Posts Tagged ‘Eminescu’

Lucian Boia în Arhivele SIE și CNSAS. De la DIE și CIE la GDS și 22. Pagina 2 de pe Lista cu “Brigadierii Securității” vs volumul 2 din “Cum am trecut prin comunism”. Dilema lui Liiceanu la Humanitas

Un vis împlinit: CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI. CUVINTE DE TEMELIE: Eminescu și Ferdinand. FOTO/VIDEO: Imagini frumoase din interiorul Catedralei Naționale, în ajunul sfințirii, la Centenarul Marii Uniri

“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” –Mihai Eminescu – Romanul Absolut

Mihai Eminescu pentru Catedrala Mântuirii Neamului:

“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”

Regele Ferdinand: “Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii în capitala tuturor Românilor”

„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, aducem laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei-Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național.

Deci și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”

București
10 Mai 1920

Ferdinand – Regele României

Via Dacia Edenica și Roncea.Ro

Autorul mozaicului, pictorul bisericesc Daniel Codrescu:

“Pentru mine Catedrala Naţională reprezintă o încununare a unui efort multisecular al poporului român, acela de a construi o catedrală simbolică pentru toți românii. Cred că e o împreună lucrare cu înaintaşii noştri, adică cei care suntem fizic aici nu suntem singurii care am contribuit. Cred că și toate rugăciunile oamenilor au contat şi au mijlocit în fața lui Dumnezeu pentru ca lucrurile să se așeze cărămidă cu cărămidă și să ajungem astăzi să ne bucurăm de acest edificiu. E important să existe un loc reprezentativ pentru toţi românii, unde să ne adunăm, de aceea cred că în primul rând e o necesitate, nu un lux. Şi mai cred că ne va ajuta foarte mult, în aşa fel încât lucrurile să se așeze mai bine pe verticală și să ne bucurăm de această viziune a cerurilor, care este Catedrala Naţională.”

Vedeți și: Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice”. VIDEO: Turul virtual al Catedralei Mântuirii Neamului

Citiți și: Catedrala Naţională explicată: o călătorie în istorie şi viitor

Momente importante în construirea Catedralei Naționale

Programul Sfințirii Catedralei

Foto: Ziarul Lumina

IOAN AUREL POP: “Elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături. Trebuie să ținem la România. INTERVIU BURSA de Victor Roncea

LUMINILE (ŞI UMBRELE) CENTENARULUI

Oamenii au nevoie de educaţie ca să se umanizeze (II)

BURSA  12.10.2018

Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara Româ­niei înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.

“Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit Istoria românilor”, se revoltă academicianul.

Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.

Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române – Partea a II-a.

Partea I –  Academician IOAN AUREL POP: “Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!”. INTERVIU în ZIARUL BURSA de Victor Roncea (I)

Victor Roncea: Academia Română a dat un şir de mar­tiri sub comunism, de la Nichifor Crainic, închis 15 ani fără nicio condamnare, la Alexandru Lapedatu şi Gheorghe Brătianu, ucişi în temniţele bol­şe­vice. Cum îi evocă Academia Româ­nă? Pregătiţi un volum special prin Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei?

Academician Ioan Aurel Pop: În 1948, adică acum 70 de ani, Academia Română a fost aproape distrusă. Zeci de academicieni au fost excluşi din înaltul for, o mare parte dintre ei au fost întemniţaţi, iar unii şi-au sfârşit zilele în detenţie, mai ales la Sighet, dar şi în alte părţi.
Academia va marca, desigur, aceste triste şi tragice evenimente. Istoricii din cadrul instituţiei au studiat toate aceste lucruri, au cercetat în arhive, au cules mărturii orale, au studiat jurnale, memorii, documente, articole, studii şi cărţi despre acest subiect.
Până la sfârşitul acestui an, Academia va organiza în Aulă un simpozion comemorativ închinat acestor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti ajunse victime ale unui regim de represiune, care a urmărit decimarea elitei noastre. Sunt convins că, în urma acestei manifestări, vor rezulta noi contribuţii menite să fie reunite într-un volum.

“Unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă”

Victor Roncea: Întrebarea precedentă este pusă cu gândul la manualele de istorie de azi care nu cuprind aproape deloc referiri la această jert­fă imensă adusă de poporul român în perioada regimului comunist, ca şi despre rezistenţa armată îndelungată din munţi, unică în spaţiul ex-sovietic, întreţinându-se şi azi falsa ştampilă denigratoare aplicată românilor, de “popor vegetal”. De asemenea, regretatul academician Dinu C. Giurescu deplângea atât conţinutul acestor manuale, cât şi reducerea orelor de Istorie. Care este opinia dumneavoatră şi cum poate fi îndreptată această situaţie? Cum poate un tânăr din România de azi să beneficieze de o educaţie sănătoasă (care să înfrângă hipnoza digitală) şi care credeţi că este o posibilă soluţie de ieşire a României din criza de subcultură în care se zbate (de la “Generaţia Pro” am ajuns la “Generaţia Facebook”, care nici măcar nu mai citeşte, ci dă doar “Like”)?

Academician Ioan Aurel Pop: Să le luăm pe rând! Manualele de istorie nu mai pot reflecta nimic. După experimente penibile, cu “Decebal – buze senzuale” şi cu poezii de Ştefan Roll pe post de izvoare istorice, ar fi putut să urmeze o echilibrare a situaţiei, fiindcă aveam şi avem încă specialişti buni. Dar am pierdut între timp obiectul muncii, pentru că orele de istorie s-au redus ori s-au scos cu totul. Cu alte cuvinte, ajungând în epoca digitalizării şi chiar a robotizării, unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă. Minţile spălate pe care vor să le edifice unii dintre aceşti lideri nu mai au nevoie de cunoştinţe istorice, fiindcă acestea îl pot instrui pe individ, îl pot învăţa să distingă între un templu grec şi o biserică barocă, îi pot deschide mintea cu referire la valori, la morală, la spiritul critic. Evident, unii, naivi şi stupizi – dacă nu ar fi şmecheri sau mercenari – cred că prin eradicarea istoriei ca formă de cunoaştere a vieţii oamenilor se distruge spiritul naţional. Cred că dacă elevii învaţă câte ceva despre actele de demnitate din trecut, inclusiv despre jertfele alor noştri, despre rezistenţa din munţi sau despre anumite priorităţi româ­neşti în lume, tinerii ar putea deveni mândri de neamul lor şi l-ar putea iubi prea mult. Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit “istoria românilor”. Situaţia s-ar putea schimba doar prin introducerea unui program raţional şi armonios de educaţie, în cadrul căruia raportul dintre domeniile ştiinţele exacte şi disciplinele cele sociale şi umane să fie unul judicios. Până atunci, în loc să pregătim oameni inventivi care să fie capabili să facă roboţi, pregătim noi de-a dreptul roboţi umani, buni ca să execute ordinele unor “aleşi”.

Primul pas este cunoaşterea martirilor este cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor

Victor Roncea: Cum ar putea fi promovate marile şi autenticele valori intelectuale ale României la nivel european şi internaţional?

Academician Ioan Aurel Pop: Oamenii, care sunt fiinţe supuse erorii şi coruptibile (în sensul dat termenului de Jean-Jacques Rousseau), au nevoie de educaţie ca să se umanizeze. Soluţia este, prin urmare, o educaţie armonioasă şi echilibrată, plină de cunoştinţe extrase din experienţa de viaţă a omenirii. Ceea ce se face mai mult azi la şcoală – în ciuda celor care combat memorarea mecanică – se bazează pe tehnici şi nu pe cunoştinţe profunde, pe idei perene, pe valori care s-au validat. Cu alte cuvinte, îi învăţăm pe copii şi pe tineri să folosească laptopul, tableta, telefonul mobil, să acceseze date variate, să comunice electronic, să intre pe baze de date şi pe reţele de socializare, să completeze o fişă, să extragă bani de la bancomat, să scrie un comentariu politic sau unul sportiv etc.. Altfel spus, oamenii devin treptat mecanis­me, încetând să mai fie subiecţi sociali. Evident, se mai poate remedia această stare, dar cine să ne asculte?

Victor Roncea: Între numele uitate sau chiar complet necunoscute ale militanţilor pentru Marea Unire pedepsiţi pentru patriotismul lor se regăsesc Martirii Basarabiei şi ai Transilvaniei. Nu este prea cunoscut faptul că ruşii, chiar în timpul primei ocupaţii, din 1940, i-au căutat cu lis­te negre făcute de NKVD pe toţi cei care au votat şi luptat pentru unirea Basarabiei cu ţara în 1918. Cei mai mulţi au fost deportaţi sau/şi ucişi în lagăre. La fel, în Transilvania, autorităţile ungare şi cele locale maghiare care s-au activat după Diktatul de la Viena au ucis şi chinuit români care în 1918 ajutaseră la înfăptuirea Marii Uniri. Unde ar trebui să fie locul acestora, cu excepţia celui ocupat în galeria eroilor necunoscuţi ai neamului? Academia ar putea colabora cu Biserica naţională pentru canonizarea unora dintre aceste mari modele de românism?

Academician Ioan Aurel Pop: Natural, sunt mai multe moduri de a-i răsplăti pe eroi şi toate societăţile civilizate au făcut şi fac asta. Primul pas este cunoaşterea acestor sacrificaţi, cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor. Or, asta nu se poate face fără disciplinele identitare, fără istorie, fără geografie, fără etnografie, fără limba şi literatura română, fără latină, fără istoria bisericii etc.. Academia Ro­mână s-a înfiinţat ca să creeze România, să susţină acest imens edificiu, să cultive limba, istoria şi folclorul şi să educe poporul în spiritul conservării şi augmentării identităţii noastre de români. Nu voi înţelege niciodată de ce, pentru unii “analişti” şi “formatori de opinie”, este legitim să fii “bun american”, sau englez, sau francez, sau german, dar este greşit să fii român! Fireşte, Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale.

“Parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia”

Victor Roncea: Care personalităţi ale Marii Uniri şi ce mari fapte premergătoare Unirii vă sunt mai îndrăgite?

Academician Ioan Aurel Pop: Mi-s dragi cu toţii şi parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia. În Basarabia, a devenit antologic Alexei Mateevici, “moldoveanul” care a scris cea mai frumoasă poezie închinată limbii române. Din Bucovina, îl rechem pe Ciprian Porumbescu, care şi-a pus tot dorul de ţară în “Balada” sa ori în opereta “Crai Nou”. În Transilvania, sunt mulţi, dar sunt vegheaţi de “Badea George” (Gheorghe Pop de Băseşti), cel care s-a dus bătrân şi bolnav pe Câmpul lui Horea, la Bălgrad şi care s-a stins la scurtă vreme după 1 Decembrie 1918, cu vorbele “Sloboade, Doamne, pe robul tău!”. A putut să meargă la Domnul numai după ce a făurit unirea românilor, numai după ce şi-a văzut împlinit marele său vis pământesc! Ca fapte, văd în trecut şi bune şi rele, aşa cum sunt şi oamenii, autorii faptelor. Noi, ca orice popor, nu am fost nici malefici şi nici angelici, ci am fost oameni. Fapte mari au fost cele ale plugarului care ştia să pornească plugurile, ale oierului înfrăţit cu natura, ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ale lui Horea şi Tudor, ale lui Cuza şi Carol I, ale descoperitorului insulinei, ale inventatorului avionului, ale autorului “Istoriei românilor din Dacia Traiană” şi ale multor altora.

Victor Roncea: Care este dictonul dumneavostră favorit?

Academician Ioan Aurel Pop: Sunt multe şi mai ales proverbele latineşti pe care le comentez cu studenţii mei şi care sunt un adevărat izvor de înţelepciune. Acum îmi vine în minte unul închinat echilibrului: Est modus in rebus, adică “Este rânduială în lucruri”. Cu alte cuvinte, în viaţă nu poţi să faci tot ce vrei sau tot ce-ţi trece prin minte, ci numai ceea ce se cuvine, în raport cu semenii tăi, cu binele individual şi public, cu ordinea umană şi cosmică. “Rânduiala” aceasta din lucruri vine din experienţa trecutului omenesc şi priveşte spre viitor, cu scopul conservării umanităţii şi a omeniei, dar şi a părţii din omenire care se cheamă patrie. În cazul nostru, partea din omenire este România şi dacă ţinem la lumea aceasta privită drept cosmos, atunci trebuie să ţinem la România.

Victor Roncea: Ce ar putea să ne reunească?

Academician Ioan Aurel Pop: O, foarte multe! Eminescu ar zice “râul, ramul”, care ne vorbesc în limba lor tăcută. Ne pot uni strămoşii, care-şi dorm somnul de veci pe văile şi pe dealurile noastre. Cel mai bine ar fi să ne unească grija pentru viitor, adică pentru copiii şi nepoţii noştri, pentru că ţara nu este a noastră – ca să facem cu ea experimente riscante şi jenante – ci este a urmaşilor noştri, cum ar zice Ştefan cel Mare, prin pana lui Delavrancea. Ne-ar trebui un dram de adevăr şi unul de dreptate, aureolate de bunătate, iar toate acestea se pot obţine prin educaţia dobândită în familie şi în şcoală.

A consemnat VICTOR RONCEA

Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu

În urmă cu o lună a avut loc la Centrul Cultural Spiritual Văratec ctitorit de distinsul român Dianu Sfrijan și aflat sub oblăduirea Sfintei Mănăstiri Văratec aniversarea de Un an sub semnul lui Eminescu.

“Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național”, a spus doamna Emilia Țuțuianu, scriitoare, redactor-șef al Revistei Melidonium, editor al Editurii Mușatinia și coordonatoarea Centrului, alături de Maica Stareță Iosefina Giosanu, în deschiderea Simpozionului.

Eminescologii, pe treptele Mănăstirii

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” , așadar ridicarea Centrul în lumina Bisericii a venit de la sine. ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” a fost ridicat în imediata apropiere a Sfântei Mănăstiri și este o construcție elegantă, în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar –  dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, Gheorghe Brătianu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, IPS Bartolomeu Anania şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului  adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă  este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură, ne informa scriitoarea Mariana Gurza.

“În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu, scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.

Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian”, a spus doamna Emilia Țuțuianu în deschiderea manifestării, care s-a bucurat și de prezența specială a Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

În cadrul conferinței s-au prezentat lucrările:

,,Creştinismul eminescian” – Prof. dr. Theodor Codreanu:

,,Varatec, locul de naștere al basmului fantastic românesc” – Prof. dr. Nae Georgescu

,,Mihai Eminescu Nevropatii atipice – Aspecte de patologie informațională” – Prof. dr. Dan Toma Dulciu

,,Eminescu la Timişoara” – Veronica Balaj

Evenimentul s-a încheiat cu lansarea de carte: ,,Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec – Convorbiri cu Fabian Anton” și vizionarea filmului documentar: “Maica Benedicta – Dependența de Cer”

“Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.” O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime”, ne aduce aminte doamna Emilia Țuțuianu.

Nota mea, VR: Mulțumesc în mod deosebit Centrului Cultural Spiritual Văratic , doamnei Emilia Țuțuianu și Maicii Starețe Iosefina Giosanu, pentru medalia jubiliară și diploma aniversară conferite în anul Centenarului Marii Uniri împreună cu statutul cu totul special de Membru de Onoare al Centrului, alături de colegul Fabian Anton și mari nume ale eminescologiei, ca profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu și Dan Dulciu. După cum am spus, este o imensă onoare! Vă mulțumesc și vă felicit pentru activitatea dusă alături de Sfânta Manastire Văratic, sub semnul lui Mihai Eminescu – Romanul Absolut!

Voi reveni cu noi relatări și ecouri ale manifestării de suflet de la Văratec. Doamne, ajută!

Câteva fotografii de la eveniment:

7 fotografii frumoase cu marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc. Dumnezeu să-l odihnească în pace, alături de Românul Absolut – Mihai Eminescu! “Bucuraţi-vă de Bucureşti – aici puteţi călca pe urmele paşilor lui Eminescu!”

Citiți un interviu extraordinar cu regretatul profesor, realizat de doamna Maria Stanciu:

Singuratatea Academicianului Dimitrie Vatamaniuc. Un interviu tulburator despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub comunisti si postmodernisti

Fotografii de Cristina Nichituș Roncea din proiectul “București, de ce îl iubești. Foto-interviuri cu personalități ale Capitalei”, pentru care academicianul ne-a rugat să-i consemnăm aceste spuse:

“Bucuraţi-vă de Bucureşti – aici puteţi călca pe urmele paşilor lui Eminescu! Bucureştiul este un oraş martir fie şi numai pentru că aici a suferit şi de aici a plecat la Ceruri Mihai Eminescu.”

La 98 de ani, eminescologul bucovinean, rudă apropiată cu partizanul anticomunist Gavril Vatamaniuc, scria biografia unui alt mare martir al neamului românesc, pentru care s-a zbatut și Eminescu: Ciprian Porumbescu. Vom reveni cu un interviu inedit cu marele eminescolog.

UPDATE: Pătimirile Academicianului Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București). “Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa” – Un interviu inedit despre viața și moartea lui Eminescu și soarta operei sale sub comuniști și postmoderniști (II)

S-a stins din viaţă reputat eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române

Academia Română anunţă cu deosebită tristeţe stingerea din viaţă, miercuri, 4 iulie 2018, la vârsta de 98 ani, a criticului şi istoricului literar Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, reputat eminescolog şi un fervent apărător şi promotor al culturii şi civilizaţiei româneşti din Bucovina de Nord.

Născut la 25 septembrie 1920, la Suceviţa, Dimitrie Vatamaniuc a urmat şcoala primară în comuna natală, pentru ca apoi să studieze la Cernăuţi, unde a absolvit Şcoala Normală de Învăţători, şi la Rădăuţi, fiind absolvent al Liceului “Eudoxiu Hurmuzachi”. Licenţiat în 1947 al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj-Napoca, cu specializare în istoria literaturii române, estetică literară şi istoria românilor, Dimitrie Vatamaniuc şi-a susţinut, zece ani mai târziu, teza de doctorat la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, avându-l conducător ştiinţific pe G. Călinescu.

A fost profesor de limba şi literatura română la Liceul “Andrei Mureşanu” din Dej, redactor la “Almanahul literar” din Cluj, cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, lector la Universitatea din Bucureşti, iar din 1964 şef de secţie la Centrul de Documentare şi Informare Ştiinţifică al Academiei Române. Din 1974 a lucrat ca cercetător la Institutul de Teorie şi Istorie Literară al Academiei Române.

Odată cu angajarea la Muzeul Literaturii Române, în anii ’70, a preluat, la îndemnul lui Alexandru Oprea, continuarea ediţiei integrale a operei lui Mihai Eminescu, iniţiată şi coordonată de Perpessicius în 1939 şi întreruptă în 1963. Va consacra, astfel, studiului operei eminesciene peste 30 de ani, devenind unul dintre cei mai importanţi eminescologi români. Sub îngrijirea sa vor apărea, între 1977-1993, volumele VII-XVI din integrala operei eminesciene, ediţie ce avea să fie desăvârşită în 1999. Pe baza ei, Dimitrie Vatamaniuc va edita apoi mai multe serii de Opere ale poetului naţional (Editura Univers Enciclopedic şi Editura Academiei Române, 1999-2003; Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă sub egida Academiei Române, 2015), precum şi Publicistica lui M. Eminescu. 1870-1877 (1977), Eminescu. Manuscrisele (1988), Eminescu. Contribuţii documentare (1993), Eminescu şi Transilvania (1993), Publicistica lui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889 (1996); Caietele lui Eminescu. Mitologie şi document (1998), Bucovina între Occident şi Orient (2006), Eminescu în ediţia academică integrală (2010), Eminescu în ediţii integrale (2013).

Activitatea sa literar-ştiinţifică se concretizează, de asemenea, în zeci de studii monografice, între care: G. Coşbuc. O privire asupra operei (1967); Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut (1968); Ioan Slavici. Opera literară (1970); Ion Agârbiceanu (1970); Lucian Blaga. Biobibliografie (1977), Lucian Blaga. Contribuţii documentare (1998), Tudor Arghezi. Biobibliografie (2 vol., 2005). A editat opera lui Ioan Slavici, în 14 volume (1967-1987) şi Avatarii Faraonului TlĂ de G. Călinescu (1979).

Născut şi crescut în Bucovina de Nord, Dimitrie Vatamaniuc s-a implicat cu dăruire în studierea, apărarea şi promovarea valorilor culturale româneşti din această zonă locuită de români, rămasă sau nu în graniţele ţării. A fost director al Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei din Rădăuţi al Academiei Române, transformat, în 1992, în Institutul Naţional “Bucovina”; redactor-responsabil al revistei “Analele Bucovinei” şi coordonator al Enciclopediei Bucovinei în studii şi monografii; director al revistei “Septentrion”, publicaţie a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina.

Îndelungata şi bogata sale activitate culturală şi ştiinţifică i-a adus recunoaşterea celui mai înalt for de consacrare al ţării, Academia Română alegându-l membru de onoare în 2011.

A fost, de asemenea, ales membru al The International Academy “Mihai Eminescu” (India, 1998) şi al Centrului Internaţional “Mihai Eminescu” (Chişinău, 2001).

Universităţile “Lucian Blaga” din Sibiu şi “Ştefan cel Mare” din Suceava i-au acordat titlul Doctor Honoris Causa, iar The American Biographical Institute l-a declarat “Om al Anului” şi i-a acordat “Diploma de onoare” în 1999 şi 2000. În 2002 a primit Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a Bucovinei.

A fost ales cetăţean de onoare al comunei Suceviţa, al municipiului Rădăuţi şi al comunei Şiria din Arad.
Membrii Academiei Române se despart cu regret de confratele lor şi îşi exprimă întreaga solidaritate cu familia îndoliată.

Biroul de presă al Academiei Române

5 iulie 2018

Foto: Cristina Nichituș Roncea,

Sursa: Roncea.Ro

Vedeți și: Mihai-Eminescu.Ro

Eminescu, reclamat de directorul Timpului la Maiorescu pentru “ură împotriva rușilor”. Un program de sute de ani sintetizat de Slavici: “Rușii și îndeosebi slavii vor să ne sguduie conștiința națională și să ne lipsească de credința în trăinicia noastră proprie, vor să ne înjosească, vor a face ca nouă înșine să ne fie rușine de românitatea noastră…”

Mihai Eminescu de Ion Pacea

“București, Joi, 18/31 oct.

Dragă Domnule Maiorescu, încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenția D-Voastre. Știți cu câtă sinceritate v-am arătat spontan simpatiile mele pentru Eminescu și cât am fost de satisfăcut să-l pot număra printre colaboratorii noștri. Ei bine, tare mă tem că voi fi forțat zilele acestea să-mi impun o separație. (fr. une séparation ; sensul este: delimitare). Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva rușilor (imbu de sa haine contre les Russes), încât cu toate eforturile mele, ba ce e mai mult desconsiderând și ale D-voastre, stăruie a face din Timpul organul personal al antipatiilor sale. Fiți bun și înnoiți insistențele; faceți-o și D-voastră. Fără a-i spune ceva ce i-ar putea trezi susceptibilitățile sau sensibilitatea, veți obține din partea lui nu ocolirea adevărului, ci prezentarea lui într-o formă mai domoală (fr. obtenez de sa part, non pas de ne pas dire la verite, mais de n’en dire qu’une faible partie; să spună adevărul într-o măsură mai mică) (…). (St. Doc. lit., V, 123; 1931, text în l. franceză, tradus de I. E. Torouțiu citat de eminescologul N. Georgescu)

(…) În orice caz, îmi faci și mie personal un serviciu, căci eu port foarte adesea plictiseala lipsei sale de a se situa în timp. Mulțumesc anticipat și la revedere, pe când?

Al tău,

f.[rate sau] I.(?) A. Cantacuzino” (final reprodus din “Cugetarea Europeană“, XIII, 3 (32)/2016).

(…)

I. Slavici îi mai scrie lui Iacob Negruzzi :„…Ordinul de azi este – rezerva – , astfel încât fiecare cuvânt se cumpănește de trei ori și cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe însă o campanie strajnică” (St.doc.lit., II,285); și mai explicit la 8 feb. 1878: „…Despre politică nu îți pot scrie nimic. Tot ce știu, stă scris în Timpul, unde îndeobște stă foarte puțin scris. Dacă-i vorba, noi suntem cei mai rezervați ziariști de pe fața pământului…” (II,288; în aceeași scrisoare, dezamăgirea patetică față de situație, cu ocupația și aroganța rusească ce încercă a șterge identitatea românilor : „…În întregul război, nu mai e vorba de statul român, ci de poporul român, nu mai e vorba de interesele materiale ale unui stat, ci de acelea morale ale unei națiuni. Rușii și îndeosebi slavii vor să ne sguduie conștiința națională și să ne lipsească de credința în trăinicia noastră proprie, vor să ne înjosească, vor a face ca nouă înșine să ne fie rușine de românitatea noastră…” ).

(…)

Nu intru în detalii filologice, dar țin să amintesc un fapt real. La cantina scriitorilor din Casa Monteoru, Petre Țuțea avea loc fix, masa din fața intrării, din dreptul ușii, și din când în când venea să mănânce aici (de cele mai multe ori i se ducea mâncarea acasă, cu sufertașul), iar noi, un grup de scriitori interesați și îngrijorați de soarta ediției Eminescu atât de larg comentată în epocă (anii 80 ai secolului trecut; cu toții știam că volumul IX a fost dezavuat, că volumul X stă în editură și nu se poate tipări), îl iscodeam cu întrebări. Nu o dată l-am ascultat și eu. După ce-și rostea cu voce tare teoria că menirea istorică a rușilor este să civilizeze Siberia, Petre Țuțea, cu trupul său imens, de matahală de la munte, ridica furculița din farfurie și dirija cu ea sala. Doi mari scriitori i-au înțeles și i-au descris pe ruși, spunea el, unul este Sienkiewitz și al doilea este Eminescu al nostru. Eminescu spune – și „recita” din memorie fragmente din articolele sale, mai ales pe acesta: „Ȋmpărăția rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic din măreția intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile sale… Țarul e puternic și nu știe ce să facă în puterile de care dispune. Chiar înăuntrul împărăției sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în luptă internă”.

Ei bine, textul acesta lipsește din ediția academică, îl găsim în edițiile de război (Ed. I. Crețu, 1941, vol. I, p. 269; text din 6 iunie 1878, care continuă: „Ca orice mare putere, Rușii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă și hotărâtoare; sunt poporul ce-și dă mereu silința să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să le supună”; ediția academică îl refuză, considerând, calm, că nu este eminescian). Trecea, apoi, la cauze, la acel „ce-i mâna pe ei în luptă”, și, la fel, recita bucăți întregi din publicistica aceleiași perioade, din care reiese că principalul resort al tendințelor de cucerire rusești rezidă în acel „horror vacui”, spaima de golul interior: De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească…” (Nae Georgescu)

Citiți pe larg aici:

Eminescu, ”pătruns de ură împotriva rușilor”. Directorul Timpului îi cerea lui Maiorescu să-i “domolească” adevărurile lui Eminescu. Rușii vor a face să ne fie rușine că suntem români – Ioan Slavici

Hristos a înviat! Eminescu și Învierea

Învierea
de Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Mihai Eminescu Ro

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova