Profesorul Univ Dr Gheorghe Buzatu, un luptator academic pentru aflarea si prezentarea istoriei adevarate a Romaniei, ne ofera prin Editura TIPO – Moldova un cadou deosebit: reeditarea celor doua volume ale lucrarii lui Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, aparuta la Iaşi, in 1880, insotita de prefata neobositului istoric, fondator in 1994 al Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana, aflat sub tutela Academiei Romane si in parteneriat stiintific, printre altele, cu renumitele Hoover Institute si Standford University. Sub egida Centrului Profesorului Gheorghe Buzatu, care organizeaza si captivante conferinte si dezbateri publice, au aparut pana acum nenumarate studii remarcabile despre istoria nationala reala a romanilor, iar biblioteca institutiei academice iesene dispune de o arhivă de specialitate totalizând 3 767 volume, provenind din achiziţii şi propriile publicaţii, din donaţii (Dr. Faust Brădescu, Prof. Univ. Dr. D. Ciurea, Prof. Univ. Dr. Alexandru Andronic, Prof. Univ. Dr. Vasile Neamţu) ori din schimburile interne şi externe de cărţi şi reviste, dupa cum se afirma pe site-ul acesteia, CICE – Iasi. In cadrul operei neobositului profesor, de recuperarea a valorilor romanesti autentice, se inscrie si tiparirea la Editura TIPO – Moldova a unei serii de titluri renumite, in Colectia Opera Omnia, coordonata chiar de catre Profesorul Gheorghe Buzatu. Portalul Ziaristi Online a publicat azi, in exclusivitate, prefata Profesorului Buzatu la cea mai recenta aparitie din Colectia Opera Omnia, Razboaiele dintre rusi si turci. Invatamintele pe care le putem trage din aceasta introducere in apriga chestiune ruseasca sunt tulburatoare. Nu in ultimul rand, din punctul meu de vedere, publicarea in premiera a unei veritabile anchete ziaristice geopolitice a unui jurnalist interbelic ramas necunoscut, pana acum, respectiv I. Joldea Rădulescu, demn de omagiat, aduce o lumina fascinanta asupra intelegerii problematicii faliei geostrategice dintre Romania si Rusia la Gurile Dunarii si Marea Neagra, un subiect fierbinte si azi, dezbatut de-a lungul vremii de toti marii publicisti nationalisti romani, de la Mihai Eminescu la Nae Ionescu, dupa cum aminteste si Profesorul Buzatu mai jos, in fragmentul preluat de Roncea.ro:
RĂZBOAIELE DINTRE RUŞI ŞI TURCI
DIN PERSPECTIVA UNEI
REALITĂŢI GEOPOLITICE INCONTESTABILE:
“ROMÂNII SUNT PREA APROAPE DE RUSIA
ŞI PREA DEPARTE DE DUMNEZEU”
de Prof. Univ. Dr. GH. BUZATU
“Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Nae Ionescu sau Pamfil Şeicaru, titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit tezaur[3], concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însa, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh. I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea s.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală” (?!), pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucurestilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă “prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin ´60) al Bucureştilor. Despre toate acestea ne vorbeşte, pilduitor, un document inedit[4], recent descoperit în arhivele “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu[5], mai precis o lungă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu.
Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând de o antologie. Ca să exemplific, voi reţine că, în 1936, neîntrecutul N. Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi… Noi trebuie săne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă”. Cu un alt prilej, după dezastrul graniţelor răsăritene în iunie 1940, Mareşalul C. Prezan, unul dintre coautorii victoriilor răsunătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea ca România să fi intrat în război pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând că „ar fi fost o mare greşeală… Am fi fost zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult. Cred că ruşii atâta aşteptau: să fie provocaţi ca să ne ocupe”. Însă şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României, nimeni altul decât I. I. C. Brătianu. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al marelui bărbat de stat, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins ca România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enunţată din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totuşi, a fost I. Joldea Rădulescu. Menţionez, o dată în plus, că textul este inedit, iar întrebările din paranteze aparţin reporterului de la 1927: „I. I. C. Brătianu – Ştiu că şi alţii fac sforării ca ruşii să ne recunoască graniţa dinspre Răsărit; le-am făcut şi eu. Nu zic că e rău, dar nu e nici bine, fiindcă această recunoaştere obţinută, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie rusească…” La întrebarea ce era de făcut?, Brătianu a observat: “Nimic altceva decât să ne menţinem mereu pe linia politică a alianţei cu Anglia şi Franţa; orice deviere, cât de mică, de la această alianţă, ne va fi fatală; cum ne-ar simţi că ne îndepărtăm de protectorii noştri pentru a-i înlocui cu alţii, sau că ramânem singuri, ruşii ne vor ataca…” În asemenea situaţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea să le răspundem ruşilor?, drept care Ionel Brătianu a replicat ferm: “… Nu; dacă voi fi eu la guvern, nu vom răspunde; dacă vor fi alţii şi aceştia vor comite greşeala să răspundă, îţi spun de pe acum ce se întâmplă: vom fi zdrobiţi şi însăşi fiinţa statului va fi în primejdie de moarte. Ruşii ne vor copleşi cu numărul şi ne vor invada întregul teritoriu. Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia. Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă-n faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare. Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să porneasca nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Jurnalistul nu s-a dat bătut, oferind exemplul războiului Crimeii, temă care nu-i era necunoscută premierului de la Bucureşti. “… Crimeea – a dezvoltat Brătianu – a fost un succes pentru aliaţi, fiindcă ruşii erau conduşi atunci de un ţar care nu-nvăţase nimic din strategia lui Alexandru I. Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!”[6].
Între cei chestionaţi de I. Joldea Rădulescu, nu putea să lipsească Constantin Stere însuşi, în 1930-1931. Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins că, la sfârşitul primului război mondial, Rusia ar fi fost zdrobită, fiind eliminată de pe scena europeană pe cel puţin … o sută de ani! Nu fusese aşa, întrucât, de fapt, Rusia ieşise regenerată din conflagraţie, probabil pentru că imperialismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Roşu[7].
(more…)
September 27th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
