Posts Tagged ‘Federatiunea’

PĂRINTELE JUSTIN a murit în aceeaşi zi cu EMINESCU: 16 iunie. Adevăruri ascunse. Pomenirea lor la Petru Vodă – VIDEO. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu

Ne-ar fi plăcut să avem şi o fotografie cu barbă a lui Eminescu – de dinainte de fi smuls de Poliţie din redacţia “României libere” la începutul anului 1889 -, alături de cele patru fotografii clasice, de la tinereţe, pe când se războia cu ungurii în “Federaţiunea”, până la deplina maturitate a gazetarului de forţă şi de geniu, care zguduia din temelii eşafodajul veneticilor “roşii”, liberalii, dar şi al conservatorilor trădători, la ziarul “Timpul”. În schimb avem această imagine doar printr-o mască mortuară, din care răzbate chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit şi răstignit pe Golgota Neamului Românesc.

Se împlinesc azi 130 de ani de la moartea determinată de factori externi a lui Mihai Eminescu, respectiv otrăvirea cu mercur până la colapsul organismului. Deşi au trecut atâţia ani, în care specialiştii au putut consulta temeinic toate datele corecte ale biografiei gânditorului naţional, atât data sa de naştere – cea reală, 20 decembrie 1849, după cum o consemnează chiar tatăl său, căminarul Gheorghe, în Psaltirea familiei -, cât şi cea a morţii – în acest caz, 16 iunie 1889 -, sunt colportate falsificat în spaţiul public.

Motivul, în ce priveşte data morţii, este acoperirea de către urmaşii celor care l-au prigonit a grabei suspecte cu care a fost înmormântat Mihai Eminescu, la doar o zi după moartea sa, pe 17 iunie. Aşa, mintea bietului român moleşită cu avalanşe de informaţii false, nu mai reacţionează când vede că pe 15, chipurile, ar fi murit, şi pe 17 a fost îngropat. Par trei zile, aşa cum cere tradiţia şi cum este normal: 15, 16 şi 17. Dar nu sunt! Eminescu, după cum o spun înaintaşii noştri şi colegii lui, gazetarii vremii, a fost descoperit mort pe 16 iunie dimineaţa. Într-o vineri. Prietenii şi contemporanii săi l-au pomenit după moartea sa întotdeauna la 16 iunie. Corneliu Botez, unul dintre primii săi biografi, îi înscrie foarte clar pe coperta volumului “Omagiu lui Eminescu” – foto mai jos – , apărut la 20 de ani de la moartea jurnalistului şi poetului naţional, data corectă: 16 iunie 1889. De altfel, după cum consemnează presa vremii, la 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormân­tul de la Cimitirul Bellu oamenii de cultură importanţi ai mo­mentului: Dimitrie Anghel, G. Coşbuc, Şt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork. Placa de pe locul în care a fost nefastul Institut “Caritatea” al medicului-asasin Şuţu, din strada Plantelor, consemnează aceeaşi dată: 16 iunie.

Profesorul Nae Georgescu, renumitul eminescolog, ne relevă surse de presă sincrone care vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, când Eminescu trezeşte medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte după care îl cheamă şi pe doctorul Şuţu să-i vorbească. Revista “Familia” titrează, după “Românul”: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineaţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu rãspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşuneazã mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ţinut mult, cãci dupã o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou sã… aiureze. D-rul Şuţu căută sã-l linişteascã şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o orã, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astã dată îl gãsi întins, fără nici o suflare.” Cum ar fi putut un ziar al vremii – care, pe deasupra, l-a avut adeseori pe Eminescu în vizor – să se înşele cu o asemenea ştire de importanţă naţională?

Dar cum a ajuns din nou Eminescu la Institutul Caritatea al doctorului Şutu, după ce în acelaşi stabiliment îşi începuse ispăşirea condamării la moarte civilă, în 28 iunie 1883? A fost adus (tot) de Poliţie, după cum amintesc alţi colegi de presă de-ai lui Eminescu. Acţiunea s-a petrecut în ianuarie – februarie în urma articolului său publicat in „România liberă” din 13 ianuarie 1889 – ultimul său articol, care ne demonstrează un Eminescu total cerebral – , articol care a declanşat demisia Guvernului puţin mai târziu. Nu se „potolise”.

Profesorul Nae Georgescu a descoperit mai multe referiri la acest moment, în presa vremii: „Ziarul “Naţiunea” dă informaţii mai ample: „În urma articolului apărut ieri în România liberã, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineată. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi fãcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugã: „d-nii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian [directorul Rl – n.m.], i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu”…”

Acelasi Carp era cel cu „potolirea” lui Eminescu din 28 iunie 1883, care a dus la arestarea gazetarului şi prima lui internare forţată, la acelaşi doctor Şutu, petrecută concomitent cu percheziţionarea tuturor sediilor Societăţii „Carpatii” şi apoi desfiinţarea ei, în aceeaşi zi, organizaţie cu activitate clandestină prin care Eminescu si prietenii sai militau pentru unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”, deranjând imperiile care-şi puseseră spionii şi “influencerii” locali – aka trădătorii – pe urmele lui Eminescu.

Eminescogul Nae Georgescu: “Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane” – dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli (poetul ar fi avut 43 de ani, tatãl său s-ar fi chemat Mihail, etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea… mai bine sã nu mai vorbim!

Data de 16 iunie este inconvenabilã pentru că indicã o grabă cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapã: se ştie ferm că  înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcatã din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an”. Ar fi interesant de aflat de când si cum…

Iată cum marele “Voievod al Ortodoxiei”, Părintele Justin Pârvu, de la a cărui trecere la veşnicie, în condiţii poate la fel de determinate, se împlinesc azi 6 ani, Duhovnic care l-a iubit pe Eminescu şi a susţinut numeroase iniţiative de omagiere a marelui ziarist cât şi demersul nostru naţional început exact acum 10 ani – Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere – a ales să plece la Domnul în aceeaşi zi cu Eminescu, binecuvântând, aşa cum se ştie, cu ultimele sale cuvinte, România şi întreg poporul român. Mănăstirea Petru Vodă i-a pomenit împreună, într-o slujbă impresionantă susţinută de Prea Sfinţitul Basarabiei de Sud cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, stareţul lăsat de Părintele Justin, şi un sobor de preoţi, în prezenţa a mii de pelerini veniţi din toată ţara.

Dumnezeu să-i ţină împreună la dreapta Sa, cu rugăciunile lor vii pentru România, ce mult au iubit-o!

Victor Roncea

Mai jos, omagierea lui Eminescu şi a Părintelui Justin de Episcopul Basarabiei de Sud şi Apelul lui Corneliu Botez din lucrarea Omagiu lui Mihai Eminescu, apărută în 1909 şi disponibilă, într-o reeditare, AICI.

A P E L

Cu prilejul împlinirei a 20 ani dela moartea poetului Eminescu

La 16 Iunie a. c, se împlinesc 20 de ani dela moartea genialului poet Eminescu, care a încetat din viaţă în casa de sănătate a d-rului Suţu, în revărsatul zilei de 16 Iunie 1889, umplând de jale inimile Românilor de pretutindeni. Când ziua, biruitoare, se îngânà încă cu întunericul, acolo se stingeà de veci, învăluit de ,,umbra morţii eterne“, luceafărul care a aruncat o lumină atât de orbitoare pe orizonul artei române. Acolo i-a fost dat, în suferinţe cumplite, să-şi închidă pe vecie ochii, artistul cel mai desăvârşit, gânditorul cel mai profund şi sublim.

Câte nu s’au perindat în ţara noastră în curgerea acestor 20 de ani.

Câte noui talente nu s’au arătat, ce progrese n’a făcut literatura românească ridicată de dânsul la înălţimi neasemuite, dar o pană atât de măiastră ca a lui nu s’a arătat.

E o datorie, să nu lăsăm să treacă ziua de 16 Iunie a. c, fără ca acest eveniment să fie comemorat de întreaga ţară, a cărei glorie este
poetul şi de fruntaşii autorizaţi ai literaturei noastre.

Se impune deci, să se instituiască de pe acum comitete, alcătuite din bărbaţii noştri cei mai de samă, la care să se asocieze şi tineretul
universitar, pentru ca Eminescu să fie comemorat în modul cel mai impunător.

Un asemenea comitet compus din profesori, magistraţi, publicişti, etc., s’a instituit la Galaţi, după propunerea d-lui Corneliu Botez, în ziua de 19 Martie a. c. în scopul înjghebărei unui festival artistic, care va fi, în acelaşi timp, o apoteozare a lui Eminescu şi a literelor române.

Comemorarea lui Eminescu, cu deosebit ceremonial, va trebui făcută în toate oraşele şi chiar în cele mai mici târguşoare.
S’ar puteà strânge,cu acest prilej, un fond pentru ridicarea unei statui marelui poet.

Cu convingerea că această propunere va aveà răsunetul dorit de întreaga ţară, ne adresăm tuturor: admiratori şi continuitori ai operei lui Eminescu, pentru ca, punându-ne cu toţii în mişcare, să facem ca aniversarea zilei de 16 Iunie a. c. când se împlinesc 20 de ani dela moartea celui mai mare şi iubit poet naţional, să fie sărbătoarea cea mai înălţătoare a gândirei şi simţirei neamului nostru.

Rugăm pe toţi acei ce posedă date necunoscute încă din viaţă şi mai cu seamă din copilăria lui Eminescu, să binevoiască a ni le pune la dispoziţiune, spre a fi publicate, împreună cu numele celor ce ni le vor transmite, în volumul festiv ce se va tipări la Galaţi, cu ocaziunea acestei zile memorabile.

Orice comunicări se vor adresa d-lui Corneliu Botez, preşedinte de tribunal-Galaţi.

Comitetul de organizare.

Eminescu si Unirea. Societatea secreta “Carpatii”, urmarirea si innebunirea lui Eminescu pentru crezul sau, de la primul articol politic si pana la Doina: “Dacia Mare”

“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?””

Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 5/17 aprilie 1870]

“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme,  contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”

Mihai Eminescu [În Unire e tăria – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 22/10 Aprilie 1870]

(…)

De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.

Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de  “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani – pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri – vezi “Eminescu – Drama Sacrificãrii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cu Doina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand: Unirea tuturor romanilor.

Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila – membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat  si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.

Ne bucuram sa constatam ca noua generatie de azi are cunostinta de tot zbuciumul lui Eminescu pentru Unire, dupa cum se reflecta in concursul de eseuri initiat de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Romanii de Pretutindeni, de unde am selectat pentru Dvs articolul tinerei Elena Podoleanu:

“Suntem români și punctum”

Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Cititi si Mihai-Eminescu.Ro: Lichidarea lui Eminescu

Un cadou de ziua lor pentru ungurii de pretutindeni: ‘Ungaria, un palat de spume mincinoase. Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra. Cea mai decăzuta populaţie din Europa, cu o vanitate şi lăudăroşie lungă şi scârboasă’

ECUILIBRUL

Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, si pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria

(…) Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. (…)

Integral la Ziaristi Online

Vezi si SCRISOARE DESCHISA adresata premierului Emil Boc: Pana unde va decadea demnitatea nationala in fata UDMR si a intereselor Ungariei asupra Romaniei? Refuzăm farsa istoriei care se repetă si complicitatea morala la crima

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova