media. În el Mirela Corlăţan a spus ceea ce orice om cu bun simţ poate deduce din documentul emis de CNSAS: Gelu Voican Voiculescu l-a turnat la Securitate pe Gregorian Bivolaru şi în plus în informarile sale îi “urechea” pe ofiţerii de la Securitate ca şi cum ar fi fost un superior al acestora.

La scurt timp după apariţia articolului Mirelei Corlăţan apar în presa câteva reactii contrare, favorabile lui Gelu Voican Voiculescu, puţine dar pline de semnificaţie. Cine credeţi că au fost cei care au sărit în apărarea masonului deranjat de faptul că au iesit la iveală şi calitatea sa de colaborator al Securităţii, precum şi sfaturile sale de a fi aplicată “reeducarea violentă” a lui Gregorian Bivolaru? Site-ul Realitatea Tv, Victor Roncea şi Emil Berdeli – obsedatul “prieten” al yoghinilor!!!

(more…)

UN DREPT LA REPLICA al domnului Ionel Rusei de la Docuprint Bacau pe marginea unor afirmatii legate de revista Rost, Claudiu Tarziu si domnul Ion Coja

Domnul Ionel Rusei, cel care publica revista Rost, mi-a trimis printr-un intermediar un Drept la Replica in urma articolului PRECIZARI LA O DEZINFORMARE a lui Claudiu Tarziu, servul lui Razvan Codrescu – acesti Stan si Bran ai “dreptei romanesti”: ION COJA, candidatul ROST.

Domnul Ionel Rusei recunoaste in preambulul mesajului sau catre mine ca dansul l-a adus pe Ion Coja la Petru Voda – contrazicand astfel afirmatiile mincinoase ale lui Claudiu Tarziu de la Rost, facute din prostie, in contextul in care presedintele Senatului Rost, domnul Marcel Petrisor, este sustinatorul principal al profesorului Ion Coja – dar spune ca nu el l-a rugat pe Parintele Justin sa-i acorde cuvantul.
Public mai jos continutul mesajului dlui Rusei precizand ca afirmatiile mele s-au bazat pe informatii provenite de trei surse. In plus, cand m-am referit la faptul ca publica revista Rost am luat in seama sensul cuvantului – PUBLICÁ, públic, vb. I. Tranz. A face cunoscut tuturor ceva prin tipărire, afișare etc.; a face să apară, a tipări cărți, articole, informații etc. – Din lat. publicare.

Drept la Replica venit de la domnul Ionel Rusei – Docuprint Bacau

-eu nu sunt editorul revistei Rost. Doar o tiparesc. Pe bani.
– eu nu public revista Rost. Doar o tiparesc. Pe bani.
– eu nu raspund de ce scrie in revista Rost .
– eu nu am insistat pe langa Parintele Iustin sa-l puna pe Dan Puric sa tina predica – NOTA MEA: Nimeni nu a spus asta; era o paralela intre modul in care ambele persoane – si Ion Coja si Dan Puric – au ajuns la sanul Parintelui.
– eu nu am insistat pe langa Parintele Iustin sa-l puna pe I. Coja sa tina predica.
– desi sunt ,,banuit”, eu nu am reprodus prin copiere nci cu autorizare si nici fara autorizare cartea ,,Dictatura Biometrica” dar am depus eforturi sa o distribui si sa fie cunoscuta. Am cumparat-o cu bani (5 lei/ex) de la Maica Fotini si am vandut-o cu aceeasi suma sau am dat-o gratis.
– nu sunt protagonistul nici unei actiuni dubioase iar daca se face referire la fratele meu, acesta a carat niste saci fara sa stie ce este in ei.

NOTA MEA: COMPLICITÁTE s. f. participare la săvârșirea unei fapte penale sau reprobabile. (Din fr. complicité)

EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT Profesorul Theodor Codreanu le ţine o lecţie deschisă lui Nicolae Manolescu, urmasul lui Zigu Ornea, Plesu, eiusdem farinae

Să pornim de la pariul central al istoriei manolesciene: esteticul. Trebuie să reamintesc că, de astă dată. viziunea criticului român coincide pe deplin cu aceea a canonului din cartea lui Harold Bloom. Fundamentul canonului occidental este esteticul. Din punct de vedere teoretic, Nicolae Manolescu este perfect îndrituit să pornească de la Titu Maiorescu, cel care a dus bătălia canonică sub semnul esteticului, proiectând definitiv canonul românesc pe orbita celui occidental. Intuiţia de mare critic a lui Nicolae Manolescu a funcţionat, aici, ireproşabil. Şi totuşi drama spirituală a d-lui Manolescu începe tot de aici, din confruntarea cu Maiorescu şi cu Eminescu. Eşuând în raport cu ei, criticul a preferat să se afunde în fanteziile doctrinare ale sincronismului lovinescian, adică în cele marginale, care constituie un paralizant pas înapoi comparativ cu ceea ce făptuise Maiorescu, adevăratul său continuator fiind, din atare punct de vedere, G. Călinescu, cel care a desăvârşit impozantul edificiu (aici a lucrat geniul arhitectonic al autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent) al canonului naţional ca parte constitutivă a canonului occidental. Şi totuşi Călinescu scrisese o istorie literară. Nicolae Manolescu are dreptate. De aceea, îi revenea lui sarcina de onoare să scrie istoria canonului literar românesc, deoarece avea tot ce-i trebuie, talent, supleţe a nuanţelor, prestigiu public. Dar de ce oare şi-a trădat destinul acest critic, glisând pe panta superficialităţii strălucitoare?

Dintre cei care au scris despre Maiorescu, d-l Manolescu a pătruns cel mai bine adevăratul loc al mentorului junimist în istoria gândirii canonice româneşti. Conceptul său de estetic nu este unul simplu, depăşit, cum înclină să creadă mulţi dintre criticii şi istoricii literari. Poezia, s-ar părea, exprimă arheal înaltele exigenţe ale esteticului. În literatura română, primul concept estetic de poezie apare în Gramatica de la 1787 a lui Ienăchiţă Văcărescu: „cugete frumoase, cu poetice faceri”, imagine care a rămas neschimbată până la Maiorescu. Este vorba de o continuare empiristă a conceptului trubaduresc de poezie. Conştiinţa gratuităţii ca semn al poeziei pure ar fi de semnalat la Anton Pann, atrage atenţia criticul. Dar marea schimbare în criteriul poeticului survine în epoca postromantică, atunci când poezia este „identificată cu lirismul”2. Studiul lui Maiorescu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este o piatră de hotar, cu priorităţi nu doar în câmpul literaturii române. încă Vladimir Streinu observase că Maiorescu pornise, în renovarea conceptului de poezie, de la Edgar Poe, al cărui Principiu poetic, alături de contribuţiile Iui Baudelaire, orientează poeticul către modernitate. Consonanţa cu Poe, apreciază Nicolae Manolescu, duce nu doar la „prima concepţie coerentă de la noi asupra poeziei”, dar „denotă o deschidere mult mai mare a Iui Maiorescu decât se admite de obicei”3. Maiorescu proclamă gratuitatea artei prin raportare la elementele considerate extraestetice, chiar în sensul poeziei pure a abatelui Bremond (1926). Şi Vladimir Streinu sesizase că Maiorescu merge până la a propune un „ideal ingineresc” de compoziţie. El a înţeles poeticul ca „raport necunoscut între lumea intelectuală şi cea naturală”, ca „o nouă armonie a naturii” şi ca „repaosul inteligenţei”, ceea ce va fi confirmat şi de G. Călinescu după 75 de ani, cu aplicare la Glossă, de M. Eminescu, unde nu cugetările „fac lirismul, ci rostirea sentenţioasă şi bătaia, în gol, a versurilor”4.

Desigur, esteticul fiind cheia intrării în canon, trebuie să admitem că „bătălia canonică” maioresciană se duce chiar în spiritul canonului occidental. Problema e acum dacă Maiorescu s-a oprit cu intuiţiile la gratuitatea artei şi ce a înţeles el prin „gratuitate”, dat fiind că acest concept este ambiguu şi poate fi răstălmăcit în fel şi chip. Faptul că mentorul Junimii a distins între ştiinţă, care se ocupă cu adevărul, şi poezie, a cărei „condiţiune ideală” este sentimentul, ne poate întări ideea că gratuitatea se naşte din propensiunea pur ludică a artei. Convingerea lui Nicolae Manolescu se îndreaptă către gratuitatea văzută ca dezinteres total faţă de orice conţinut practic, acea plaisir du texte de esenţă barthesiană, cum am văzut şi modul în care a descris gratuitatea referindu-se la capodopera lui Ion Budai-Deleanu. Finalmente, gratuitatea poetică se pierde în lipsa oricărui sens, ca divertisment pur, exemplul spre care se focalizează ţinta critică manolesciană fiind Levantul cărtărescian. E binecunoscută teza poeticii moderne că poezia este autoreferenţială, ca limbaj în sine, suficient sieşi. Nicolae Manolescu citează şi celebrul pasaj călinescian, fundament al „principiilor de estetică” din 1939: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Călinescu a cuprins aici, într-adevăr, adevăratul sens al conceptului de gratuitate. Însă cine are interesul să înţeleagă jocul pur al poeziei ca formă goală o poate face lesne ocultând întregul conţinut al textului călinescian. Exact aşa procedează şi Nicolae Manolescu. Bunăoară, contestă finalul din pasajul călinescian: nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Oare nu se desprinde de aici tocmai adevărul artei, care e altceva decât adevărul „exact”, dar fragil şi „rectificabil” (Eminescu) al ştiinţelor şi politicii? „Sensul lumii” ascuns în limbajul suficient sieşi este, cum a demonstrat Heidegger, Fiinţa, căci limba devine Casa Fiinţei, acea locuire poetică descoperită de filosoful german în lirica lui Holderlin. Altfel spus, poezia este centrul iradiant al literaturii, prelungindu-se şi-n celelalte genuri şi specii literare. Limba poeziei este limba adamică, oglindă a Logosului divin. Asta o înţeleg numai scriitorii foarte mari, iar aceştia nu pretind mai niciodată că opera lor este un simplu joc. Nici Dimitrie Cantemir (din Istoria ieroglifică), nici Ion Budai-Deleanu (din Ţiganiadă) nu pretind că „se joacă” în pura gratuitate a literaturii lor, ci fiecare dintre ei este convins că spune adevărul. „Dar eu vorbesc adevărul”, zice Budai-Deleanu. Este momentul unei aparente contradicţii în ecuaţia gratuitate / adevăr în faţa căreia începe eşecul criticii manolesciene. Fiindcă el îşi refuză logica transdisciplinară a terţiului ascuns. De fapt, şi Harold Bloom spune ceva similar cu reflecţia călinesciană: „Literatura se află undeva între adevăr şi sens, în acel «undeva» pe care l-am comparat cândva cu ceea ce gnosticii numeau «Kenoma», golul cosmic în care ne rătăcim şi plângem, cum scria William Blake”, ceea ce, tulburător, rezonează cu versul lui Dosoftei „Acolo şezum şi plânsăm”! Jacques Derrida, „ateul”, o va numi khora.

Consecinţele sunt dintre cele mai neaşteptate. Dacă d-1 Manolescu ar fi înţeles sentimentul din conceptul de poezie al lui Maiorescu drept adevărul care se opune adevărurilor ştiinţei, el ar fi dus la bun sfârşit lucrul început cu revizuirea gândirii junimistului constructor al canonului naţional ca parte indestructibilă a canonului occidental. Din păcate, s-a oprit aici. A trecui cu seninătate pe lângă un alt concept maiorescian: impersonalitatea artistului, ca supremă expansiune a individualităţii creatoare. Ne amintim prea bine că şi emulul din epocă al lui Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, a trecut pe lângă impersonalitate, neputincios şi siderat că nu o înţelege. Să refacem legătura abia vizibilă dintre gratuitate şi impersonalitate pentru a ajunge la canonul estetic. Într-adevăr, impersonalitate înseamnă suprem dezinteres în cunoaştere, un „neutralism” gnoseologic care te plasează tocmai în ceea ce Călinescu numea sensul lumii. Pentru Maiorescu, impersonalitatea mai însemna atingerea obiectivitătii în cea mai pură subiectivitate a artistului. Este, dacă vreţi, eliminarea tuturor categoriilor de idoli (în termeni moderni, putem zice şi ideologii) baconieni sau de altă natură, care barează cunoaşterea. Poziţia maioresciană coincide cu aceea a lui Harold Bloom. Discutând esteticul în Regele Lear, criticul american subliniază că Shakespeare atinge suprema obiectivitate, pe care o observase încă Hegel. Personajele, spune Hegel, prin mijlocirea inteligenţei imaginative, „se contemplă obiectiv, ca opere de artă, Shakespeare le face creatori liberi ai propriei fiinţe”. Or, Maiorescu îl cunoştea bine pe Hegel, iar conceptul de impersonalitate de-acolo vine. Dacă Maiorescu ar fi perceput gratuitatea ca formă goală, el ar fi putut prefigura obiecţia lui E. Lovinescu că trebuie să pornim de la forme în speranţa că va veni şi fondul. Un prilej ideal de a defini poezia ca formă fără fond. Însă nu, el pune primatul adevărului în toate formele civilizaţiei şi culturii. Astfel, mentorul junimist a evitat radicalismul reducţiei esteticului la estetism, capcană în care deconstructiviştii care trec, peste noapte, de la stânga radicală la dreapta radicală. Derrida, idolul deconstructivismului postmodern, nu a alunecat într-o asemenea cursă. Ne-o spune unul dintre admiratorii săi, John D. Caputo, după o întâlnire la un simpozion internaţional: „Atunci am văzut în mod evident ce abordare nereuşită era să vezi deconstrucţia ca estetism, ca fiind antireligioasă ori iresponsabilă la nive etic”5.

Cine este pentru Maiorescu suprema întrupare a conceptului său de impersonalitate! Între toate personalităţile pe care le-a cunoscut, el numeşte pe unul singur: M. Eminescu. A văzut în geniul poetului „cea mai înaltă întruchipare a inteligenţei” româneşti. Ca şi G. Călinescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Constantin Noica, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, spre a nu-i numi decât pe aceştia. Iar Eminescu afirmă pe cât de răspicat, pe atât de neînţeles că poezia se opune jocului gratuit de vorbe: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Alternativa la „cuvintele goale”, gratuite, este cuvântul ce exprimă adevărul. Să se observe că acum poetul foloseşte singularul, deoarece „cuvintele goale” par să spună „adevăruri”, iar nu adevărul. Canonul, spune Harold Bloom, este alcătuit din singularităţi, nicicum nu se naşte din energii sociale, cum credea Gherea, marxistul. Iar singularitatea nr. 1 în vremea primei bătălii canonice era Eminescu, după care veneau alte singularităţi canonice: Caragiale, Creangă, Maiorescu, Slavici. Toţi aceştia l-au recunoscut ca întâi-stătător pe Eminescu, gloria lui Maiorescu constând îndeobşte din crearea canonului la modul conceptual. Definitivează edificiul în anul morţii tragice a poetului, în cel mai consistent studiu critic al său, Eminescu şi poeziile lui. Acest studiu, dincolo de unele aprecieri erodate de timp, înseamnă recunoaşterea fiinţării canonului estetic naţional: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”6.

Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine, Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă, în chip stupefiant, în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, arată Bloom. Criticul român s-a pomenit brusc prizonier al vechilor ideologi marxişti ai canonului proletcultist sublimat într-o falsă aureolă a esteticului de după „obsedantul deceniu”. Unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional a fost Z. Ornea. Lui i s-a alăturat şi Nicolae Manolescu, patronând împreună, spre exemplu, faimosul nr. 265 al Dilemei din 1998. Şi mai stranie a fost alăturarea la resentimentari a lui Petru Creţia, devenit şi el un captiv al ideologiei postmoderniste. Împreună, ei şi-au propus să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. Până la 1989, nici cei mai aprigi detractori ai poetului nu au considerat că trebuie să pună la îndoială canonicitatea lui Eminescu sintetizată de G. Călinescu în sintagma poet naţional, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc”, iar după al doilea război mondial de Noica prin „omul deplin al culturii româneşti”. Friedrich Nietzsche şi Ernest Robert Curtius au afirmat lucruri similare despre Goethe şi în acest mod îl receptează ca autor canonic de prim rang şi Harold Bloom7. Se mai pot adăuga şi alte formule memorabile, precum cea a lui Dimitrie Vatamaniuc: „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”. Sau Ilie Bădescu: personalitatea eponimă a culturii româneşti8. Curios că „demitizarea” canonicităţii eminesciene se face fără argumentele estetice ale canonului, împotmolindu-se într-o penibilă sofistică, fals aureolată cu o „mândrie” critică îmbrăţişată, în ultimii ani, de tot mai mulţi resentimentari.

„Argumentul” dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de „poet naţional” (iar de aici şi celelalte formule amintite) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români. Numai că „inventatorul” sintagmei (nu în sensul că ar fi formulat-o primul), dar Eminescu a trăit, la rându-i, aceeaşi senzaţie în faţa lui Shakespeare, fiindcă numai un geniu canonic are intuiţia puterii spirituale a centrului canonic. Chiar şi vajnicii detractori ai lui Eminescu ştiu asta şi, nu mă-ndoiesc, de aici răsare ura lor anticanonică. Nu există fapt de cultură laică în măsură să-1 întreacă pe Shakespeare, nici chiar în filosofic Şi asta fiindcă gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de „cuvinte goale”. „în toată istoria filozofiei arată Bloom nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi”. Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s-a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein”14. Aici se incifrează întreaga taină a esteticului, pe care criticii superficiali o refuză, refuzând hermeneutica însăşi, precum face şi N. Manolescu. De aceea, aceşti critici nu vor înţelege niciodată de ce Eminescu identifică arta cu adevărul fiinţei. Nu, nici Eminescu n-a fost filosof, dar el, aidoma lui Shakespeare, îi întrece pe filosofi şi, întâi de toate, pe filosofii români. De aceea, este un titlu de glorie pentru un filosof român să recunoască superioritatea gândirii lui Eminescu în raport cu propria sa filosofie. Aşa au procedat, bunăoară, Blaga, Rădulescu-Motru şi Noica, spre marea lor cinste. În profeţia lui, Titu Maiorescu a spus că secolul al XX-lea va îmbrăca nu vestmântul doar al poeziei, ci al întregii „cugetări româneşti”. Aici se vede scânteia genială a lui Maiorescu. Dar, vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. Cea din urmă a citit bine că în esteticul eminescian se ascunde cea mai înaltă gândire a Fiinţei din cultura românească. Şi asta se-ntâmplă în Luceafărul, operă canonică de prim rang, pe care nu întâmplător resentimentarii încearcă s-o detroneze din condiţia canonică. La fel procedează şi Nicolae Manolescu, în pofida faptului că, spre deosebire de I. Negoiţescu, a bănuit cât de importantă este autodefinirea poetului din versul „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte”. Oare poate exista definiţie mai exactă a esteticului ca temelie a canonului? Or, această adâncă sete este ontologică, adâncul orb al naturii shakespeariene, despre care vorbeşte şi Harold Bloom. Luceafărul ajunge tocmai în abisul Fiinţei, acolo unde cunoaşterea umană nu mai are putere: „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care ‘l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”15. în acest catren distinge Svetlana Paleologu-Matta, încurajată şi de filosoful Ştefan Teodorescu, versul fundamental al poemului canonic: „Suntem în punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual”, „o adevărată variantă românească a Fiinţei: o autorelevare cu totul insolită, poetul fiind atras de o alteritate necunoscută şi, totuşi, deşi fără acces, manifestată în el”16. Profesoara din Elveţia a intuit bine: centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc, demn de forţa gândirii lui Shakespeare. Superficialitatea fudulă a criticii resentimentare trece ca orbetele pe lângă el. Din păcate, o face şi Nicolae Manolescu. El crede că Luceafărul este o operă mediocră, supralicitată „din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice17. Mai mult, versul iambic de 7-8 silabe nu i-ar putea sluji poetului la realizarea unei viziuni cosmogonice, iar „reflecţiile lui Hyperion” anihilează simbolurile romantice majore. Din nefericire pentru criticul nostru, care pare venit din alt spaţiu, Hyperion nu „reflectează” nicăieri în poem, meditaţia aparţinând Demiurgului! Şi apoi ce fel de fineţe critică în faţa faptului stilistic este aceea când nu ai ochi şi urechi pentru subtilităţile prozodiei şi versificaţiei unei capodopere ca Luceafărul? Ca de obicei, Nicolae Manolescu se referă doar la exterioritatea faptului estetic, având organ doar pentru ritmul mecanic, nu şi pentru cel interior, de adâncime. În ultimele decenii, eminescologia a progresat esenţial şi-n domeniul stilistic. Mă gândesc, între altele, la cărţile despre Eminescu ale lui Adrian Voica18. În cele 98 de strofe ale poemului există nu mai puţin de 75 de „scheme ritmice” diferite, ca oglindă, şi pe acest plan, a setei adânci de forme perfecte, care forme nu sunt niciodată moarte la Eminescu, ci, după cum el însuşi le-a teoretizat, sunt forme dinamice, vii. Adică „identitatea” uniformizatoare a iambului se insolitează într-o ansamblu/armonie de diferenţe impresionantă. Mă voi opri doar la un singur exemplu din analiza lui Adrian Voica: versul 115. El sună astfel: „Şi din a châ-o-su-lui / vâi”. Bara marchează atât cezura, cât şi cele două celule ritmice ale stihului. Este o minune de vers, cum numai Eminescu era în stare să conceapă muzical-matematic. Prima celulă este prelungă, septasilabică, cu ictusul forte tocmai pe cháosului. Celula septasilabică, numită antehipermesomacru, este prezentă în foarte puţine limbi, româna fiind privilegiată din acest punct de vedere. Numai maeştrii poeziei îşi permit asemenea arhitectură metrică. Iar în cazul de faţă, asocierea celei mai ample celule ritmice cu cea monosilabică, numită eretică, permite lui Eminescu să sugereze tocmai, în aparentul sărac vers octosilabic, infinitatea cosmogonică pe care d-1 Manolescu nu reuşeşte s-o distingă. Dar cu armonia estetic-muzicală a poemului criticul putea să se întâlnească şi prin G. Călinescu: „Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral”1 .

Te întrebi atunci de ce încercarea de a elimina din opera eminesciană tocmai un poem canonic de primă speţă? De admis că în Luceafărul nu peste tot tensiunea estetică e aceeaşi, Eminescu însuşi intenţionând să revadă poemul pentru forma ce ar fi trebuit să intre în volum, cum a observat, între primii, George Munteanu. Dar Nicolae Manolescu, simulând o exigenţă specioasă, elimină din canon şi alte poeme. Doină i se pare lipsită de orice valoare estetică, dar în spatele aprecierii lucrează criterii extraestetice, căci criticul pune diagnosticul „xenofobă”. Pricini similare îl împiedică să vadă excepţionalitatea, de suflu shakespearian din poemul împărat şi proletar („lunga şi greoaia poemă, fără merite literare remarcabile”20). Desigur, Eminescu nu poate fi „uşor” de înţeles de oricine, în canon funcţionând principiul elitar. Pe lângă plopii fără soţ…, continuă criticul, „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”21. Lui Manolescu nu-i plac nici Scrisorile. în prima, „Perfecţiunea retorică stânjeneşte lectura. Combustia lirică e redusă”, iar a treia e „şcolărească”, nedepăşind legendele lui Bolintineanu !22 Cu Scrisoarea II, este ceva mai îngăduitor, depistând în ea o „biografie aproape postmodernă”. Scrisoarea V are „versuri rele de tot” şi „desăvârşeşte misoginismul anilor ’80 – ’89”23. Odă (în metru antic), despre care Laurenţiu Ulici spunea că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti, n-ar fi deloc „eminesciană”, frumuseţea „abstractă”, „versurile par traduse”, conchizând că e o poezie de „concepte goale”, „în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială”. Memento mori? „Moloz” cu „câteva construcţii fără egal în tot restul poeziei eminesciene”, dar, în ansamblu, cu repetări supărătoare şi „improprietăţi” care fac poemul „dificil la lectură”24. Aşadar, lui Nicolae Manolescu nu-i plac poeziile „dificile”?. Trece sub absolută tăcere care ar fi „improprietăţile” din poem. Ţine să-1 combată pe I. Negoiţescu pentru că supralicita poemul atribuindu-i valenţe plutonice. Dimpotrivă, ne luminează criticul, Eminescu este un poet solar („al sudului însorit”2‘). Cât priveşte scena de bătălie dintre daci şi romani, aceasta nu poate fi decât „grosolană în falsitate”, net inferioară dinamismului din Dumbrava Roşie, de V. Alecsandri. În finalul evaluării, cu nereţinută milă, criticul ne previne că Eminescu ar fi trebuit „să lucreze mult la definitivarea acestei panorame a deşertăciunilor ca să scoată din ea o capodoperă”. Povestea magului călător în stele are „versuri greoaie, deseori şchioape, imaginaţia neslujită de metafore, o proză deasă copleşind mai peste tot poezia”26. O nereuşită este şi Gemenii, iar „Valoarea dramatică a tabloului este nulă”, în Mureşanu. Pentru Criticilor mei nu găseşte decât epitetul „banală”; Rugăciunea unui dac, capodoperă din care descinde filosofia kynic-amară a lui Emil Cioran, după cum a recunoscut chiar acesta, nici măcar nu este pomenită, îngăduinţă are d-1 Manolescu pentru Mai am un singur dor, Mitologicale, Cum negustorii din Constantinopol, Din Berlin la Potsdam, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod şi Antropomorfism, poezii care au urme de… postmodernism. (La acestea, mai adaugă contrafacerile lui Petru Creţia, după o metodă a „reconstituirilor” sancţionată de eminescologi de meserie ca D. Vatamaniuc şi N. Georgescu). Or avea postmodernism, dar aceste poeme (exceptând pe prima) sunt alese parcă înadins pentru a-i bara calea spre canonicitate centrală lui Eminescu.

Cât priveşte proza şi dramaturgia, aici criticului îi vine şi mai uşor să le aneantizeze. Chiar şi „cea mai bună dintre prozele lui Eminescu”, cum califică Sărmanul Dionis, are mari păcate în ochii d-lui Manolescu: filosofie nulă, interpretare eronată a „legilor kantiene ale spaţiului şi timpului”27. Şi cu asta-basta, cum ar zice Gigi Becali. Cezara nu e o capodoperă, cum credea Mircea Eliade, fiind interesantă doar prin câteva scene erotice tari. Basmul Făt-Frumos din lacrimă e prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar etica protagonistului „indescifrabilă” . Psihologia lui Toma Nour din Geniu pustiu e „confuză”, imagine a unui nihilism steril29. Romanul ar fi sub nivelul unor Dimitrie Bolintineanu, I.M. Bujoreanu şi G. Sion. Nici în Archaeus, unul dintre cele mai profunde texte eminesciene, criticul nu găseşte nimic care să se „impună memoriei noastre'”30. Fireşte, depinde de ce memorie are fiecare!

Publicistica, după criticul nostru, este un amalgam din care fiecare a înţeles ce-a vrut. Punctul de vedere asupra jurnalisticii nu putea fi decât acela al lui Z. Ornea. Este acuzată că a adăpat extremismele de tot felul: autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia, xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, xenofobia, antisemitismul etc. D-l Manolescu salută toate guvernele României care au respins publicarea jurnalisticii, singura excepţie fiind Ceauşescu, care a admis tipărirea în ediţia academică iniţiată de Perpessicius, eroare pe care a încercat s-o corecteze Moses Rosen: „Însuşi rabinul-şef al României a intervenit pentru oprirea volumului XVI din marea ediţie cuprinzând textele cele mai discutabile”31. Iată o apreciere de-a dreptul stupefiantă. În primul rând, nu există un rabin-şef al României, ci doar un rabin-şef al comunităţii evreieşti din România, statul de la gurile Dunării nefiind unul evreiesc. În al doilea rând, volumul XVI din „marea ediţie” nu cuprinde nicio boabă de publicistică eminesciană, ci corespondenţa şi documentarul. Asta arată ceva din „competenţa” de istoric literar a lui Nicolae Manolescu, neglijenţa şi superficialitatea cu care 1-a citit pe Eminescu. Nu mai zic că, în opinia originală a criticului, Titu Maiorescu ar fi publicat studiul Eminescu şi poeziile lui în… 1883! Şi fiindcă tot veni vorba de corespondenţă, fireşte, nici aceasta nu are vreo valoare literară, singurul fapt nou, în ce priveşte scrisorile inedite publicate în anul 2000 fiind că iubirea dintre poet şi Veronica a fost, totuşi, adevărată. Pe acelaşi plan sunt puse şi fragmentele din Caiete, acelea pe care Noica le compara cu Caietele lui Leonardo da Vinci şi cu cele ale lui Valery: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. Nici corespondenţa poetului nu priveşte literatura”32. Adevărul e că atât scrisorile, cât şi fragmentele cuprind oaze de mare adâncime a gândirii, cu inevitabilă forţă estetică.

Dar să ne întoarcem la publicistică, spre care criticul ne îndrumă propunând o „relectură atentă şi fără prejudecăţi” (s-a văzut cât de atentă!, n.n.), căci proza jurnalistică e, totuşi, „meritorie, dar neglijabilă”33. Cum se spune, a dres-o! Meritele neglijabile s-ar găsi în unele articole: Echilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi în pasaje din alte câteva. Când citim articolele, precizează vigilent Nicolae Manolescu, trebuie să fim neapărat atenţi la „conţinutul de idei”, fiindcă acela e primejdios, cu atât mai mult, cu cât Eminescu „poate fi considerat un profesionist al scrisului cotidian”. Din Echilibrul reţine îndemnul poetului la egalitatea între popoarele din Imperiul Austro-Ungar, dar şi „caracterizarea stupidă a limbii maghiare”; Influenţa austriacă…, găseşte câteva idei originale; îl vede disident între conservatori, dar, din păcate, în alte articole e un „grecofob” chiar mai violent decât antisemitul, iar în textele despre Basarabia, nenorocire, este un „rusofob”34 jalnic, ca şi cum basarabenii n-ar fi fost în stare să preţuiască „iubirea” ţarilor pentru această provincie românească! Altminteri, atitudinea lui Nicolae Manolescu faţă de Basarabia rămâne una dintre enigmele personalităţii sale „sfâşiate la două mâini”, ca şi în cazul basarabeanului Ion Druţă, cel rupt în două: între patria moldovenească şi între cea moscovită. Aşa se explică de ce literatura din Basarabia nu intră în canonul istoriei sale. Tâlcul eliminării scriitorilor basarabeni (dar şi al bucovinenilor înstăpâniţi de Ucraina), sub pretextul lipsei de valoare, a fost înţeles prea bine de un ciudat ziarist de la Chişinău, Mihai Conţiu, un individ de pe la Focşani pripăşit la publicaţiile comuniste de pe malurile Bacului. Într-un articol din oficialul guvernamental Moldova suverană, Mihai Conţiu35 punea în discuţie, într-un context polemic îndreptat contra lui Vasile Şoimaru, tocmai lipsa scriitorilor basarabeni din Istoria manolesciană, explicând faptul prin aceea că d-l Manolescu ar fi înţeles că moldovenii aparţin altui spaţiu cultural şi altui stat. El respectă, altfel spus, în virtutea „corectitudinii politice”, vechile drepturi kominterniste ale fostei Uniuni Sovietice asupra Moldovei, a cărei limbă de stat se numeşte moldovenească, iar nu română. Or, în „subconştient”, Nicolae Manolescu a urmat angajamentul de a scrie doar despre scriitorii de limbă română! Mihai Conţiu dădea, astfel, o lecţie imbatabilă acelor autori basarabeni care atentează la moldovenismul patriei, susţinând că scriu româneşte, fiind gata să făptuiască o trădare, sprijinind Unirea cu patria-mamă!

Noroc că în „relectura atentă” a publicisticii eminesciene intervin şi pusee de protocronism, când scrie cu mâna dreaptă. De pildă, nu mai acuză pe poet de nazism, ca Bedros Horasangian (cel care asimila teoria muncii la Eminescu cu lozinca de pe frontispiciile lagărelor naziste, „Munca te face liber!”), ci concede că atitudinea poetului anticipă viziunea protestantă a lui Max Weber, „care pune etica muncii la baza capitalismului”36. De asemenea, îl vede solidar cu teoria maioresciană a „formelor fără fond”, preconizând nu eliminarea lor, ci umplerea acestora cu „fondul” potrivit.

Speriat însă de ce a scris mâna dreaptă, N. Manolescu o contrabalansează rapid cu cea stângă. E de acord cu Vasile G. Morţun că Eminescu „a scris fără convingere” (pentru o biată bucată de pâine, va adăuga, peste ani, Moses Rosen), cele mai multe idei ale sale fiind „simple prejudecăţi”37. Din această lipsă de „convingere”, el redevine „reacţionar”, se împotriveşte reformei învăţământului (stupefiant: atât revizorul şcolar, cât şi jurnalistul arată contrariul, n.n.); ca misogin îndârjit, s-a opus emancipării femeilor; în gândirea economică are „destule păreri comune şi greşite”; teoria „păturii superpuse” este oglinda antisemitismului şi rasismului său iremediabil. Probele şi le ia nu din articolele lui Eminescu, ci din afirmaţiile lui Caius Dobrescu, spre exemplu. Laudă observaţia acestuia că Eminescu ar fi părăsit concepţia europeană a spaţiul privat, însuşită la Cernăuţi şi la Viena, şi ar fi alunecat irecuperabil în „nostalgia purităţii etnice”, în antisemitism şi rasism38. Paseist şi naţionalist, bietul Eminescu s-a întors la M. Kogălniceanu şi la Simion Bărnuţiu, impulsionându-i şi pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Nae Ionescu, legionari, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran să urmeze aceeaşi cale nefastă39.

Apoi, speriat de ce a scris mâna stângă, Nicolae Manolescu se pomeneşte, ca în delir pretins hiperlucid, zicând, cum nu vă vine să credeţi: „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale”40. De-a dreptul spectaculos, dacă n-a fi tragic: degetul arătător al mâinii drepte manolesciene ţinteşte chipul politically correct din oglindă al d-lui Manolescu! Şi pentru a fi convingător, face o ultimă declaraţie de simpatie publicisticii, de astă dată prin intermediul Monicăi Spiridon care, în lucrarea Eminescu, proza jurnalistică, ne aducea la cunoştinţă că publicistica eminesciană trebuie abandonată sub raport conţinutistic şi apreciată, parţial, doar ca scriitură artistă. (Pe judecătorii publicisticii eminesciene nu-i interesează dacă poetul spune adevărul, şi-1 spune , ci dacă zisele ziaristului se conformează cu politically correct, cu propria ideologie, cu interesele lor de grup. Or, estetica acestui scris nu vine din aranjamentul calofil al cuvintelor în pagină, cum crede Monica Spiridon, ci din atingerea stării ontologice, cu acea superbă şi dramatică, în acelaşi timp, impersonalitate, care are chiar cruzimea adevărului!). Nicolae Manolescu este de acord şi cu teza fantezistă că publicistica lui Eminescu a fost ignorată timp de vreo optzeci de ani din pricina lui… Nicolae Iorga! Iată ce scrie Monica Spiridon, citată de criticul nostru: poetul canonizat de Maiorescu a fost, apoi, „canonizat emfatic de un istoric căuzaş şi militant care a inaugurat triumfător suita manipulărilor sale”. Iorga l-ar fi scos pe Eminescu din literatură şi l-ar fi împins în ideologie.

Curtea-i luminată! Luminată bine asupra ultimului demers din critica românească spre demolare a centrului canonic al literaturii române. N-ar fi fost nimic dacă istoricul critic ar fi semnalat doar inconsistentele stilistice din opera eminesciană, ştiindu-se prea bine că Eminescu însuşi era nemulţumit de forma chiar a poemelor publicate, el fiind un infatigabil perfecţionist. Dar ţinta nu e deloc doar aceasta. Pariind pe autoritatea publică a d-lui N. Manolescu, Şcoala Resentimentului speră să obţină „decapitarea monstrului”. Faptul nu ne poate mira, dacă ţinem seamă că aceeaşi Şcoală Resentimentară se străduieşte de ani buni să dărâme centrul canonic occidental. Harold Bloom arată că resentimentarii îl vor pe Shakespeare un scriitor „istoricizat”, precum comilitonii lor din România pe Eminescu, adaug. El face comparaţie cu alungarea platoniciană a poeţilor din cetate. Postmoderniştii trăiesc cu iluzia ideologizată că noi îi inventăm pe Shakespeare şi pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi. De aceea, critici anticanonici ca Eugen Negrici, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu şi atâţia alţii au iluzia că poţi face din Eminescu orice, chiar şi un biet scriitor „istoricizat”. Harold Bloom îl citează pe Emerson, una dintre pietrele de temelie ale canonului american: „Shakespeare este deasupra categoriei autorilor importanţi, cum este şi deasupra mulţimii. Înţelepciunea lui este de neimaginat, a celorlalţi se poate imagina. Un cititor experimentat poate pătrunde şi continua gândul platonic, dar nu şi pe cel shakespearian. Aici rămânem pe dinafară… Prin facultăţile sale creatoare, Shakespeare este unic”41. La fel, nu vom putea niciodată să continuăm gândul eminescian, pentru că el este mereu înaintea noastră şi poetul o ştia, recunoscând ceea ce pigmeii nu vor pricepe vreodată: „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinie, îngânându-1,/ Valurile, vânturile”. (Dintre sute de catarge). „Fără Shakespeare – ne avertizează Harold Bloom – nu avem canon, pentru că nu avem nici posibilitatea de a ne cunoaşte propriul sine, oricine am fi. Îi datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci şi o mare parte din capacitatea noastră cognitivă. Diferenţa dintre Shakespeare şi cei mai importanţi rivali ai lui este una şi de gen, dar şi una de grad, şi această dublă diferenţă defineşte realitatea şi necesitatea canonului. În absenţa canonului, încetăm să gândim. Putem vorbi în gol, la nesfârşit, despre înlocuirea standardelor estetice cu consideraţii etnice şi feministe, iar ţelurile sociale pot fi admirabile. Totuşi doar puterea se poate uni cu o altă putere, aşa cum Nietzsche susţinea mereu”42.

Asta fac şi criticii noştri care nu mai pot de grija centralităţii lui Eminescu în canonul românesc: emit „cuvinte goale” şi pun la cale, „feminist”, căci etnicismul nu mai este la modă, “standardele estetice”, ignorând esenţialul: că fără Eminescu nu avem canon românesc. Şi Eminescu a avut forţa să pună în ecuaţie Fiinţa în ipostază naţională fiindcă, aşa cum deja am arătat, a avut norocul, dar mai cu seamă forţa genială, să-1 pătrundă cel dintâi, la noi, pe Shakespeare ca axă a canonului occidental. Când Nicolae Manolescu trece, cu seninătate, pe lângă poema Cărţile, închinată lui Shakespeare, el nu poate decât să facă observaţia zadarnică şi dezarmantă că respectivul text ar atesta doar „familiarizarea cu opera marelui brit”43. (În realitate, pentru Eminescu, Shakespeare este nu „marele brit”, ci divinul brit, ceea ce vrea să spună cu totul altceva!) într-adevăr, Eminescu, anticipându-i pe Marin Sorescu din poema Shakespeare (1964) şi pe Bloom din cartea la care ne referim, face mai mult: vede în Shakespeare un Dumnezeu. Este chiar condiţia de a ocupa centralitatea în canon.


1 A se vedea demonstraţia în Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, col. „Eminesciana”.

2 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 112.

3 Ibidem, p. 363, 364.

4 Ibidem, p. 364.

5 John D. Caputo, op. cit., p. 188.

6 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.

7 Harold Bloom, op. cit., p. 231.

8 Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 286-323.

9 Cf. Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, trad. din franceză de Vasile Sporici, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999.

10 Nicolae Manolescu, Istoria…, pp. 377, 378.

11 C. Rădulescu-Motru, Cuvântare la comemorarea lui Mihai Eminescu (1939), în „Convorbiri literare”, an. LXX, nr. 6-9, iunie-septembrie 1939.

12 Harold Bloom, op. cit., p. 286.

13 Ibidem, p. 296.

14 Ibidem, p. 38.

15 Am redat strofa după Mihail Eminescu, Poesii, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, p. 175.

16 Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, p. 148.

17 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 390.

18 Adrian Voica, Versificaţia eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1997, col. „Eminesciana”.

FANTOMA LUI PATAPIEVICI bantuie "editura crestina" a drlui Pavel Chirila cu scarba pentru Eminescu si poporul roman: cand naivitatea devine altceva

Ce se face la Editura “Christiana” pe banii nationalistului luminat dr Pavel Chirila:

RECURS LA “CADAVRUL DIN DEBARA”

Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici…
Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi
(dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate…), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.
Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Iudei în Dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian. (…)
Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (…).

Răzvan CODRESCU
(ultimul text din cuprinsul volumului tiparit de Editura “Christiana” a nationalistului crestin dr Pavel Chirila)

Motto: “Domnule Profesor (*), ce parere aveti de Razvan Codrescu? Razvan Codrescu, care Razvan Codrescu?… Ala de la Puncte Cardinale… Aaa, ala… Un bou!”

“Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin.”
Razvan Codrescu Adolf Vasile Crivat

Ma gandesc ca daca un profesor universitar cu un IQ de Cartea Recordurilor il catalogheaza astfel pe Razvan Codrescu Adolf Vasile Crivat, atunci chiar asa e: un bou. Eu de ce i-as spune altfel? Poate, ca sa fiu, totusi, politicos, o sa-i spun asa: “domnul Bou”.
Domnul Bou se repede, normal, cu oistea-n gard, inchipuindu-si, in grandomania sa de balta, ca ultimul numar al revistei VEGHEA ar fi “oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul””. Nu, domnule Bou, inainte de a exista persoana ta pe lume anul acesta se implinesc 120 de ani de la uciderea romanului absolut si de aceea aparatorii credintei lui Eminescu i-au dedicat un numar intreg, pentru ca mai exista inca unii care isi propun sa-l omoare, de cate ori pot, si astazi. Si, pentru ca uciderea sa fie cat mai ritualica, asasinii platiti de azi s-au plasat, de ani buni, pe cuprinsul intregului spectru politic si cultural: unii sunt “de stanga”, altii sunt “de dreapta”. In fapt, simple “conserve” si “cartite” de doi bani; carpe kaghebiste, ca sa citez un clasic. Mai zice domnul Bou: “Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). “
Iata ca dupa ce si-a permis sa o jigneasca pe Maica Ecaterina cu apelativele “isterica” si “penibila”, Boul, pretinzand ca polemizeaza cu redactorul sef al revistei VEGHEA, Florian Palas, o face, de fapt, pe doamna Aspazia Otel Petrescu “stupida” si “ridicola”. Si, daca e sa amintim si titlul comentariului sau imund, si exemplul de curaj al temnitelor de femei, doamna Aspazia, este, de asemenea, de un “analfabetism isterizat”. Pentru ca, inainte ca Florian Palas sa observe, pe drept cuvant, faptul ca Razvan Codrescu, folosindu-se de podiumul sau de “ziarist crestin” de “dreapta”, scuipa pe memoria crestina a lui Eminescu, chiar doamna Aspazia il pune la punct, exemplar. In afara de a-i rosti numele – normal, cine i-l stie, de fapt? – articolul doamnei Aspazia este edificator asupra adevaratei sale blane, nu de lup si de catel jigarit, o zdreanta maidaneza pripasita la ros un os in curtea Fundatiei Noua Europa.
Da, stiu, sunt violent si fara maniere. Dar, oare, cand cei doi frati Petreus ai “dreptei” de cartier, epigonii marunti ai lui Plesu, il lustruiesc pe scatofagul de Patapievici, scos direct din haznaua lui Lenin, oare cum sunt “crestinii” nostri “rezonabili”?! Si da, cand e vorba de Eminescu e vorba de neamul romanesc si atunci devin cel mai “rau crestin” posibil si-mi pare rau ca nu suntem pe vremea lui Stefan ca sa le mai scurtez putin din nesimtire, eventual cu o sabie nu prea ascutita…
Eu unul, nu mai comentez. Dar sa o faca, din revista VEGHEA, doamna Aspazia Otel Petrescu, Maica Benedicta, Parintele Dosoftei de la Putna si Parintele Galeriu, Profesorul Univ Dr Nae Georgescu. In conceptia Boului, cu totii, niste “analfabeti isterizati” ca Eminescu e crestin-ortodox.

DIN VALUL CE NE BÂNTUIE

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară.
(…)
Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!
Aspazia OŢEL PETRESCU

EMINESCU, ÎNTRE CREDINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE

(…)
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.
Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-dedimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.
Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga

CREDINTA UNUI OM TINE DE VERTICALA

Doamne-ajuta!
Imi cer iertare ca revin la un subiect atins tangential, aflat in afara interesului principal al acestui grup de discutii. Dar a lasa un neadevar sa treaca drept adevar este o forma de minciuna. Iar departarea de la adevar este cauza profunda a multor pacate (inclusiv a avortului).Intr-un mesaj de acum cateva zile a fost comparata ortodoxia lui Hahnemann, cel care a pus bazele stiintifice ale homeopatiei, cu cea a lui Eminescu, ca argument facandu-se trimitere la articolul domnului Razvan Codrescu aflat la adresahttp://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/eminescu-i-cretinismul.html. In afara intelegerii ca soarta in vesnicie a lui Eminescu apartine judecatii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este ca”Eminescu n-a fost un credincios creştin”. Fara a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred ca acesta sufera de un viciu de fond: abordarea de tip scoalastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios in a spune ceva despre verticala. Ori credinta unui om tine de verticala.
Parintele Dosoftei, Sf Manastire Putna

LUMINĂ LINĂ

Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.
La anul 1870, marele nostru poet şi român Mihai Eminescu aduna tot sufletul neamului românesc la Putna, pentru a prăznui Mânăstirea şi locul de odihnă în lumină a lui Ştefan cel Mare. Şi noi astăzi suntem aici în inimă şi-n suflet, uniţi în pomenirea acestui simbol deopotrivă, al înţelepciuni neamului şi al unităţii neamului românesc. De asemenea, martorul atât de fidel al credinţei noastre strămoşeşti! Vor fi evocate atâtea dimensiuni ale activităţii sale creatoare.
Îngăduiţi-mi, ca poet, ca gânditor, ca patriot, îngăduiţi-mi în puţinul meu cuvânt să spun şi să evoc credinţa lui, mărturia Lui Hristos, Iisus domnul nostru. Ceea ce a spus Eminescu despre Iisus este unic în literatura noastră şi în literatura lumii. Jertfa Lui, suferinţa Lui, a înţeles-o Eminescu ca nimeni altul dintre poeţii şi literaţii lumii. Spune el: şi Buddha a vorbit de suferinţă, dar a gândit că trebuie să te eliberezi de ea. Şi Socrate a suferit, dar cu o conştiinţă civică; şi stoicii au suferit cu orgoliul lor. Dar Iisus singur a suferit pentru alţii, s-a jertfit pentru semenii lui ca om, ca Dumnezeu şi om, a suferit pentru lume şi sângele lui s-a vărsat pentru purificarea, pentru mântuirea lumii. Acesta este chipul cel mai înalt al suferinţei, şi astfel Iisus a transfigurat suferinţa prin cruce în înviere. De aceea Iisus este modelul nostru suprem, o spune Eminescu; modelul suprem al umanităţii, modelul care poate salva umanitatea. Să suferi pentru semenul tău, să ieşi din carceră, din închisoarea egoismului, egocentrismului tău, care duce la sfâşieri şi lupte. De aceea Eminescu este pentru noi martorul şi simbolul înţelepciunii neamului românesc din lumea literelor, artei, care astăzi luminează precum vedeţi pretutindeni, căci oamenii de cultură, elitele spirituale ale unui neam se întrunesc de o parte şi de alta a graniţelor pentru a descoperi calea concilierii pentru a transfigura patimile noastre, pentru a ne descoperi în această unitate sfântă, în credinţă, în adevăr şi-n dragoste. Eminescu ne-a învăţat aceasta. Eminescu ne-a învăţat să putem trăi laolaltă, diverse neamuri în dragostea Lui Hristos Iisus. În crucea lui Eminescu aşa cum se înfăţişează care prin cele două braţe, cel vertical, uneşte cerul cu pământul, ne uneşte cu Dumnezeu şi din unirea cu Dumnezeu, prin unirea divină, prin braţul orizontal îmbrăţişăm lumea. De aceea a zis un Părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare: Iisus Hristos a ales acest fel de moarte pe cruce pentru că este singurul fel prin care mori cu braţele întinse, deci îmbrăţişând lumea.
Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc.
Până în ultima clipă a vieţii lui a avut inima înălţată spre Dumnezeu, şi din lumina divină să răspândească lumina peste noi.
Alexandru Vlahuţă care l-a cercetat cu puţină vreme înainte de săvârşirea lui din viaţă ne-a lăsat acest catren, patru versuri ale lui Eminescu, mai puţin consemnate în istoria literaturii. Aşa invoca pe Dumnezeu, ca o confesiune ultimă.
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea doruri sfinte
Peste întunericu-mi vieţii,
Ai revărsat, Părinte!

Acest foc, acest aur, aceste daruri sfinte le răspândeşte, le revarsă, de la părintele ceresc prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt care l-a inspirat, le revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Facă Domnul ca lumina şi dragostea lui neîncetat să ne înalţe sufletele noastre în unitate, unitatea neamului, în credinţă, în adevăr şi în iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Acesta să fie cuvântul nostru de omagiu adus marelui poet al neamului, Mihai Eminescu, pentru care rugăm pe bunul Dumnezeu ca să-i înalţe de-a pururi sufletul lui nemuritor în el însuşi şi prin opera lui în lumina şi iubirea divină. Amin.
(Discurs rostit cu ocazia sfinţirii statuii lui Eminescu de la Ateneul Român, 24 martie 1990)
Pr. Prof. Constantin GALERIU

Combinare măiestrită unor lucruri n’esistente…

(…)Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !
Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.
N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.
Prof Univ Dr Nae Georgescu

EPIGONII

(…)
Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’esistente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarâna cea grea.
Ramâneti dara cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce faceati valul sa cânte, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dânsa suntem noi.
Mihai Eminescu

(*) Profesorul in cauza este un bun prieten al drului Chirila. N-ar strica sa-i asculte parerea…

Vezi si:

CONTROVERSA AIUD. Dr Emilia Corbu: De ce nu sunt de acord cu un centru de martirologie la Aiud. Cui i se va subordona si cine il va coordona? "Elita"?

DE CE NU SUNT DE ACORD CU UN CENTRU DE MARTIROLOGIE
LA AIUD


Răspunsul cel mai simplu este acela că nu este necesar din cel puţin două motive care ţin de: 1) finalitatea concretă a activităţii lui; 2) dezavantajele centralizării şi controlului asupra cercetării în sine.

1) Finalitatea concretă a activităţii lui. Ce atribuţii poate avea un astfel de Centru? Nu ştim bine, dar ne grăbim să îi punem piatra de temelie. In primul rând, presupun că, ar fi de ordin istoric. S-ar studia cui au aparţinut osemintele aflate în Râpa Robilor de la Aiud, ceea ce nu este rău, doar că acest lucru poate fi făcut de istorici de pe tot cuprinsul ţării, pe baza documentelor de arhivă. O parte din aceste date deja se cunosc. Cu un efort susţinut al câtorva istorici inimoşi de la Institutele de istorie deja existente şi vom avea lista completă a celor care au murit în închisoarea de la Aiud.
A doua parte a problemei şi anume identificarea antropologică a osemintelor, de a afla exact ale cui sunt, presupune studii de antropologie fizică. Ei bine, în România există zeci de necropole istorice întregi care nu sunt studiate antropologic deoarece nu avem suficienţi antropologi specializaţi în domeniu. Şi nu doar în România , ci aproape în toată Europa. Iar identificarea ADN este încă la început. Cu mari eforturi se fac identificări pentru morminte istorice importante. Şi rezultatele nu sunt grozave. Cu alte cuvinte, acest deziderat ştiinţific, va fi aproape de neatins pentru un centru care va fi finanţat fie de stat, fie de Biserică, deci cu fonduri foarte limitate.
A treia parte a problemei şi anume aceea a întocmirii hagiografiilor de rigoare este iarăşi o chestiune care poate fi rezolvată de istoricii Bisericii care pot trăi oriunde, nu doar la Aiud. De pildă, viaţa lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu poate fi studiată documentar doar la Bucureşti. Se uita însă că, hagiografii vaste sunt necesare doar pentru acei sfinţi sihaştri care, necunoscuţi de lume, lasă oseminte făcătoare de minuni. În astfel de condiţii, este obligaţia Bisericii să vadă în amănunt viaţa sfântului respectiv, pentru a stabili dacă ne aflăm în faţa unor moaşte sau nu. Problema este foarte delicata şi nu o dezvoltăm aici. Dar, pentru sfinţii din timpul prigoanelor, chiar şi în vechime, datele lor se stabileau pe baza proceselor verbale de condamnare şi nimic mai mult. Să nu confundăm sfinţii mucenici cu sfinţii sihaştri! Noi îi considerăm sfinţi pentru mărturia creştină dată în închisoare şi nu pentru viaţa lor din lume. Iar, când ne aflăm în faţa unui grup de martiri, nici nu se mai menţionează numele lor, ci numărul şi localitatea. De pildă, Sfinţii 40 de Mucenici din Nicomidia, prăznuiţi pe 9 martie.
Iarăşi, aflarea felului în care au fost martirizaţi nu importă prea mult în cazul de faţă. Am avea, cel mult, o confirmare a torturilor menţionate în toate memoriile deţinuţilor politici şi nimic mai mult, a hranei insuficiente şi deshidratării masive. Asta ne interesează pe noi la aceşti Sfinţi?
Dar, ceea ce nu ar intra deloc în sarcinile acestui Centru, deşi posibilitatea a fost vehiculată, ar fi aflarea criminalilor. De bine, de rău, îi ştim! Ba chiar, unii dintre ei trăiesc, obiecte de istorie. Însă nici un nume de torţionar nu este pomenit în Proloage. Centrul de Martirologie ar trebui să se ocupe doar de sfinţi, adică de subiecte de istorie, nu şi de instrumentele satanei, de obiectele de care pomeneam. Acestea cad în sarcina institutelor laice.

2) Dezavantajele centralizării cercetării. Un Centru de Martirologie serios ar fi o instituţie înfiinţată printr-o Hotărâre de Guvern, daca va fi naţional, de Consiliu Judeţean cu aprobări de la Comisiile de specialitate ale Ministerului Culturii dacă va fi judeţean. În cele din urmă se va afla în subordinea cuiva. Cui? Pentru că va avea atribuţii de cercetare istorică, antropologică, ştiinţifică cu alte cuvinte, va trebui să aibă angajaţi pe măsură. Cine va asigura salariile, deplasările pentru documentare, publicarea rezultatelor acestor cercetători? Cine va aviza proiectele lor? Pe ce criterii? Pentru ce să ne complicăm cu un astfel de Centru când există cercetători şi istorici cu experienţă la CNSAS, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul de Istorie, Patriarhia Română, Universităţi, muzee judeţene etc. Roadele unei structuri dispersate sunt mai bogate. Anul trecut în România au fost peste 300 de şantiere arheologice, dar, puţini ştiu că 75 % din cercetarea arheologică din România se desfăşoară în muzee, adică instituţii descentralizate şi doar 13 % în institute de arheologie, centralizate.
Opinia că acest Centru de martirologie va funcţiona în cadrul mănăstirii, ca parte a activităţii ei, este oarecum forţată. De când au ajuns mirenii să stabilească ce activitate trebuie să aibă o mănăstire? Eu ştiam că vieţuitorii de acolo trebuie să se ocupe cu rugăciunea, în primul rând. Şi chiar dacă vor dori să studieze vieţile sfinţilor, nu toţi au pregătirea profesională pentru aşa ceva. Deci, iarăşi, plasarea acestui Centru pe orbita mănăstirii ridică unele probleme.
De aceea, consider că la Aiud trebuie să se ridice doar o mănăstire. Călugării, care oricum vor consemna minunile petrecute acolo, pot face studii de rigoare cu privire la sfinţii martirizaţi în timpul comunismului, dar, mai ales, vor colabora cu cercetătorii creştini mireni de pe tot cuprinsul ţării şi care pot desfăşura proiecte de cercetare, pe unul sau mai mulţi ani, cu surse de finanţare diferite. Lucrările lor, avizate de o comisie de specialitate, pot intra în publicaţiile mănăstirii. Mănăstirea de la Aiud are nevoie doar de o reţea dispersată şi eficientă de cercetători, dacă va considera că cercetarea ştiinţifică a ceea ce se află acolo, este oportună. Dar, pentru aceasta, nu este nevoie să existe un Centru de Martirologie. Şi, credeţi-mă, nu vreau să se supere nimeni.
Dr. Emilia Corbu

Nota mea: Cu regret, trebuie sa constat ca lectura opinie istoricului dr Emilia Corbu naste de la sine o serie de intrebari legitime. Printre acestea: cui anume i se va subordona Centrul si, desigur, cine anume il va coordona?

Despre Dan Puric, de exemplu, actorul principal al luptei impotriva dorintei marilor duhovnici, Parintii Justin Parvu si Arsenie Papacioc, pentru o Manastire, aflam de abia acum, dupa ani de zile, ca face parte dintr-o structura elitista de tip masonic. Despre Razvan Codrescu, ce sa mai spunem? Profitand de naivitatea din ce in ce mai elastica a dlui dr Pavel Chirila, la editura care, teoretic, apartine dlui doctor, Christiana, a publicat din nou, sfidator, porcaria sinistra anti-romanesca despre “Oboseala de Eminescu” si asa zisul ne-crestinism al lui Eminescu. Iar despre servitorul lui de la Rost, Claudiu Tirziu, tot acum, in urma acestei controverse despre Aiud, aflam ca a cenzurat o ilustra istorica in filosofie, Isabela Vasiliu Scraba, pentru ca ii critica pe Andrei Plesu, Andrei Oisteanu-Oigenstein, Teodor Baconsky sau Vladimir Tismaneanu, cu totii ne-romani si anti-romani. Nu degeaba spunea Parintele Justin ca tortionarii de ieri vor sa-i distruga si azi pe detinutii politic si sa confiste ideea pentru care s-a murit la Aiud: anticomunismul genetic al romanilor, prin credinta lor in Iisus Hristos si mantuirea acestui neam. Asadar, dr Emilia Corbu ne pune pe ganduri…

Vezi si Dr Emilia Corbu despre Manastirea de la Aiud si Inaltii care nu sunt destul de Inalti VIDEO

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova