Posts Tagged ‘Copii în cătușele Siberiei’

Scrisoare din Basarabia

Copii în cătușele Siberiei - de Spiridon Vangheli - Doxologia

A mai trecut o iarnă, pe la Sânziene vine o telegramă de la puşcărie:
“Trimite-mi sandalele. Te sărut, mama”.
– Cum să i le trimit, dacă ea s-a dus în sandalele celea? nu se dumerea fata. Dar poate că le-a uitat în bordei şi n-are cu ce veni?!
Şi Oliţa a alergat în cătunullor, n-a găsit nici urmă de sandale în bordei. Cum o aştepta pe mama, a rămas în cătun, la una Caterina.
– Ştii ce, Oliţă, i-a zis femeia, mai fă şi tu ce poţi prin gospodărie, că o să am şi eu obraz.
Da fata, ca o furnică, fuga încolo, fuga încoace, la toate se pricepea, ba a săpat toamna şi cartofii cât era grădina de mare, şi i-a cărat, mititica, în casă.
– Vine mama ta, îi strigă într-o zi un om şi Oliţa alergă la drum.
Cu ochii duşi în fundul capului, gârbovită, mama abia mergea, sprijinindu-se într-un băţ. Până şi de la puşcărie i-au dat drumul mai înainte, aşa de bolnavă era. Când îşi văzu fata, sărută pământul, făcându-şi cruce: “E vie Oliţa! Mulţumesc, Doamne!” Cum a deschis uşa bordeiului, să creadă, să nu creadă? Au şi cartofi pe iarnă, şi morcovi, şi sfeclă roşie…
– Eu le-am câştigat, mamă, se lipi de ea Oliţa şi se uită la picioare: era tot în sandalele celea. De ce mi-ai spus să ţi le trimit, a?
– Ţi-am dat un semn că-s vie, fata mea.
În toamna aceea a trimis-o pe Oliţa la şcoală. Acum o mai rupea ruseşte, dar mai an holba ochii, nu înţelegea o boabă. Când o chema atunci la răspuns, un băiat din Bucovina îi traducea învăţătoarei ce spune Oliţa în româneşte.
Cum ajungea acasă, hai în pădure cu mama după lemne def oc. Odată, când se întorceau, mama zice:
– Oare ce-i asta, Oliţă? Parcă se învârteşte pădurea…
– Ai ameţit, mamă. Ta-are mai eşti slabă şi te-ai făcut mititică. Ia aşază-te pe creanga mea.
Mama nu se da, fata de colo:
– Hai, că eşti uşurică, ţine-te, mamă! şi o târî pe creangă până acasă. De atunci nu mai ieşea din bordei, doar că făcea focul.
Într-o zi nu ştiu care din elevi strigă: “Bujor, ia uită-te pe fereastră!” Era mama, venea într-un suflet, nu alta, s-o fi întâmplat ceva. Oliţa o zbughi afară, dar când să ajungă la dânsa, mama căzu:
– O scrisoare de la fe-te-Ie mele! Din Ba-sa-ra-bia! plângea ea.
Până acasă se târî mai mult în coate şi pe genunchi. De trei ori îi citi fata scrisoarea.
Era de la surorile ei mai mari.
– Mai citeşte-o o dată, o rugă mama, iar când au intrat în bord ei, îi spuse: Afară cârâiau ciorile, ia citeşte-o aici s-o ascult în linişte.

Fragment din Spiridon Vangheli – Copii în cătuşele Siberiei, Editura Doxologia, 2014

Sursa: Ziaristi Online

Cititi si: Ce le cer romanii din sudul Basarabiei presedintilor Ucrainei, Romaniei si Moldovei. DOCUMENT » 

Cui ţi-ai vândut sufletul?

Copii în cătușele Siberiei - de Spiridon Vangheli - DoxologiaCui ţi-ai vândut sufletul?

Din ziua aceea Oliţa n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea şi numaidecât lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări.
Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, acolo stăpânul îşi făcea baie şi ea îl ruga s-o lase să doarmă în baie, pe laviţa udă şi goală. Până la o bucată de noapte era călduţ, pe urmă îi dârdâiau dinţii.
Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuţele ei, altă pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuş: grozav se mai temea de şerpi.
Într-o dimineaţă, cum face ochi, dă de o fetiţă. Dormea, covrigel, lângă dânsa.
– U-ţa, tu eşti? se învioră Oliţa. De când nu te-am văzut! Ştii că a murit mama?
– Am auzit. Dumnezeu s-o ierte.
– Dar tu pe unde ai umblat?
– Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins şi m-au adus înapoi.
Demult o frământa pe Oliţa un gând:
– Ştii ce, Uţa, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească.
– Unde?
– Acasă! Poate că s-au dus ruşii de la noi.
– Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl şi înghiţi o umbră: Păi n-am pe nimeni la Bălţi, tata e în lagăr, mama a murit mai anţărţ.
– Te iau la Sofia.
– Merg, dar ştii, Oliţă, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri! Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă.
– Am eu parale, Uţa, moş Capral n-a luat un bănuţ pentru sicriu.
Şi Oliţa i-a scos din papucul de buci unde îi ţinea ascunşi.
Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, şi fetele erau pe un vapor care plutea pe râul Irtâş. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă: sunt ele ori nu? Şi chiar se duc acasă?!
– Un craniu pe râu! strigă nu ştiu care.
Uţa şi Oliţa au tresărit. Să nu tacă marinarul acela? Ăsta, cică, e cap de moldovean deportat. “Nu departe de mal, spunea el, a fost un lagăr, pe mu-ulţi moldoveni i-au îngropat aici şi, cum râul mănâncă nisipul, ba un craniu, ba altul iese deasupra şi numai apa ştie unde îl duce…” Uţa n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraş din Belarus.
Ca un pui de căprioară rănit şi fugărit de vânători tocmai de la capătul pământului, a intrat Oliţa în Sofia. Din ochii ei trudiţi izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi. Râdeau şi plângeau.
O fântână de acasă îi ieşi în drum, avea o creangă de vişin în cumpănă. Mânuţele fetei încolăciră ghizdelele şi ea sărută căldarea.
– Bună dimineaţa, apă din Sofia, se uită Oliţa în fântână.
Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu ştiu cum. Iată un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul… Măcar s-o întrebe:
– Cine eşti, tu, fetiţo, care te speli la fântână? De unde vii?
Nimeni n-o cunoaşte. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat portiţa. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o.
A vrut să latre şi a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns puteri să deschidă uşa, a căzut în prag, îmbrăţişându-l.
– Oliţa! ieşi din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors! şi prinse a răcni de se adunară vecinii. Şi numai iată aleargă şi altă soră:
– Unde ai lăsat-o pe mama, Oli-ţa-a! îşi smulgea părul din cap.
Un vecin o trage de limbă şi altul o iscodeşte. Oliţa strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă înapoi la urşii cei albi.
Când s-a mai împrăştiat lumea, surorile au sclipuit ia acolo de-o mămăligă, era prăpădul foametei în Moldova.
Abia s-au aşezat la masă, afară, sub nuc. Mămăliguţa aburea între ei, şi văd că un om deschide portiţa şi vine, tăcând, vine, vine, apoi bagă degetele răşchirate sub mămăligă, o ia de pe masă şi unde o strânge la piept aşa fierbinte şi iese cu dânsa din ogradă. Ai casei au rămas buimăciţi, cu ia aşa nişte ochi.
– Păi dacă au măturat podurile ăştia cu steagul roşu, a zis sora Alexandra.
Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de miliţian intră cu paşi mari în ogradă. Era cu puşcă.
– Olga Bujor, eşti arestată! atât l-a ajuns capul să zică şi unde scoate un cartuş din buzunar şi încarcă puşca.
Inima Oliţei se făcu cârcel.
– Gheorghe, îl roagă Eftimia, eşti din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum, mititica, şi-i dă un scaun: Ia stai cu noi la masă.
– Nu, am ordin ş-o duc azi la casa de stat.
Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Oliţa cu puşca din ogradă. Şi cum treceau pe lângă biserică, fetiţa a prins grai:
– Mă laşi să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici.
Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o ţigară, fata nu-i. Oare n-a fugit? Şi intră în biserică cu puşcă cu tot şi cu chipiul în cap. Oliţa sta în genunchi cu o lumânare în mână.
– Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai şi tu morţi, ce-ai intrat cu puşca în biserică? se apropie o femeie şi-i dă o lumânare.
– Dacă ai murit, să-ţi sufle într-un loc, se hlizeşte Gheorghe, ce-ţi mai trebuie lumânare?
– Doamne fereşte, îşi face cruce femeia.
– Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhaţă Gheorghe de mânecă pe Oliţa.
Supărată că i-a stins lumânarea, Oliţa îl întreabă afară:
– Bade Gheorghe, cui ţi-ai vândut sufletul? Satanei care ţi-a dat armă?
Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Oliţa îşi descărca sufletul:
– Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!
– Pe a ta o s-o mănânce întâi, ai uitat că eu am puşcă!
Unde a dus-o Gheorghe? La puşcăria din Bălţi.
Cât au ţinut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestaţi pe jos, înconjuraţi de câini şi gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiţi, nici în dreapta.
Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în şoaptă:
– Eşti Oliţa Bujor?
– Da, răspunde ea şi nu întoarce capul.
– Fiica lui Vasile, calic de-o mână?
– Da, şi nu întoarce capul.
– Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr.
Oliţa uită şi de gardian; şi de tot şi se iţeşte înapoi să-I vadă pe omul acela, da gardianul când a urlat odată: “La pământ!” şi unde îi culcă pe toţi delaolaltă în mâzga drumului.
A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar şi pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde şi-a dat mama sufletul… Prin câte i-a fost dat Oliţei să mai treacă, e o carte nouă. Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulţi ani acasă.
Era de acum mare, şi-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de dânsa: unde – i tata? Câte puşcării erau în ţară, la toate a bătut în uşă. “Vasile Bujor? Caută-l în altă parte, aici nu-i…”
Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălţi, o opreşte un
om a-alb la păr şi fără dinţi. Scârţâia când mergea, aşa de hrentuit era.
– Eşti Oliţa Bujor, a? şi se uită în jur. Am să-ţi spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a murit, urechile lui însă au rămas.
“Doamne ! a împreunat mâinile Oliţa, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu mine în puşcăria din Bălţi!” Nu ştiau unde să se ascundă şi s-au băgat sub podul de peste Răut.
– Mă cheamă Nicolae Oloieru, abia descleşta omul gura, şi se tot uita în jur. Se temea să nu-l audă vreun peşte din râu. Eşti a llli Vasile, aşa-i? Oliţa a dat din cap. Apoi eu am fost cu Vasile.
– Şi unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia şi i se uită în ochi.
Omul a început a plânge:
– Dumnezeu să-l ierte, îşi face cruce. Straşnică moarte a mai avut acolo, în Siberia. Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni. Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu puşca. Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri
şi slabi, numai oasele din noi. Odată Vasile tocmai închidea porcii. Unul Matei Oală, cum mergea înainte, se apucă cu mâna de inimă şi cade. Doi au încercat să-l ridice, gardienii nu i-au lăsat. Mult nu ne-am depărtat şi auzim un răcnet straşnic, după glas l-am cunoscut, era Matei Oală. Am înţeles că l-au aruncat în ocol să-l mănânce porcii. De răi şi flămânzi ce erau, nişte zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. “Doamne, de ce mi-ai dat ochi să
văd asta!” tot striga Vasile, apucându-se de cap.
Crezi că am mai avut somn în noaptea aceea?
A doua zi, simţind carne de om în preajmă, porcii, în loc să pască, îl fugăreau pe Vasile, să-l rupă şi gata, abia a scăpat de gura lor.
Omul îşi trase sufletul, căutând în jur cu frică, apoi îşi aminti:
– Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, coviţăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coşcogeamite gardian, cu fruntea de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l scape:
– Lăsaţi-l, e creştin, îi ruga el, că ştia de acum ruseşte.
– E creştin?! au rânjit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Şi unde-l înşfacă pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol… Aşa mai ţipa, sărmanul, când îl sfâşiau de viu, de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, şi îl tot auzeam.
Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată de papuc.
Oliţa a înmărmurit, încleştându-şi pumnii:
– Regimul canibalilor! îşi muşca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au putut să-l frângă!
Câţi bani a avut, pe toţi i-a cheltuit în după-amiaza aceea.
Bureza… Oamenii din Bălţi nu ştiau cine e femeia care stă pe pod şi dă de pomană ba o cămaşă, ba un prosop:
– De sufletul tatei, atât le spunea.
Când a încetat ploiţa, Oliţa a întors capul: undeva, dincolo de oraş, pe cerul Sofiei răsărise un curcubeu. Un fior cald îi străbătu sufletul…
Ta-are-i mai plăcea tatei Tricolorul!

Extras din Spiridon Vangheli – “Copii în cătușele Siberiei, Editura Doxologia, 2014 via Roncea.Ro

Vedeti si Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul national-unitar roman, deportati in Gulagul sovietic

Minunile Doxologiei. Dupa tulburatoarele “Copii în cătușele Siberiei” şi “Isprăvile lui Guguţă” de extraordinarul Spiridon Vangheli, o noua carte ilustrata pentru copii: Pasarea fericirii

O carte cat o intreaga aventura - Pasarea Fericirii 

O carte cât o întreagă aventură! – lansare de carte Pasărea fericirii, autor Dumitru Vacariu

Marți, 3 iunie 2014, de la ora 11.00, la Librăria Cărturești din Palas Mall, Iaşi, Editura DOXOLOGIA a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei vă invită la evenimentul O carte cât o întreagă aventură, în cadrul căruia se va lansa volumul de povestiri Pasărea fericirii de Dumitru Vacariu. Autorul, actorul Petru Ciubotaru, istoricul și criticul literar Ioan Holban vor deschide pentru cei mici lumea poveștilor, iar Anca Apostol îi va iniția în tainele realizării ilustrațiilor de carte.

Editura DOXOLOGIA, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași și Librăria Cărturești, a pregătit un eveniment special pentru copii, cu ocazia apariției cărții Pasărea fericirii, autor Dumitru Vacariu. Astfel, pe 3 iunie, de la ora 11.00, la Librăria Cărturești din Palas Mall publicul se va întâlni cu scriitorul Dumitru Vacariu, actorul Petru Ciubotaru, istoricul şi criticul literar Ioan Holban. Copiii, inspirați de cele mai frumoase imagini din volumul de povestiri expuse în librărie, vor putea participa la atelierul de creaţie artistică Să ilustrăm poveşti! coordonat de Anca Apostol, ilustratoarea cărții. Mai multe detalii la Doxologia

Spiridon Vangheli - Ispravile lui Guguta - DoxologiaEditura Doxologia este prima din Romania care l-a adus acasa pe faimosul scriitor basarabean Spiridon Vangheli, autorul personajelor Guguţă si Ciuboţel. Anul trecut, cartea sa de căpătâi, “Isprăvile lui Guguţă”, a fost tipărită și la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teofan, informeaza Doxologia. Rezultatul a fost, aşa cum a afirmat chiar autorul, “una dintre cele mai frumoase ediţii din toate cele 75”, câte au văzut lumina tiparului, dar şi o apariţie editorială în premieră în România.

La 81 de ani, Spiridon Vangheli a reuşit să-l aducă pe Guguţă în patria mamă, după ce isprăvile lui au ajuns să stârnească imaginaţia copiilor din peste 80 de ţări. “Aici, mă simt ca într-o cetate. Mă apără Carpaţii, mă apăraţi dumneavoastră, mă apără natura, mă apără bisericile din Iaşi. Îmi rămâneţi în suflet, îmi sunteţi dragi. Vă văd zâmbind atât de frumos; mi-e dor de acest zâmbet. Noi, la Chişinău, suntem un pic mai trişti. Noroc că ne sunteţi dumneavoastră aproape”, a apreciat pentru Doxologia Spiridon Vangheli.

Anul acesta, Doxologia a adus o carte de suflet a marelui patriot Spiridon Vangheli: “Copii în cătușele Siberiei”. Redau Cuvantul inainte si cateva extrase din tulburatoarea lucrare a acestui adevarat urmas al lui Ion Creanga:

Spiridon Vangheli si copiii la Iasi cu Ispravile lui Guguta Foto Otilia BalinisteanuDragă copile, am scris această carte cu sufletul sfâşiat de durere. De ce am scris-o? Ca să arăt cât de crunt a fost regimul totalitar? Nu numai. Am vrut să-i vezi pe compatrioţii noştri în altă lumină. Ei au rămas Oameni în cele mai straşnice împrejurări.

Adu-ţi aminte de fierarul care a ales moartea, dar a desferecat fereastra ca să nu se înăbuşe copiii în vagon.

Adu-ţi aminte de mătuşa Vasilica: ea a cerut să i se dea un termen dublu de închisoare, numai să nu rămână Olguţa fără mamă.

Dar tatăl Olguţei? El a riscat să apere un om în lagăr şi ce moarte groaznică a avut!

Adevăraţi eroi tăcuţi ai neamului…

De la ei, până şi de la copiii lor, avem a învăţa vrednicia şi să nu ne trădăm aproapele, cum nu l-au trădat ei, să nu ne jucăm cu idealul de neam şi să nu-L trădăm pe Dumnezeu!

Spiridon Vangheli

Trenule,  unde  ne  duci?

Copii în cătușele Siberiei - de Spiridon Vangheli - DoxologiaCum a ieşit dimineaţă din casă, Vasile Bujor a şi văzut printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi – şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama la ce se întâmplă în grădina lui.

— Bu-un, se apropie stăpânul şi băieţii o rup la fugă care încotro; da Vasile, de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa-i?

Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?

— Eu pot să mă sui şi fără scară, a zis Iacobaş.

Apoi ceilalţi, unul câte unul, au trecut de partea lui Iacobaş. Numai Luca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.

O clipă zăbavă şi pomul era pli-i-in de copii, c-au prins curaj şi fetiţele de pe uliţă. Ba s-a urcat şi Olguţa, fata lui Vasile Bujor… Şi uite aşa, n-a mai rămas o cireaşă în pomul acela, iar copiii s-au întors cu ochii plini de lumină, pe la casele cui îi are.

Tocmai pe-atunci, s-a întors şi gospodina casei de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:

— Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, iaca, îi găseşti pe uliţă când îţi trebuie…

Nici prin cap să le dea însă, unora dintre copiii care au mâncat atunci cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe!…

Ştiau despre asta numai câţiva militari, ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de satul basarabean Sofia. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta… Mai venea pe aici, tupiluş, şi câte o coadă de topor din sat, să-l pârască pe careva…

Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada în viaţa oamenilor.

Că zburau de acum pe la graniţa Basarabiei avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii sovietici din Văgăuna Bursucului habar nu aveau. Alta era grija comandanţilor lor! Ei aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc cireşi. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia, la foame şi îngheţ, iar ei să vină la cireşe şi la toate cele de-a gata. Ba, chiar să se facă stăpâni în casele noastre şi pe pământurile noastre!…

Olguţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă. N-a apucat tata să deschidă, că au şi fărâmat uşa. Au năvălit doi, cu puştile: unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti. Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles, în ruseşte, să se îmbrace iute şi să iasă afară.

— Mamă!… Tată!… Unde ne duc?

Mama amuţise de tot. Doar ochii îi alergau speriaţi, de colo-colo.

(extras din carte)

Foto: Otilia Bălinișteanu via Roncea.Ro

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova