Victor Roncea Blog

Fragment din cartea de memorii a artistului Eugen Mihaescu intitulata “Intre linii” si aparuta la Editura RAO, Bucuresti 2011:

Președintele Emil Constantinescu a venit atunci (iunie 1998 – nota mea), la New York, în­soțit și de câțiva jurnaliști printre care însuși Ion Cristoiu. Într-o seară, am primit un telefon de la acesta:

– Domnule Mihăescu, zice, mă aflu într-un hotel din fața sălii Madison Square Garden. Sunt disperat! Locul colcăie de gândaci! Mi-am strâns bagajul și am coborât în hol pentru că mi-e frică să nu-mi intre vreo lighioană în haine. Vă rog, dacă se poate, să-mi reco­mandați un hotel nu prea scump. Am bani suficienți, nu pentru un „palace“ desigur, dar nici nu sunt nevoit să stau în acest „boui-boui“.

– Pot ajunge la dumneavoastră în maximum douăzeci de minute, i-am răspuns eu. Așteptați-mă în hol.

Și am fugit să caut un taxi. L-am găsit pe jurnalist stând de vorbă cu Octavian Andronic. Ne-am urcat într-o mașină și, când m-a între­bat la ce hotel mergem, eu i-am spus:

– Domnule Cristoiu, locuiesc singur și am un apartament destul de încăpător pentru două persoane. Eu voi folosi dormitorul, iar dumneavoastră livingul, în care am o canapea extensibilă. Dacă nu vă convine acest aranjament, atunci vă conduc la mine la atelier, în Tudor City unde, veți putea locui singur. N-are rost acum, la miezul nopții, să căutăm un hotel.

Nu m-a refuzat și astfel l-am avut pe Ion Cristoiu oaspete în apar­tamentul din 38th Street. Din capul locului, trebuie să spun că era un musafir foarte comod, pe care nici nu îl simțeai. A fost unul dintre pu­­ținii care au studiat cu mare atenție tablourile de pe pereți și cărțile din bibliotecă. S-a oprit apoi și a admirat îndelung priveliștea care i se oferea de la etajul 34, o sută de metri deasupra orașului. Ca și Brucan, Cristoiu nu este un om care să se manifeste zgomotos. Era foarte reținut pentru că nu voia să pară prea impresionat de felul în care se compunea Empire State Building exact în mijlocul ferestrei de trei metri pe doi. Cristoiu de acum era total diferit de personajul pe care îl cunoscusem. Slăbise foarte tare (mânca numai mere), avea părul tăiat scurt și, în totul, un aer foarte sportiv. Nu regăseam nimic nici din veș­nica sa agitație. Era mult mai calm și își petrecea timpul citind sau notând impresiile într-un carnet. Eram profund surprins că nu mai regăseam micul Balzac balcanic, care se transformase într-un fanatic al mișcării, al sportului. Pe de altă parte, Cristoiu era și foarte prudent. Nu-mi amintesc să fi avut cu el vreo discuție politică. Nu mi-a spus ca toată lumea: „Vezi, dom’le, te-ai înșelat susținându-l pe Iliescu!“ Ca și mine, avea și el oroare de așa-zișii „intelectuali ai Grupului de Dialog Social“. Într-un fel, toate aceste lucruri nespuse ne legau.

Cred că în prima zi i-am făcut un tur al orașului și i-am explicat geografia New Yorkului ca să se poată orienta mai ușor. Apoi, el, conștiincios, s-a dus la Națiunile Unite ca să-și facă datoria de jur­nalist. A doua zi însă mi-a explicat că s-a obișnuit să alerge zilnic și ar vrea să se ducă în Central Park și să înconjoare „rezervorul“, lacul care alimentează Manhattanul cu apă potabilă. Asta l-a trădat ca mare admirator al „civilizației americane“ și amator de filme gen Marathon Man.

– E departe? m-a întrebat Cristoiu.

N-am făcut nici un comentariu. Ne-am dus, am luat un taxi până la strada 79, am intrat în parc dinspre partea de est, l-am condus lângă rezervor, pe la strada 89, și i-am spus că îl voi aștepta acolo, pe o bancă. A plecat în fugă, în pantaloni de sport și bascheți, și a rea­părut, după vreo jumătate de oră, transpirat și congestionat la față. Ne-am înapoiat acasă cu taxiul și Cristoiu mi-a spus că va fi nevoit să facă drumul acesta în fiecare zi.

– Știți, domnule Cristoiu, am zis eu atunci, am uitat să vă spun că aici, în bloc, la ultimul etaj, există o sală de gimnastică echipată cu tot felul de mașini, printre care și o bandă rulantă. Puteți să trageți de fiare și să alergați cât poftiți. Iar pe terasă aveți o piscină acoperită în caz că obosiți sau vă plictisiți de alergat.

– Cum?! s-a minunat Cristoiu. Aveți așa ceva aici? Unde?

L-am luat, i-am arătat și cred că l-am dat gata cu sala de sport – a fost cu adevărat impresionat. Deși era noapte, destul de târziu, a vrut neapărat să încerce toate echipamentele chiar atunci. I-am dat cheia de la apartament și i-am explicat că, de la sală, are de coborât două etaje fie cu unul dintre cele trei ascensoare, fie pe una din scări. I-am spus și cum găsește apartamentul, imediat lângă ușa de la casa scării. Cred că s-a făcut undeva după miezul nopții și eu ațipisem când m-a sunat portarul:

– E un domn aici, la parter, care spune că a coborât până jos pen­tru că nu mai știe unde locuiți…

Probabil Cristoiu s-a zăpăcit și a coborât un etaj în plus. A încercat cheia în ușa unui apartament speriind locatarii și atunci, fiind în chi­loți, s-a refugiat pe casa scării.

– Ține-l acolo, domnule, i-am spus eu portarului. Vin imediat să-l recuperez.

De data asta Cristoiu, săracul, era tare jenat, ca omul de la țară venit la oraș, care a apăsat toate butoanele și a stricat ceva.

Într-una din zile, am fost și la cumpărături împreună. Cred că, de gura mea, a acceptat să-și ia un costum. I-am tot explicat că sunt situații în care ar fi bine să renunțe la vesta lui cu multe buzunare. Nu l-am văzut însă niciodată îmbrăcat în hainele pe care le-am ales împreună. Cred că le are și astăzi învelite în foiță, în dulap.

Peste vreo două zile, Cristoiu a venit la mine și mi-a spus că ar dori să meargă în Harlem.

– În Harlem? am întrebat eu nu foarte entuziasmat de ideea musafirului meu.

– Da, în Harlem, îmi doresc asta foarte mult!

– Bine, domnule Cristoiu, dar vă previn că s-ar putea să fie peri­culos. Nu cred că ne va face cineva vreun rău pentru că se vede de la o poștă că suntem europeni după cum suntem îmbrăcați. Va fi totuși o aventură!

Am luat metroul de la 42nd Street până la 125th Street și, pe măsură ce ne apro­piam de țintă, după ce am trecut de 110th Street, cred că am rămas singurii albi din vagon. Am coborât la 125th Street pe la ora două sau trei și am traversat Harlemul, de la est spre vest, până la Columbia University, în vreo trei ore. Strada pe care am pornit este un fel de Calea Victoriei a Harlemului. Cristoiu, privind în dreapta și în stânga, îmi zice:

– Nu-i nici măcar un polițist alb aici! Cred că suntem singurii albi din cartier!

Eram entuziasmați de parcă am fi fost doi exploratori în Matto Grosso, în jungla amazoniană, cel puțin! Cristoiu privea plin de cu­riozi­tate în jur și, la un moment dat, parcă încercând să-și dea curaj – „curaj, curaj găină că te tai!“ nu cea care naște pui vii, cea normală! – îmi zice:

– Da’ noi acum mergem prin „centru“, nu-i așa? N-am putea să ne abatem, să vedem și ce se ascunde în spatele fațadelor?

Până atunci, savurând curiozitatea sa aproape copilăroasă, eu îi tot dădeam explicații: aici a fost Cotton Club, aici a fost celebrul Apollo Theater. Îl condusesem câțiva pași pe Lenox Avenue ca să-i arăt The Savoy Ballroom unde era pasionant să te afli prin 1935, când noi încă nu ne născuserăm. Auzindu-i rugămintea, am acceptat să schim­băm di­rec­ția. Mergând pe o stradă, mai lăturalnică, decorul s-a trans­format brusc. Văzând case arse, confiscate de bancă și având ferestrele și ușile zidite, gunoaiele adunate la rigolă și trecători parcă mai ostili, a început încet-încet să mă strângă și pe mine cămașa în spate. Emoțio­nat, mi-am scos o țigară pe care am dat, instinctiv, să o aprind cu bricheta Dupont al cărei capac scoate un clinchet specific. La auzul acestui sunet, am și zărit un grup de adolescenți care, văzând sclipirea aurului din mâna mea, s-au ridicat de pe treptele din fața unei case și au făcut un pas înspre noi. În aceeași clipă, din spa­tele unei clădiri, în dreptul unui maidan, am zărit numai „ochii“ unei mașini de poliție și s-a auzit scurt sirena. Băieții s-au așezat domol înapoi pe scară, eu am băgat bricheta în buzunar și, împreună cu Cristoiu, am făcut stânga împrejur și ne-am îndreptat spre strada principală în pas vioi. Într-un târziu, am ajuns la Columbia University de unde am luat un taxi. Odată ajunși acasă, Cristoiu s-a întins pe canapea spunându-mi:

– Nu vă supărați, dar sunt un pic cam obosit și aș vrea să mă în­tind puțin…

– Și eu la fel, i-am răspuns intrând în dormitor.

M-am trântit direct în pat așa cum eram, îmbrăcat. Am căzut lați amândoi. La un moment dat, am auzit ca prin vis, venind de undeva de foarte departe, soneria telefonului. M-am uitat la ceas: era trecut de miezul nopții la New York și ora șapte și jumătate dimineața la București. Telefona soția lui Cristoiu să-l întrebe ce mai face. Dormiserăm amândoi, ca secerați, aproape șase ore. Ne doborâse frica pe care, foarte demn, ne-am ținut-o ascunsă unul față de celălalt!

Eugen Mihaescu

“Intre linii”, Bucuresti 2011

Cu multumiri Grupului Editorial RAO

Foto: Octavian Andronic – ANDO

Vezi si: Naked Iliescu by Eugen Mihaescu. Intre linii cu Ion Cristoiu. O emisiune de senzatie. VIDEO