Posts Tagged ‘Cristian Troncota’

Revoluţia română, folosită de şovinii unguri pentru crime contra românilor şi pretenţii teritoriale asupra Transilvaniei. Capitol exclusiv din DUPLICITARII de Cristian Troncotă. Lansare azi, ora 17.00, la Librăria Mihai Eminescu

Teroristi - ofiteri de Securitate - la Sibiu - decembrie 1989 - Garnizoana Sibiu via Roncea RoSFÂRŞIT SÂNGEROS

Duplicitarii - despre DSS de Cristian TroncotaDupă cum se stabilise în scenariul KGB-ist, încă din vara lui 1989, „schimbările din România vor fi sângeroase”, „Ceauşescu va termina rău” şi „Securitatea trebuie să dispară”. Chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care avea să joace un rol important în lovitura de stat, a recunoscut într-un interviu că se aştepta ca „Securitatea să fie tocată”. Prin urmare, instituţia Securităţii regimului comunist din România a avut parte, în decembrie 1989, de un sfârşit sângeros, terorii revoluţionare antisecuriste declanşate în decembrie 1989 căzându-i victime numeroase cadre din aparatul de Securitate central şi teritorial. Şi nu oricum. Au fost batjocoriţi, umiliţi, bătuţi, lipsiţi în mod abuziv de libertate, au suportat torturi inimaginabile, li s-a refuzat asistenţa medicală celor aflaţi în suferinţă ori le-au fost profanate cadavrele celor asasinaţi mişeleşte. În acel decembrie însângerat al anului 1989 Securitatea a devenit „vinovatul de serviciu”, punându-i-se în cârcă toate relele – reale sau imaginare – legate de vechiul regim sau produse sub cel nou. Pe bună dreptate generalul Iulian Vlad, fostul şef al DSS spunea la o lansare de carte la Baia Mare, în 2009, că „Despre evenimentele anului 1989 şi altele pregătitoare s-au scris relativ multe şi, din varii morive, nu întotdeauna cu real interes şi bună credinţă de a servi punerii faptelor în lumina adevărului”[1].

Aşa cum rezultă din majoritatea studiilor ştiinţifice bazate pe documente şi mărturii, dar mai ales pe o judecată echidistantă, Securitatea nu a participat decât în prea mică măsură la represiunea asupra demonstraţiilor anticeauşiste din decembrie 1989. Aceasta a fost în exclusivitate problema Armatei, Miliţiei şi Procuraturii Militare. Iar Armata Română a reacţionat dur, dar perfect legal, în 17 decembrie 1989 la Timişoara pentru că unii „demonstranţi” în realitate agenţi străini foarte bine instruiţi, care îşi cunoşteau perfect misiunea, infiltraţi printre demonstranţi au atacat tehnica militară şi au provocat militarii. Şi pentru ca ironia istoriei să fie şi mai pregnantă, instituţia Securităţii a trebuit să suporte una dintre cele mai mari calomnii lansate şi susţinută de exponenţii noii puteri, şi anume aceea de „securişti-terorişti”. Şi faptul că după mai bine de două decenii de la acele evenimente, o dată cu devoalarea publică a unei astfel de propagande cu parfum de Kremlin, nici o oficialitate a statului român nu s-a grăbit, nu neapărat să-şi ceară scuze, dar măcar să recunoască minciuna şi dezinformarea la care a fost supus poporul român, denotă că încă mai avem o frică endemică de fostul mare vecin şi stăpân de la Răsărit, în ciuda faptului că ne place să ne lăudăm că suntem integraţi în NATO şi UE, ori că aparţinem de drept şi de fapt spaţiului lumii civilizate. Dar să rememorăm faptele aşa cum s-au petrecut.

Şovinismul extremiştilor iese din tenebrele istoriei

Imediat după fuga Ceauşeştilor, în 22 decembrie 1989, într-o serie de comune din judeţele Harghita şi Covasna s-au produs fapte abominabile împotriva unor cadre de Miliţie şi Securitate. După cum am menţionat la locul potrivit în această lucrare, miliţienii din mediul rural aveau competenţe şi pe linie de securitate, motiv pentru care au căzut victime propagandei antisecuriste. Cel care poartă o mare răspundere asupra faptului că a declanşat o astfel de campanie a fost Ion Iliescu. Într-o serie de localităţi din judeţele Harghita şi Covasna, în după-amiaza zilei de 22 decembrie populaţia minoritară maghiară incitată la violenţă de extremişti a atacat posturile de miliţie şi s-au pretat la crime monstruoase.

În comuna Dealu, din judeţul Harghita, formată din şapte sate şi locuită de 4000 de suflete a căzut victimă plutonierul major Liviu Teofil Chenchişan, în vărstă de 33 de ani, care ocupa funcţia de şef de post de miliţie. El, împreună cu familia sa (soţia şi doi copii minori) erau singurii români din comună. Postul de miliţie şi casa familiei plutonierului major au fost incendiate. Subofiţerul a fost scos din locuinţă şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. Soţia şi copii au fost salvaţi de o familie de maghiari. Criminalii: Nagy Istvan, Ambrus Pavel, Vass-Kiss Elod şi Nagy Imre au fost condamnaţi de Curtea Supremă la pedepse între 13 şi 18 ani închisoare. Dar în 1994 au fost puşi în libertate printr-un decret de graţiere semnat de, cine altul, Ion Iliescu, pe motiv că în timpul procesului îşi recunoscuseră faptele.

În dimineaţa de 22 decembrie 1989, ofiţerii şi subofiţerii de securitate din Odorheiul Secuiesc şi-au depus armele în fişete, conform ordinului primit de la generalul Iulian Vlad, şeful DSS. Fiind o stare excepţională, cadrele nu puteau părăsi sediul, fiind consemnate la locul de muncă. Pentru apărarea sediului, care adăpostea la parter şi Miliţia a fost adus un pluton din trupele de securitate de la Gheorghieni. După ce s-a anunţat moartea generalului Vasile Milea au început să se adune protestatari în preajma sediului Miliţiei şi Securităţii. Protestatarii au devenit violenţi, atacând depozitul de la parter al Miliţiei unde se aflau aparate video confiscate. Unii dintre protestatari chiar au reuşit să-şi recupereze obiectele confiscate legal de către organele de Miliţie. În jurul orei 16 plutonul de securitate a primit ordin de retragere în cazarma de la Gheorghieni, pe motiv că spiritele se calmaseră. În jurul orei 18:00, deci după o oră şi jumătate de la apariţia lui Ion Iliescu la postul Televiziunii române, când a rostit acele fraze mincinoase prin care incita populaţia la acţiuni contra Securităţii, în faţa clădirii Ministerului de Interne din Odorheiul Secuiesc au început să se strângă alţi manifestanţi. De data aceasta erau dominaţi de indivizi cu o ţinută atletică şi aflaţi sub influenta băuturilor alcoolice. Au atacat sediul Miliţiei şi Securităţii, au incendiat parterul şi au trecut la violenţe contra cadrelor de securitate. Locotenent-colonelul Dumitru Coman, şeful Securităţii din Odorheiul Secuiesc, perceput de localnici ca un om cumsecade, a fost totuşi scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminaliştii care au făcut cercetările au constatat că trupul neînsufleţit nu mai avea nici un os întreg. Făptuitorii, de origine etnică maghiară, foşti informatori şi agenţi ai Securităţii maghiare AVO[2], au fost salvaţi de la pedeapsa meritată în urma demersurilor făcute de fruntaşii UDMR la forurile europene.

În 1997, rămăşiţele pământeşti ale martirului erou lt.col Dumitru Coman au fost deshumate din cimitirul din Odorheiul Secuiesc şi îngropate în cimitirul din satul său natal Rădaia, judeţul Cluj. A avut parte şi de un ceremonial militar la care au participat numeroşi militari şi civili. Iată şi un fragment sugestiv din ceea ce a reţinut ziaristul clujean Ionuţ Tene: „Au venit şi au dorit să-şi aducă omagiul la înmormântarea militară peste o sută de ofiţeri SRI şi ai fostei Securităţi comuniste, care au lucrat la protejarea identităţii româneşti din Ardeal. Ţin minte că era un frig de crăpau pietrele şi nu mare mi-a fost mirarea, când au dus coşciugul la groapă să văd numeroşi ofiţeri SRI ştergându-şi lacrimile de la ochii şi au aruncat un bulgăre de ţărână pe coşciugul de lemn. Un cunoscut colonel din SRI Cluj s-a îndreptat spre mine emoţionat şi mi-a zis: – Ionuţ, oameni ca şi el (col. Coman) au ţinut ţara unită şi Transilvania să nu se rupă de România!”[3]. Din nefericire decretul prezidenţial din 2010 îi retrage locotenent colonelului Dumitru Coman după 21 de ani titlul de erou martir al Revoluţiei Române, în urma sesizării CNSAS şi a avizării Parlamentului României, pe motiv că ofiţerul făcuse aşa-zisă „poliţie politică”, adică o infracţiune nedefinită în legislaţia românescă. În aceeaşi situaţie s-au găsit şi alţi doi eroi-martiri: colonelul Gheorghe Trosca şi locotenent colonelul Eugen Cotună. Toţi trei nedoriţi de memoria perversă a politrucilor de ocazie cu parfum de Kremlin, vor rămâne veşnic în amintirea poporului român alături de alţi bravi eroi martiri ai neamului.

Tot la Odorheiul Secuiesc, bande de extremişti şovini, împinşi de la spate de agenţi AVO, l-au spânzurat pe locotenentul de securitate Mircea Buie pe motiv că este „român securist”. Ulterior i-a fost spartă şi devastată locuinţa. A avut noroc că a cedat creanga acelui castan de care era atârnată frânghia. A intervenit şi un grup, format tot din etnici maghiari care s-au dovedit raţionali, „buni cetăţeni români şi oameni de omenie”, după cum i-a numit chiar generalul Iulian Vlad[4]. I-au scos ştreangul de la gât şi ulterior l-au dus la spital. Aşa a scăpat cu viaţă, reuşind ulterior să povestească cu mult realism şi obiectivitate momentele dramatice prin care a trecut[5].

Se pune întrebarea: ce au avut extremiştii cu colonelul Dumitru Coman şi cu locotenentul Mircea Buie? Evident că nu originea etnică constituia motivul principal ci ceea ce ştiau cei doi ofiţeri de securitate despre activităţile desfăşurate contra intereselor româneşti de către neorevizioniştii maghiari. Elocvent în acest sens este următorul fragment din declaraţia făcută de locotenentul Mircea Buie: „În 1989 aveam semnale clare de inten­sificare a contactelor revi­zio­niştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske”[6].

Tot din izvoare istorice memorialistice aflăm despre adjunctul şefului de post de Miliţie din comuna Zetea, plutonier Dănilă Gabi, că a fost maltratat şi omorât, iar în Cristurul Secuiesc, plutomierul major Ferencz Emeric a fost omorât de ţiganii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. Posibil ca în acest ultim caz să fie vorba despre o răzbunare ca urmare a unei anchete dure din partea Miliţiei. A avut de suferit şi preotul ortodox din localitate, un anume Călugărul pe motiv „că-i protejază pe ofiţerii de securitate”[7].

Un bilanţ sumar al ororilor comise de bandele de extremişti şovini maghiari, incitaţi de discursul iraţional a lui Ion Iliescu, ajutaţi de alcool şi de „turiştii-neturişti”, în realitate agenţi AVO ai Securităţii maghiare, ar arăta cam aşa: în judeţele Harghita şi Covasna au fost distruse 43 de sedii ale Securităţii şi Miliţiei (35 în judeţul Harghita şi 8 în judeţul Covasna), şi incendiate cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorghieni, Cristuru Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni”[8]. Şapte persoane, dintre care şase din Ministerul de Interne, cadre active şi de rezervă au fost omorâte bestial, iar cadavrele lor profanate. În afara acestora, 104 ofiţeri şi subofiţeri de miliţie şi securitate din judeţele Harghita şi Covasna au fost maltrataţi de şovini unguri, suportând vătămări corporale şi fracturi multiple. Îngrijirea lor a însumat peste 500 de zile de spitalizare, mulţi dintre aceştia râmânând cu urme pentru toată viaţa. Din sediile posturilor de miliţie şi securitate au fost sustrase 468 arme şi 17 832 cartuşe, din care ulterior s-au recuperat 396 arme şi 2832 cartuşe, rămânând dispărute 72 arme şi 15 000 cartuşe[9]. Făptuitorii, cărora li se potriveşte de minune versul eminescian – „e ruşine omenirii să vă spună vouă oameni” – au fugit ulterior din România, ca nişte laşi notorii, pierzându-şi astfel urmele prin Ungaria, Suedia sau alte ţări care s-au pricopsit cu asemena creaturi josnice.

Două aspecte sunt fundamentale din aceste evenimente începute în 22 decembrie 1989 şi continuate mai bine de câteva luni în judeţele Harghita, Covasna, la care se adaugă în martie 1990 Târgu-Mureş. În primul rând, cadrele de miliţie şi securitate nu au folosit armamentul din dotare. Cercetările ulterioare demonstrând că nu a existat nici măcar un singur caz de utilizare a armelor de foc contra populaţiei. Pe de lată parte se poate spune că acţiunile anticeauşiste au fost doar ocazia pentru ca şovinii unguri să transforme totul în acţiuni antiromâneşti. E bine să se ştie acest lucru, pentru că un popor tolerant cum este poporul român a dovedit de nenumărate ori în istorie că ştie să ierte, dar fără îndoială nu va putea uita. (…)

Sursa: Roncea.Ro

Foto: Garnizoana Sibiu si Cristian Troncota

[1] https://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/la-editura-proema-a-aparut-o-carte-despre-evenimentele-din-decembrie-1989

[2] Ionuţ Tene, O greşeală prezidenţială de neiertat: Ridicarea titlului de erou-martir locotenent-colonelului Dumitru Coman, ofiţerul masacrat de agebţii AVO la odorheiul Secuiesc, în „Napoca News”, 2 martie 2011.

[3] https://www.napocanews.ro/2011/03/o-greseala-prezidentiala-de-neiertat-ridicarea-titlului-de-erou-martir-locotenent-colonelului-dumitru-coman-ofiterul-masacrat-de-agentii-avo-la-odorheiu-secuiesc.html

[4] A se vedea https://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/la-editura-proema-a-aparut-o-carte-despre-evenimentele-din-decembrie-1989

[5] Aurel I.Rogojan, 1989 dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei, Ediţia a II-a, revizuită, Editura Proema, Baia Mare, 2009, p. 199.

[6] See more at: https://www.ziaristionline.ro/2013/12/19/decembrie-1989-atacul-ungariei-asupra-romaniei-si-serviciile-secrete-romanesti-i-neorevizionismul-ungar-a-devenit-varful-de-lance-al-reformarii-sistemului-politic-din-romania.

[7] Ibidem, p. 200.

[8] Ibidem, p.194.

[9] Vezi pe larg Raportul Harghita – Covasna, Capitolul II pe net https://agache-aurel.blogspot.ro/2010/10/ raportul-harghita-covasna-capitolul-ii.html

Un an de la moartea generalului Victor Neculicioiu, şeful celebrei Unităţi Anti-KGB UM 0110 a DSS, omul care a confirmat implicarea ruşilor în evenimentele din decembrie 1989. FOTO INEDITĂ

Prof Cristian Troncota si Gen Victor Neculicioiu UM 0110 DSS Ant

Fotografia inedita cu generalul Victor Neculicioiu ne-a fost oferita de prof. Cristian Troncota care isi lanseaza maine, 17 decembrie 2014, ora 17.00, la Libraria Eminescu, a doua editie, mult imbunatatita si adăugita, a lucrarii sale despre Securitate – „DUPLICITARII”.

Fostul șef al unităţii speciale anti-KGB din România – unica de acest gen din întreg spaţiul dominat de URSS -, generalul-locotenent Victor Neculicioiu, a murit, cu aceeași discreție care l-a marcat întreaga viață, chiar pe 16 decembrie, anul trecut. După revoluție, s-a retras la Cristian, unde avea o casă. Am avut onoarea să-l cunosc personal. Dumnezeu să-l ierte!

Victor Neculicioiu a confirmat implicarea rușilor la Revoluție

Referitor la conspiraţia de la Iaşi, referirile Securităţii au fost destul de vagi în anii de după Revoluţie. În 1994, Victor Neculicioiu, fost şef al contraspionajului, reda mitingul eşuat la Iaşi în câteva fraze. Iată mărturia sa în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie: „La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. Aveau oameni care-i ţineau la curent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi. (…) E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit”.

Aşa cum rezultă din documente date publicităţii, instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de Departamentul Securităţii Statului în 1982, relevau că “România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Generalul Victor Neculicioiu, ultimul director al Unităţii 0110 (unitatea anti-KGB) a Securităţii a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat dupa revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era “destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă “ca orice stat occidental”.

Încă de la începutul anilor `80, unitatea 0110 a fost organizată în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB si GRU. Alta era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor sovietice. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.

Info: NewsBv.Ro via Roncea.Ro

Citiţi:

Circumstanţele asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu de către Carol al II-lea şi Armand Călinescu, la ordinele masoneriei. STUDIU Prof. Ioan Scurtu / VIDEO Prof. Cristian Troncotă

Corneliu Zelea Codreanu - Capitanul Miscarii Legionare - Arhiva CZC - Buzatu - Roncea„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti.“– Mircea Eliade

În această noapte, a Sfântului Andrei, se împlinesc 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, şi a camarazilor săi, Nicadorii şi Decemvirii. Pentru a pătrunde circumstenţele acestei crime am apelat la un studiu al profesorului Ioan Scurtu, apărut în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012. În completarea acestuia voi adăuga şi opinia istoricului Cristian Troncotă despre cine a stat în spatele executanţilor operaţiunii criminale.

Iată momentele politice premergătoare actului ucigaş, prezentate într-un studiu al profesorului Scurtu despre ideologie şi formaţiuni de dreapta în România interbelică:

(…) “La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.

Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. (…)

Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.

În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.

Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.

La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”. (…)

Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.

Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.

La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.

* * *

Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.

Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legiona­re. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, pro­cesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.

Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.

În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.

În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.

Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, cri­mă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.

Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.

La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.

Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să sem­neze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei,

Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acor­dul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Socie­tăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.

În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Lon­dra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea co­lectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.

Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea gu­vernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pen­tru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asa­sinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.” (*)

Dumnezeu să-i ierte!

Sursa: Roncea.Ro

Detalii despre actul criminal puteţi afla din articolul Roncea.Ro de anul trecut – Asasinarea, deshumarea si reinhumarea Capitanului Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Un articol de ziar cenzurat devenit un document pentru Istorie. FOTOGRAFII DE ARHIVA inedite din 28 si 29 noiembrie 1940

După studiul Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu iată şi opinia fostului decan al Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii, istoricul Cristian Troncotă, despre “actul de terorism de stat” al regimului dictatorial instituit de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu:


Istoricul Cristian Troncota: “Corneliu Codreanu a fost asasinat sub influenta masoneriei asupra casei regale by ZiaristiOnlineTV

* Extrase din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi cuprinse în volumul POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012

Vedeţi şi: Cum a luat fiinţă Mişcarea Legionară şi ce voia Corneliu Zelea Codreanu. Un studiu al istoricului Ioan Scurtu face lumină

Sursa Foto: Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu, Vol IV colorată de ColoRostariu

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova