Posts Tagged ‘Enciclopedia valorilor reprimate’

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA. “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS

În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA.

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA. “Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:

“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc. Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”. Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru). Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurarilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihail Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.

Ah, era să uit de Tismăneanu. Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”. În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu. Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

Va urma

Citiţi şi: CIA despre aberaţiile scrise de Pacepa: ”Dacă ar putea plânge copacii ar face-o, pentru că au furnizat hârtia pentru această carte”. CIA confirmă: Ceauşescu, duşmanul Nr. 1 al URSS în Pactul de la Varşovia. Lovitura de stat cu concursul KGB, prevăzută din anii ’80. Iliescu, pe o listă albă încă din 1970!



VIDEO. Despre istorie neprelucrata orwellian, Biserica, detinuti politici, suferinta si biruinta la lansarea de la Academia Romana a Enciclopediei regimului comunist din Romania. O lucrare INST coordonata de Octavian Roske

Mihai Ungheanu a murit in aceeasi zi cu George Calinescu, cel caruia i-a dedicat ani de viata si volumul V din Enciclopedia valorilor reprimate

Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea

ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE

Mihai Ungheanu

VOLUMUL V

RĂZBOIUL CULTURAL

CU GEORGE CĂLINESCU

(1944-1999)

INTRODUCERE

Asupra istoriei literaturii române postbelice există, accentuându-se după 1989, două serii de reprezentări, de surse diferite, care intră în conflict. Istoricii şi criticii literari din ţară vorbesc despre opere şi personalităţi importante, care au urmat tradiţia literaturii române îmbogăţind-o. Literaţi români care au părăsit ţara în anii următori încheierii ultimului război mondial, susţin o imagine diferită: în România nu s-au produs opere literare importante, în consecinţă nu există personalităţi, cele care ar fi meritat atenţie intrând într-un compromis cu regimul politic comunist, care le anulează orice valoare. Este o viziune încremenită la realităţile pe care aceşti emigraţi le receptaseră la plecare, fără să urmărească evoluţia ulterioară a literaturii române. Din acest punct de vedere, singurele opere literare importante sunt cele produse peste hotarele ţării, în aşa-zisul “exil” şi, în plus, câteva manifestări publicistice denunţătoare, anticeauşiste, ale unor scriitori din ţară, difuzate peste hotare la posturile de radio străine. Evident, acest al doilea punct de vedere este unul politic, care rămâne inoperant în teritoriul literaturii. Câteva articole, oricât de oportune politic, nu fac o operă şi o personalitate, ci cel mult un profil de dizident de ultimă oră.

Reprezentanţii emigraţiei au alcătuit o adevărată doctrină privind rostul şi şansele scriitorului şi literaturii române sub comunism. fiind sub ocupaţie comunistă, ostilă societăţii şi tradiţiei naţionale româneşti, scriitorimea română avea după ei, datoria să “tacă”, să adopte “eroismul tăcerii”, orice altă soluţie însemnând compromisul cu puterea politică de ocupaţie. “Tăcerea” literară s-ar fi cuvenit dublată, însă, după aceeaşi optică, de gesturi de insurecţie socială şi politică, de felul celor ungureşti sau poloneze, din vremea lui Hruşciov, care să ateste refuzul ocupantului. Această optică, influenţată decisiv de mentalitatea occidentală, nu ţine seamă nici de realităţile culturale, nici de realităţile politice din Europa Centrală şi Estică intrată după război sub control total sovietic. Se uită, de altfel, complet, că aceste ţări europene, vecine Uniunii Sovietice, au fost abandonate de puterile occidentale Moscovei, liberă să dispună de ele în mod arbitrar. Singura intervenţie occidentală ulterioară a fost de natură radiofonică, preocupată de critica şi satanizarea sistemului comunist ca şi de îndemnuri la răscoală.

În timp ce presa culturală românească şi catedrele de resort urmăreau cu regularitate tipăriturile literare făcând selecţie şi scară de valori, edificând astfel o construcţie istorico-literară comentatorul extern s-a mulţumit să se ocupe rar, întâmplător, pe criterii extraliterare, de cărţi şi autori care conveneau tipului de abordare politică impus de împrejurări. O atenţie mai aplicată pentru producţia literară românească există în puţinele şi intermitentele publicaţii româneşti din Occident, dar aproape în exclusivitate este vorba de cărţile scrise de expatriaţi.

Este neîndoios astfel că viziunea “exilului” asupra literaturii române nu are o întemeiere specifică, literară, ci una parţială şi de cele mai multe ori politică. Atât timp cât România, în grelele condiţii de cenzură şi de opresiune, a dezvoltat o puternică viaţă literară şi numără personalităţi şi opere remarcabile, a accepta acest tratament ar fi o eroare.

O istorie literară preocupată de efectele interdicţiilor anilor ’50 asupra scriitorilor şi literaturii române s-a închegat treptat, începutul fiind făcut după reintegrarea lui Tudor Arghezi în viaţa literară şi a reintroducerii scrierilor şi semnăturii lui în circuitul presei şi al editurilor. Asemenea preocupări au devenit mai numeroase după 1962, an în care Iosif Chişinevschi a fost denunţat de către partid, în mod public, ca autorul unor reprimări literare grave, exemplul dat fiind Tudor Arghezi. Chiar dacă cercetarea cauzelor pentru care unii scriitori români au fost scoşi din viaţa universitară, din redacţii, din circuitul editurilor şi bibliotecilor, n-a luat proporţiile unui curent decisiv, există precedente de referinţă care au abordat totuşi frontal cazurile marilor interdicţii. Aceste precedente n-au fost urmate după 1989 de o suită amplă de lucrări care să studieze modul în care a funcţionat reprimarea literaturii române şi a scriitorilor ei, cu excepţia unor tentative izolate, care rămân, de aceea, cu atât mai interesante şi binevenite. Vechi temeri şi inhibiţii politice, intimidarea în faţa unor prestigii constituite instituţional în anii dogmatismului şi în deceniile următoare, pot fi considerate o parte a cauzelor şi motivaţiilor pentru care atât până în 1989, cât şi după dispariţia partidului unic şi a sistemului centralizat în cultură, tema reprimării culturale postbelice în România, este abordată sporadic şi fără metodă.

Rezistenţa societăţii româneşti şi a cercurilor ei literare, a personalităţilor de vârf, a fost un factor important după război şi constituie un fenomen mai masiv şi mai important decât firava dizidenţă improvizată din motive politice în ultimii doi ani ai regimului comunist din România. Fără îndoială că s-a tipărit, ca în orice literatură şi mai ales într-una politizată, multă maculatură, dar firul tradiţiei proprii n-a fost părăsit, cultivarea literaturii şi artei româneşti oferind şi operele de excepţie.

Dubla atitudine faţă de literatura română şi scriitorii ei se poate constata, ca şi în alte cazuri, în cazul lui G. Călinescu. Considerat de oratorii “exilului” un scriitor care a făcut numai compromisuri, un exemplu de cum nu trebuia să fie un scriitor român după război, el este preţuit şi prezentat de istorici şi critici literari din ţară drept un scriitor mare, o victimă a regimului care în pofida grelelor condiţii generale a reuşit să stimuleze pe mulţi către cultura şi literatura adevărată, fiind el însuşi autorul unor memorabile cărţi postbelice. Se ciocnesc două direcţii: una politizantă, de un purism fanatic şi extraliterar, şi alta care vrea să scoată la lumină ceea ce est valoros şi rezistente estetic în producţia literară postbelică.

Întorcându-ne la G. Călinescu, cel infamat de scriitori “exilaţi”, de o dimensiune neglijabilă dacă sunt comparaţi cu statura acestuia, trebuie spus că a fost ţinta permanentă a ideologilor regimului de ocupaţie, încă din 1945, campanie care a ţinut două decenii, până în 1965, anul morţii scriitorului şi a continuat şi în posteritate de pe aceleaşi poziţii detractoare, cu argumente asemănătoare. Profesorul universitar G. Călinescu a fost alungat de la catedră, istoria literară, ca şi romanele şi monografiile au suportat regimul de prohibiţie. A fost atacat în 1945, în 1948, scos în 1949 de la catedră, exilat într-o funcţie improprie felului său de a munci si de a fi, la un institut de literatură, atacat brutal din nou, in 1953, cu prilejul apariţiei romanului Bietul Ioanide şi acesta interzis, admis formal ca profesor onorific la universitatea din care fusese scos. Romanul Scrinul negru a apărut cu mari dificultăţi provocate de cenzură, care a condiţionat apariţia cerând amputări şi adăugiri. Cât a fost în viaţă, marea lui istorie literară, la care lucrase tot timpul făcând revizuiri şi rescriind unele capitole, n-a putut apare. N-a putut să apară lungă vreme nici după moarte, autorul fiind supus unor atacuri imunde din partea foştilor terorişti ideologici travestiţi în istorici literari obiectivi (1978). S-a mai inventat şi falsa dilemă menită să întârzie apariţia masivei contribuţii: dacă se cuvine să fie reeditată ediţia din 1941 sau să fie acceptată ediţia revizuită de chiar autorul ei! După moartea lui G. Călinescu opera lui a avut o mare influenţă şi mai ales cu această influenţă s-au războit ideologii marxismului. Sunt războaie culturale cu personalităţi vii ale culturii şi literaturii române, dar continuate şi în posteritate care caracterizează viaţa culturală în România postbelică şi despart apele de uscat.

Dogmatismul a fost activ în România din 1944 până în 1989, iar una din victimele lui a fost G. Călinescu, altfel zis cultura română, pe care o reprezenta în mod strălucit. O urmărire pe etape a receptării şi evaluării operei călinesciene face evidentă condiţia constrângătoare a existenţei lui G. Călinescu. În faţa acestei realităţi, versiunile purismului fanatic, de tipul Virgil Ierunca, pălesc şi se dizolvă. Intră în intransigenta atitudine şi un proces psihologic complex al desţăraţilor, care nu vor să accepte realitatea că poporul şi tradiţia lui se află în  ţara părăsită, la Dunăre si Carpaţi şi nu pe meleagurile unde s-au fixat câţiva reprezentanţi rupţi de matcă şi de posibilitatea de a se confrunta, ca autori, cu cititorii din România. În biografia lui G. Călinescu şi în posteritatea lui se reflectă întreaga dramă a culturii romane postbelice, cu toţi actorii ei, cu diversele reacţiile declanşate, cu atitudinile şi soluţiile cele mai neaşteptate uneori, dar care nu pot întuneca adevărul că valoarea operei şi a personalităţii înving opreliştile şi diversiunile. O abordare de sociologie literară, care să vadă faptul literar dincolo de evaluarea estetică, în raport cu instituţiile culturale şi cu factorii politici, este de natură să înlăture proiecţiile fanteziste în legătură cu literatura română postbelică şi cu marile ei figuri.

1. Profesorul de identitate culturală

Continuarea la Ziaristi Online: Razboiul cultural cu George Calinescu. Mihai Ungheanu: Enciclopedia valorilor reprimate (Vol V) »

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova