Posts Tagged ‘FSN’

Privatizarea Humanitas, ilegală? “Carcasa” lui Liiceanu primită de la Pleşu – Editura Politică a PCR – nu era aşa de goală. Cifra e considerabilă: valoarea unui bloc de patru etaje cu 16 apartamente, respectiv 1.524.900 de lei “ceauşişti”. DOVEZI

Dacă ANI şi DNA existau pe vremea lui Ion Iliescu şi Petre Roman, Andrei Pleşu ar fi fost ridicat pentru explicaţii. În contextul în care Pleşu şi-a publicat toate cărţile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracţiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN. Să explicăm:

“Pleșu Andrei (ministru plătit în timpul și din banii celor care erau bătuți și mureau pe străzi în 1989-1990) se autodenunță, chipurile, ironic (dacă tot sunt prescrise pedepsele, ce mai contează?). Cică Liiceanu Gabriel a primit „cadou” o “carcasă” (fosta Editura Politică), iar despre patrimoniu, banii din cont, liniște totală! Acești indivizi deja au ocupat wc-ul istoriei, mai jos decât nivelul hoților de buzunare…”, scrie cu obidă pe Facebook Bogdan Munteanu, fratele lui Marian Munteanu.

Chiar dacă aprecierea la adresa fostului ministru al Culturii poate părea cam dură, Bogdan Munteanu are toate motivele să o facă. Pe 14 iunie, după ce au spart cu topoarele intrarea în Universitatea Bucureşti, minerii aproape i-au omorât pe amândoi fraţii. Lui Marian Munteanu minerii au vrut să-i taie capul iar lui i-au făcut corpul o rană vie şi l-au crezut mort. După ce şi-a pierdut cunoştinţa s-a trezit în sângele cald din fântâna de la Arhitectură, alături de trupurile maltratate ale celorlalţi studenţi din Universitate şi Arhitectură. Fără să se poată mişca, auzea ca prin ceaţă “raportul” criminalilor către un superior, despre el: “L-am omorât pentru că era înarmat”. Într-adevăr: Bogdan Munteanu era înarmat. Cu libertatea. Şi alte arme albe, pe care le agită şi acum: cuvântul, gândirea, rugăciunea…

Minerii care au vrut să-l ucidă pe Bogdan Munteanu aveau în buzunar, primit încă de la gară, ziarul Adevărul, fosta Scânteie a CC al PCR, organul de bază al propagandei sovietice şi feseniste, în care pe prima pagină, alături de un perdaf la adresa “golanilor” şi a “violenţei” lor, scris de Cristian Tudor Popescu, trona şi un editorial al domnului Andrei Pleşu. Din spaţiul unde pe vremurile răfuielilor bolşevicilor cu “duşmanii poporului” se lăbărţa figura de batracian a lui Silviu Brucan, ministrul Culturii din Guvernul Petre Roman sugera, cu ambiguitatea-i binecunoscută, că România, din cauza fenomenului anticomunist din Piaţa Universităţii, a luat “chipul schimonist al libertăţii”. Sigur, putea fi o figură de stil.

O altă formă de stil, de data aceasta de viaţă, a fost însă consolidarea pe plan naţional şi internaţional a regimului criminal Iliescu-Roman, după Mineriadă, prin rămânerea sa şi în Guvernul Petre Roman II. Jurământul de credinţă l-a dat în faţa lui Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, pe 3 iulie 1990, la nici 20 de zile de la măcelul asupra studenţilor.

Nici nu se răciseră încă trupurile soţilor Ceauşescu când, în plină “Revoluţie”, Andrei Pleşu acceptase să facă parte din Guvernul FSN 1. Acum, când încă mai erau călduţe trupurile morţilor de la Mineriadă, trebuia să meargă înainte.

Deci da, Bogdan Munteanu, ca orice “legionar” din Piaţa Universităţii, are dreptul să fie mai dur cu distinsul filosof şi disident Andrei Pleşu, inventatorului conceptului, aplicat cu osârdie, de”rezistenţă prin mâncare”. Disidenţă din strada Paris sau, în ultimă fază… palatul de vară al Marucăi Cantacuzino, de la Tescani, administrat de la Gospodăria de Partid de Viorel Hrebenciuc şi unde Tudor Octavian, Eugen Mihăescu, Alex. Mihai Stoenescu şi Radu Portocală afirmă că-i făceau vizite Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, exilatul de la Focşani, pe… 23 august 1989.

Apoi, în februarie 1991, când domnul Gabriel Liiceanu privatiza fosta Editura Politică a Partidului Comunist Român, primită de la dl. ministru Pleşu, tovarăşul său la bine şi la greu din excursiile la Paris, Berlin şi Heidelberg, pe vremea odiosului regim comunist, acum co-fondatori ai Grupul pentru Dialog Social, Bogdan Munteanu încă respira cu greutate. Plămânul perforat în urma vizitei minerilor la Bucureşti nu se refăcuse. Dimineaţa mai scuipa sânge. Dl. Pleşu se resimţea şi el. În ianuarie, pe 2, încă cu sarmaua-n gât, îşi dăduse, în sfârşit, demisia, din Guvernul Roman 2. Dar nu pentru morţii de la Mineriadă sau pentru arestaţii ilegal, dintre care unii mai erau încă, total abuziv, în detenţie. Nu. Ci pentru fugărirea Regelui Mihai pe autostradă. Foarte frumos. Un gest de mare demnitate! Pe 7 ianuarie îşi revine însă şi-şi anulează demisia. Continuă apoi să facă parte şi din Guvernul Roman 3 şi depune un nou jurământ în faţa lui Ion Iliescu, de care se ţine până în octombrie 1991, când pică odată cu “baiatul cu puloverul”.

În aparenţă, pentru un an rămâne, pentru prima oară într-o lungă perioadă, în afara sistemului bugetar dar nu şi în afara celui de grup. Revine însă cu aplomb în ianuarie 1993, când statul, respectiv chiar preşedintele Ion Iliescu îi oferă, cu deferenţă, plata integrală a revistei “Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie, tipar, portar. E vremea când Iliescu limita apariţia ziarului “România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La “Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri.

Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română merge ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să ne facă un total, pentru o firmă, cu zeci de angajaţi şi cheltuieli pe măsură, timp de 11 ani? Au urmat alte funcţii călduţe, sub toate regimurile: ministru de Externe cu omletă rece dar bursă de 1.000.000 de mărci de la Fundaţia Volkswagen, ministru secretar de stat la CNSAS încercând să perieze dosarele de turnători DIE ale soţiei şi altor “rezistenţi prin mâncare”, consilier prezidenţial, beneficar al banilor negri ai lui Dinu Patriciu şi subaltern al traficantului de copii Cristian Burci. Şi, după cum se vede, #rezistenţa continuă!

Dar nu numai Pleşu este subiectul, ci şi comeseanul lui de rezistenţă prin tăcere – vorba Hertei Muller -, Gabriel Liiceanu, la care ne vom referi imediat. Trebuie să recunoaştem însă că, într-adevăr, pare suspectă ieşirea explicativă a lui Pleşu, după 27 de ani de la săvârşirea faptei. Respectiv emiterea unui ordin de ministru dubios, pe care îl prezentăm mai jos şi care, se pare, este ilegal, pentru simplul fapt că nu a fost publicat şi în Monitorul Oficial. Ca atare, dacă e luată puţin la scărmănat privatizarea Editurii Politice a PCR, actuala Editură Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu, aceasta ar putea fi, la rândul ei, la fel de ilegală. Aceasta este însă, treaba organelor în drept.

În primul rând, observăm la Ordinul în cauză, Nr. 82, nişte ciudaţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie! Haloimăsul e general. Iată Ordinul:

Cât priveşte patrimoniul, dacă acesta nu exista, după cum invocă azi Pleşu şi Liiceanu, de ce este prevăzut în Ordin? Într-un articol pe această temă, din timpul “Epocii Băsescu”, respectiv din 2013, jurnalistul Ion Spânu afirmă în noul Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format şi din “mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”.

În schimb, într-un interviu din vechiul Cotidianul, citat de Hotnews (deci sursă “factuală”, nu trebuie să mai vin cu alte două, nu? 🙂 ), de pe vremea când ziarul se afla în portofelul de la spate al lui Sorin Ovidiu Vântu, împachetându-i pe toţi marii deontologi ai presei, de la Buşcu şi Sorin Avram la Turcescu şi Cristian Teodorescu, Liiceanu se disculpă, antologic, în felul următor:

“Cind Editura Humanitas s-a privatizat, in februarie 1991, aportul fostei Edituri Politice, recte al statului, la nou constituita SRL a fost de 23,46% dintr-un capital de 6.500.000 de lei, adica 1.524.900 de lei.
Ca sa ne dam seama ce insemna asta, transpunind in euro (ECU, pe atunci) la cursul mediu BNR din anul 1991 suma amintita, obtinem ca echivalent 17.365 de euro. Mentionez ca acest capital (al fostei Edituri Politice) a fost stabilit, asa cum era legal, in urma unei evaluari.
Imi amintesc ca, nemaiavind ce lua in calcul, evaluatorii au tras in sus cit au putut de “valoarea” bibliotecii amintite. In concluzie, “imensul patrimoniu al Editurii Politice” preluat de Humanitasul de astazi a constat in 17.300 de euro!
Cum vi se pare, domnule Teodorescu, comoara “fostei Edituri Politice” pe care huzureste Humanitasul? 17.000 de euro! Doua Dacii Logan de azi! Cu imbunatatiri.”

Povestea este, evident, de Radio Erevan. Dacă i-am fi lăsat să o continue pe Fantazi si Tapalaga ajungeam să credem ca Editura Politică a fost o bicicletă Pegas care nu i s-a dat lui Liiceanu ci i s-a luat, iar bietul filosof fără operă a venit cu bani de-acasă să-l publice pe Pleşu. Dragoste mare! Care este, însă, realitatea cifrelor? Nu o să înghiţim şmecheria de strada Covaci cu moneda fictivă ECU şi o să discutăm, la obiect, în dolari:

“HOTARIRE Nr. 238 din 29 martie 1991 privind modificarea cursului oficial al leului

EMITENT: Guvernul Romaniei

aparuta in MONITORUL OFICIAL Nr.66 din 29 martie 1991

Guvernul Romaniei hotaraste:

ART. 1
Se autoriza Banca Nationala a Romaniei sa modifice cursul oficial de schimb al leului de la 35 lei pentru 1 dolar S.U.A. la 60 lei pentru 1 dolar S.U.A.
Noul curs oficial al leului se aplica cu incepere de la data de 1 aprilie 1991.

ART. 2
Regimul cursului oficial fata de dolar si alte valute se stabileste de catre Banca Nationala a Romaniei.
PRIM – MINISTRU PETRE ROMAN ” (Sursa: Camera Deputaţilor)

Ca atare, în februarie 1991, când s-a “privatizat” Humanitas, suma de 1.524.900 de lei făcea 43.568 dolari şi nu invenţia lui Liiceanu de mai sus. Totodată, dacă o împărţim la salariul destul de gras al lui Liiceanu, de 6000 de lei, constatăm că i-ar fi ajuns timp de 254 de luni, adică pentru plata lui de către stat încă vreo 21 ani, până în 2012. Parcă mai venim de-acasă, nu? Cei care au trăit acele vremuri ştiu însă că un apartament era cotat la vremea aceea cam cât o Dacie şi costa circa 100.000 de lei (o mai zic şi altii aici). Ca atare, patrimoniul Editurii Politice era estimat, mai concret, la un bloc cu 16 apartamente. Căutând pe net azi ca să-i cumpărăm dlui Liiceanu un astfel de bloc, am găsit unul la Cluj, cu 15 apartamente (foto aici) si unul la Chişinău, cu trei etaje şi 16 apartamente (foto aici). La executări i-am mai găsit unul, evaluat la 1.569.475 lei – foarte aproape de suma de mai sus -, respectiv circa 344.940 Euro.

Cum ar fi două Loganuri cu îmbunătăţiri ceva mai complexe, eventual din aur masiv…

Adendă:

Despre impostura, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi scriitori de anvergură mondială:

Ministrul Culturii lui Iliescu, A. Plesu, nu a iubit Romania pentru ca nu era el la putere. Scrisoarea orientalistei Amita Bhose despre “profitorul” Andrei Plesu, yoga, miscarea transcedentala si impostura in cultura. DOC

Radu Portocala: Trecătoarea sinceritate a impostorilor. Liiceanu, Patapievici, Plesu si Manolescu in Jurnalul Monicai Lovinescu. Cum a vrut Plesu sa ajunga presedinte ca candidat al FSN-ului lui Roman

15 Noiembrie 1987, începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Brucan îi semnase deja condamnarea la moarte. “Eroi pentru România – Braşov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, lucrare realizată de Florin Palas şi Victor Roncea sub coordonarea lui Vladimir Bukovski

Conform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.

“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.

“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:

Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România

Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:

Citiţi şi: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”

“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca” Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)

Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”- 

“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra.
Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste

Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.

Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.

Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.

15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!

Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!

Victor RONCEA (2007)

Vedeţi şi: 2008 – 15 Noiembrie 1987 – Rezolutia Rezistentei Romanesti Anticomuniste condamna comunismul si “Raportul Final”

15 Noiembrie 1987 – “Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987

“Teroriştii” au acţionat şi pe 13 iunie. EXCLUSIV: Chiţac i-a înfundat pe Iliescu şi Roman pentru atrocităţile din 13 -15 iunie 1990. DOCUMENTE din DOSARUL MINERIADEI

Se mai poate scrie ceva nou despre Mineriada din 13 – 15 iunie 1990? O-ho! Şi încă cum! Este suficient să te apuci să studiezi puţin Dosarul Mineriadei – de care a fost deposedat recent magistratul militar Ion Vasilache, printr-o pensionare cam forţată şi cel puţin ciudată -, pentru a descoperi noi şi noi informaţii, care conturează ipoteze cu ramificaţii din ce în ce mai apropiate de… Moscova. De ce n-au intrat până acum jurnaliştii patriei între zecile de mii de file ale Dosarului Mineriadei? Habar n-am! Comoditate? Habarnageală? Deprofesionalizare? Cel mai probabil toate la un loc. Eu unul am avut ocazia sa stau pe Dosar, chiar şi la propriu, în mai multe rânduri: când am adus împreună cu Liga Studenţilor zeci de declaraţii şi mărturii; apoi pe vremea când Dan Voinea îl fuşerea; cu ocazia audierilor şi declaraţiilor repetate de-a lungul anilor; pe holurile instanţei cât şi, mai recent, pentru a-mi satisface nevoia de a aprofunda aspecte pe care le cunoşteam, din stradă şi din alte documente la care am avut acces de-a lungul anilor, dar nu şi din mărturiile protagoniştilor de la vârful sistemului de represiune. Aşa că am solicitat, pentru documentarea mea şi a Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din România, cât şi pentru edificarea unei doamne judecătoare, toate declaraţiile fostului ministru de Interne, Mihai Chiţac (foto), date în acest Dosar. Ce am descoperit mi-a reconfirmat presupunerile.

“Teroriştii” au acţionat şi pe 13 iunie

Da, am văzut morţii lui 13 iunie 1990, cel puţin trei, împreună cu fratele meu. Unul a murit în braţele noastre. Dragoş Drumea. Împuşcat în gât. Era noaptea de 13 spre 14 iunie, orele 2 şi ceva… Mai trăisem astfel de situaţii cu doar şase luni în urmă, în decembrie 1989. Am transportat atunci muribunzi şi răniţi la Spitalul de Urgenţă, doar pentru a fi aproape împuşcat ca “terorist”. Da, am scăpat cu viaţă şi acum, în noaptea plină de fum a lui iunie 13, ca şi alte dăţi când s-a tras asupra mea, de data aceasta după ce un glonţ s-a înfipt în stâlpul Magazinului Romarta de care mă lipisem, chiar deasupra capului meu. Urma se vede şi azi, în piatra de Viştea (cred) astupată impropriu cu ghips. Cel mai important este că am văzut şi focul de armă. Nu venea din rândurile paraşutiştilor desfăşuraţi – şi ei cu muniţie de război, de care s-a abuzat aiurea – pe Calea Victoriei, ci de la ultimul etaj al blocului din spatele Hotelului Bulevard. Scenariul teroriştilor s-a repetat şi în iunie ’90. Un alt biet tânăr a căzut secerat. O ambulanţă cu însemne franţuzeşti a apărut din senin şi l-a ridicat. Am aflat că a murit pe 15 iunie, după ce ajunsese la… Poliţia Capitalei. Alţi doi morţi căzuseră, după-amiază, la Ministerul de Interne, în urma unor împuşcături despre care nu se ştie nici azi de unde veneau: din interior sau din exterior. Am apucat să-l mai văd pe unul, transportat pe braţe de oameni. Sângele îi şiroia pe caldarâm.

După IMGB şi SRI am ajuns la Măgurele

Am văzut toate desfăşurările de forţă din centrul Capitalei, începând cu dimineaţa lui 13 iunie, în Piaţa Universităţii, cu venirea muncitorilor de la IMGB (care “face ordine”), bătăliile între poliţişti şi protestatari, arderea autobuzelor MAI şi apoi debandada de la Poliţia Capitalei şi Ministerul de Interne, cu provocările, devastările şi incendiile de rigoare. Da, eu sunt cel care a stins focul de la SRI, centrul de presă, clădirea aceea micuţă din cărămidă roşie de lângă sediul de la “lanţuri”, palatul “Curentului” lui Pamfil Şeicaru ajuns pe mâna Securităţii. Nu-mi plăcea că ardeau diverse benzi. Venind din lumea televiziunii şi a fotografiei, cu respect faţă de arhive, mă enerva distrugerea lor. În plus, aveam experienţă de la “revoluţie”, când am încercat să sting cu camarazii mei focul din Sala Tronului, de la Palatul Regal – Muzeul Naţional de Artă. M-am oprit atunci doar când a început să se tragă în noi cu trasoare şi mitralierele grele de pe tancuri. Devenisem “terorişti”. Ca orice “terorist” care se respectă am stat în stradă, după ce ne-am prins de confiscarea revoltei anticomuniste, până după 12 ianuarie. Ulterior am revenit oricând a fost nevoie (seria de manifestaţii şi contra-manifestaţii) . Pe 22 aprilie blocam cu prietenii Piaţa Universităţii.

Experienţa asta a contat pe parcursul desfăşurării Fenomenului Piaţa Universităţii şi a momentului de apocalipsă al lui, încheiat cu venirea minerilor, maltratarea şi arestarea noastră, a celor din Arhitectură şi Universitate, şi ulterior deţinerea noastră ilegală la unităţile fostelor trupe de Securitate, de la Măgurele şi Băneasa sau prin spitalele bucureştene. Eram “rodaţi”. Dar asta este altă istorie, despre care o să vă povestesc, poate, mâine. Ca să vă spun atunci şi părerea mea despre Marian Munteanu. Acum să ne întoarcem la documente.

Tromboanele şi şopârlele lui Chiţac

Am solicitat declaraţiile ministrului demis de Iliescu pe 13 iunie seara, controversatul Mihai Chiţac, activ şi la Timişoara în decembrie 1990, pe care noi îl apelam în Piaţă cu “Chiţac, Chiţac – să fie ras în cap!”, acum răposat. Omul fusese acolo, între ei, el însuşi unul dintre artizanii “curăţirii” Pieţei Universităţii. Mulţumesc Secţiei Parchetelor Militare că m-a edificat. O serie de dileme s-au spulberat după parcurgerea acestor declaraţii. Haideţi să vedem, în premieră, ce tromboane dar şi ce informaţii veridice a lăsat, cu limbă de moarte, Mihai Chiţac:

“Luni, 11 iunie

La ora 16.00 am fost convocat împreună cu şeful IGP gral. Diamandescu la o şedinţă de lucru la Palatul Victoria. Şedinţa a fost condusă de Ion Iliescu, fiind prezenţi: Petre Roman, Gelu-Voican Voiculescu, N.S. Dumitru, Gheorghe Robu, Victor Stănculescu, Vasile Ionel, Virgil Măgureanu, Dan Predescu (primarul Capitalei), dr. Iacob (adjunct al ministrului Sănătăţii), Mugurl Florescu (procuror) şi alte câteva persoane. (… )

În şedinţa de la Guvern din 11 iunie, s-a prevăzut ca evacuarea Pieţei să aibă loc în ziua de 12 iunie, stabilindu-se şi principalele măsuri ce trebuie luate de către ministerele şi celălalte organe participante. Faţă de măsurile stabilite în şedinţă, am avut două propuneri”, scrie Chiţac, respectiv ca intervenţia să aibă loc pe 13, pentru ca forţele MAI să aibă timp de pregătire şi ca Armata să vină în ajutor.

Arme chimice: 2200 de fiole lacrimogene din stocul de război

Vasile Ionel, pe atunci Şeful Marelui Stat Major şi suspect de kaghebită ca şi azi, refuză, cel puţin declarativ, alăturarea Armatei la operaţiune. Cu toate acestea, pe 13 iunie, el este cel care dă ordin ca asupra manifestanţilor să se folosească arme chimice, fiole lacrimogene de război, aruncate din elicoptere, după cum afirmă Chiţac ulterior. 2200 de fiole, cu aprobarea şi la cererea lui Ion Iliescu. Şi tot el coordonează manevrele militarilor prin Capitală. Ministrul Victor Stănculescu părăsise ţara pe 12 iunie, cu direcţia Berlin. În Jurnalul Garnizoanei Bucureşti, aşa cum a fost publicat în facsimil, parţial, de Ziaristi Online, în urmă cu câţiva ani, apare că la ora 17.45 “se primeşte ordinul preşedintelui să se folosească gazele lacrimogene în zona Ministerului de Interne”.

Iliescu vrea 5000  de muncitori

La şedinţa din 11 iunie, Ion Iliescu propune “soluţia”: aducerea muncitorilor de pe marile platforme industriale. “4000-5000”, ar fi spus Iliescu. “Şi să fie pregătite încă unul sau două schimburi”. Sarcina îi revine lui N.S. Dumitru, prim-vicepreşedinte al FSN “toţi fiind de acord cu această soluţie”. Adevărat, primul “contingent” a intervenit violent pe 13 iunie, când, sub sloganul “IMGB face ordine”, muncitorii au spart geamurile de la intrarea în Institutul de Arhitectură. Însă, ceva ciudat tot s-a petrecut, după cum semnalează Chiţac: celălalte platforme aşteptate, Pipera şi 23 August, nu şi-au mai trimis oamenii. Chiţac afirmă sub jurământ, în faţa procurorilor, ca FSN-ul a mai ţinut apoi o şedinţă restrânsă, la Scroviştea, când Iliescu a revocat propunerea fără însă a se comunica Ministerului de Interne, ca să nu se mai bazeze pe acest sprijin.

“Dacă M.I. ar fi cunoscut acest lucru, poliţia nu ar fi intervenit şi ca urmare nu ar fi avut loc turbulenţele din după amiaza zilei de 13 iunie”, subliniază Chiţac.

Petre Roman conspiră Planul

Împreună cu Petre Roman, Chiţac întocmeşte planul de “curăţire” a Pieţei, cu “sarcinile şi misiunile tuturor celor angajaţi în operaţiunea de eliberare a pieţei”. “Pentru ca acţiunea să nu fie deconspirată, Petre Roman mi-a cerut să nu îl dactilografiez”, scrie Chiţac. Ca să dovedească că nu minte, Chiţac depune la dosar o copie a documentului olograf. Originalul îl păstrează, afirma fostul învinuit.

Ca notă de culoare şi gust al regimului FSN, Chiţac ne aminteşte cum Procurorul General Gheorghe Robu “a transmis prin TVR şi Radio un comunicat prin care cerea forţelor de ordine să ia măsuri pentru redarea în circulaţie a Pieţei Univeristăţii. Se petrecea pe 12 iunie la ora… 23.

La ora 4.30 are loc intervenţia.

Monica Macovei, recomandată de Procurorul General al FSN

Cel puţin 260 de persoane sunt reţinute şi duse la Măgurele. Aici, Chiţac inserează în apărarea sa declaraţia Monicăi Macovei, pe atunci procuror, în care afirmă că la Măgurele nu ar fi văzut “nici un act de violenţă”. Acum, şefa M10 susţine că se referea la faptul că nu a văzut violenţe în declaraţiile reţinuţilor. Chestie de interpretare. Situaţia face obiectul unui proces în care subsemnatului i se cer… 10.000 de euro doar pentru că am publicat acest document, respectiv chiar declaraţia lui Chiţac în care este citată fosta procuroare. Vremuri… De notat şi afirmaţia lui Chiţac, că însuşi Procurorul General Gheorghe Robu a desemnat-o pe Monica Macovei să se ocupe de acest caz (facsimil). “Decizia de a fi duşi la Magurele era cuprinsă în planul de acţiune semnat de mine şi aprobat de Petre Roman”, afirmă fostul Ministru de Interne.

Iliescu s-a dat la fund, Cozma îşi oferă serviciile

Chiţac mai susţine că Iliescu nu a mai fost de găsit la telefon după începerea altercaţiilor cu manifestanţii, “acesta practic lasându-ne baltă”. La ora 14.00 este sunat la telefon “de un lider al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului” care îl anunţă că “minerii sunt în măsură să vină la Bucureşti pentru a restabili ordinea”. Miron Cozma este numele lui, după cum confirmă într-o altă precizare. “Domnule ministru, minerii din Valea Jiului sunt în pregatire avansată să vină la Bucureşti”, i-a spus Cozma lui Chiţac, care susţine că a refuzat serviciile minereşti.

Cu Poliţia Capitalei în flăcări, generalul Diamandescu bea un whisky în papuci

La scurt timp, pe la ora 15.00, afirmă Chiţac, i-au fost tăiate comunicaţiile, de nişte băieţi pe care i-a găsit cotrobăindu-i prin birou – respectiv într-o casetă de sub covor – şi care s-au prezentat ca fiind de la “Unitatea T”. Mai de dimineaţă Iliescu îi reproşase că eliberase fără aprobarea sa lotul de persoane reţinute în Piaţa Universităţii, tăierea comunicaţiilor putând fi o consecinţă a acestei acţiuni. Nu este clar însă cum au ajuns băieţii respectivi sub covor… Nici staţia nu-i mai mergea, pentru a putea lua legătura, pe teren, cu generalul Diamandescu, responsabilul de “debarasarea” Pieţei. Era bruiată, scrie Chiţac. Ditamai ministrul de Interne se deplasează atunci la sediul IGP din Şoseaua Ştefan cel Mare. Aici – surpriză: îl găseşte pe Diamandescu – care într-o ultimă comunicare prin staţie îi transmisese că se află la Intercontinental – în papuci şi cu o porţie de whisky, vizionând un meci! Aceasta în timp ce oraşul ardea şi – aşa cum aminteşte şi Miron Mitrea în memoriile sale – observatori străini cu stagii la Moscova şi activitate comunistă subtilizau filmările cu împuşcaţii de la Ministerul de Interne, de unde tocmai plecase Chiţac. Reproşându-i că în acest timp sediul Poliţiei Capitalei e în flăcări, Diamandescu i-ar fi răspuns, din papuci:“Lăsaţi, dl ministru, că se descurcă ei!”.

Chiţac mai susţine că şeful pompierilor, col. Vornicu, ar fi refuzat să deplaseze autospeciale de la alte secţii din Capitală pentru a stinge incendiile. “Asta dovedeşte că el nu a vrut să intervină”, declară Chiţac.

Vine Ursu

Ziua lui Chiţac se încheie apoteotic, când, la ora 23.45 este sunat de şeful UM 0215, colonelul Florin Calapod, pentru a i se comunica că a fost eliberat din funcţie. Face un puseu de tensiune şi se retrage la un hotel al IGP din str. Paul Greceanu. La ora 8.30 se deplasează la Minister, unde îşi află biroul devastat de “lovituri de pietre şi sticle incendiare”. Noaptea, biroul îi fusese vizitat de Magureanu, Gelu-Voican şi N.S. Dumitru. Găseşte însă la locul lor documentele secrete, pistolul şi muniţia. De acolo se prezintă la Guvern unde Iliescu şi Petre Roman îl anunţă prin decret pe noul ministru, Doru Viorel Ursu.

Arme vechi pentru vremuri noi

Aceasta e povestea pe scurt, compilată. Asupra istoriei se revine în mai multe declaraţii, cu diverse adăugiri. De exemplu, într-o declaraţie de inculpat din 19 februarie 2001, Chiţac susţine că în după amiaza zilei de 13 iunie din depozitul de armament de la sediul Poliţiei Capitalei s-ar fi sustras “peste 130 de arme de diferite tipuri şi calibre şi o mare cantitate de muniţie”. Dacă chiar aşa e – ceea ce mă îndoiesc profund – în mod sigur acestea nu au fost luate de manifestanţi. Altfel ar fi trebuit să vedem pe străzi  “peste 130” de oameni cu arme în mâini, trăgând în toate direcţiile. Ceea ce nu a fost cazul.

“Să facem praf ceea ce se poate face praf. Asta e soluţia!”

În 2007, pe 18 iunie, Chiţac reiterează că şeful serviciului secret UM 0215 – care “preluase o parte din atribuţiile Securităţii” – i se subordona de fapt lui Iliescu şi Roman. Tot acum contestă – normal! – o frază formulată la o şedinţă a Biroului executiv al Guvernului, din 10 mai 1990, în care Chiţac este consemnat astfel în stenograma întâlnirii:

“Cei din Piaţă şi din alte pieţe de oraşe sunt hotărâţi să rămână în aceste locuri şi să facă scandal, în continuare, contrar tuturor legilor… Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de poliţişti între ei şi să facem praf ceea ce se poate face praf. Asta e soluţia!”

La aceeaşi audiere, Chiţac mai susţine că a aflat de morţii din 13-14 iunie 1990 în… 1998!

Mâna Moscovei pe teren

O notă interesantă iese în evidenţă cu privire la activitatea “pe teren” a unor personaje cu legături moscovite, ca colonelul Dimitrie (Kuki) Borislavski, cumnatul lui Petre Roman, şi contramiralul Cico Dumitrescu, care a solicitat MApN intervenţia armată. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, Chiţac afirmă tranşant că “nu avea nici o atribuţie să se implice în acţiuni militare ale Poliţiei”. “Consider că primea dispoziţii din altă parte”, conchide fostul ministru de Interne.

Din aceeaşi declaraţie aflăm că gen. Nicolae Şchiopu, adjunctul “corbului” Vasile Ionel, îi comunică faptul că însuşi Ion Iliescu a dat ordinul să fie trimise trupe ale Armatei la Televiziune şi Guvern, fapt confirmat şi de acelaşi Jurnalul al Garnizoanei Bucureşti menţionat mai sus, în care se “certifică” şi “rebeliunea legionară”, informaţie transmisă tot prin răspândacul Ion Iliescu.

“Mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare”

“Ora 19.45:

Preşedintele Iliescu informează pe prim adjunctului ministrului apărării naţionale că pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare”. (facsimil)

La ora 19.50 deja se pregăteşte muniţia în toate unităţile alertate, conform aceluiaşi document. Mai târziu, la ora 2.45, pentru că Iliescu nu doarme, este informat că asupra subunităţilor care au acţionat pe Calea Victoriei “grupurile de turbulenţi au folosit arme de foc”.

La ora 5.00 sosesc în Gara de Nord primele patru trenuri cu mineri din Valea Jiului.

Va urma

Video din 13 iunie 1990:

Fotografii Victor Roncea din 13 Iunie 1990:

Video cu Parintele Galeriu la vernisajul expozitiei de fotografii Victor Roncea “ZIUA A TREISPREZECEA”, de la Galeriile Teatrului National din Bucuresti, 13 Iunie 1997


Parintele Galeriu la Expozitia de Fotografie ZIUA A TREISPREZECEA – 13.06.1997 de VictoRoncea

Vedeti si

MINERIADA din 13 – 15 iunie 1990. Mărturii, documente, fotografii, VIDEO.

Miliţienii lui Soros, călare pe cadavrele de la Colectiv. Câteva precizări despre Biserica Ortodoxă Română şi atacatorii ei

După cum am prevăzut zilele trecute, nu au întârziat să apară profitorii morţilor de la Colectiv. Există o specie de necrofagi şi paraziţi notorii ai poporului român. În decembrie 1989 şi iunie 1990 aceştia purtau numele de FSN. În oglindă, tătukul lor, Silviu Brucan, le-a construit şi primul ONG din România, GDS, condus de preşedintele Fundaţiei Soros, un informator notoriu, la dublu, deconspirat şi ca agent al serviciilor maghiare, ulterior pupindorsal de-al lui Adrian Năstase. E, şi de-atunci, ca nişte adevărate ploşniţe, tot sug energia oricărei manifestări pentru a-şi continua misiunea: de parteneriat în oglindă răsturnată cu Puterea. Fac orice pentru a gripa, a sabota o mişcare reală românească. Nu mai intru în amănunte, e pierdere de timp. Din acest moment, orice prezenţă pe străzi şi în Piaţa Universităţii se va înscrie la categoria “idioţilor utili”, dacă Piaţa nu va reusi să scape de trepăduşii lui Soros, miliţienii lt-coloneiilor Mircea Toma şi Alina Mungiu Pipidi.

Vedeţi şi: Chemare la rugăciune pentru pace şi unitate – Azi, la ora 18.30, la Patriarhie

Iată şi câteva

Precizări despre Biserică

Biserică înseamnă:

Pentru ortodocşi: 1. suma învăţăturilor date de Dumnezeu oamenilor (prin Mântuitorul Iisus Hristos şi prin proroci şi sfinţi) şi 2. Trupul lui Dumnezeu, format de credincioşii care se botează întru El şi se împărtăşesc de El; (Biblia, păstrată exact aşa cum a fost predată şi interpretată identic la fel de către toţi ortodocşii din toate timpurile şi toate locurile).

Pentru catolici: suma învăţăturilor date de papa de la Roma comunităţii care îl urmează, considerând că el este locţiitorul lui Dumnezeu (Biblia, reinterpretată conform persoanei care conduce comunitatea catolică la momentul prezent)

Pentru protestanţi şi neoprotestanţi: suma învăţăturilor înţelese din Biblie de fiecare, sau de unii membri al comunităţii (Biblia reinterpretată de fiecare în parte, aşa cum poate şi cum doreşte).

Pentru ignoranţi: un loc pitoresc unde se aprind lumânări când moare cineva sau pe unde treci când vrei un pic de linişte.

Pentru atei: o instituţie-partid care pune în pericol conceptele ateismului materialist.

Marile trusturi de presă din România folosesc toate sensurile de mai sus, cu excepţia celui ortodox. Nu ne botezăm în numele BOR, ci în numele lui Iisus Hristos.

Organizarea Bisericii:

Pentru ortodocşi: ierarhia este poruncită de Dumnezeu încă de la Prorocul Moisi, şi întărită prin porunca Mîntuitorului Iisus Hristos, şi anume: clerici (episcop, preot, diacon, cântăreţ, citeţ) şi mireni (cei botezaţi), fiecare având atribuţii clare, neschimbabile. Biserica nu este o instituţie democratică. Poruncile lui Dumnezeu nu se supun la vot: ele doar se aplică. Dogmele şi ierarhia sunt hristocentrice.

Pentru catolici: întrucât autoritatea lui Hristos e înlocuită de autoritatea episcopului Romei, dogmele şi ierarhia sunt papocentrice.

Pentru protestanţi: întrucât consideră că Sfintele Taine sunt doar simboluri, la fel şi preoţia este simbolică. Revelaţia fiind relativizată, nu e o structură teocratică, ci democratică.

Pentru ignoranţi: clasa preoţilor proprietari şi asupritori, şi poporul sărac şi muls de clasa conducătoare…

Pentru atei: preoţii care „prostesc poporul” cu Biblia, şi poporul care „trebuie eliberat” de Biblie şi de preoţi, ca să poată sluji ateilor.

Credincioşii, sărăciţi, minţiţi, umiliţi şi exilaţi pot trăi şi fără 0,16% din PIB, chiar dacă ei finanţează 90% din PIB.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă Precizări despre Biserică

Foto sus: La Sfânta Cuvioasă Parascheva: Fotografie de grup cu Poporul Român

Citiţi şi: Unde s-au dus banii pe spitale? Construire biserici: 0,04 miliarde. Sănătate: 29,94 miliarde. O dezinformare marca Soros demontată cu Bugetul de Stat

Foto jos: Mici exemple de căpuşare

25 de ani de la atrocităţile bestiale maghiare din 20 Martie 1990 de la Târgu Mureş, un atentat murdar la integritatea naţională. Baza de date Roncea Ro – Ziaristi Online vă conectează la Adevărul Istoric. FOTO / VIDEO / INFO

Un film de Al. Gaşpar, cu contribuţia lui Dorin Suciu

DOCUMENTARE:

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. 20 martie 1990: IMAGINI BLÎNDE DE LA TÎRGU – MUREŞ. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (I)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Profanarea statuii lui Avram Iancu de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din decembrie 1989 pana in martie 1990 (II)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro. Escaladarea si organizarea violentelor maghiare de la Targu Mures. Jurnalul corespondentului TVR Dorin Suciu din luna martie 1990 (III)

EXCLUSIVITATE Roncea.ro: 20 Martie 1990. Jurnalul unui martor ocular. Corespondentul TVR Dorin Suciu a filmat totul (IV).

Epilog la Operatiunea Targu Mures. O Plangere Penala niciodata finalizata, “gratie” galagiosului PSD de azi, urmasul FSN. DOCUMENTUL generalului maior (r) ION SCRIECIU

Dorin Suciu, ziaristul care a documentat masacrul romanilor de la Targu Mures. Post scriptum la o manipulare maghiara.

Oroarea ICR-ista. Instigatori ai macelului din 20 martie 1990, nomenclaturisti bolsevici si spioni maghiari, turnatori ai Securitatii, anticrestini si dezinformatori asupra maltratarii romanului Mihaila Cofar, onorati de ICR – Budapesta

Emil Constantinescu ii multumeste lui Mihai Cofar dupa ce i-a gratiat agresorul ungur si a facut-o pe instigatoarea Smaranda Enache ambasadoare. Si ii mai poceste si numele

Procurorul Monica Macovei a emis mandat de arestare în alb la mineriada lui Ion Iliescu din iunie 1990. Jurnalista Simona Ionescu de la EvZ îi arde o corecţie Mandelei de Dâmboviţa. RONCEA RO PREZINTĂ UN VIDEO EXCLUSIV DIN LAGĂRUL DE LA MĂGURELE


Mineriada din Iunie 1990 – Imagini unice din lagarul de la Magurele de ZiaristiOnlineTV

“Monica Macovei s-a jurat, pe sucul de rosii, ca nu a fost implicata in arestarea si anchetarea protestatarilor din Piata Universitatii, in iunie ’90. Surprise, Simona Ionescu ii da peste bot. Au uitat baietii sa-i curete eficient “mapa profesionala” si printre ramasite s-a gasit un mandat de arestare semnat de… M10-MACOVEI. Gurile rele, extremistii de atunci, isi amintesc cum justitiara de azi ancheta la Magurele tinerii maltratati de militienii FSN-isti”, scrie Marius Mina.

“La Măgurele, Monica Macovei a văzut doar liniștea specifică unei biblioteci, în care cei aduși acolo își scriau, liniștiți, lucrările de doctoarat, suprevegheați „părintește” de pulanele unor foști milițieni”, scria “Curentul” încă din 2013 (!).

Astăzi, Monica Macovei tocmai i-a dat în judecată pe jurnaliștii Victor Roncea, Radu Tudor și Mihai Gâdea pentru că ar fi lezat onoarea și reputația fostului Ministru al Justiției, aminteşte ActiveNews în articolul întitulat “EVZ: Monica Macovei a emis un mandat de arestare în timpul Mineriadei din 1990. Credeți că era pentru un miner?”.

Ce s-a întâmplat? Aceștia sunt acuzați că au mințit în legătură cu activitatea ei de procuror în timpul Mineriadei din 1990. În actul de chemare în judecată, postat pe blogul lui Victor Roncea, Monica Macovei neagă vehement că ar fi emis vreun mandat de arestare pentru manifestanții din 1990, consemnează sursa citată.

Cu toate acestea, jurnalista Simona Ionescu a scris în Evz un material în care își amintește de o conferință de presă, în care s-a amintit de faptul că procurorul Monica Macovei a emis un mandat de arestare pentru Mineriada din 1990.

Iată ce scrie Simona Ionescu:

EDITORIALUL EVZ. O corecție necesară: și totuși, procurorul Monica Macovei a emis un mandat de arestare la Mineriada din ’90!

Au trecut 25 de ani de la Proclamația de la Timișoara și curând se împlinesc tot atâți de la Mineriada din iunie 1990.

E vremea când noi, jurnaliștii, scotocim în agendele vechi cu însemnări, căutăm în arhive după mărturii și fotografii din acele zile de 13, 14 și 15 iunie 1990, când șeful statului, proaspăt ales (20 mai), a declanșat războiul româno-român. Când e vorba de istorie e bine și corect să nu fie deformat nimic și să se prezinte faptele, mărturiile și imaginile așa cum au fost. Adevărul. Asta am căutat în ultimele zile, pentru un număr special al EVZ despre Mineriada din 90, dacă tot se va redeschide acum, de către procurori, Marele Dosar. Cei mai tineri, absenții acelei perioade tulburi trebuie să afle de ce fostul președinte al României, Ion Iliescu, e pus sub acuzarea de crimă împotriva umanității. Am căutat și pe Google. Și am dat peste un text al Monicăi Macovei, scris în 18 iunie 2014, despre ziua de 13 iunie ’90, dar și despre ce a urmat în cariera ei de procuror.

O apreciez pe Monica Macovei pentru multe lucruri bune făcute pentru reformarea justiției și pentru spiritul bătăios, dar, de dragul adevărului istoric, trebuie să contrapun declarației ei ceea ce am consemnat eu, ca ziarist, în urmă cu aproape 18 ani, în mai 1997, într-o sală de ședință din Parchetul General.

Scrie Monica Macovei pe blogul său: „Eu am refuzat să emit vreun mandat de arestare, dar alți procurori au dispus arestarea unora dintre demonstranți”. Se referă la momentul în care polițiștii și jandarmii au intrat în forță peste protestatarii din Piața Universității, în zorii zilei de 13 iunie 1990. I-au scos din corturile amplasate în fața Teatrului Național, i-au bătut, i-au urcat în camioane și i-au dus la o unitate militară de la Măgurele sau, așa cum spune doamna Macovei, „și pe la diverse secții de miliție din București, inclusiv din sectorul 1”. Ea activa în acea perioadă la Procuratura sectorului 1 și avea ca atribuție emiterea de mandate de arestare la solicitarea polițiștilor de la „Cercetări penale”. Trebuie spus că, în anii 90, procurorii puteau, conform legii, să emită mandat de arestare pentru 5 sau 30 de zile, fără avizul judecătorului. Iar unii dintre ei au fost chemați de oamenii cuplului instalat la putere, Iliescu-Roman, să definitiveze din punct de vedere legal ceea ce făcuseră forțele de ordine ale ministrului Chițac, în zorii zilei de 13 iunie. Și au semnat mandate de arestare în alb.

Monica Macovei afirmă că ea nu a emis niciun astfel de mandat pentru oamenii ridicați din Piața Universității. Ba chiar consemnează că, în mai 1991, când ajunsese „procuror șef Birou la Procuratura Municipiului București, iar o parte din procurorii care arestaseră ilegal în iunie 1990 lucrau în Biroul condus de mine” le-a cunoscut bine activitatea. „Aceștia erau ocupați să închidă dosarele în care arestaseră oameni nevinovați în iunie 1990 și să aplice amenzi administrative celor închiși între o lună și mai multe luni pentru «fapte grave»”, a scris pe blogul său în 2014. Arată că a făcut și o informare către Procuratura Generală, în 18 iunie 1992, în care consemnează că 59 de persoane au fost arestate ilegal de către procurorii Alexandru Țuculeanu, Dinu-Emil Dumitru, Petre Buneci, Cornel Popescu, Valentin Leancă, Horia Ghibănescu și Ovidius Păun. Nu s-a întâmplat însă nimic și nu a primit niciodată răspuns la acest raport, dar în 1993 a fost transferată la Procuratura Generală, devenind în scurt timp colegă de instituție cu mulți dintre procurorii din listă.

Lucrurile astea chiar s-au întâmplat, iar memoria mea de jurnalist le confirmă. Am asistat, în sălile de judecată, la multe ședințe în care victimele arestate în Piața Universității reclamau lipsirea de libertate abuzivă. Deschiseseră un proces în 1992-1993. Articolele mele au fost publicate în ziarul „Tineretul liber”.

Nu sunt însă de acord cu susținerea Monicăi Macovei că ea nu a emis niciun mandat de arestare. Iar în sprijinul afirmației mele, vin și reiau o parte din textul publicat pe blogul meu (simonaionescu. ro), în 15 ianuarie 2008, când Traian Băsescu ceruse „mapa profesională” a Noricăi Nicolai, propusă de liberali ca ministru al Justiției. Scriam, deci, în urmă cu șapte ani:

„Involuntar (sau nu?!), șeful statului ni i-a adus în prim-plan și pe Monica Macovei, Daniel Morar și chiar Valeriu Stoica, fost ministru al Justiției în vremea CDR, acum eminența cenușie a PLD și posibil viitor candidat la Justiție, dacă democrații vor câștiga alegerile. Activitatea lor profesională e pigmentată, culmea, chiar cu fapte din cele care i se reproșeaza Noricăi Nicolai. Noi, ziariștii ăștia mai bătrâni, avem multe stocate în memorie și arhive. Faptul că amicul blogger Chinezu a căutat în „măruntaiele” computerelor de la Monitoring Media și a găsit o înregistrare din 1997, de la radio ProFM, despre Monica Macovei și dosarele Pieței Universității – mineriada din iunie 90, m-a ambiționat să scormonesc și eu prin arhiva personală. Așa am ajuns să găsesc însemnările de la conferințele de presă de la Parchetul General, din perioada șefiei lui Nicolae Cochinescu. Ministru al Justiției era Valeriu Stoica.

Pe 23 mai 1997, în prezența presei, a răbufnit și problema mandatelor de arestare emise de procurori pentru cei reținuți de polițiști în Piața Universității, după ce generalul Chițac dăduse ordin să fie împrăștiați manifestanții, în 13 iunie. Așa am aflat că procurorii Țuculeanu și Macovei au emis și ei mandate. Primul – multe, Monica Macovei, doar unul! Procurorul general Nicolae Cochinescu a decis ca Monica Macovei și Gheorghe Mocuța (procurori cu care nu s-a înțeles de la începutul venirii lui în Parchet) „să facă ancheta și să prezinte concluziile în termenii legii”.

Cinci zile mai târziu, pe 28 mai 1997, Monica Macovei și-a dat demisia, iar din 1 iunie a părăsit efectiv Parchetul, alipindu-se prietenei ei de atunci, RenateWeber, la conducerea APADOR-CH. La scurt timp și procurorul general a fost schimbat din funcție, în locul lui fiind numit Sorin Moisescu. Ministrul Stoica nu-l agrea pe Cochinescu, mai ales că, la ședința de bilanț la care-l invitase, se găsise să vorbească despre adopțiile ilegale. În acel moment, Valeriu Stoica s-a scuzat și a părăsit sala, invocand o problemă la minister. A revenit la final. (…)

Pe 26 august 1997, Emil Constantinescu îl demite pe Nicolae Cochinescu, iar nouă luni mai târziu, pe 18 iunie 1998, Sorin Moisescu pleacă și el de la șefia Parchetelor, în plin scandal „Țigareta 2”. În conferința de presă de final, vorbește și el despre dosarele Mineriadelor – doar 18 trimise în judecată, legate de 13-15 iunie 1990 – dar și despre mandatele de arestare emise de procurorii Țuculeanu, Macovei și alții împotriva protestatarilor din Piața Universității.

Procurorul general Moisescu a spus că „s-a făcut o anchetă, care e materializată într-un raport voluminos, și care arată situația acelor mandate de arestare.” O să dea publicității acest raport Parchetul General? Fiindcă nu e vorba de nicio „mapa profesională”, dar putem să vedem și noi bubele unora ce au fost miniștri sau poate se vor”.

Cu această întrebare încheiam textul scris în 15 ianuarie 2008. Nici în ziua de azi eu nu știu ca Parchetul General să fi comunicat ceva legat de acel raport și de procurorii care au dat o mână de ajutor „la instaurarea legii”, așa cum o vedea Ion Iliescu și guvernul său.

Sursa: EvZ

Citiţi şi: Momentul bizar în care Monica Macovei produce efectul toxic al defunctului USL

Monica Macovei m-a dat în judecată şi îmi cere doar 10.000 de euro. O cerere cu adevărat orwelliană: “Nu am văzut nici un act de violenţă” = “Arestaţii de la Măgurele nu-i băteau pe poliţişti şi pe colegii mei, procurorii anchetatori din iunie 1990″

Amintiri din Piata Universitatii cu fratii Roncea. Jurnalul Garnizoanei Bucuresti din 13 – 15 iunie 1990, martorii, rebeliunea legionara a lui Ion Iliescu si complicitatea la crima a lui Andrei Plesu si Monica Macovei. FOTO/DOCUMENTE

Apelul către Liichele şi mistificarea istoriei de către Vladimir Tismăneanu. Actorii lipsă: Pleşu şi Liiceanu. DOCUMENT FSN şi FOTO de la GDS în 1990 cu Soros şi Brucan. “După 25 de ani”

„Omul sub fascinaţia căruia mi-am petrecut tinereţea a fost Gabriel Liiceanu. Prima oară când l-am întâlnit (pe culoarul Facultăţii de Drept, în 1990), am fost atât de emoţionat, încât, întinzându-i o carte pentru autograf, am simţit cum mâinile îmi tremurau la propriu. Pentru generaţia celor care au făcut filozofie imediat după ’89, Gabriel Liiceanu a fost simbolul iniţierii în arcanele speculaţiei”. – Efectele televizorului asupra minţii “legionaroidului” (apud Aluigică) Sorin Lavric

Domnul Volodea Tismăneanu dă în clocot de-a dreptul pe bloguşorul lui. Cum n-a “ţinut” Craciunul, a bombardat netul, ca o prostituata bătrână ce e – vorba lui PAH – cu mesaje isterice despre legionari verzi versus prezumtiv dungaţi alb-negru, un costum cu care ar trebui să înveţe să se obişnuiască, căci mâna doamnei Kovesi e ceva mai lungă decât a Securităţii (doar a fost baschetbalistă). Bietul troll şi-a scos până şi piticii de grădină, cu sarmaua-n gură, să colinde cu steaua roşie-n mână la poarta nouă de la Cotroceni, pe tema inventatului antisemitism al românilor. Evident, alegerea lui Iohannis, care a spulberat la nivel internaţional mitul românului xenofob – pentru care s-au “halit” atâtea milioane de dolari de la Soros şi Guvernul SUA – trebuie cumva maculată de la bun început cu eterna calomniere a României, de “ţară fascistă”, “mâncătoare de evrei”. Aşa de bine i-a “mâncat” că până şi Shimon Peres a recunoscut că românii au salvat cei mai mulţi evrei din lume în perioada nazismului şi horthismului – 400.000. Sursa: Palatul Cotroceni. Dar voi reveni pe această poveste, declanşată, chipurile, de decorarea preşedintelui AFDPR Octav Bjoza, şi aranjată din culise de Andrei Muraru şi Vladimir Tismăneanu. Acum vreau doar sa sancţioneaz o nouă şarjă de minciuni – de rescriere şi mistificare a istoriei – marca Tismăneanu. Episodul: Apel către Liichele.

Vă propun să citim acest stupefiant text despre “tismanizarea” în stil bolşevic a istoriei reale:

“Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitura, “Apelul catre lichele”, lansat de Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa executia cuplului Ceausescu, a fost un manifest pentru claritate morala, un protest impotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat  de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu. Devenea limpede ca tovarasii vechi si noi nu erau dispusi sa accepte pluralismul, voiau de fapt un fel perestroika romaneasca. Voiau sa ramana la putere. Vorba lui Iliescu: “N-am facut placinta ca s-o manance altii”. Adica, de pilda victimele regimului, fostii detinuti politici, partidele democratice renascute, intelectualii critici, disidentii,  participantii la protestele anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov.

Lichelele s-au recunoscut in articolul dinamitard al filosofului, au reactionat ca lovite in moalele capului. Gabriel Liiceanu sfida palavrageala iliesciana despre reconciliere si afirma dreptul victimelor de a le cere calailor, mari si mici, sa faca un pas inapoi. In Romania nu avusese loc o revolutie de catifea, precum in Cehoslovacia, dictatura lui Ceausescu lasese in urma teroare, foamete, masacre.

Din acel moment, din clipa aparitiei “Apelului” in revista “22”, putem spune ca a inceput razboiul fatis al noilor potentati impotriva intelectualilor critici. Este un razboi care nu s-a incheiat. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de catre Petre Roman a aparitiei fetidei publicatii “Romania Mare”. A facut-o pentru ca Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor i-au promis ca-i vor amuti pe inelectualii rebeli.” (Foto: “intelectual rebel” din Guvernul FSN al lui Iliescu şi Roman în mână cu primul număr al revistei GDS, “22”, lansată cu o serie de elucubraţii-fluviu semnate de “licheaua bună” Silviu Brucan)

Cred că e suficient. Aţi recunoscut, desigur, autorul: trolul tasmanian aka Paduchele Tismăneanu.

Istoria reală: “În temeiul Decretului Consiliului Frontului Salvării Naţionale” – conducători, aceiaşi numiţi mai sus de tov. Tismăneanu: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu – etc, etc, etc, Andrei Pleşu, nicidecum o lichea a FSN-ului aceloraşi domni, emite Ordinul 82 din 20 februarie 1990 (!) prin care transferă întreg patrimoniul celei mai bogate edituri din ţară – Editura Politică a PCR – editurii Humanitas, unde este îndirectorat nelicheau Gabriel Liiceanu. Deci, ce sfida Liiceanu? Şi mai ales, cui i-o sfida? (Document mai jos)

Încă din ianuarie ’90, Grupul pentru Dialog Social unde activează Pleşu, Patapievici, Liiceanu, Tismăneanu, eiudem (sic) farinae, primeşte de la Silviu Brucan, în regim gratuit, somptuosul sediu din Calea Victoriei, unde se află şi azi, proaspăt renovat atunci de Nicu Ceauşescu. (Foto 1, cu toţi trolli luând notiţe de la agentul KGB Silviu Brucan, cu care, de altfel, avea să se lanseze pe piaţă organul GDS “22” Foto 2, revistă finanţată ulterior şi de George Soros, Foto 3, prezent şi el, tot la GDS, împreună cu aceeaşi “lichea bună”. Silviu Brucan)

“Unul din primele capitole” ale “războiului care nu s-a încheiat” începe tot printr-o conspiraţie murdară – de tipul celei îndreptate azi împotriva Preşedinţiei şi a României – când Petre Roman (evreu, se pare) dispune şi… nelicheau Andrei Pleşu (rom, se zice) aprobă finanţarea revistei cu tentă antisemită “România Mare”, a lui Corneliu Vadim Tudor, cel care a avut drept misiune nu “a(s)muţirea intelectualilor rebeli” (“aşa rebeli” ca la curtea lui Iliescu şi Brucan…), ci compromiterea oricărui ideal naţional exprimat politic şi cultural în România post-decembristă. Anihilarea unirii cu Basarabia, puse automat doar pe seama “extremiştilor”, şi trivializarea chestiunii dure a românilor din Transilvania şi a pretenţiilor extremiste ale Ungariei (Apropo: De câte ori a fost ”patriotul” Corneliu Vadim Tudor în Covasna și Harghita? Dar la Chişinău sau Cernăuţi? ZERO ori, vă spune ceva?).

Schema e simplă: dacă nu avem antisemiţi, îi fabricăm (în paranteză fie spus, şi la Mănăstirea Petru Vodă a bunului Părinte Justin s-a aciuat un “patriot” “ortodox” care o dădea în sus şi în jos cu “jidanii” care fac şi dreg, folosindu-se de intrări încă nedevoalate public, din milă creştinească, nu altceva. A făcut, şi el, un filmuleţ, şi aşa a ajuns anchetat bătrânul duhovnic nonagenar de Parchet şi MCA-ul infractorului Katz. Trei vizionări avea când a devenit, instantaneu, vedetă video pe Hotnews, cu buhuhu-ul de rigoare. Vă sună cunoscut: filmuleţ, youtube, legionari? Acelaşi MO ca şi la domnul Bjoza. Cam slabişti aceşti ca Katz…)

Aşadar, revista “România Mare” a lui Vadim Tudor a fost finanţată direct de Andrei Pleşu şi Petre Roman, motiv care a dus la demisia singurului disident anticomunist din Guvernul Roman, Dan Petrescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii. Trecutul, chiar dacă se rescrie, nu se prescrie, tovarăşi! Cam asta e cu liichelele cu memoria inversă…

PS: Să nu uităm liicheau tasmaniană:

Dragă Dorin:

(…) Acum o rugăminte legată de universitate: Am fost nominalizat de către departamentul meu (…) pentru prestigiosul DISTINGUISHED INTERNATIONAL SERVICE AWARD. Ți-aș fi profund recunoscător dacă ai putea trimite o scurtă scrisoare de susținere (…) pentru a mi se acorda acest premiu al universității.(…)

Scrisoarea ar trebui să facă referință la angajamentul meu continuu în favoarea valorilor și instituțiilor democratice în Romania. Evident trebuie amintit rolul meu ca președinte și coordonator al Comisiei Prezidențiale. Poate menționezi, în câteva cuvinte AGORA, dar și Democracy-at-Large.

Deadline-ul este (…), însă ar fi dezirabil ca scrisoarea să fie trimisă prin e-mail cât mai curand.(…)

Cu mulțumiri și caldă prietenie, (…)”

Sursa: Dorin Tudoran

Cititi si: Sorin Lavric debuteaza la Ziaristi Online cu un text despre Vladimir Tismaneanu, “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină”: “Fler ideologic”

Petre Anghel: Trădătorii noştri sunt mai buni

Sursa Doc: Care a fost primul act de corupţie de după căderea lui Nicolae Ceauşescu, zisă revoluţie?

Sursa Foto: Silviu Brucan, gazda lui George Soros la GDS (Grupul pentru Dialog Social) in ianuarie 1990. Foto Emanuel Parvu 

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova