Posts Tagged ‘GANDIREA’

Frumuseţile martirilor ortodoxiei: AUDIO necunoscut cu Ion Petrovici despre Nichifor Crainic şi alte mărturii inedite despre Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor

Marturisitorii Ro - Sfintii Inchisorilor - Timbre Posta Moldovei - Catedrala si Clopotnita Chisinau

Nichifor Crainic in Enciclopedia BritannicaPortalul MĂRTURISITORII continuă prezentarea unor mărturii şi documente inedite despre martirii închisorilor bolşevice, între care se înscrie la loc de cinste şi o înregistrarea audio necunoscută, până acum, cu marele filosof Ion Petrovici, el însuşi fost deţinut politic, vorbind despre personalitatea lui Nichifor Crainic la aniversarea de 80 de ani a marelui ziarist şi teolog ortodox, pe care pe redau cu bucurie aici, împreună cu trimiterile spre alte materiale memorialistice:

Placă în memoria lui Nichifor Crainic la 75 de ani de la intrarea gânditorului ortodox în Academia Română. FOTO/INFO

Acad. Eugen Mihaescu si Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor RonceaLa 75 de ani de la primirea teologului, ziaristului şi scriitorului Nichifor Crainic în Academia Română, cel mai înalt for de cultură al naţiunii a ţinut să-i omagieze memoria instalând o placă pe clădirea în care marele gânditor – şi fost deţinut politic – a trăit şi a creat aproape 15 ani din viaţă, cam tot atâţia cât a fost apoi închis de comisarii sovietici ai organele bolşevice de ocupaţie şi represiune. În apartamentul din strada Vasile Conta 3-5, Nichifor Crainic a avut şi sediul redacţiei prestigioasei reviste GÂNDIREA. Profesor universitar la Seminarul Teologic din București (unde ar merita să i se ridice un bust) și la Facultatea de Teologie din Chișinău, Nichifor Crainic străluceşte în galeria mărturisitorilor români ce-şi aşteaptă, cuminţi, în Ceruri, locul şi în sinaxarele Bisericii Ortodoxe Române. Merituoasa iniţiativă a aparţinut renumitului grafician şi academician Eugen Mihăescu (foto), obţinând aprobarea întregului prezidiu de conducere al Academiei Române fiind apoi aplaudată şi aprobată de Primarul General al Capitalei şi toţi responabilii în domeniu. Felicitări!

Montare Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Anul trecut s-au împlinit 125 de ani de la naşterea teologului-martir, ocazie cu care cercetătorul Florin Duţu a scos la lumină o serie de mărturii, documente şi fotografii inedite din Dosarele CNSAS şi ANIC. Acelaşi cercetător pasionat a publicat recent, în premieră, înregistrări audio cu Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Pan Vizirescu cât şi Discursul Părintelui Dumitru Stăniloae la aniversarea de 80 de ani a academicianului Nichifor Crainic, totodată reeditând şi lucrarea fundamentală de memorii “Zile albe, zile negre…” apărută la Editura Floare Albă de Colţ.

Portalul MĂRTURISITORII publică la această aniversare şi excepţionalul Discurs al lui Nichifor Crainic la primirea în Academia Română, în urmă cu 75 de ani: ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA.

Foto/Info: Victor Roncea

Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

EXCLUSIV. Parintele Dumitru Staniloae – Un Omagiu fotografic extraordinar, de Dinu Lazar si un Remember de Florin Palas: “Romanii sunt protolatinitatea”. 20 de ani de la trecerea la Domnul, 110 ani de la nasterea Teologului Absolut

Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar via Roncea RoIn Memoriam Parintele Dumitru Staniloae
(16 noiembrie 1903 la Vlădeni, Codlea/Braşov – 5 octombrie 1993, Bucuresti – inmormantat la Cernica)

La data arestarii, pentru apropierea sa de trecut fata de elita “gandirista” a Miscarii Legionare, conform Fisei matricole de la incarcerare, a fost declarat ca atare – LEGIONAR

Vedeti si Ilie Tudor Distins cu Crucea Patriarhală pentru mireni – În închisoare, alături de Dumitru Stăniloae

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.”

Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 1 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 2 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 3 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 4 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 5 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 7 via Roncea RoParintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 6 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 8 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 9 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 10 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 11 via Roncea Ro Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 12 via Roncea RoReproducerea permisa numai cu citarea autorului Dinu Lazar / Fotografu.ro si, in masura bunavointei, a sursei: Roncea.Ro.

Cititi de la Romania Uneste-te si revista Veghea un interviu la fel de extraordinar ca si fotografiile de mai sus, realizat de Crina si Florin Palas cu Teologul Absolut:

parintele-staniloae

Florin Palas si Parintele Dumitru StaniloaeSă vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.

Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…

Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.

Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.

Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.

Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.

A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Noi suntem protolatinitatea

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

(more…)

Un filosof despre albumul Cristinei Nichitus Roncea, ”PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT”: Invăţătură dintr-o carte cu imagini

Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).

Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în  viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum  s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde  lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).

Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea  o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.

Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc  să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd  structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.

Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos: Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.

Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare…. Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.

Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.

Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.

Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.

Adrian Boeru

Omul si Cetatea

Vedeti si

Precum-in-cer.ro

Femeia Stie: Cristina Nichitus Roncea: “Fotografiile mele sunt o invitatie de a pasi pe calea iubirii si a adevarului”. INTERVIU

“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”

Femeia Stie: Precum in cer, o expozitie de fotografie altfel

Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.

Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.

Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.

Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.

Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.

FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?

Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.

Integral la Precum-in-cer.ro

Vedeti si: Doxologia: “Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe”

O lectie despre Ortodoxie si Poporul Roman. Profesorul Florin Constantiniu la lansarea Albumului Precum in cer asa si pe pamant de Cristina Nichitus Roncea. Fara manastiri, dragostea si rugaciunea monahilor, Romania nu ar mai exista. VIDEO

“Cristina Nichitus Roncea a prins sufletul romanesc in fotografie” – Academicianul Alexandru Surdu. “Parintele Arsenie Papacioc trebuie canonizat” – Profesorul Radu Ciuceanu la Expozitia “Precum in Cer” de la Palatul Sutu. VIDEO


Vernisaj Precum in Cer – Profesorul Radu Ciuceanu despre fotografiile Cristinei Nichitus Roncea de Precum-in-cer
În perioada 15-25 ianuarie 2012 se desfăşoara la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu Expoziţia de Fotografie “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. La vernisaj au luat cuvantul profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic (1948 – 1963, fost membru in conducerea Mișcarii Naționale de Rezistență Anticomunistă din Oltenia), președinte al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Doctor în istorie si membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania si al Federatiei Internationale de Arta Fotografica si Academicianul Alexandru Surdu, Filosof, Doctor în filosofie, Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Membru titular al Academiei Române din 1993 (corespondent – 1992).

Academician Alexandru Surdu despre Expozitia Cristinei Nichitus Roncea Precum in Cer de Precum-in-cer
De asemenea, pentru prietenii nostri care nu au reusit sa ajunga la Expozitia de Fotografie “Precum in cer”, fotografa Cristina Nichitus Roncea a creat posibilitatea unei vizite virtuale. Puteti sa va plimbati intr-un tur virtual disponibil aici, apasand sageata din mijlocul imaginii si folosind meniul din stanga jos (apropiere, indepartare, rotire, full screen, etc). Vizionare placuta!
PS: Expozitia este deschisa pana pe 30 ianuarie.

La cererea Muzeului Bucurestiului expozitia Cristinei Nichitus Roncea “Precum in cer” a fost prelungita pana pe 30 ianuarie. Palatul Sutu va asteapta la o calatorie fotografica in lumea ortodoxa romaneasca

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova