„Istoria critică“ a lui N. Manolescu
Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă
0. Premise
Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin printre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost probabil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă intimidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publicarea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau antologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt depăşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţional în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de funcţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omologare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intuiţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călinesciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspectivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemologice actualizate.
De aceea sunt convins că, dacă nu se accede la o abordare adusă la zi – în concordanţă cu nivelul criticii din alte părţi –, atunci orice iniţiativă postcălinesciană de acest fel devine inutilă şi chiar parazitară. În urmă cu circa 25 de ani, am avansat ideea că, după Călinescu, nu se mai poate scrie decât o istorie a literaturii române de la Călinescu încoace. Această idee mi-a fost preluată de Alex Ştefănescu, care şi-a început „istoria“ sa de la anul 1941, adică de acolo de unde o lăsase marele critic. Se subînţelege că a te angaja să rostogoleşti pietroiul sisific al acestei probe maxime presupune – dincolo de profesionism – o mare putere de muncă, onestitate critică şi un orgoliu nemăsurat. Până la urmă, chestiunea esenţială se referă, însă, la noutatea interpretărilor ca justificare reală a unui asemenea demers temerar şi la scala axiologică nouă pe care încerci să o propui. Dacă nu eşti în stare să te menţii măcar la înălţimea ştachetei hermeneutice ridicate de criticii contemporani şi rămâi sub nivelul mediu al acestora, înseamnă că rezultatul obţinut nu are nici o miză culturală, fiind doar o tentativă exotică de a marca momentul.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Manolescu părea să aducă acele minime argumente care să confirme o posibilă reuşită, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Aşa cum au sugerat şi alţi critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Sanda Cordoş, Alexandru Goldiş, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Buzera, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Şerban Axinte, Teodor Codreanu etc.), ne aflăm în faţa unui produs hibrid, ceva indecis între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă.
Cu toată stânjeneala de care sunt capabil, mă văd obligat să declar de la început inutilitatea „istoriei critice“ manolesciene, care îl plagiază nepermis pe Călinescu şi, după cum se va vedea – printr-un efect retro –, mai mult obscurizează lucrurile decât să le clarifice. După acest preambul, nu atât de optimizant pe cât aş fi dorit, în cele ce urmează voi încerca să semnalez cât mai succint în ce constă superfetaţia critică a acestei masive lucrări. […]
2.11. O ultimă concluzie
Orice istorie literară – făcută chiar şi de un neprofesionist ca N. Manolescu – trebuie să fie instructivă prin conţinut, dar şi proiectivă prin sugestiile hermeneutice şi axiologice oferite. Cum se poate vedea foarte bine la Călinescu, istoria literaturii române nu trebuie poluată în nici un caz prin aplicarea unei grile ideologice deformatoare. În monumentala sa ISTORIE, niciodată marele critic n-a recurs la adoptarea unor perspective extraliterare. Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români. El crede, probabil, cu o naivitate jalnic asumată, că, adoptând perspectiva est-etică a Monicăi Lovinescu, devine un critic mai original şi chiar mai actual. O perspectivă critică şi mai viciată, provenind din acelaşi exces de politizare, a adoptat – după cum se cunoaşte – şi E. Negrici în Literatura română sub comunism (2004).
Nu vreau să mai insist asupra acestor defectuoase abordări (periculos de obediente în raport cu unele slogane ideologice), care au avut – după cum s-a văzut – un efect negativ retro asupra receptării normale a întregii noastre literaturi. Ca să nu fiu acuzat de o idiosincrasie gratuită, mi se pare suficient ce-am spus până acum în acest prelungit excurs critic, unde am fost obligat să fiu cât mai tranşant. Dar tranşanţa judecăţii critice fără o argumentaţie serioasă nu ajunge. De aceea mă scuz pentru autocitarea prea abundentă la care am recurs ca să ilustrez numeroasele împrumuturi manolesciene din mine. Oricine e de bună credinţă va fi de acord că această replică la falsificările lui N. Manolescu era necesară. Pentru asta a trebuit să mă folosesc de argumente concrete şi excesul de citate a fost necesar pentru a-mi susţine propriile idei. Va decide cititorul onest dacă am exagerat sau nu.
În fine, e aproape banal să spun că N. Manolescu a făcut o eroare inadmisibilă publicând această istorie întârziată, plină de gafe interpretative enorme şi mustind de puroiul resentimentar al unui subiectivism deplorabil. Cu această ocazie neaşteptată s-a putut observa că aşa-zisa magistratură manolesciană a fost menţinută în mod artificial şi că în spatele autorităţii critice infailibile se ascundea multă impostură. Din păcate, criticul a pierdut, astfel, definitiv şi iremediabil, credibilitatea pe care şi-o agonisise cu greu în cele trei decenii neîntrerupte de corvoadă foiletonistică.
Din Marin Mincu – Polemos. Duelul cu/în idei, Editura Compania, Bucureşti, 2011
November 10th, 2011 
VR 
Toata lumea a aflat, in sfarsit, ceea ce Roncea.Ro a scris inca din martie, inclusiv intr-o sesizare catre Agentia Nationala de Integritate: si anume ca sex-ambasadorul Romaniei “de pe langa UNESCO” (titulatura oficiala, conform MAE) divorteaza de subalterna sa, Ioana, fosta secretar III, actualmente secretar II la aceeasi misiune de la Paris, cu care mai are si copil. Nimeni nu s-a invrednicit insa sa informeze poporul ce l-a apucat pe distinsul pensionabil MAE, la 72 de ani! Iata ce: de ceva vreme, dupa cum ne informeaza surse diplomatice, in cuibusorul de nebunii al ambasadorului nostru de la Paris – probabil inspirat de exemplul calauzitor si bine umezitor al diplologului-Jacuzzi – s-a ajuns la un adevarat menage a trois, in sensul ca atat sotia (cu copilul) cat si amanta, se calca pe picioare in rezidenta pariziana inchiriata din banii aceluiasi popor pentru numai 5000 de euro (conform MAE), plus cheltuielile de intretinere si reprezentanta. Ne intrebam, fireste, cum va face fata exa, biata secretar II, cand va trebui sa o prezinte pe noua, pe la receptiile oficiale ale UNESCO? N-ar fi mai bine ca MAE, SIE si Presedintia Romaniei sa-l cheme pe de-acum din nou foarte ocupatul posibil proapat reinsuratel acasa, sa aiba grija de amanta, dar pe banii lui, nu ai nostri!? Dar cine este, totusi, misterioasa amanta? Pai, conform acelorasi surse diplomatice, nimeni alta decat Irina Horea, literata si, de-acum, super-aferata si parizerata.
Posted in 
Tags: 
