Posts Tagged ‘De doua mii de ani’

Iudaism si antisemitism – preliminarii la o discutie. “Sa ramai om si crestin”

Iudaism si antisemitism

– preliminarii la o discutie –

de Mircea Eliade

Cartea d-lui Mihail Sebastian, De douã mii de ani, a izbutit pânã acum sã facã pe antisemiti sã urle de bucurie, pe evrei sã se lamenteze si pe gazetarii destepti sã scrie articole cu haz. Sã vedem dacã ea poate face si altceva; dacã ne poate face sã gândim.

Mãrturisesc cã asteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii si a generozitãtii opiniei publice românesti. Nu a opiniei publice de pe stradã, fireste.  Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai sã le spunem, inteligenti si de inimã. Pentru cã romanul aceasta semnat de un scriitor evreu si prefatat de un profesor universitar crestin – aduce cu sine nu numai o serie de calitãti literare, nu numai o sumã de documente sufletesti contemporane si o problematicã tragicã, dar însãsi aparitia lui, asa cum a apãrut, este un semnal si îsi are o profundã semnificatie. Mã refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie aceastã carte – pe care nimeni nu i-a cerut-o – si a stãrui sã fie prefatatã de domnul profesor Nae Ionescu, dându-si foarte bine seama si de riscurile, si de durerile si de situatiile penibile la care se expune.

Lucrul acesta a trecut nebãgat în seamã. Un om care scrie o carte vie, am spune visceralã, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice – cãci la urma urmelor aceastã confesiune a mai fost fãcutã si de altii, si poate cu mai multã eficacitate -, ci cuprinde drama si jurnalul nedumeririi sale de om viu în fata eternitãtii si stupiditãtii acestei dureri – ei bine, omul acesta întâlneste cea mai placidã reactiune. De ce? Pentru cã a apãrut cu prefata d-lui prof. Nae Ionescu. Toatã reactiunea “opiniei publice” a fost stimulatã – sau, ca sã fim mai precisi, paralizatã – de alãturarea acestor douã nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain.

Va sã zicã, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a fãcut un scriitor evreu de astãzi – acela de a accepta o prefatã “antisemitã” (vom vedea dacã i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicolã rumoare. Mihail Sebastian e mort astãzi în ochii coreligionarilor sãi pentru cã a dat o mare dovadã de tolerantã. Prietenii mei evrei uitã cã toatã suferinta lor porneste din intoleranta mediilor crestine (justificatã sau nu, e altã poveste). Si lovesc astãzi într-un evreu pentru cã acesta a fost prea tolerant…

Trebuie sã recunosc cã reactiunea aceasta e dezgustãtoare. Cã ea dovedeste mediocritatea opiniei publice românesti (opinie formatã, fireste, din crestini si din evrei), frica de a pune problema rãspicat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intrã într-o camerã închisã, deschide larg ferestrele si spune: “nu simtiti cã aici pute? Cã ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grijã, ceva care nu se vindecã?” toatã lumea e jignitã de cuvântul “pute”. Vai de mine, cum se poate sã spui asta? Cum sã spui cã între evrei si crestini existã disensiuni, ireductibilitãti, plictiseli? Nu suntem toti “oameni”? Dacã existã antisemitism, apoi acesta se datoreste huliganilor. Este suficient sã fim oameni de omenie, ca orice umbrã de antisemitism sã disparã…

Mihail Sebastian – ca si d. Nae Ionescu – cred altfel. Fiecare pentru motive diferite, fireste. Dar asa cred – si asta o spun. În ceea ce mã priveste, am de fãcut obiectii si autorului si profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceea ce mã uimeste de la început este conspiratia josnicã si polemica usoarã ce se duce în jurul acestei cãrti. Pentru simplul motiv cã cei doi autori si-au întrunit numele pe copertã. Pentru cã Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce crede despre evrei si despre antisemitism – si a avut cavalerismul de a apare cu o prefatã ostilã, sau, asa cum se spune, “antisemitã”.

Acum începem sã ne lãmurim. Actul de curaj, de vorbire rãspicatã si sincerã – actul cel mai higienic al publicisticei românesti de la rãzboi – a trecut neobservat pentru cã este amestecat acolo si d. prof. Nae Ionescu. Vã rog sã mã credeti, nu iau apãrarea nici a autorului, nici a prefatatorului. Amândoi se pot apãra singuri. Si o vor face, fãrã îndoialã, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primitã aceastã carte, de toatã conspiratia idioatã a celor ce stiu sã înjure atunci când nu li se rãspunde, de tãcerea si lamentarea ascunsã a confratilor evrei, de superficialitatea sau indiferenta confratilor crestini, de completa lipsã de întelegere omeneascã si crestineascã a acestei drame.

Mã rog, ce e “criminal” sau “supãrãtor” în aceastã carte? Fãrã îndoialã, nu faptul cã ea se ocupã de evrei. Au mai apãrut cãrti despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fãrã enervare, ba chiar lãudate. Atunci, poate faptul cã, în aceastã carte, evreii suferã – din pricina “destinului”, sau din cauze contingente? Nici asta. În admirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferã, ba suferã chiar mai brutal – si totusi cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stãm si ne întrebãm: care este “crima” acestei cãrti a lui Mihail Sebastian? Dupã însãsi mãrturisirile presei de stânga, crima e clarã: prefata d-lui Nae Ionescu. Nu prezenta acestei prefete; cãci dacã ea ar fi fost “favorabilã” tezei iudaice (ne vom lãmuri îndatã dacã poate fi vorba de “favorabil” sau “ostil”), cartea d- lui Mihail Sebastian ar fi fost primitã cu urale. Nu prezenta, deci; ci sensul acestei prefete, sens “antisemit”, care îsi capãtã grave consecinte în momentul istoric în care ne aflãm.

(more…)

Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.

Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.

Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.

Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?

(more…)

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova