Victor Roncea Blog

“Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979) de Prof Gheorghe E. Cojocaru În anii ’60 ai secolului XX relațiile României cu marele său vecin din răsărit – URSS, subordonate în întregime intereselor sovietice în epoca postbelică a lui I. Stalin, mai echilibrate în perioada lui N. Hrușciov, însă, nici odată excelente, s-au răcit și tension­at, uneori, in extremis. La baza acutizării relațiilor sovieto-române stăteau o serie de divergențe asupra esenței marxismului, dezvoltării mișcării comuniste internaționale, colaborării social-economice în cadrul CAER-ului, cooperării militare în interiorul Tratatului de la Varșovia, edificării relațiilor bilaterale sau asupra moștenirii istorice a celor două „țări-frățești”. În acest context, existența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1) dobândea noi valențe în jocul de interese al liderilor sovietici în raport cu România sau cu zona Balcanilor, în ansamblu. Element al cadrului general al rapor­turilor dintre conducerea politică a PCUS și PCR, chestiunea Basarabiei este cea care consuma energiile ambelor părți, astfel încât adevărul istoric despre destinul dramatic al „Moldovei dintre Prut și Nistru”, care începea să fie spus cu voce tot mai fermă în România, se constituia într-o piatră triunghiulară a relațiilor sovieto-române. Rapor­tarea la RSSM, nu mai puțin sau poate că mai mult decât o serie de chestiuni sensibile ale vieții internaționale văzute prin prisma relațiilor dintre cele două state, rămânea o „hârtie de turnesol” pentru testarea gradului de loialitate a liderilor români față de conducerea de la Kremlin. Încă de la 1940, însușind temeinic lecția anului 1918 și identificând cu precizie cauzele și factorii care au condus la pierderea Basarabiei, între care, reflexul societal sănătos al refacerii și conservării unității naționale și existența Statului român ca subiect al dreptului internațional, autoritățile sovietice au urmărit: (1) să ardă cu fierul roșu orice urmă de „naționalism” românesc în teritoriile acaparate de la Statul român și (2) să mențină România într-un cadru de obediență și vasalitate perpetuă, pentru a nu admite și a anticipa orice eventuale „surprize” din partea aces­teia. RSSM era privită ca o terasă de la marginea imperiului, care trebuia defrișată până în adâncuri de rădăcinile sale strămoșești românești, pentru a lichida în fașă orice premisă în stare să fertilizeze o efervescență a spiritului național în favoarea reeditării Unirii de la 1918. Preocuparea pentru combaterea „pericolului naționalismului româ­nesc” și remodelarea identitară a românilor din RSSM, prin sovietizare, rusificare și deznaționalizare, după tiparele generale ale genezei arhetipului de homo sovieticus, dar și după tehnologiile adaptate condițiilor locale, au fost până în ultimele clipe ale URSS o prioritate absolută pe agenda instituțiilor ideologice și a organelor de coerciție ale regimului totalitar comunist. Dacă într-o fază inițială (1940-1953) mutațiile so­cio-economice de tip socialist se realizau prin aplicarea terorii în masă (asasinate, deportări, foamete organizată etc.), pentru a îngenunchea societatea și a o preface într-o masă amorfă și docilă, ușor de manipulat, ulterior, într-o fază de „umanizare” a regimului, prioritate vor avea metodele mai rafinate de „prelucrare ideologică” și cele educaționale, scopul rămânând același. Totodată, în special, după anul 1959 RSSM „a fost transformată într-o bază pentru operațiuni clandestine împotriva României”(2).”

Integral la Ziaristi Online