Posts Tagged ‘atac la eminescu’

Cârdăşia anticreştinilor de rit new-age-ist: Monica Macovei – Gabriel Liiceanu – Andrei Pleşu – Mihai Neamţu – Claudiu Târziu – Dan Puric

Revista-22 cu Plesu si Macovei pe prima paginaO alăturare de nume ciudată? Nici pe departe!  Haideţi să developăm filmul:

Monica Macovei, personaj para-politic convertit de la comunism la greco-catolicism, a ieşit azi la Timişoara şi a decretat că religia trebuie eliminată din şcoli. Şi înlocuită cu “Istoria religiilor” 1. Pentru cei care-i cunosc activitate de peste doua decenii nu-i nici o mirare. Doamna Macovei aka Mandela de Dâmboviţa este şi membră de onoare şi fondatoare a asociaţiei homosexualilor din România 2. Conform propagandei Accept de pe Wikipedia, fără ea şi Traian Băsescu poate nu am fi avut azi exhibiţionismul anual al homosexualilor, lesbienelor, transexualilor şi trisexualilor de pe străzile Bucureştiului 3.

Doamna Macovei este susţinută, cu ardoare, am putea spune, de Gabriel Liiceanu, colegul ei de GDS 4. Domnul Gabriel Liiceanu s-a exprimat similar privind religia cu doamna Monica Macovei, la o relativ recentă “dezbatere” de la GDS, în fapt o punere la zid publică a Bisericii Ortodoxe Române, executată în cel mai pur stil stalinist anticreştin 5.

Tovarăşul domnului Liiceanu, Andrei Pleşu, care s-a evidenţiat la rândul său şi ca un apărător al homosexualilor, trivializând în stil elevat miştocăresc credinţa ortodoxă 6, are aceeasi părere cu Monica Macovei şi Gabriel Liiceanu, militând mai pe faţă mai pe din dos pentru înlocuirea orelor de religie cu o nouă materie, de “Istoria religiilor” 7.

Domnul Andrei Pleşu este, de altfel, “director-fondator” al unui fantomatic Institut de Istorie al Religiilor 8, creat prin trafic de influenţă perfectat de Andrei Oişteanu, nepotul lui Leonte Răutu 9, la Traian Băsescu şi Emil Boc, cel din urmă solicitând Academiei să îl plaseze sub umbrela sa, oferind şi o filă de buget pentru a reteza obiecţiile întemeiate ale forului academicienilor. Acesta este cadrul “academic” care va da “linile directoare” ale cursului şi manualului de “Istorie a religiilor” de care vorbeşte doamna Mandela Macovei.

Mergem mai departe?

Doamna Macovei s-a bucurat încă de dinainte de a închide gura, în timp ce-şi anunţa candidatura la prezidenţiale, de “sprijinul neprecupeţit” al aşa zisului Partid “Noua Republică” al lui Mihai Neamţu, emulul lui Andrei Pleşu, totodată coordonator al volumului omagial “In Honorem Andrei Pleşu” 10. De altfel, domnişorul Mihai Neamţu este şi fost bursier al Colegiului “Noua Europă”, unde stă drept rector Andrei Pleşu 11. Prin guriţa lui Neamţu, formaţiunea de lift a  fost “primul partid care susţine candidatura Monicăi Macovei” 12.

Mihai Neamţu a fost susţinut la alegerile europarlamentare, cu elan proletar am putea spune, de un băiat agitat din Bacău 13, despre care n-am mai scris demult nimic având în vedere dimensiunile lui liliputainesti, pe numele lui Claudiu Târziu, fratele mai cunoscutului ziarist Tiberiu Lovin. În ciuda acestui sprijin preţios – care se pretindea a fi dintr-o zonă “creştină”, “ortodoxa”, “de dreapta”, dar care ţintea de fapt fragmentarea acestui electorat şi erodarea unui candidat susţinut de familiile tradiţionale româneşti 14  – dar şi a votului asigurat de membrii cultului penticostal prin primarul Aradului, Gheorghe Falcă 15, o rudă a lui Mihai Neamţu, Partidul “Noua Republică”, lansat cu fast de Monica Macovei şi Mihai Răzvan Ungureanu 16, a reuşit să ia fabulosul scor de 0,27%.

Mihai Neamţu a fost colaborator al fostei publicaţii sporadice a lui Claudiu Târziu, revista “Rost”, fiind lansat în spaţiu la “Puncte cardinale” 17, defuncta gazetă condusă de şeful lui Claudiu Târziu, Răzvan Codrescu, pe numele său adevărat Crivăţ Vasile Adolf Marian. Despre Răzvan Codrescu, domnul Andrei Pleşu a afirmat că este singurul partener de dialog din zona “dreptei” extreme cu care ar putea întreţine o conversaţie. Atât Răzvan Codrescu cât şi Claudiu Târziu s-au evidenţiat prin adularea intelectuanalilor “Dilemei Vechi”, în frunte cu Horia Roman Patapievici 18. Pe linia “Dilemei” lui Pleşu, cei doi Pat şi Pataşon autoproclamaţi drept “nationalişti creştini rezonabili” l-au denigrat, şi ei, pe Eminescu, după cum i-a dus mintea şi sufletul atrofiat: atacându-i credinţa. 19.

Ca să închidem cercul new-age-iştilor de tip “Formula As”, organul angajator al lui Claudiu Târziu, conchidem prin a afirma ceea ce se ştie, şi anume că Claudiu Târziu s-a remarcat atât prin susţinerea susţinătorului anticreştinei Monica Macovei, recte Mihai Neamţu, cât şi, în egală măsură şi mai mult decât atât, a domnului Dan Puric 20, îndrăgitul (am scris bine?) “mim al ortodoxiei”, despre care nu are rost să mai adaug nimic, cazul său de fost informator nemărturist al Securităţii fiind destul de cunoscut 21.

Domnul Dan Puric, care – o spun cu toată sinceritatea -, trebuie iertat pentru păcatele tinereţii, este un actor pe care l-am respectat, mai ales că provenea din acelaşi mediu ca şi mine. În plus, mulţi dintre tinerii cu care lucra îmi erau prieteni, ceea ce ma făcea inerent să fiu părtăş la viaţa lor de zi cu zi noapte de noapte. Desigur, nu mi-a plăcut când, înainte de manifestarea de ziua lui Eminescu pe care am organizat-o la Centrul de Geopolitică al Universităţii Bucureşti, unde a acceptat (fără a o onora apoi) invitaţia de a conferenţia, a afirmat în faţa colegilor mei de la ziarul Ziua – referitor la atacurile din zona “dreptei” la Eminescu şi credinţa sa – că Claudiu Târziu şi Răzvan Codrescu “sunt nişte idioţi patentaţi” 22. Pe atunci nu credeam acest lucru decât despre unul dintre ei… Dar ce-a fost a fost. Ziceam că conchid: Claudiu Târziu aşadar, “creştin înfocat” dar “rezonabil”, este “slugă la doi stăpâni”: Mihai Neamţu – primul susţinător din ţară al anticreştinei prohomosexuale Monica Macovei – şi la Dan Puric.

Dan Puric şi-a anunţat tot în această perioadă nu susţinerea ci apartenenţa la “mişcarea” 23 condusă de domnul Calin Georgescu, preşedintele Clubului de la Roma pe Europa 24.

Cam atât am avut de spus.

 

Note:

1. Monica Macovei: “Religia nu are ce căuta în școli, ci istoria religiilor ar trebui să fie introdusă. Lasă copilul să-și aleagă singur religia și dă-i istoria religiilor, care reprezintă de fapt istoria umanității, e multă cultură generală acolo”. – Pressalert; Activenews din 12.09.2014.

Ideea a fost suţinută în trecut atât de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR)  (vedeti DOC – Informatii suplimentare privind predarea religiei in scoli – Asur) cât şi de funestul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, în proiectul său de “reformare” a învăţământului, unde, la punctul 3 al capitolului 17 din Legea Educaţiei, se stipula că, “la cerere, în locul orei de religie, elevii pot urma cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar” .

2. Biografie Agerpres din 29.05.2014; Articolul “Ce face Monica Macovei cand se plictiseste?” de Maria Petraşcu – Ziare.ro din 31.05.2011, care oferă şi numărul actului de înregistrare a asociaţiei homosexualilor, lesbienelor, transexualilor şi trisexualilor Accept, disponibil la arhiva Judecătoriei Sector 2: 6727/25.10.1996

3. Propaganda Accept de pe Wikipedia: “În mai 2005, ACCEPT a organizat al doilea festival GayFest, care a inclus o paradă de mândrie (pride parade) prin străzile Bucureștiului. Deși această paradă a fost aproape blocată de primarul Bucureștiului, Adriean Videanu, festivalul a continuat, după ce Traian Băsescu și Monica Macovei au intervenit în favoarea grupării ACCEPT. În 2006, a doua paradă GayFest a avut ca temă campania pentru legalizarea uniunilor între persoane de același sex (căsătorie sau uniune civilă/parteneriat înregistrat).” Etc…

4. G. Liiceanu – “Manifest pentru Monica Macovei”, Contributors din 7.09.2014, sintetizat de Politica ta in articolul “Cum a trădat Gabriel Liiceanu nobilele idealuri ale băsismului”, în care sunt oferite citatele următoare:

  • “…eu votez „cu ochii închiși” candidatul ale cărui valori, expuse într-un program politic, coincid cu ale mele. (…) Cred că nu am avut decât o singură dată în acest sfert de secol un asemenea candidat. Și mai cred că acum îl avem a doua oară…”
  • “…poate că minunea nu se întâmplă în imediat, dar voturile (nu puține) pe care le va obține Monica Macovei, vor face cu putință apariția unui partid care, în alegerile parlamentare din 2016, va schimba harta politică a țării și a parlamentului“;

De asemenea, citatul dlui Liiceanu oferit de AM Press la 22.08.2014 în articolul “Greu tupeu de fariseu. Liiceanu, şeful campaniei electorale a Monicăi Macovei”:

  • “In ultimii 25 de ani exista o singura persoana in Romania care s-a ocupat de educatie si va face asta in continuare. Aceasta persoana este Monica Macovei!”

5. Vedeţi discursul anticreştin al lui G. Liiceanu, cu puternice note antiortodoxe, la Hotnews, 13.06.2014, şi suplimentul special al revistei “22” a Grupului pentru Dialog Social, “Religia în spațiul public și în învăţământul şcolar“, din 17.06.2014. Reţinem cu umor că cunoscutul filosof crede că la ortodocşi există un post de… 60 de zile. Şi acest om vrea să se ocupe de Religia în scoli…

În cadrul “dezbaterii”, moderata de subalternul lui A. Pleşu de la “Institutul de Istoria Religiilor”, Eugen Ciurtin, de confesiune incertă, şi de Andrei Oişteanu, de confesiune mozaică şi membru în conducerea aceluiaşi “Institut”, se oferă şi cheia unei “educaţii religioase cuviincioase”, printr-un citat din “maestrul” Andrei Pleşu: “Bi­ne condusă, ea [educaţia religioasă] nu poate decât să con­so­lideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei. Ce e rău şi urât în marile texte sacre ale lumii? Ce tip de anes­tezie intelectuală te poate face să priveşti chiorâş spre Upanişade şi spre Coran, spre Canonul Buddhist şi spre Bi­blie?”. Adică teza susţinută de Monica Macovei la Timişoara.

6. Andrei Pleşu: “Distribuţia – proporţională – a măsurilor punitive se poate rezolva aproape birocratic, la nivel de „experţi”, extraşi, eventual, dintre capii bisericii…Ca de pildă acum, pe malurile Dunării: travestit austriac victorios în nord, la Copenhaga – ergo ploi devastatoare în sud. Homosexuali euforici (preponderent în vestul neortodox) – ergo 50 de morţi în Serbia. E la mintea cocoşului.” Extras din “Teologia „penală“”, articol apărut pe blogul filosofului de la Adevarul, 26.05.2014. Articolul a primit două replici ortodoxe de la Doxologia si Politica.

7. Cadrul “ideologic” în care se vor forma viitorii profesori de “Istoria religiilor” este asigurat tot de Andrei Pleşu, prin “primul masterat de Studii Religioase din România”. Detalii EvZ şi Roncea.Ro, 3.04.2013

8. Institutul de Istoria Religiilor, unde îi găsim pe aceiaşi membri GDS care dezbat de zor Religia în şcoli, Eugen Ciurtin, ca cercetător gradul II si pe Andrei Oişteanu ca cercetător gradul III

9. Wikipedia despre Leonte Rautu (Lev Oigenstein)

10. Despre “In Honorem Andrei Pleşu” – “Cultura admiraţiei”, Revista “22” a GDS, 21.02.2013

11. “Cercetător” (2005-2006) şi “oaspete al rectorului” (in dormitor?) (2006-2007) – Biografie romanţată pe Wikipedia

12.”Noua Republică,primul partid care susține candidatura Monicăi Macovei” – Pagina de Politică, 23.07.2014

13. “Votez. Votez PNR!”, de Claudiu Târziu, De ce susţin Noua Republică şi articole pur propagandiste şi total opuse unui moment de sinceritate din 2011 al aceluiaşi autor, când afirma: “Apariţia unui grupuscul numit „Noua Republică”, sub conducerea lui Mihail Neamţu, nu merită comentată, în mod normal. Însă, agitaţia propagandistică din jurul acestei mici falange revoluţionare (cu voie de la poliţie) i-a împins pe cîţiva prieteni de idei să-mi ceară opinia în legătură cu NR. Şi-atunci, o spun: Se vede cu ochiul liber că NR nu e decît o afacere pedelistă (ca şi asociaţia Blogary, aşa-zisa Mişcare Populară ş.a.), menită să încerce recuperarea, sub alte măşti dar pentru aceeaşi gaşcă, a unei părţi din capitalul electoral pierdut de PDL. Părerea mea este că NR n-are şanse. În primul rînd pentru că mesajul ei nu se deosebeşte fundamental de cel al PDL şi al lui Traian Băsescu, ba şi susţine aşa numita „doctrină Băsescu”. (…)  În al doilea rînd pentru că oamenii care au organizat-o, în frunte cu Neamţu, nu sînt credibili, ca unii care pînă mai ieri au fost în slujba statului sub guvernarea PDL (de altfel, liderul NR nu e liber să critice puterea cu adevărat) şi mai au şi alte tinichele de coadă. În al treilea rînd pentru că suferă de „internită” – adică se rostogoleşte promiţător pe internet (i-auzi, ca bulgărele de zăpadă!) pentru a deveni praf şi pulbere în viaţa reală. (…) Una peste alta, nu cred că NR va păcăli prea multă lume că este adevărata „Dreaptă” politică, pe care o aşteaptă cam de mult o parte dintre români. Printre sloganurile mobilizatoare şi declaraţiile de principii se vede urzeala neoconservatoare. (…) Vom continua să ne amăgim (sau nu) cu surogate ale Dreptei – un fel de „dreapta stîngii”, cum bine spune dl Răzvan Codrescu –, cu rezultate nenorocite precum cele din guvernările CDR, ADA, PNL-PSD şi PDL & Co.” Cel mai nou chip al „dreptei stîngii”: Noua Republică, 17.10.2011

14. Postarea “De ce “Rost” nu susţine candidatura lui Iulian Capsali”, pe blogul Rost şi pe blogul Claudiu Târziu, 10.05.2014

15. Articolul “Ucenicii pocăiți. Mihail Neamțu și MRU se folosesc de banii și de influența penticostalilor, pentru a ajunge în Parlament”, ZiuaNews, 31.10.2012

16. Afisul Congresului “Noii Republici”, de la 23.06.2012, cu Neamtu, Ungureanu, Papahagi, Paleologu si Macovei pe post de “matroana”, prezentat de Antideontologul

17. “Deliciul impostatiei. Iulian Capsali despre Mihail Neamtu, tuterul lui Volodea Tismaneanu. Articol din 2008”BadPolitics, 10.10.2012

18. “Falsa elegie despre Eminescu” o corecţie la opinia lui H.R. Patapievici de Corneliu Florea, Ianuarie 2007;  “Autopsia unor alegeri” – România îngenuncheatã. Mircea Platon, 11.12.2009, H.-R. Patapievici: Marxiştii merită dispreţuiţi, blogul lui Claudiu Târziu, 24.02.2009; Blogul lui Răzvan Codrescu: “Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate…), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.” – 26.06.2009

19.  Răzvan Codrescu:  “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin” – “Eminescu şi creştinismul” (2009)

Profesorul Nae Georgescu răspunde acestui atac al cuplului Târziu-Codrescu la Eminescu:

“(…) Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !

Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.

N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.” – Extras din Veghea (An II, Nr 3, 2009) şi din cartea profesorului, “Boala şi moartea lui Eminescu”.

20. http://c-tarziu.blogspot.ro/search/label/Dan%20Puric

21. “In baza Notei de Constatare DI/I/1305 din data de 10.05.2010, intocmita de Directia de Specialitate din cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, in care se regasesc urmatoarele elemente: domnul PURIC Liviu Dan este titular al dosarului fond retea nr. R 64665 (cota CNSAS). Domnia sa a fost recrutat “in scopul supravegherii informative a elevilor din cadrul Liceului de Arte Plastice N. Tonitza”; la data de 15.03.1976 a semnat un “Angajament” atribuindu-i-se numele conspirativ “CRISTIAN”. Directia de Specialitate nu a identificat informatii transmise Securitatii de catre domnul PURIC Liviu Dan.” – Adeverinta CNSAS 1520/30.08.2012 – Documentul AICI

Ulterior, potrivit Realitatea TV, au apărut şi informările: “Într-o notă din 20 martie 1976, Puric primea şi o parolă cu care era abordat de Securitate: „Prietenul tău Cristian îţi transmite salutări şi te roagă să-l ajuţi cu problema unor schiţe”.  La sfârşitul anului 1977, documentele Securităţii susţin că „în cursul anului 1977 a cules informaţii referitoare la starea de spirit din rândul elevilor, precum şi despre anumiţi elevi care întreţin relaţii cu cetăţenii străini ori vizitează bibliotecile ambasadelor străine concretizate în două note informative”.” – “Dan Puric. Povestea unei NECOLABORĂRI cu Securitatea. Recrutat, dar nu a făcut poliţie politică” – Realitatea.net, 9.05.2013

22: Surse relativ credibile: propriile mele urechi 🙂

23. Lansarea “Mişcării “Motivaţia: Romania” – Dezvoltare, Durabilitate, Sustenabilitate” (MMRDDS), 15.08.2014 – Anomismia şi Activenews (unde puteti vedea şi afişul şi “trailerul” promo al “mişcării”)

24. Despre Călin Georgescu pe site-ul Clubului de la Roma: http://www.clubofrome.org/?p=748

 

EUGEN SIMION a trebuit sa vorbeasca direct cu Vantu pentru a-i apara pe Eminescu si Noica de hienele "culturale" ale lui Plesu de la Cotidianul

Eugen Simion: Visul lui Noica este trimis la DNA
16 Iul 2009 – Cotidianul

„Doresc să răspund, în virtutea legilor în vigoare, învinuirilor pe care Cotidianul mi le aduce prin articolul Eugen Simion merge cu Eminescu la DNA“, precizează academicianul.

Eugen Simion consideră că „CD-urile care însoţesc ediţia de facsimile sunt doar nişte «martori»“Din acest articol aflu că am fost denunţat la „Direcţia Naţională Anticorupţiei“ pentru vina de a fi cheltuit „o grămadă de bani“ (peste două milioane de dolari) pentru un proiect, dacă nu totalmente inutil, cel puţin – aşa cum precizează ziarul d.voastră pe pagina întâi – „cu utilitate limitată“. Este vorba de publicarea în facsimil a celor 14.000 de pagini rămase de la Eminescu şi donate de Maiorescu la începutul secolului al XX-lea Bibliotecii Academiei Române. Academia Română a publicat, într-adevăr, în facsimil aceste pagini deteriorate de timp, în ideea de a le conserva şi de a le pune la dispoziţia cercetătorilor într-o copie performantă, reluând un proiect iniţiat cu 30-40 de ani în urmă de C-tin Noica.

Tipărirea, precedată de o operaţie dificilă de scanare şi „restaurare“ a manuscriselor, a început în 2004 şi s-a încheiat cu o lună în urmă (15 iunie 2009).

Rolul meu în acest proiect de interes naţional pentru cultura română a fost acela de coordonator… Reuşind să-l ducem până la capăt (prin contribuţie esenţială a graficianului Mircia Dumitrescu, profesor la Institutul de Arte Plastice, şi a dnei Gabriela Dumitrescu, cercetătoare la Biblioteca Academiei Române), n-am aşteptat, se înţelege, răsplata jertfei patriotice, nu m-am aşteptat, trebuie să recunosc, nici să fiu injuriat, defăimat şi, în cele din urmă, denunţat la DNA, pentru că, tipărind caietele eminesciene, aş fi adus daune mari bugetului naţional. Nu ştiu în ce măsură pot îndrepta această injustiţie ce mi se aduce, dar doresc să fac următoarele precizări:

Ziarul d.voastră, dând crezare denunţului penal scris de un oarecare om de afaceri din Timişoara, comunică publicului românesc că am cheltuit „peste două milioane de dolari“ cu facsimilarea acestor manuscrise. Fals. Interesându-mă la serviciile de contabilitate ale Academiei Române şi la Monitorul Oficial (care a tipărit aceste facsimile), am aflat că toate cele 14.000 de pagini, strânse în 35 de volume (tiraj 750 de exemplare pentru fiecare volum), au costat 608.208 euro la cursul de azi, ceea ce înseamnă aproximativ 935.000 dolari. Între cele „peste două milioane de dolari“ pe care le citează autorul articolului din zvon public şi suma reală cheltuită şi înregistrată ca atare de Monitorul Oficial este o diferenţă pe care vă rog să o determinaţi d.voastră.

Denunţul penal al omului de afaceri din Timişoara, membru al Partidului Naţional Liberal (cum aflu din Cotidianul), precizează că „numitul Eugen Simion a coordonat, condus şi administrat“ acest proiect. Autoarea articolului din Cotidianul reia această informaţie şi îi dă o conotaţie evident negativă pentru mine. Răspuns: am iniţiat şi am coordonat ştiinţific, recunosc, acest proiect, dar de administrat l-au administrat serviciile financiare competente ale Academiei Române, ale Editurii Academiei Române (pentru volumele II-VI), contabilitatea Bibliotecii Academiei Române. Şi, în urma controalelor făcute de Curtea de Conturi, s-a dovedit că „administrarea“ a fost corectă.

Pentru cei care cred că m-am îmbogăţit în urma acestui proiect, cum lasă să se înţeleagă denunţătorul meu, vreau să precizez, dezamăgindu-i, că „numitul Eugen Simion“, coordonatorul ediţiei de facsimile, n-a încasat nici un leu. Credeam că acest fapt se înţelege de la sine. Observ că nu. Cotidianul nu ezită să reproducă propoziţiile aberante ale omului de afaceri de la Timişoara despre „hoţi neprinşi (care rămân) negustori cinstiţi“.

Tot din ziarul d.voastră aflu că un colaborator al „Dilemei Vechi“, dnul C-tin Vică, crede că CD-urile care însoţesc cele 35 de volume de – facsimil ale manuscriselor lui Eminescu – „moarte din start“ pentru că, zice el, sunt nefuncţionale şi ilizibile – au costat 2,41 milioane dolari. În consecinţă, consideră că ediţia electronică a Academiei Române constituie „o glumă proastă pe bani publici“. Îmi dau seama că dl Constantin Vică face o confuzie cruntă. CD-urile care însoţesc ediţia de facsimile nu constituie o ediţie electronică, sunt doar nişte „martori“ pentru cei care vor să confrunte paginile „restaurate“ din facsimile, cu manuscrisele lui Eminescu, aşa cum arată ele după aproape 150 de ani… Costul unui CD este de aproximativ 3 euro şi toate costurile intră în suma anunţată… Comparaţia cu ediţia electronică a manuscriselor lui Nietzsche este fără rost. Vorbim de lucruri diferite…

Rămâne în discuţie utilitatea sau inutilitatea acestui proiect. Ioana Bot, citată ca specialist eminescolog şi martor de omul de afaceri din Timişoara în denunţul penal, este de părere (în „Dilema Veche“) că valoarea facsimilelor este egală cu aceea a fotografiilor făcute la nunţi, botezuri şi înmormântări. Este punctul ei de vedere şi sper ca istoria să-l înregistreze ca atare. Am discutat în altă parte această opinie, după mine, surprinzătoare (ca să nu zic aberantă) pentru un om de cultură, dar nu este locul să aduc, aici, argumente noi pentru a o respinge… Mă mulţumesc să citez doar câteva propoziţii din Constantin Noica privitoare la această problemă: „De peste o jumătate de veac s-a pus problema unei statui Eminescu pe gustul tuturor. Nu s-a putut face. S-a pus problema, la Universitate, a unei catedre Eminescu.

Nu s-a putut face. S-a pus problema unui anuar Eminescu sau a unei reviste, care să publice ineditele poetului şi comentarii asupră-i. Nu s-a putut face. (…) Este în schimb ceva care se poate face, care trebuie făcut şi care interesează mai mult decât o statuie, o catedră, un anuar, ceva care echivalează cu operele complete: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu“. Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sunt cele 44 de caiete ale lui Eminescu. Şi tot el: „Aici este un laborator, dacă vreţi, este subsolul geniului lui, dacă vreţi, este haosul germinativ“. De aceeaşi părere era şi G. Călinescu înainte ca filosoful Constantin Noica să se lupte timp de aproximativ 10 ani pentru realizarea acestui proiect. Iată ce spune marele critic: „Nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai“.

Mai trebuie să spun că cele 35 de volume se distribuie gratuit, printr-o decizie a conducerii Academiei Române, marilor biblioteci publice (judeţene, academice, universitare). Multe au venit să le ridice, altele aşteaptă să le trimită Academia Română. Academia nu poate face acest lucru pentru că expedierea volumelor costă enorm. Aşa că aşteaptă în continuare pe cei interesaţi să vadă şi să cerceteze aceste manuscrise într-o haină nouă. Manuscrisele propriu-zise nu mai pot fi consultate de nimeni. Gradul lor de vulnerabilitate este mare… Este şi raţiunea pentru care Constantin Noica a început în anii ’60-’70 bătălia pentru facsimilarea acestor caiete. N-a reuşit, cum se ştie. Am crezut că putem duce noi acest proiect la capăt şi, când aveam sentimentul că am reuşit, constat că am săvârşit, cum s-a văzut, o gravă, impardonabilă culpă… Visul lui Noica este trimis, dar, la DNA, de o filoloagă de la Cluj şi de un tânăr om de afaceri din Timişoara, justiţiar şi liberal, îngrijorat că risipim banii statului cu aceste „inutile“ hârtii…

N-aş fi răspuns, domnule director, la toate aceste false informaţii, inadvertenţe, insinuări de tot felul, dacă ziarul pe care-l conduceţi nu le-ar fi preluat, amplificat şi comentat tendenţios, fără să verifice exactitatea lor, aducându-mi astfel grave prejudicii morale şi intelectuale. Dacă aş fi om bogat, aş lua „gluma proastă“ în serios şi v-aş da în judecată, cerându-vă ca daune materiale şi morale suma de 2,41 milioane de dolari pe care domnul Vică, doamna Bot, împreună cu redactoarea dumneavoastră Matzal, consideră că am cheltuit-o degeaba din bugetul statului, dar cum nu sunt, aştept de la dumneavoastră scuze publice pentru injustiţia pe care mi-o faceţi difuzând fără să verificaţi astfel de vorbe defăimătoare. Nu mai pun la socoteală faptul că, preluând ideea „inutilităţii“ facsimilelor eminesciene, vă asumaţi, vreţi, nu vreţi, o idee, îngăduiţi-mi să vă spun, aculturală, ca să nu-i zic astfel.

Eugen SIMION

DESPARTIREA APELOR PRIN NEDESPARTIREA DE EMINESCU

Dacă regimul comunist de ocupaţie străină a României a interzis modelele exemplare şi marile opere ale culturii române, pseudoelitele intelectuale care domină instituţiile culturale după revoluţia din decembrie ’89 au adoptat ca direcţie strategică demitizarea acestor valori. Negarea, etichetarea, băşcălia, zeflemeaua, ironia de prost gust au fost principalele instrumente folosite. Obiectivul acestora este pierderea încrederii în sine a poporului român.
Nu este nimic nou sub soare. “Alte măşti, aceeaşi piesă”, spune Eminescu. Ar trebui să ne aducem aminte că un obiectiv de căpătâi al Societăţii Matei Basarab, o societate secretă gândită de Eminescu pentru ca să fie “pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc”, era încurajarea şi lăudarea celui slab pentru a deveni bun.
Atacurile împotriva lui Eminescu au vizat desfiinţarea lui ca model şi ca simbol. În cadrul publicaţiei noastre veţi găsi decriptate câteva din direcţiile de atac îndreptate împotriva Românului Absolut, aşa cum îi spunea Petre Ţuţea. Ne-am concentrat pe direcţia care vizează negarea credinţei lui Eminescu.
Şirul sectei detractorilor lui Eminescu începe cu profesorul de teologie Alexandru Grama, de la Blaj, care execută primul atac împotriva lui Eminescu, chipurile, în numele creştinismului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, criticul literar Pompiliu Constantinescu face şi el o apreciere că Eminescu “nu este un poet creştin”, iar mai deunăzi, jurnalistul Răzvan Codrescu a publicat în revista Rost (aflată sub direcţia lui Claudiu Târziu) şi în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă (coordonat de Dan Stanca), un articol mistificator, intitulat Creştinismul lui Eminescu, în care concluzionează şi el că “Eminescu n-a fost un credincios creştin”, având mai degrabă „o religiozitate fără religie”.
Să facem o trecere în revistă a câtorva din “argumentele” invocate în articolul Creştinismul lui Eminescu de noul detractor al lui Eminescu, oripilat de “supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale” (de altfel, în articolul vizat denunţă un programatic “creştinism eminescian”): – “A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei.” (este opţiunea revistei Rost şi a autorului articolului nerespectarea normele Academiei Române cu privire la scrierea cu “â” şi “sunt” – n.n.)
– “El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, «o religiozitate fără religie», explicabilă mai ales prin contextul romantic.”
– “Nu rareori întîlnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de recuzita magico-mitologică.”
– “Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tratată mai mult la modul speculativ.”
– “Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică.”
– “ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la… Lucifer sau la Venus – “Venerea” – cea opusă în altă parte “Madonei”)?!”
– “Probabil că o astfel de «călugărie» viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.”
– “Eminescu n-are nimic de cîştigat dintr-o interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu atît mai puţin.”
– “Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi scoase din context, nu poate rămîne nici atît”.
Referindu-se la acest articol, într-un comentariu postat pe forumul de discuţii al Asociaţiei Pro Vita, Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna apreciază că: “În afara înţelegerii că soarta în veşnicie a lui Eminescu aparţine judecăţii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este că «Eminescu n-a fost un credincios creştin». Fără a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred că acesta suferă de un viciu de fond: abordarea de tip scolastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios în a spune ceva despre verticală. Ori credinţa unui om ţine de verticală”. Tot Sfinţia Sa a făcut public un articol, pe care
îl publică şi revista noastră, exact pe subiectul credinţei lui Eminescu, semnat de Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Părintele are convingerea că “autoarea reuşeşte să ajungă acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuşeşte: să privească din perspectiva veşniciei, să vadă, dincolo de căderi şi ridicări, tinderea adânca a omului”.
Rugăciunea lui Eminescu ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare”, ne spune doamna Aspazia Oţel Petrescu, mărturisitoare a rezistenţei spirituale din închisorile comuniste, rememorând un episod de la închisoarea din Mislea, când, izolată fiind, supusă unui regim de exterminare, i s-au iscat în minte versurile rugii eminesciene. Acela a fost momentul începutului recuperării sale. Un alt cavaler fără prihană al suferinţei româneşti, doctorul Teofil Mija, mărturiseşte că versurile lui Eminescu au fost o mană cerească pentru deţinuţii politic aflaţi în iadul de la Aiud. Pentru Codrescu însă rugăciunea eminesciană nu este deloc a unui credincios.
Deşi şi-a creat imaginea unui susţinător al valorilor româneşti şi creştine, Codrescu n-a reuşit să-şi însuşească cea mai importantă lecţie, aceea a smereniei creştine. Tot Codrescu susţine că “nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mântuirii”. “Înalţă-ne, ne mântuie” este un vers din ruga lui Eminescu către Maica Domnului, de care autorul articolului face abstracţie.
Prin această execuţie “creştină”, Răzvan Codrescu se alătură sectei detractorilor lui Eminescu, aşezându-se în compania ideologică a persecutorilor mai vechi sau mai noi ai valorilor româneşti (Zigu Ornea, Ovid Crohmălniceanu, respectiv Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Cristian Preda). Deşi a scris ani în şir despre personalităţi exemplare ale societăţii româneşti, cum ar fi Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Părintele Anania sau Părintele Galeriu, şi a stat în preajma unor mari conştiinţe româneşti, nu a înţeles să împumute şi dragostea acestora pentru Eminescu, dragostea pentru tot ce e românesc şi creştinesc în opera eminesciană. De pe înalta poziţie în care s-a erijat, de mentor al teologiei oficiale româneşti, Codrescu consideră discutabile interpretările Părintelui Galeriu şi crede că Nichifor Crainic este stânjenit că opera eminesciană nu slujeşte prea bine tezelor sale ortodoxiste (vedeţi bine, ortodoxiste, şi nu ortodoxe). Publicarea studiilor celor doi mari teologi români ortodocşi ne scuteşte de alte comentarii.
Dar aprecierile rău-intenţionate abundă în textul lui Răzvan Codrescu. Astfel: poezia Christ este un “rebut de atelier poetic”, capodopera eminesciană Luceafărul este lipsită de substanţă creştină, Eminescu putându-se “gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului”. Studiile publicate pe această temă în acest număr al publicaţiei noastre arată caducitatea afirmaţiilor acestuia.
Detractorii de astăzi ai lui Eminescu au ajuns la nivel epidermic. S-au făcut consideraţii de ordin exterior, sa intrat cu bocancii în intimitatea sa sufletească, s-a încercat o caricaturizare a persoanei sale. Din păcate, nici Codrescu nu face excepţie. Ba, mai mult, prin atacarea biografiei eminesciene, prin judecarea familiei lui Eminescu, autorul atinge un vârf al nesimţirii, nemaiîntâlnit până acum în cultura română. Pe bună dreptate, doamna Aspazia Oţel Petrescu se întreabă “cât de creştină şi de ortodoxă este scotocirea cu impietate în personalitatea eminesciană”.
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Nu putem să nu observăm că receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu crede că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânăra generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de
Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii de el cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.
Florian PALAS
VEGHEA
An II, Nr 1, 2009
Editie Speciala Mihai Eminescu

Parintele Dosoftei de la Putna pentru Adolf Codrescu: "Credinta unui om tine de verticala". Maica Benedicta: Eminescu între credinţă şi cunoaştere

Doamne-ajuta.

Imi cer iertare ca revin la un subiect atins tangential, aflat in afara interesului principal al acestui grup de discutii. Dar a lasa un neadevar sa treaca drept adevar este o forma de minciuna. Iar departarea de la adevar este cauza profunda a multor pacate (inclusiv a avortului).
Intr-un mesaj de acum cateva zile a fost comparata ortodoxia lui Hahnemann, cel care a pus bazele stiintifice ale homeopatiei, cu cea a lui Eminescu, ca argument facandu-se trimitere la articolul domnului Razvan Codrescu aflat la adresa http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/eminescu-i-cretinismul.html. In afara intelegerii ca soarta in vesnicie a lui Eminescu apartine judecatii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este ca “Eminescu n-a fost un credincios creştin”. Fara a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred ca acesta sufera de un viciu de fond: abordarea de tip scoalastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios in a spune ceva despre verticala. Ori credinta unui om tine de verticala.
In atasament (mai jos) este un articol, exact pe subiectul credintei lui Eminescu, al Maicii Benedicta – Zoe Dumitrescu-Busulenga.
Cred ca aici autoarea reuseste sa ajunga acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuseste: sa priveasca din perspectiva vesniciei, sa vada, dincolo de caderi si ridicari, tinderea adanca a omului. Pentru cei care nu au ragazul sa citeasca intreg articolul, concluzive si lamuritoare sunt ultimele paragrafe.
Iar tacerea celor din grup (motivata, este drept, si de faptul ca problema Gardasilului este una de urgenta) indreptateste, din pacate, ultima propozitie din cartea “Viaţa lui Eminescu” scrisa de Maica Benedicta si publicata in anii `60 (!): “Nimeni nu l-a insotit, insa, pe drumul Golgotei lui”.

P Dosoftei, Putna.

Lansare de carte la Mănăstirea Putna
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Viaţa lui Eminescu

În sfera preocupărilor „Doamnei literelor române”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu a fost o constantă absolută. De-a lungul întregii sale vieţi, marea profesoară a făcut un efort continuu de a înţelege şi a explica semenilor profunzimea de sens şi înălţimea aspiraţiilor operei şi vieţii Poetului.
Asumarea, după o dorinţă de o viaţă, intrării în cinul monahal i-a fost prilej Maicii Benedicta Dumitrescu-Buşulenga pentru adâncirea sensului vieţii lui Eminescu, a gândului lui Dumnezeu cu el. De aceea, în ultimii ani ai vieţii şi-a continuat efortul eminescian, vorbind despre destinul în veşnicie al sufletului Mihai.
Semnul reuşitei apropierii de Eminescu vor fi cuvintele repetate insistent în ultimele zile, pe patul de spital: „Să-l apăraţi pe Mihai!”. Sunt cuvinte testamentare, izvorâte din înţelegerea rostului aparte pe care acesta îl are în cultura română şi universală şi în devenirea spirituală a umanităţii.
Ca o datorie de conştiinţă şi un fapt de mulţumire, Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, care şi-a asumat răspunderea cultivării moştenirii culturale şi spirituale a Maicii Benedicta, a iniţiat, la 120 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Mihai Eminescu, publicarea integrală a scrierilor despre Eminescu.
Primul volum, din cele 5 proiectate, cuprinde Viaţa lui Eminescu şi articolul Eminescu, între credinţă şi cunoaştere. Prefaţat de acad. Dan Hăulică, beneficiind de o deosebită formă grafică realizată de Mircia Dumitrescu, volumul, îngrijit de prof. univ. Dumitru Irimia, va avea o dublă lansare: de ziua de naştere a poetului, la Mănăstirea Putna, şi pe 19 ianuarie, la Academia Română.
Joi, 15 ianuarie, la ora 13.00 IPS Arhiepiscop Pimen va sluji un parastas pentru sufletul lui Mihai. În continuare, în Sala Tronului cartea va fi prezentată de domnii Dan Hăulică şi Dumitru Irimia.
Sunt aşteptaţi toţi iubitorii de frumuseţe şi adevăr la această nouă întâlnire culturală şi spirituală ce are loc sub semnul celor ce s-au întâlnit pe aceeaşi axă la Putna: Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi Maica Benedicta.
Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, Mănăstirea Putna

Pentru alte informaţii: părintele Dosoftei, tel. 0753-020.679

Eminescu între credinţă şi cunoaştere

Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinţei marelui artist-gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul-gânditor român este şi el o fiinţă fundamental divizată, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă, abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhe-ul lor divizat în feluri neobişnuite, contradictorii, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în marile personalităţi creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe care pune în gura unuia dintre personagiile sale celebrele cuvinte Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust … (Două suflete locuiesc în pieptul meu), adăugând Şi unul vrea să se despartă de celălalt.
Şi dacă marele, olimpicul neo-clasic mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat pe cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului în care îl ţinea închis necesitatea. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat, el, liricul admirabil, între filosofii, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţe, cercetând necontenit căile ce duc spre adevăruri şi frumuseţi supreme. Procesul cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a înfrânt brevitatea existenţei. Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spirit tradiţional, al unei familii pioase.
Două surori ale Ralucăi Juraşcu, soţia căminarului Eminovici, erau călugăriţe la schitul Agafton, pe care-l vizita destul de des mama lui Mihai. De altfel spaţiul Ţării de Sus (al Moldovei de nord) a păstrat până astăzi reputaţia teritoriului încărcat de aura pietăţii, prin numărul impresionant de chinovii care-l acoperă. Pe de altă parte, copilul a dobândit primele învăţături de la preotul satului, care, fireşte, l-a iniţiat în buchile scrierilor bisericeşti, familiarizându-l de timpuriu cu acele cărţi ce cuprindeau toată tradiţia ortodoxiei. De acolo i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi care avea să-l uimească mai târziu şi pe savantul Gaster, şi mai cu seamă, iubirea pentru savoarea şi preţul cuvântului vechi, ca şi pentru instituţia bisericii naţionale. Primii ani de şcoală nu i-au fost de fel pe plac. Smuls din natură, cartea lui predilectă, ca şi din universul satului patriarhal din care se simţea a face parte integrantă (spre marea supărare a tatălui, boiernaşul de ţară, Eminovici), copilul a suportat greu despărţirea. A fugit de câteva ori de la şcoală întorcându-se spre pădurea prietenă şi muzica ei devenită pentru el fiinţială, spre satul cu rânduielile lui din veac, cu gândirea lui tradiţională, „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, ce fruntea-i de copil înseninară. Aci, în sat, în pădurea plină de taine, s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins rădăcinile cunoaşterii.
Dar fugile acelea din şcoală, din severa disciplină germană de la Cernăuţi, inadecvarea elevului la rigorile unei metode de predare seci şi inutile, însemnau deja mijirea unui refuz faţă de constrângerile lumii exterioare, refuz care avea să culmineze, la începutul adolescenţei, cu părăsirea casei părinteşti şi pornirea pe propriul drum, atât de incert.
În afara orizontului sufocant de cunoaştere în care îl ţinuseră puţinii ani de şcoală pe care îi compensase însă cu lecturi bogate, ceea ce îl depărtase de pădure şi sat, fusese şi moartea acelei copile din Ipoteşti de care se îndrăgostise, copilăreşte. Într-un fragment din manuscris, cu titlul Elena, poetul consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise întâia oară cu moartea, întâlnire care pentru tineri e totdeauna un şoc. Iar pentru gândul lui, neastâmpărat şi chinuit de întrebări, a generat dubii grave în legătură cu sensul însuşi al vieţii. Aceste dubii aveau să sporească neîncetat în anii următori în care s-a despărţit definitiv de casa părintească. Pe drumurile spaţiului românesc, însoţind trupe de actori sau făcând cu piciorul drumuri ca acela, de pildă, de la Cernăuţi la Blaj (Roma Mică, aşa cum l-a numit) şi-a însuşit mai adânc cunoaşterea realităţilor neamului şi în special rădăcina transilvană care l-a dus la construirea mitului dacic, temei sigur şi statornic al ideii unităţii naţionale.
În teatru găsise, la început probabil neconştientizate, spectacolul măştilor actoriceşti a căror pluralitate l-a fascinat, şi, apoi, catharsisul tragic şi întreaga estetică a reprezentaţiei dramatice. Un loc deosebit l-a avut în această relaţie, traducerea cărţii celebre în acea vreme, a lui Rötscher: Die Kunst der dramatischen Vorstellung (Arta reprezentării dramatice) pe care i-o încredinţase Pascaly şi care-i deschide universul esenţial pentru creaţia sa de mai târziu, acela al eufoniei, al valorii sunetului. Începuse lectura marii poezii germane şi chiar a filosofiei kantiene. De altfel, la Viena unde avea să plece în 1869 (la 19 ani), a terminat traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant, prodigioasă realizare dacă ţinem seama de dificultatea textului, de precaritatea limbajului filosofic românesc la vremea acea şi mai ales de vârsta traducătorului.
Universitatea vindobonenză de care a fost legat din 1869 până în 1872, ca şi întreaga şedere în capitala imperiului în acest răstimp, au declanşat în tânărul studios o adevărată explozie a setei de cunoaştere. Acum s-a trezit în Eminescu, pătimaşul căutător de absolut, lumea cugetării, prin care a făcut să treacă filosofie şi ştiinţă, istorie, literatură, artă, drept şi economie politică, adică tot ce-i puteau oferi sălile de cursuri, laboratoarele experimentale, anticariatele, bibliotecile, muzeele, sălile de teatru şi concerte şi tot ce-i putea oferi marele oraş european. Dintre foarte numeroasele discipline frecventate, cea care l-a înrobit pe căutătorul de sens a fost filosofia. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling şi la atâţia alţii, a citit enorm, a meditat, a comentat, şi-a însuşit unele puncte de vedere care se regăsesc în note şi adesea în operă. În materie de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură şi, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei …
Subiect cunoscător – obiect de cunoscut, numen -fenomen, timp -spaţiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp, spaţiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertăţii sale potenţiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoaşterii comune, a tot ceea ce limita desfăşurarea forţelor lăuntrice ale fiinţei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenţei aşa cum era conceput în normele şi rânduielile lumii, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescenţă. Şi de la acea pagină Elena care consemna dureroasa, de neînţeles, despărţire a sufletului de trup, până la Mortua est, poema publicată în 1871, întrebările au sporit într-una, relevând prin îndrăzneala lor, noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteşte după vechea sa structură mentală, pe iubita de purităţi angelice, ca fiind sortită lumii celeste, raiului sugerat în câteva imagini strălucite care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în fiinţa sa, respinge ideea răsplăţii paradisiace pentru înger. Antinomia propriilor gânduri e resimţită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:
Dar poate … o! capu-mi pustiu cu furtune
Gândirile-mi rele sugrum cele bune …
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea, conformista aşezare a minţii consacrată de credinţă. Violenţa contestatară a ultimei strofe desfide însuşi sensul lumii:
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăita-ai anume ca astfel să mori? 2
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului ca întors şi ateu, ceea ce temperează cumva sfidarea aruncată Creatorului. Aşadar dacă moartea ar fi singurul ţel al vieţii, atunci sensul ar primi aceste atribute.
De altfel şi Mortua est şi Înger şi demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeaşi dorinţă violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume şi în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezenţa îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarităţii specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm und Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyhé divizat se vor întâlni şi mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potenţate însă.
Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul-gânditor încearcă o stranie dar foarte originală sinteză între categoriile de timp şi spaţiu şi metempsihoză din filosofia Vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp şi spaţiu, ne introduce în altă ipostază a aspiraţiei eminesciene spre transgresarea limitelor comune ale cunoaşterii. Din moment ce timpul şi spaţiul nu au o existenţă obiectivă, ci sunt expresia intuiţiei fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul şi viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Şi ca atare, s-ar putea găsi modalităţi de depăşire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voinţa noastră în trecut sau în viitor. O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunţată ca aprocrifă de neoplatonici şi în special de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deşi monah, deci cu viaţa închinată Domnului, el studiază filosofia şi magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola şi, pe deasupra, mai are şi o iubită, Maria. Şi la sfatul maestrului care-l ispiteşte (căci în realitate Ruben e Satan) să-şi depăşească firea şi să ajungă să participe la eternitate, lăsându-şi umbra în loc şi luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui şi cu cartea lui Zoroastru pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică. Ajuns în lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întărite şi de iubirea absolută a cuplului) şi începe să schimbe înfăţişarea peisajului cosmic ce nu-l mai satisface. Adaugă doi sori şi trei luni pe cer, îşi construieşte un palat uriaş din munţi şi codri şi dă lumii selenare o frumuseţe de neînchipuit. Fericiţi şi puri (Maria are o înfăţişare şi o comportare angelică, ea făcându-şi rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi acelaşi vis în fiece noapte şi anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) Dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului naşte o dorinţă aprigă de a şti ce se ascunde în acel loc tainic. Şi deşi şi Maria şi îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunţă, ba chiar începe să creadă că după voinţa sa se mişcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic şi cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorinţe: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rosteşte cuvântul întreg şi, ca şi Lucifer, cade „trăznit şi afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade şi ea „ca o salcie neguroasă”, reproşându-i dureros soarta ei.
Revenit pe pământ, eroul reintră în existenţa de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt şi în cele din urmă Dionis şi Maria se căsătoresc. Perechea lor înfăţişează … „chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.
Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaştere absolută, încearcă să spargă ultima graniţă a interdicţiei, arogându-şi rolul arhetipului demonic, care dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului. Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu zis lipsa lui de credinţă, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben în care se ascundea Satana. Setea lui de absolut în cunoaştere n-a fost decât condiţia pentru ca tentaţia sau cursa întinsă de Ruben să-şi producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoria în spaţiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar şi condiţie a cunoaşterii desăvârşite, nu va fiind oare complementul elementului demonic din psyhé-ul eroului ca şi în Înger şi demon?
Căci pentru Eminescu iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IV şi V , cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care din înger sau zână sau crăiasă, devine Dalila.
Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie.
Aşa încât poemul de profunde semnificaţii, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică, pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc şi cel al fiinţei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în „mormânt albastru”, în „mausoleu mândru”.
Pustietate şi ghiaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „ţintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlpi, iar arama clopotului atinsă de „străveziul demon” scoate „un vaier, un aiurit de jale”. Centru înfiorătoarei pustietăţi e însă biserica. Şi ea ruinată, „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru pe pereţi şi iconostas s-au şters icoanele: „Abia conture triste şi umbre au rămas“.
Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credinţă, aceea care „zugrăveşte icoanele în biserici”. Şi, pe care, brusc o raportează la sine: „şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici”. Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e limpede, urmată însă de motivaţia pierderii ei: „Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”.
Rapelul acestui vers din registrul al doilea, identifică ruina credinţei sale cu aceea a bisericii, simbolic. Iar descripţia vieţii fără credinţă e sfâşietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinţei sale. Cumplit pare a fi preţul cunoaşterii!
Înainte de această tragică mărturisire şi după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii, amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin şi poetul, în Mitologicale, şi mai ales în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.
De fapt orizontul cunoaşterii sale se lărgise enorm şi contradicţiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mito-poetică urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din tot romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia şi apocalipsa) şi în Luceafărul unde vede în zborul hyperionic creaţia continuând şi ajunge la tronul Tatălui Ceresc care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).
Şi pe de altă parte a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la filosofia stoică şi eleată pentru Glossa, pe care am numit-o mic manual de înţelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureşului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. A dorit stingerea în binecunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărţire sau în De câte ori, iubito.
Dar în răstimpul acesta îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care de dragul Mariei îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.
(Amintesc cu emoţie întotdeauna acea parte din Simfonia V a lui Anatol Vieru inspirată din fermecătoarele versuri). Sau Paştile cu solemnitatea înălţării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradiţională Hristos a înviat, poema Învierea, tot din 1878.
Sufletul lui copleşit de suferinţă se înalţă mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu şi două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea care cere îndurare Luceafărului Mărilor.
Aş vrea însă aici să întăresc afirmaţia mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus de structura sa interioară divizată şi contradictorie geniul eminescian. Şi am să reproduc un poem postum al său mai puţin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:
Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată şi geniul trândav,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,
– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o ştiu,
Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,
Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele
Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău.
Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:
Nepăsător la toate, de lume apostat,
A vieţii osteneală o simt şi n-o combat.
Aş râde doar de viaţă, dispreţuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,
Peirea cea eternă din mine să o serv,
Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci, –
Şi dacă oare – a morţii mâni palide şi reci
În loc să sfarme vecinic a vieţii mele normă
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?
Dacă a mea durere, un veşnic Ahasver, 5
La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară,
Migraţiei eterne unealtă de ocară?
Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare.
Din astă lume-eternă ce trecătoare pare,
Gonit în timpi şi spaţii, trecând din formă-n formă,
Eternă fulgurare cu inima diformă,
De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…
Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă
Spre culmea morţii mele ridic ş-ast’ dată încă.
Ş-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aci atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui), încât existenţialiştii secolului XX apar pe lângă el ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aci, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.
Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui. „Gândurile ce-au cuprins tot universul” revin la matca ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încrediţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.
Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.

Maica Benedicta

Ministerul Afacerilor Externe – MAE de la Bucuresti raspunde privind atacurile la Eminescu de peste Prut

Urmare solicitării dumneavoastră, vă transmitem următoarele:

Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă preocuparea faţă de actele de vandalism produse recent asupra busturilor poetului Mihai Eminescu din comuna Floreşti şi din oraşul Cimişlia. Ne exprimăm convingerea că cercetările demarate de autorităţile locale vor duce la identificarea şi pedepsirea cât mai curând a vinovaţilor.

Cu stimă şi toate cele bune,
Cosmin Boiangiu
Purtător de Cuvânt

Vezi Eminescu, simbolul Romaniei, profanat in repetate randuri in Republica Moldova. FOTO si VIDEO. MAE de la Bucuresti tace

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova