Posts Tagged ‘Grupul pentru Dialog Social’

ADEVĂRUL despre LIICEANU și GDS – Grupul de Diversiune Socială moșit de BRUCAN. RECHIZITORIUL lui Roncea

RECHIZITORIU

Liiceanu și-a dat demisia din GDS la 10 zile după ședința în care s-au stabilit următoarele:

“Pe 20 septembrie 2019 a fost aleasă noua conducere a GDS-ului. Andrei Cornea este noul președinte al Consiliului Director. Ceilalți 4 membri C.D. GDS sunt: Brîndușa Armanca, Andreea Pora, Horia-Roman Patapievici și Radu Vancu. Cristina Cioabă a fost aleasă cenzorul GDS-ului.”

Motivul real este, fără îndoială, faptul că nu mai poate controla total direcția organizației societății civile roșii prin instalarea unui prepus. Arogarea calității de conducător de facto al Grupului reiese și din Cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o împotriva mea în urma a două articole din Evenimentul Zilei, în care era vorba, în primul rând, de constituirea tenebrosului “Grup de Diversiunea Socială” – după cum l-a botezat ieri Cornel Nistorescu într-o emisiune radio cu Ionuț Cristache și Ion Spânu. Un front-Grup neokominternist, un nod rețelar al Rețelei Soros în România, o rețea în rețea. O rețea otrăvitoare, care a plantat în 30 de ani armate de viruși în rețelele politice, de educație și securitate românești, agenți infecțioși care acționează în prezent ca niște veritabile bombe cu ceas pentru sistemul imunitar al României.

Acum, după ce Pleșu, în calitate de membru “pe viață” al Consiliului de conducere tip Troikă al Fundației Soros din România a anunțat presupusa dizolvare a acesteia, Liiceanu s-a gândit să-i meargă pe urme și să-și lepede și el pielea de GDS-ist. Reamintesc că în primii ani Grupul s-a lansat cu sprijinul direct al lui Soros, adus personal de Brucan la sediul din Calea Victoriei oferit chiar de către el colegilor GDS-iști. Grupul a funcționat o perioadă bună cu un președinte comun și la GDS și la Fundația Soros. Oare în ce blană vor sări de-aici înainte cei doi dacă acum “s-au răsfirat”? Pretextele demisiei lui Liiceanu sunt ridicole, invocându-l pe Marx, idolul lui Andrei Cornea, tocmai el, care cita pe larg din ideologul crimei și ciumei roșii în lucrări “filosofice” autocenzurate la republicare.

După 10 zile de frământat în cearșafurile-i Armani, Liiceanu s-a gândit că opereta “La independentu’ civic” poate să-i mai lustruiască puțin fața altfel deja bine cremuită cu Clinique. Monica Macovei l-a urmat, supusă. De notat: amândoi împart aceeași avocată și cu amândoi m-am aflat în judecată. Ambii au pierdut în esență primele procese. Urmează cel de mai jos.

Însă orice operă comică ar mai juca în continuare, Liiceanu rămâne indisolubil legat de tot ceea ce a însemnat nefast în acești ani Grupul moșit și scos de sub pulpana lui Silviu Brucan în decembrie 1989, sau poate chiar mai devreme, având în vedere declarația lui Tudor Octavian privind întâlnirea secretă de la Tescani, din 23 august 1989, dintre Pleșu, Măgureanu și Iliescu.

Să nu uităm, exact acum un an Pleșu și Liiceanu îndemnau vocal la boicotarea Referendumului pentru Căsătorie și Familie.

Redau mai jos Rechizitoriul meu la adresa acestui Grup și a lui Liiceanu, așa cum a fost depus în Instanță, în procesul care se află în curs de desfășurare. Dincolo de părțile juridice veți găsi o sinteză asupra scopului și activităților acestui “PCR în ilegalitate”.

Nu în ultimul rând public aici în premieră un document al Curții de Conturi a României, care certifică din nou adevărul afirmațiilor mele în ce privește derogările de care a avut parte Humanitas prin trafic de influență la nivel înalt:

Tribunalul Bucureşti

Secţia a III-a Civilă

Dosarul nr. 8752/3/2019

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul RONCEA VICTOR – ALEXANDRU,

în temeiul art. 205 Cod Procedură Civilă, formulez următoarea

ÎNTÂMPINARE

Prin care solicit respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele

MOTIVE:

  1. În fapt,

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Liiceanu Gabriel, a solicitat obligarea subsemnatului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, pretinzând că i-aș fi încălcat drepturile nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin ”afirmațiile mincinoase și prin declarațiile denigratoare și defăimătoare susținute în cotidianul Evenimentul Zilei din data de 21 ianuarie 2019, 22 ianuarie 2019 și 30 ianuarie 2019”.

Totodată, a solicitat obligarea subsemnatului, pe cheltuiala mea, la publicarea hotărârii judecătorești în cotidianul Evenimentul Zilei, inclusiv http://evz.ro/ și pe pagina de Facebook ”evz.ro”.

În susținerea acțiunii, reclamantul invocă că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, însă aceste susțineri sunt neîntemeiate, așa cum voi arăta în prezenta întâmpinare.

  1. Afirmațiile privind pretinsa „campanie de denigrare” a reclamantului susținută de subsemnatul în cotidianul Evenimentul Zilei sunt neîntemeiate

Arăt că nu este vorba de nici o „campanie”, ci de un articol de informare publicat în două părți, cu același subiect, înființarea Grupului pentru Dialog Social (GDS), material care se înscrie în seria de cronici ale acestui an, ocazionate de împlinirea a 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989.

Adevărul despre cei care au ocupat scena politică și civică după 1989 s-a dovedit de foarte multe ori a fi cu totul altul decât cel prezentat, cosmetizat, publicului larg. Pentru a da un singur exemplu relevant în cazul nostru îl vom aminti pe Radu Vasile, un premier post-decembrist de la finele anilor 1990, aparent la locul lui și, în plus, un poet sensibil. La mult timp după debarcarea lui, în 2006, fostul președinte Emil Constantinescu avea să declare într-o dezbatere publică faptul că Radu Vasile a fost colaborator al Securității și că el personal a cunoscut acest lucru chiar în perioada nominalizării acestuia dar l-a ascuns opiniei publice. În 1993, însuși Radu Vasile, ca parlamentar, semnase pentru o lege de deconspirare a agenților Securității. Se știa „acoperit”. Biografia lui Wikipedia nici azi nu consemnează acest lucru.

După cum vedem – și din aceste motive ca cel expus mai sus -, au trecut aproape 30 de ani pentru ca Parchetul General să reușească să finalizeze Rechizitoriul în Dosarul Revoluției. Datoria unui jurnalist este, la fel, de a dezveli tot adevărul, indiferent de trecerea timpului și notorietatea unor făptuitori sau ai altora și în acest sens au fost scrise articolele incriminate de dl. Liiceanu.

Grupul pentru Dialog Social, al cărui membru fondator este reclamantul Liiceanu Gabriel, împreună cu ideologul comunist Silviu Brucan şi eseistul Andrei Pleşu, între alții, își revendică apariția pe scena publică pe 31 decembrie 1989, la Hotelul Intercontinental.

Materialul informativ, destinat inițial suplimentului Evenimentul Istoric, a fost publicat în Evenimentul Zilei şi structurat în două părți datorită volumului mare de informații şi documente atașate. Cele două părți ale articolului au apărut în zile consecutive, după cum se arată şi în acțiunea reclamantului Liiceanu Gabriel, respectiv în 21 şi 22 ianuarie 2019.

Materialele în cauză sunt și semnalate ca atare încă din titlu, respectiv cu partea I şi partea a II-a: „GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)” şi „GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul maghiar (II)”. (Anexa nr. 1 și 2).

Cel de-al doilea articol, din 30 ianuarie 2019 – „Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO” (Anexa nr. 3) -, arăt că modalitatea în care a fost privatizată Editura Politică constituie unul dintre mai multele aspecte pendinte cauzei Valerian Stan împotriva României aflată pe rolul CEDO, și comunicată Guvernului României la 11.07.2013; informația se află publicată pe web-site-ul CEDO aici https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-123807%22]} și aici https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2229497/13%22]} (Anexa nr. 4). Articolul din 30 ianuarie 2019 este o continuare firească a primului material, în care prezentam documente inedite, publicate în premieră. El a inclus și informații deținute de către domnul Valerian Stan, un expert recunoscut în lupta anti-corupție din România, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului Convenției Democrate Române (CDR) între anii 1996 – 1997, fost ofițer de Armată şi membru fondator al Comitetului de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), fost membru fondator şi președinte al Alianței Civice, fost director de programe şi vicepreședinte al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost director de programe în cadrul Fundației Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi, din ianuarie 2005, membru al Consiliului director al Fundației Centrul de Resurse Juridice (CRJ) după ce, între 2008 şi 2013 a fost președinte al Consiliului director al CRJ.

Ca atare, pretinsa „campanie de denigrare” se referă în fapt la doar două articole, iar reclamantul nu a adus nicio dovadă a caracterizării şi scopului închipuit atribuite materialelor elaborate de subsemnatul. În schimb, plasând acest termen încă din prima propoziție a acțiunii, reclamantul Liiceanu Gabriel dă acțiunii o notă de auto-victimizare cu scopul de a influența instanța în favoarea interpretării propriei sale realități, denaturând şi prezentând trunchiat situația de fapt relatată de mine în articolele publicate.

Pentru că reclamantul Liiceanu Gabriel a ținut să anexeze şi CV-ul său, ofer la rândul meu instanței, pentru a înțelege mai bine nivelul asumării responsabilității celor afirmate în articolele incriminate, câteva date despre mine:

– am fost participant activ la evenimentele din decembrie 1989, fără a cere vreodată vreun beneficiu material ulterior şi am oferit pe parcursul celor 30 de ani trecuți mărturia mea instanțelor militare de anchetă;

– am fost organizator al demonstrației maraton anticomuniste din martie-iunie 1990, cunoscută drept Fenomenul Piața Universității;

– am fost printre primii tineri din România atacați, violentați şi răpiți din interiorul Institutului de Arhitectura (actuala Universitate de Arhitectură si Urbanism „Ion Mincu”) de către trupele de mineri în dimineața zilei de 14 iunie 1990, ulterior fiind arestat ilegal şi deținut la fosta Unitate Militară a Securității de la Măgurele, în prezent deținând calitatea de victimă în Procesul Mineriadei aflat pe rol (Anexa nr. 5);

– am fost raportor al Amnesty International în acest caz, invitat special la Congresul din Berlin al organizației internaționale, mărturiile mele fiind consemnate în lucrările lor inclusiv de către membrii GDS Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei;

– am fost membru fondator al Alianţei Civice şi al primei asociații libere de presă din România de după 1989, Asociaţia Ziariştilor din România (AZR), cu debutul în presă la ziarul Ligii Studenţilor din România şi ulterior la „România liberă”, refugiat în Statele Unite în 1991 unde am fost corespondent al „României libere”;

  • am fost conducător, timp de peste un deceniu, al Departamentului Externe al ziarului ZIUA, postură din care am intervievat șefi de stat, miniștri de externe şi responsabili militari şi ai serviciilor speciale din numeroase țări;
  • am fost seminarist al Organizației Tratatului Nord Atlantic (NATO) şi al Misiunii SUA la NATO, în aceeași perioadă fiind declarat non-grata în Ucraina (Anexa nr. 5 b);
  • sunt autor al mai multor cărți de specialitate;

– sunt membru de onoare al Asociației 15 Noiembrie – Brașov 1987, membru fondator al Organizației de Media a Sud Estului Europei (South East Europe Media Organization – SEEMO) afiliată Institutului Internațional de Presă (IPI), al Asociaţiei Civice de Media şi al Convenției Organizațiilor de Media din Romania (COM);

– sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), al Federației Europene a Jurnaliștilor (FEJ) şi al Federației Internaționale a Jurnaliștilor (FIJ), distins cu numeroase premii pentru activitatea mea civică şi jurnalistică, inclusiv cu marele premiu de editorialistică oferit de Clubul Român de Presă (CV atașat – Anexa nr. 6).

Pe parcursul carierei mele de aproape 30 de ani de presă am făcut verificări jurnalistice temeinice şi m-am consultat şi am intervievat sute de oameni de mare calibru din întreaga lume pentru a oferi publicului informații corecte în mii de articole.

Din anul 2006 sunt cercetător acreditat al CNSAS, ocazie cu care am consultat zeci de dosare de arhivă, două din temele mele de cercetare fiind axate pe intelectualitatea română în perioada comunismului (“Intelectuali români şi străini în vizorul Securității” şi „Intelectualitatea în perioada regimului comunist – Epoca Ceaușescu”; ( Anexa nr. 7, link

http://cnsas.ro/documente/cercetare/2019.02.28%20Lista%20cercetatorilor%20acreditati.pdf).

În anul 2006 am declanșat campania națională „Voci curate în presa şi societatea civilă din România”, campanie derulată în paralel cu organizațiile de presă din Bulgaria “Jurnaliști împotriva Corupției” şi Coaliţia Bulgară de Media şi susținută de la Bruxelles de Federația Internațională a Jurnaliștilor şi organizația Reporteri fără Frontieră.

Urmare a cercetărilor efectuate în colaborare cu instituțiile menționate, am aflat și am informat opinia publică că o seamă de reprezentanți ai societăţii civile şi ai clasei politice, inclusiv din Grupul pentru Dialog Social sau colaboratori ai revistei „22” a GDS, au fost colaboratori ai serviciilor secrete comuniste din România, Ungaria sau URSS, cei mai mulți alegând să ascundă acest fapt chiar şi zeci de ani, până la momentul devoalării lor de către presă sau CNSAS.

Alți membri fondatori ai GDS au fost foști nomenclaturiști şi ideologi comuniști sau urmași direcți ai acestora, un fapt mai puțin cunoscut de publicul larg, după cum am arătat în articolele scrise.

Prezint aceste câteva aspecte încă de la început pentru a sublinia că am proprietatea exactă a afirmațiilor făcute în cadrul celor două articole, de care nu mă dezic şi care reprezintă doar în esenţă datele adunate de mine timp de aproape trei decenii, ca cercetător al evenimentelor din decembrie 1989 şi iunie 1990 şi a evoluţiei ulterioare a României.

Consider că demersul publicistic incriminat de reclamantul Liiceanu Gabriel are importante valențe întru definirea situației actuale a României şi aflarea adevărului asupra evenimentelor tragice, criminale, din decembrie 1989, după cum voi arata în continuare.

Astfel, articolele în cauză au survenit în urma Comunicatului Parchetului General din 21 Decembrie 2018 (Anexa nr. 8) în care se arată că inculpații de crime contra umanității în timpul evenimentelor din decembrie 1989, între care se află şi Silviu Brucan, „au urmărit accederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața poporului român”, după cum am arătat chiar în preambulul articolului din 30 ianuarie 2019.

Având în vedere că Silviu Brucan, recunoscut agent sovietic, a fost și membru fondator al Frontului Salvării Naționale – alături de generalul-maior Nicolae Militaru, deconspirat drept agent al serviciului special militar al URSS (GRU) şi unul dintre conspiratorii din decembrie 1989, potrivit Parchetului General – cât şi membru de conducere al Consiliului Frontului Salvării Naționale, dar și membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, potrivit documentelor Guvernului României prezentate în Evenimentul Zilei, există o suspiciune rezonabilă solidă că și Grupul pentru Dialog Social (între fondatori regăsindu-se şi reclamantul Liiceanu Gabriel), înființat la 31 Decembrie 1989, a fost creat pentru aceleași scopuri ca şi FSN.

Chiar dacă până acum nu s-a făcut public acest fapt – scos la lumină de articolele pentru care sunt dat în judecată de Liiceanu Gabriel -, lucru ascuns timp de 30 de ani de activiștii GDS sau chiar, poate, necunoscut de către unii dintre membri Grupului, mai amintim şi că primele două numere din revista „22” a GDS au apărut cu Silviu Brucan pe copertă deși orice intelectual care a trăit momentul 1989 avea conturată aceeași opinie despre artizanii și conducătorii erijați ai FSN ca și Parchetul General de azi: respectiv aceea de responsabili de crimele din decembrie 1989.

Acest subiect, dezbătut în articolele în cauză, este de interes național și istoric, luând în considerare tocmai încercarea Parchetului de a lămuri evenimentele din 1989 și de a pedepsi vinovații de crimele comise în acele zile, la instigarea și cu concursul acestui “grup preconstituit” pentru a cărui „legitimare în fața poporului român” au contribuit – volens nolens -, în prima perioadă a anului 1990, chiar membrii GDS.

Rezultatul investigațiilor mele profesionale şi semnalul jurnalistic din luna ianuarie a acestui an au fost confirmate la puțin timp, în luna aprilie 2019, chiar prin Rechizitoriul din Dosarul Revoluției, în care se afirmă cu privire la Silviu Brucan:

Factorii civili de decizie ai CFSN (Iliescu Ion, Voiculescu Voican Gelu, Brucan Silviu) au avut drept scop accederea la puterea politică în statul român, consolidarea poziției dobândite şi legitimarea în fața poporului.”

În ceea ce-l privește pe Brucan Silviu, probatoriul a relevat că, deși înaintea evenimentelor revoluționare și ulterior acestora, nu a deținut funcții importante de conducere (civile sau militare), în timpul desfășurării Revoluției a fost un veritabil factor decizional al CFSN.

Influența acestuia era majoră față de toate persoanele care au preluat puterea de stat în decembrie 1989, dar mai ales față de Iliescu Ion. Prin comportamentul său, Brucan Silviu a instigat în permanență la lupta armată fratricidă dintre forțele MApN şi cele aparținând MI-DSS. A acceptat la rândul său inducerea în eroare înfăptuită. A contribuit la redactarea comunicatelor publice ale CFSN, comunicate prin care, de multe ori populația României a fost grav dezinformată. Nu în ultimul rând, a avut un rol determinant în crearea conjuncturii mincinoase ce a avut drept consecință uciderea la Târgoviște a fostului şef de stat şi a soției acestuia. Conduita sa, alături de conduitele prezentate de Iliescu Ion şi Voican Voiculescu Gelu, au pus în pericol grav şi iminent întreaga populație civilă a țării. Pentru toate acestea, Brucan Silviu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor contra umanității…”

Se observă că persoanele implicate în solicitarea de ajutor militar sovietic (trădare, conform legislației penale), sunt aceleași față de care prezentul rechizitoriu reține săvârșirea crimelor împotriva umanității, în circumstanțele arătate. Prin prisma acestei realități, prin raportare şi la probele administrate, în mod firesc se evidențiază un liant, o continuitate logică, între consemnările din capitolul I (contextul internațional), filosovietismul evident al componenților „grupului Iliescu”, acceptarea noii puteri din România de către URSS, reactivarea unor militari de o anumită factură şi (nu în ultimul rând) uciderea lui Ceauşescu Nicolae. La nivelul anului 1989, Codul Penal în vigoare stabilea că este infracțiunea de Trădare „Fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima ori știrbi unitatea, suveranitatea sau independența statului, prin acțiuni de provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupării militare străine”. Pedeapsa pentru trădare era cea capitală sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.” (Anexa nr. 9 a, 9 b, 9 c).

Din CFSN au făcut parte şi mai mulți membri fondatori ai GDS, între care Mircea Dinescu şi Gabriel Andreescu.

Urmând aceeași linie trasată de Parchetul General, ținem cont şi de mărturia membrului de Onoare al Academiei Române Eugen Mihăescu, cunoscut grafician anticomunist, cu numeroase lucrări editoriale în New York Times şi The New Yorker în perioada regimului Ceauşescu, gazdă a lui Silviu Brucan la New York în perioada premergătoare loviturii de stat din decembrie 1989 şi ulterior consilier al președintelui Ion Iliescu şi ambasador al României la UNESCO.

Acesta a afirmat în cartea sa autobiografică, “Între linii” (Editura RAO, București, 2011), precum şi în emisiuni și articole de presă că Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de Silviu Brucan la cumnatul şi totodată vecinul lui Andrei Pleşu din strada Paris, unde inculpații de crime contra umanității Ion Iliescu şi Silviu Brucan s-au adăpostit între 23 şi 26 decembrie 1989. Arhitectul bine ancorat în comunism Ascanio Damian a fost la rândul său membru fondator al GDS.

Era târziu si am hotărât sa plecam acasă. L-am întrebat pe Brucan unde doarme si mi-a răspuns ca s-a întors la apartamentul sau din Primăverii, dar ca in perioada in care erau vânați prin București s-a ascuns, împreună cu Iliescu, la un prieten, Ascanio Damian, pe strada Paris, in aceeași clădire in care locuia (si locuieste) Andrei Plesu.” (Eugen Mihăescu, „Între linii”, extras online, 22 martie 2012, Anexa nr. 10).

Eugen Mihăescu: „Fiindcă, oricât ar nega, Andrei Pleşu a ajuns ministrul Culturii în guvernul Consiliului Frontului Salvării Naţionale deoarece figura în agenda lui Iliescu. Oricât ar nega, eu ştiu precis că a fost vizitat de conspiratorii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu pe vremea când era în “dizgraţie”, “sechestrat” la Casa de Creaţie din Tescani cu puţin timp înainte de Marea Îmbulzeală de la sfârşitul anului 1989. În perioada 23-26 decembrie, pe când erau “vânaţi” prin Bucureşti de “terorişti”, Iliescu şi Brucan s-au ascuns acasă la arhitectul Ascanio Damian, într-o vilă de pe Strada Paris unde locuia şi locuiește chiar Andrei Pleşu. Ce coincidență!” (Cotidianul, 5 mai 2015, „Am scăpat de dracu’ şi am dat peste fra’su”, ataşat la Anexa nr. 11)

Nu a fost o Revoluție, ci o lovitură de stat, și știu asta pentru că, la sfârșitul verii ’88, Silviu Brucan a locuit în apartamentul meu de la New York. De acolo a vorbit cu Moscova, Londra și Washington. Am fost și eu absorbit, tangențial, de evenimentele preparatorii. „Scrisoarea celor șase“ s-a scris în apartamentul meu. Ce s-a văzut la Televiziunea Română „Liberă“ a fost o mișcare de figuranți, la propriu, regizată de Sergiu Nicolaescu avându-l ca asistent pe Ion Caramitru, cel care a ordonat „Foc!“ asupra Bibliotecii Centrale Universitare” (Eugen Mihăescu, Interviu în Evenimentul Zilei, 10 aprilie 2017 – https://evz.ro/dezvaluiri-revolutie-implicare-brucan.html, fragment atașat la Anexa nr. 12).

Informația apare și în lucrarea disidentului Victor Frunză “Istoria comunismului in România” (editia a IV-a ilustrata), București, 2007, din care redăm un extras:

GDS, un PCR in ilegalitate

In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al advesarilor sai.

Intre operatiile publice efectuate de Silviu Brucan in zilele Revolutiei din decembrie 1989 a fost infiintarea unei organizatii de intelectuali, simpatizanti ai miscarilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar si anticomunist), careia i s-a aflat si o denumire cat se poate de potrivita: Grupul de Dialog Social (GDS).

Grupul, ai carui membri, persoane extrem de onorabile, capata prin mediile din presa si de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare ca este conditionat de existenta unui cerc inchis de membri, dar mai ales de menirea de a influenta opinia publica intotdeauna intr-o directie pozitiva. Dupa ce, o scurta perioada, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizatia infiintata de el le aduce la progresul societatii romanesti, si de faptul ca ea isi face treaba asa cum a fost gandita, s-a retras discret. Dar a lasat in locul sau, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Campeanu, de a carui si mai discreta prezenta si activitate in GDS, revista “22” (cu care Brucan a dotat organizatia) nu a fost prea darnica in informatii. Dezbaterile initiate de grup, ca si continutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influenta publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societatii actuale, in directia dorita.

Cand GDS-ul lui Brucan il sprijinea pe Iliescu

Din cand in cand, “Grupul” – sau separat numai revista “22” – dadea si cate un test de eficienta. De pilda, se remarca momentul impresionant si caldura cu care s-a recomandat electoratului Romaniei sa fie votat Ion Iliescu pentru functia de presedinte, intr-un Apel pe care l-au semnat numerosi intelectuali de marca, admiratori ai GDS-ului. Revista este eficienta si prin ceea ce cenzureaza. De pilda, exista o seama de disidenti anticomunisti interzisi in paginile ei. Il avem in vedere, de pilda, pe Dorin Tudoran, cu care doamna redactor-sef de odinioara a avut o altercatie juridica. Din aceasta revista reproducem interviul entuziast pe care revista “22” l-a luat in momentul in care Traian Basescu l-a numit pe fiul activistului de la Komintern, Tismanitki, ulterior devenit Tismaneanu, sa patroneze Comisia prezidentiala pentru nominalizarea crimelor regimului comunist”. (Mai mult la Anexa nr. 13).

Revenind la falsele acuze ale reclamantului Liiceanu Gabriel, constat cu regret că un intelectual de talia sa încearcă să inducă în eroare deliberat Onorata Instanţă, afirmând negru pe alb, încă din pagina a doua a Cererii sale de chemare în judecată faptul că am publicat „acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare şi defăimătoare” la adresa sa fără nici o dovadă, în condițiile în care chiar în cuprinsul articolelor incriminate au fost reproduse în facsimil o parte dintre documentele pe care le-am avut în vedere la redactarea articolelor.

Or, caracterul special al materialului în cauză era dat tocmai de dezvăluirea publică, în premieră si exclusivitate, a unor documente cu totul inedite, publicate în facsimil, pentru a se respinge orice insinuare de contrafacere sau de denaturare a realității.

Astfel, după cum am publicat în facsimil în cele două articole, este vorba de următoarele documente dintre care primele trei sunt apărute, subliniez, pentru prima oară în presă:

  1. Document aprobat prin semnătură olografă de Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, care, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le atribuie colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, în calitate de „împuterniciți” ai GDS, co-semnatari ai documentului, la data de 8 ianuarie 1990, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) (Anexa nr. 14) și care fusese trecut în acte în administrarea Ministerului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația neguvernamentală GDS, creată în oglinda FSN, ca partener de discuție înlocuitor al partidelor istorice, nu era constituită legal. Cei doi, Liiceanu şi Teodorescu, au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.
  2. Document aprobat prin semnătură olografă de Andrei Pleşu, în calitate de Ministru al Culturii, la 20 ianuarie 1990, tot înainte de înființarea legală a GDS, prin care acesta (la rândul lui membru fondator al GDS) aprobă înregistrarea asociației la sediul oferit gratuit de CFSN către GDS, în Calea Victoriei 120. Document înaintat Tribunalului București şi semnat de Stelian Tănase, Alin Teodorescu şi Dan Oprescu (Anexa nr. 15).
  3. Document din ianuarie 1990 prin care semnatarii, Stelian Tănase, Alin Teodorescu şi Dan Oprescu, membri ai „Colegiului de Administrație al GDS”, declară că au primit o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației din care făcea parte şi ministrul Culturii, Andrei Pleşu, membru fondator al GDS. (Anexa nr. 16)
  4. Document al Ministerului pentru Consultare Publică şi Dialog Civic al Guvernului Cioloş privind Situaţia asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică, în care sunt consemnați ca membri fondatori ai GDS „Teodorescu Alin şi Brucan Silviu”. Acest document stă la baza titlului primului articol, Silviu Brucan fiind demonstrat ca agent sovietic şi Alin Teodorescu ca agent ungar, alăturarea lui Liiceanu şi Pleşu este firească având în vedere că primul a cerut sediul UTC pentru GDS şi al doilea a aprobat, contribuind astfel financiar la bunăstarea GDS. (Anexa nr. 17A si 17b)
  5. Document al Comisiei Senatului României de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, menționat în text şi prezentat în varianta online a ziarului (din lipsă de spațiu publicistic), în care, conform mărturiilor sub prestare de jurământ ale fostului şef al Unității speciale de contraspionaj a DSS privind țările socialiste din Europa de Est, UM 0110, general (r) Victor Neculicioiu, fondatorul GDS și totodată deputatul PSD Alin Teodorescu este devoalat ca agent recrutat de Securitatea comunistă a Republicii Populare Ungare în 1988 (Anexa nr. 18 a si 18 b).
  6. Document al Ministerului Culturii desecretizat prin eforturile lui Valerian Stan şi în care se arată că, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82 (Anexa nr. 19), prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, prietenul și totodată colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”. Valerian Stan, cel care a reușit desecretizarea documentului, afirmă, așa cum am citat în articolul meu, că „Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispozițiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituției»”.

Faptul că agentul KGB Silviu Brucan a fost fondator al GDS apare şi în lucrări de specialitate ale unor cercetători străini, cum ar fi ”Toamna Naţiunilor”, publicată de istoricii polonezi Burakowski Adam, Gubrynowicz Aleksander și Ukielski Paweł şi reprodusă şi în România de Editura Polirom, în Colecția Historia, Iași, 2013 (Anexa nr. 20).

Până şi politologul apropiat GDS, Alina Mungiu Pippidi, recunoaște în lucrarea „Intellectuals and Politics in Central Europe”, editată de Andras Bozoki şi tipărită la New York, în 1999, sub egida Universității Central Europene de la Budapesta, că Silviu Brucan a fost „Naşul”, la propriu, al Grupului pentru Dialog Social, chiar el alegând acest nume pentru organizația în cauză (extras atașat – Anexa 21).

1.2. Susținerile privind pretinsele „informații mincinoase” prezentate opiniei publice de subsemnatul în cele două articole, sunt neîntemeiate

În fapt toate cele relatate de către subsemnatul în cele două articole sunt probate cu documente, obținute în urma investigațiilor jurnalistice pe le-am făcut, unele dintre ele prezentate chiar în cadrul articolelor în facsimil (după cum am demonstrat mai sus), documente pe care reclamantul Liiceanu Gabriel le ignoră cu desăvârșire.

În calitate de președinte-fondator al Asociației Civice de Media sunt co-autor al Codului Deontologic al Jurnalistului elaborat de Convenția Organizațiilor de Media din România în care se arată că Interesul Public primează în elaborarea oricărui articol, acesta stând întru totul la temelia articolelor reclamate abuziv de către Liiceanu Gabriel.

Conform Codului nostru deontologic – nu doar al celui al patronatelor, reprezentate de Clubul Român de Presă şi invocat de reclamant – „Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii, este de interes public. Aceasta nu se rezumă numai la aspectele politice, ci include orice altă împrejurare care prezintă interese pentru comunitate”.

Activitatea GDS din ultimii ani a afectat nu numai viața comunității ci însăși viața națiunii. Să avem în vedere că un număr important dintre membrii săi au ocupat funcţii publice sau politice indiferent de guvernare (majoritatea personajelor de mai jos regăsindu-se și pe listele Rețelei Soros din România – n.m.).

Astfel, avem în vedere doar o listă sumară de persoane care ne-au influențat, adeseori negativ, viaţa naţiunii, doar pentru că au beneficiat de sprijinul sau au făcut parte din acest grup de interese (ordinea este aleatorie):

  • Sever Voinescu-Cotoi, fost secretar general al Camerei Deputaţilor şi politician PDL, fost secretar general al Ministerului de Externe (funcție inventată de Pleșu pentru el), fost consul general la Chicago,
  • Vlad Alexandrescu, senator USR,
  • Adrian Cioflâncă, membru al Colegiului CNSAS din partea PSD,
  • Sorin Ilieşiu, senator PNL şi PSD,
  • Cătălin Avramescu, consilier prezidenţial şi ambasador în Finlanda,
  • Smaranda Enache, ambasadoare în Finlanda,
  • Mircea Diaconu, fost membru PNL, eurodeputat independent, (în prezent candidat la prezidențiale din partea lui Ponta și Tăriceanu, aceleași personaje care în calitate de prim-miniștri au prelungit folosința sediului din Calea Victoriei, gratuit, de către GDS – n.m.)
  • Mircea Dumitru, fost informator recrutat de Securitate (Anexa 22)., rector al Universităţii Bucureşti, ministru al Educaţiei în guvernarea Cioloş,
  • Andrei Corbea Hoisie, fost colaborator al Securităţii ca poliţie politică şi ambasador la Viena (Anexa 23),
  • Armand Goşu, consilier al ministrului de Externe şi membru comisii ICR,
  • Marius Oprea, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER),
  • Petre Guran, director ICR,
  • Sorin Ioniţă, membru în Consiliul Director al Fondului Român de Dezvoltare Socială şi membru al board-ului ICR prin decret prezidenţial dat de Traian Băsescu,
  • Stere Gulea, preşedinte TVR,
  • Alexandru Lăzescu, preşedinte al TVR,
  • Stelian Tănase, președinte TVR,
  • Rodica Culcer, șefă Ştirile TVR în perioada Băsescu,
  • Monica Macovei, ministru de Justiţie şi eurodeputat PDL,
  • Horia Roman Patapievici, secretar de stat CNSAS, preşedinte ICR,
  • Răsvan Popescu, preşedinte și membru CNA,
  • Cristian Preda, eurodeputat PDL, ulterior independent și USR
  • Mihai Răzvan Ungureanu, premier, ministru de Externe şi şef SIE,
  • Teodor Baconschi, ministru de Externe, politician PDL,
  • Adrian Cioroianu, ministru de Externe şi ambasador UNESCO,
  • Mihai Şora, ministru al Educaţiei, membru fondator SOROS – România
  • Dan Oprescu, fost informator al Securităţii (Anexa 24), funcţionar guvernamental la Agenţia Natională pentru Romi,
  • Alin Teodorescu, preşedinte al Fundaţiei SOROS şi deputat PSD, şef al Cancelariei Primului Ministru al României Adrian Năstase
  • Vladimir Tismăneanu, președinte al unei Comisii Prezidențiale, preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER),
  • Sorin Antohi, membru fondator al GDS silit să-şi recunoască colaborarea îndelungată cu Securitatea la începutul anului 2007, pe cand făcea parte din Comisia prezidenţială „Tismăneanu”. Horia Roman Patapievici si Andrei Plesu, fosti membri ai Colegiului CNSAS, au recunoscut in interventii publice ca au stiut de cazul Antohi din 2002, dar nu l-au deconspirat. (Anexa 25),
  • Mircea Dinescu, membru CFSN, secretar de stat CNSAS,
  • Iustin Marchiş, fost informator al Securităţii (Anexa 26), autor Humanitas,
  • Gabriel Liiceanu, consilier prezidențial onorific, fost director al unei edituri a statului devenită privată (vedetă USR, aripa Barna – n.m.)
  • Andrei Pleşu, ministru al Culturii din partea FSN-Iliescu, ministru de Externe din partea FSN-Roman, secretar de stat CNSAS, consilier prezidenţial, membru “pe viață” al Consiliului Troikă al Fundației SOROS etc.

Următoarele puncte şi subpuncte din Codul Deontologic al Jurnalistului stau, de asemenea, la baza articolelor mele:

1. Rolul Jurnalistului

1.1. Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare, în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucură de o protecţie sporită în exercitarea acestui drept datorită rolului vital, de apărător al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineşte în societate.

1.2. Jurnalistul este dator să caute să respecte şi să comunice faptele – aşa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile – în virtutea dreptului publicului de a fi informat.

1.3. Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală. În relatarea faptelor şi a opiniilor, jurnalistul va acționa cu bună credință.

1.4. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijența, injustiția şi abuzul de orice fel.

1.5. În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul şi diversitatea ei, acordând acces în presă şi opiniilor minoritare şi individuale.Publicul are dreptul să cunoască nu numai informațiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează.Acestea sunt cerințe ale pluralismului, toleranței şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică.”

3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele şi convențiile internaționale la care România este parte și care garantează libertatea de exprimare”.

Pentru cazul în care reclamantul Liiceanu Gabriel s-a considerat nedreptățit prin vreo afirmație acesta putea beneficia în mod automat de Dreptul la replică, drept de care nu a uzitat înainte de a ne da în judecată, drept pe care îl cunoaște însă afirmă fără temei şi fără dovezi că i-ar fi fost refuzat.

  1. Neîndeplinirea în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

ReclamantulLiiceanu Gabriel invocă că ar rezulta caracterul ilicit al faptei din „acțiune de defăimare si discreditare a reclamantului prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real şi probator”. Or așa cum am arătat anterior articolele scrise de mine au avut la bază documente și mărturii obținute în cadrul investigației jurnalistice pe care am efectuat-o, cele relatate fiind pe deplin probate și nu ”minciuni” cum invocă reclamantul.

Sunt totodată neîntemeiate susținerile reclamantului potrivit cărora nu ar exista o bază factuală și nu aș fi făcut nicio verificare și că „aduc acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare şi defăimătoare la adresa reclamantului” – „fără nici o dovadă” – „de fapt minciuni”. Or, așa cum am arătat anterior și în cele ce urmează aceste susțineri sunt neîntemeiate.

”Faptele precise, determinate (de fapt minciuni)” pe care le invocă reclamantul în susținerea cererii sale sunt:

  1. Reclamantul a primit în mod nelegal editura Humanitas (fostă Politică) de la stat cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată de către Andrei Pleșu;
  2. I s-au șters datorii de milioane editurii Humanitas într-un mod cu totul ilegal.
  3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în lucru un dosar care vizează tocmai aceste ilegalități;”
  4. Grupul de Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei Comuniste;
  5. Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii, fără acoperirea legii;
  6. Pârâtul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare;
  7. Fondatorii GDS, printre care se numără și reclamantul sunt persoane care au legătură cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare aflate în patrimoniul statului;
  8. Grupul de Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN;
  9. GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România;
  10. Membrii GDS, printre care și reclamantul au intrat în mod ilegal în posesia unor bunuri, între care și sediul din Calea Victoriei 120.

Un prim aspect pe care îl sesizez instanței este acela că reclamantul pentru primele trei fapte invocate în cerere (literele a-c, pag. 12 din Cerere) folosește ghilimele, ca și când acele afirmații mi-ar aparține, aspect neadevărat; acele afirmații nu îmi aparțin, așa cum voi arăta în continuare.

Solicit instanței să facă o confruntare între textul articolelor și cele ”citate” de reclamant și să constate că acestea nu se regăsesc nicăieri în conținutul articolelor.

Punctual, față de faptele pretins săvârșite de subsemnatul ca fiind cauzatoare de prejudiciu arăt următoarele:

a) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că ”Reclamantul a primit în mod nelegal editura Humanitas (fostă Politică) de la stat cu tot cu patrimoniu, printr-o operațiune ilegală efectuată de către Andrei Pleșu”.

În articolul ”Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO”, publicat la data de 30.01.2019 se menționează:

Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne » ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

În pagina 3 a cererii, fraza „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci.” Este prezentată de către reclamant cu italic, bold, subliniere şi font mărit. Or, aceste susțineri nu îmi aparțin.

Din conținutul paragrafului respectiv al articolului se poate constata astfel că cele relatate între ghilimele în acest paragraf din articol sunt citate din cele declarate de către d-l Valerian Stan, specialistului anti-corupţie consultat de Evenimentul Zilei, şi ca atare nu îmi poate fi imputată mie personal.

b) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că : i s-au șters datorii de milioane editurii Humanitas, într-un mod cu totul nelegal”.

Această afirmație nu se regăsește în conținutul articolului.

În realitate, în cadrul articolului publicat la data de 30.01.2019 se menționează

„Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizărilor de peste 235.000 euro.”

Se poate constata astfel că afirmația mea a fost alta, mult mai exactă şi care nu conține termenul „nelegal”.

O dovadă în plus a celor relatate, privind generoasele reeșalonări și scutiri la plată de care a beneficiat Editura Humanitas, atașez la prezenta:

  • Cererea Humanitas S.A. înregistrată sub nr. 152040/07.02.2000 la Administrația Financiară Sector 1 (Anexa nr. 27);
  • Procesul Verbal nr. 272465/27.03.2000 întocmit de Administrația Financiară Sector 1 (Anexa nr. 28);
  • Cererea Humanitas S.A. înregistrată sub nr. 155190/29.03.2000 la Administrația Financiară Sector 1 (Anexa nr. 29);
  • Nota de Constatare nr. 231507/31.03.2000 a Administrației Financiare Sector 1 (Anexa nr. 30);
  • Adresa emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Cabinetul Secretarului de Stat Iosefina Morosan nr. 431581/12.07.2000 care atestă că Humanitas SA a beneficiat de scutiri la plată a majorărilor de întârziere în sumă de 2.783.907.422 lei și de eșalonări la plată a sumei de 3.258.119.741 lei (Anexa nr. 31).

Informația a apărut inițial în presa vremii (ziarele Ziua şi Gardianul, atașate la Anexele nr. 32 și 33) şi a fost confirmată chiar de către un (fost) acționar al Humanitas şi totodată (fost) membru al GDS, respectiv Gabriel Andreescu, în articolul intitulat chiar „Acționar la Humanitas” şi apărut în ziarul Ziua, la 22 martie 2007 (ataşat – Anexa nr. 34). Dacă această informație ar fi fost nereală, aşa cum susține în mod nereal reclamantul, corect ar fi fost ca reclamantul Liiceanu Gabriel să-şi fi dat în judecată propriul acționar, nu pe subsemnatul, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat.

Aşa cum prezintă şi Valerian Stan, în primăvara anului 2007, Gabriel Andreescu a recunoscut (în articolul său „Acţionar la Humanitas SA”, ziarul „Ziua”, 22 martie 2007 – că alături de colegul său de la GDS Gabriel Liiceanu „pusese bazele” Editurii Humanitas – cărora un alt coleg al lor de la GDS, Andrei Pleşu, ministrul Culturii la acea dată, le „atribuise” Editura Politică. Această aşa-zisă „privatizare” avusese loc „la începutul anului 1990”, atunci când colegul său de la GDS Andrei Pleşu era ministru al Culturii, iar Gabriel Andreescu era şi membru al GDS şi al Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi al Consiliului Provizoriu de Uniune 14 Naţională (CPUN) – FSN fiind formațiunea politică cea mai importantă în acea perioadă, iar CPUN organismul de conducere a ţării.

Recunoașterea de către Gabriel Andreescu (fondator şi acţionar la Editura Humanitas) a survenit numai atunci când presa a dezvăluit „pomenile” primite de Editura sa de la bugetul de stat (despre care d-l Andreescu susținuse că nu știuse nimic – dar în legătură cu care a admis că a reprezentat „o parazitare a interesului particular pe seama celui general – într-o societate decentă, ele se susţin reciproc – genul de abuz pe care cei ce cred în democrație îl denunță neîncetat de 17 ani”).

Mai mult, pentru edificarea Instanţei, voi reproduce aici exact cum s-a petrecut operațiunea, cu cuvintele unuia dintre cei responsabili, aşa cum au apărut în memoriile sale după ce iniţial două edituri i-au refuzat publicarea acestui capitol.

Textul de mai jos a apărut pe site-ul avocatului Marian Nazat încă din 2017 – fără ca acesta să fi fost dat în judecată de Liiceanu Gabriel – şi apoi, în volumul Mai sunt judecători la Berlin (Editura RAO, 2018) – de Dan Radu Ruşanu, fost vicepreşedinte al PNL, fost deputat și fost președinte al Exim Bank şi al Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF), de asemenea, tot fără ca acesta să fi fost dat în judecată de reclamant:

„Iarăși despre lichele…

În urmă cu câteva luni, când își scria cartea Mai sunt judecători la Berlin, Dan Radu Rușanu mi-a povestit o peripeție cu moralistul Gabriel Liiceanu. I-am zis pe loc să o introducă în  volumul de memorii, întru lămurirea opiniei  publice cu privire la atletul corectitudinii politice dedulcit  la cherosenul băsist și nu numai. Nu știu ce s-a întâmplat, sau știu, dar nu vreau să spun, istorioara  n-a mai apărut în volumul  publicat de Editura RAO[1]. Cu acordul autorului, o dau eu în vileag acum, după ce intelectualii talibani  au cerut norodului ce și cum să citească, în cea mai abjectă dezlănțuire  huliganică a intelighenției de dreapta  de după 1989. Un  fel de mineriadă cu izmeneli  culturale….

*

Apel către… amintiri

Pe la începutul anului 2000, m-a sunat Valeriu Stoica, pe atunci ministru de stat si ministrul justiției, și m-a rugat să-l primesc pe maestrul Gabriel Liiceanu, care avea o mică problemă, și să încerc să-l ajut în rezolvarea ei.

Nu am înțeles ce problemă putea să aibă omul de cultură, filosoful și scriitorul disident Gabriel Liiceanu, problemă în rezolvarea căreia să se fi putut implica președintele Băncii de Export-Import a României – funcție pe care o dețineam la acea dată –, dar m-am conformat solicitării prim-vicepreședintelui PNL și am acceptat  întâlnirea respectivă.

Maestrul a venit cu un braț de cărți, dornic să-mi arate cu ce se ocupă Editura Humanitas, moștenitoarea defunctei Edituri Politice din perioada comunistă.

„Spre deosebire de acum 10 ani – mi-a zis musafirul -,  când Editura Politică publica numai cuvântările tovarășului Ceaușescu și directivele PCR, acum, Editura Humanitas are o plajă largă de publicații ale unor scriitori români, interziși în perioada comunistă.”

Mi-a explicat, de asemenea, că-i era foarte greu să supraviețuiască în acea competiție acerbă dintre edituri, Humanitas publicând numai opere ale unor scriitori valoroși: Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Lucian Blaga etc.

Am mai înțeles că veniturile din tipărirea și publicarea acestora nu erau comparabile nici pe departe cu cele obținute de alte edituri din publicarea titlurilor comerciale.

Dar problema pentru care Domnia Sa  venise la mine, mai precis la banca al cărei președinte eram, era alta: unul dintre acționarii societății, un cetățean francez, dorea să se retragă  și să-și vândă acțiunile pe care le deținea. Numai că domnul Liiceanu nu dorea ca aceste acțiuni să ajungă în posesia unui investitor care să urmărească doar obținerea de profit din societatea Humanitas, fără să se gândească și la actul de cultură în sine. De aceea se hotărâse să le cumpere Domnia Sa, dar, nedispunând de suma necesară, dorea un credit bancar pe  trei-patru ani, cu care să poată achiziționa participația francezului.

Deși Exim Bank nu acorda credite pentru asemenea achiziții, i-am spus interlocutorului că voi încerca să conving consiliul de administrație să facem  o excepție pentru Domnia Sa și să-i acordăm creditul solicitat, cu o dobândă foarte mică, urmând ca garanția să fie asigurată cu active imobiliare: un apartament, un teren sau o casă.

– Domnule președinte,  mi s-a adresat acesta, în afară de condeiul din mână și coala de hârtie pe care scriu, eu nu am altă avere cu care să garantez. Doar buna-credință și reputația ireproșabilă de care mă bucur sunt singurele garanții pe care le pot oferi.

Am încercat să-i explic distinsului oaspete că am toată disponibilitatea să îl ajut, dar nicio bancă nu poate să acorde un credit fără o garanție solidă, iar regulamentul intern al Exim Bank și normele BNR sunt foarte stricte în această privință.

Maestrul Liiceanu a plecat foarte dezamăgit de refuzul meu, neputând să înțeleagă de ce o bancă nu poate să crediteze un act de cultură fără garanții materiale.

După circa trei săptămâni, m-a sunat din nou, solicitându-mi o întâlnire urgentă. Eram convins că a reușit să obțină garanțiile materiale solicitate pentru garantarea împrumutului și dorește să începem formalitățile pentru procesul de creditare.

Însoțit de directoarea economică a societății Humanitas, mi-a prezentat însă o nouă problemă: în urma unui control efectuat, Garda Financiară imputase societății Humanitas o sumă uriașă pentru neachitarea obligațiilor la bugetul de stat,  precum și penalizările de întârziere aferente acestor sume.

Prin procesul-verbal de control se stabilise și un termen de plată a acestora, în caz contrar urmând să se treacă la executarea silită a societății și la blocarea conturilor.

Domnul Liiceanu era convins că fusese un control tendențios, care ar fi urmărit închiderea Editurii Humanitas, ca represalii pentru faptul că Domnia Sa susținuse deschiderea spațiului aerian al României pentru avioanele NATO care bombardau Belgradul.

Fără să mă duc cu gândul așa departe, am solicitat directoarei economice a editurii procesul-verbal de control al Gărzii Financiare.  După ce l-am citit cu atenție, l-am întrebat pe domnul Gabriel Liiceanu dacă sumele imputate prin procesul-verbal de control ca obligații restante la bugetul de stat au fost achitate.

– În ultima perioadă nu am avut disponibilități și nu am putut plăti, mi-a răspuns acesta.

– Și de cât timp nu ați plătit, o lună, două, șapte? am întrebat eu.

– Ceva mai mult, mi-a răspuns directoarea economică.

– Un an, doi? am insistat eu.

– Poate mai mult.

– Patru-cinci ani?

– Cam așa ceva, a răspuns directoarea.

Am recitit procesul-verbal întocmit de Garda Financiară: lucrurile erau clare, iar sumele, de necontestat. Am ridicat din umeri neputincios și am încercat să le explic celor doi:

– Problema este la Ministerul Finanțelor. Eu, ca președinte de bancă, nu am nicio competență în acest sens și nici nu pot să vă ajut. Sumele stabilite și imputate de control sunt bine documentate și de necontestat. Ați putea doar solicita eșalonarea lor.

– Dar, practic, nu putem să plătim aceste sume. Nu ar putea domnul ministru să ne scutească de plata lor, fiind vorba de un act de cultură? a întrebat Liiceanu.

– Știu că în unele cazuri, a intervenit directoarea economică, s-au acordat, de către Ministerul Finanțelor, scutiri de penalități și eșalonarea datoriilor. Nu am putea să beneficiem și noi de aceste facilități, ca să nu fim executați silit?

– Din câte știu eu, nu se mai acordă asemenea facilități. Dar faceți o cerere în acest sens la Ministerul Finanțelor și poate vi se aprobă, i-am sfătuit.

– Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș, nu puteți să-i prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani? Este, totuși, vorba de un act de cultură, a insistat maestrul Liiceanu.

L-am sfătuit să facă o cerere în acest sens și să o depună la Ministerul Finanțelor,  iar eu voi încerca să-i prezint domnului ministru situația deosebită a Editurii Humanitas.

Peste câteva zile, când m-am dus pe la minister, l-am abordat pe Remeș și i-am explicat situația societății Humanitas.

– Știu, bătrâne, toată situația. M-a sunat jumătate din PNL pentru asta. Dar am dat deja, mai demult, un ordin de ministru, prin care am interzis eșalonarea datoriilor și scutirea de penalități.

– Da, Traiane, dar e vorba de un act de cultură, i-am repetat eu ministrului argumentele domnului Liiceanu.

– Da, bătrâne, dar oamenii ăștia de cultură, disidenții din vremea lui Ceaușescu, sunt azi mai pricopsiți decât mine, care sunt ministrul finanțelor. Când o veni Curtea de Conturi să mă întrebe de ce am aprobat aceste facilități unei societăți comerciale, nici tu și nici domnul Liiceanu nu o să dați cu subsemnatul. Dar dacă partidul insistă, o să i le acord…. deși, personal, nu cred că este o treabă „oablă”, a răspuns morocănos Remeș.

*

Într-adevăr, peste un an de zile, controlul Curții de Conturi a considerat nelegale facilitățile de care a beneficiat societatea Humanitas, iar fostul ministru a trebuit să explice în scris oportunitatea acordării acestora și să dea cu „subsemnatul” la organele abilitate.

„Actul de cultură” a fost considerat de către inspectorii Curții de Conturi drept o „simplă înlesnire fiscală acordată unei societăți comerciale aducătoare de profit”.

*

În primăvara anului 2002, disensiunile dintre Valeriu Stoica și Dinu Patriciu ajunseseră de notorietate, atacurile și acuzațiile reciproce făcând deliciul presei.

În acest context, conducerea PNL, în frunte cu președintele Valeriu Stoica și vicepreședinții partidului, a fost invitată la Grupul de Dialog Social, pentru a se realiza o mediere între cele două părți.

Dar și aici, cei doi principali protagoniști, Valeriu Stoica și Dinu Patriciu, aveau susținători care încercau cu diverse argumente, mai mult sau mai puțin pertinente, să arate/să demonstreze că cealaltă parte este de vină.

În timpul acestor discuții/dezbateri, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu și cu mine, susținători declarați ai lui Dinu Patriciu, i-am lăsat pe cei doi – Stoica și Patriciu – să răspundă diverselor reproșuri aduse de membrii GDS prezenți, acuzații făcute în funcție de simpatia sau antipatia fiecăruia. 

La un moment dat, în cadrul dezbaterilor a intervenit și domnul Gabriel Liiceanu, care, cu o voce gravă, i s-a adresat lui Patriciu:

– Eu nu pot să înțeleg cum ați obținut dumneavoastră pentru Petromidia acordarea de facilități fiscale la plata unor obligații față de bugetul de stat, pe timp de 10 ani. Nu mi se pare nici legal și nici moral ca să lipsiți bugetul României de asemenea sume importante, care ar fi fost benefice tuturor contribuabililor. Nu cred că asemenea facilități s-au putut obține printr-o simplă cerere la Ministerul Finanțelor, fără a se evita anumite intervenții. Chiar dacă facilitățile acordate sunt legale, cum susțineți dumneavoastră, nu cred că sunt și morale.

Am întors capul către maestrul Liiceanu, încercând să-i întâlnesc privirea. N-am reușit și atunci, fără să țin cont de situație, am intervenit, întrerupându-l: 

– Dar dumneavoastră, Excelență, când vi s-a aprobat eșalonarea pentru Humanitas în urmă cu doi ani, cum…?…

N-am apucat să-mi termin întrebarea, că o doamnă, trecută de prima tinerețe, m-a admonestat:

– Sunt oripilată de modul în care un politician controversat se poate adresa maestrului Liiceanu, întrerupându-l fără pic de bun-simț. Aceste apucături ale politicienilor probabil că sunt tolerate în parlament, dar nu într-un mediu academic, între oameni de cultură.

Și câteva zeci de secunde doamna m-a tocat mărunt, apoi s-a dezlănțuit la adresa lui Dinu Patriciu. A urmat luarea la rost a lui Crin Antonescu și imediat a lui Călin Popescu Tăriceanu, după care s-a întors furtunos la Dinu Patriciu. Doamna perora și perora la adresa politicienilor controversați.

Deja fusese prea mult pentru mine. M-am ridicat și am părăsit sala, lăsând-o în urmă pe doamna indignată, care, acum, începuse să-i toace pe comuniștii lui Iliescu și Năstase.

Ajuns în stradă, am cotit-o la stânga, pe Calea Victoriei, mergând înspre Piața Palatului. M-am uitat puțin mirat la clădirea fostului Comitet Central. Parcă era puțin diferită față de cea din decembrie 1989. Nu înțelegeam ce era diferit, dar exista totuși o schimbare. M-am uitat mai cu atenție și, într-un târziu, am realizat: în decembrie 1989, clădirea fostului Comitet Central al PCR nu avea zăbrele la geamurile de la parter. Îmi aminteam aceasta foarte bine, pentru că am intrat în sediul CC-ului pe geam. Ne trăgeam unii pe alții ca să escaladăm fereastra și apoi năvăleam în holul de la parter, unde ne întâlneam cu cei care forțaseră ușa. Era în 22 decembrie 1989. Trecuseră aproape 13 ani de atunci. Mă uitam la gratiile groase de la ferestre. Oare când or fi fost puse? În anii ’80, printre pietrele caldarâmului din fața CC-ului creștea iarba. Nimeni nu avea voie să meargă pe acolo. Numai „tovarășul” și „tovarășa” intrau pe ușa din față. Acum, parcarea asfaltată din fața clădirii era plină de mașini…

Am plecat mai departe pe Calea Victoriei și m-am oprit vizavi de magazinul Muzica. În 22 decembrie 1989, un cordon de milițieni încercase să oprească manifestanții care voiau să ajungă în Piața Palatului. Când au început să plece tancurile din fața CC-ului, au fugit și milițienii…

Trecuseră doar 13 ani, dar ce multe se schimbaseră! Ne schimbaserăm în primul rând noi, nu mai eram cei din decembrie 1989. Atunci, eram uniți, acum, dezbinați. Atunci, entuziaști, acum, dezamăgiți. Atunci, strigam liberi: „Jos Ceaușescu !” și „Fără comuniști !”, acum începuse să ne fie frică și să  vorbim la telefon.

Ce câștigaserăm și ce pierduserăm față de decembrie1989?  Poate Dumnezeu știe…

Vizavi de Biserica Kretzulescu, în vitrinele luminate puternic ale Librăriei Humanitas, am remarcat două cărți ale maestrului Liiceanu: Apel către lichele și Declarație de iubire. Am mai citit o dată titlurile și am surâs amar…  „lichele văd peste tot, dar iubire mai există oare?!

*

Aceasta este o altă față a moralistului Gabriel Liiceanu, cel care scria că nu  regretă nici acum creditul pe care i l-a acordat președintelui  Traian Băsescu în cele două mandate ale sale la Cotroceni, conchizând grav și irevocabil: „El  m-a slujit.”[2] Cine se aseamănă, se adună, nu ? Sau, cum zice Radu Călin Cristea în monumentala sa radiografie[3] a lichelismului neaoș cu morgă solemnă,  „din bezna impunătoarei sale inculturi”, „Marinarul” a adunat în juru-i august câteva „zuze turmentate”, între care și  zelosul Gabriel, toți suferind de „un elitism arogant, de «privilighenția» cu ambiții monopoliste de status.”[4] Ca lider incontestabil al acestui „pluton de intendenți” și „țiclangii”,  fostul discipol al lui Noica a ajuns până și la înalta tribună a Parlamentului  European, de unde, în martie 2017, a ținut un  discurs neterminat  despre țara lui  furată. Ei bine, în alocuțiunea cu pricina a strecurat și un citat, care, chipurile îi aparținea  pesedistului Liviu Dragnea. „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-șef  al DNA, pe demiterea dnei Kövesi”, a rostit cu emfaza-i  știută și unsuroasă  musafirul român, cu ghilimelele arătate  explicit. Numai că,  stupoare, vorbele respective nu fuseseră aruncate niciodată în spațiul public de teleormăneanul  atât de hulit. În  volumul România: o iubire din care se poate muri,  cel picat în culpă  se explică aidoma unui hopa Mitică, sporind   și mai mult senzația de ramolisment și năuceală, de derivă  otrăvitoare în care plutește:  „Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei «declarația explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nicio clipă intenția de a deforma o realitate știind  foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit.” Dacă tăcea, filosof rămânea, nicicând expresia aceasta nu s-a potrivit  mai bine…

Însă cel supărat, indignat, chiar,  este tot el, să te crucești, zău: „Ceea ce mă uimește  aflând ce zarvă s-a iscat imediat după prestația mea bruxelleză la diferite posturi TV arondate este felul în care discursul ținut de mine acolo a fost redus la o propoziție. Cum e cu putință  ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată –  să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună într-o țară care trăiește de aproape trei decenii pe tonele de minciună deversate peste noi de către politicienii României și   de mediile care-i slujesc? Se ascunde oare vreo  minciună în analiza pe care am făcut-o României actuale? Și nu asta merită oare discutat? Ducându-mă la Bruxelles nu m-am dus nici ca filozof, nici ca scriitor, nici ca profesor, nici ca reprezentant al oricărei meserii de pe lumea asta care se poate învăța. M-am dus ca reprezentând una dintre cele mai grele meserii existente în țările cu pretenții democratice: meseria de cetățean îndrăgostit de țara lui și de valorile europene pe care cei ce se bat cu pumnul în piept, clamând iubirea   de patrie, le batjocoresc zi de zi.”

Curat murdar, monșer ! Cine se scuză  se acuză și mă mir  că ditamai intelectualul nu-și dă seama de ridicolul în care se aruncă de bunăvoie, asemenea  sinucigașilor…

P.S. Profesorul Alexandru Athanansiu depune, în cartea sa, Călătorie în centrul inimii, o mărturie concludentă despre caracterul  lui Gabriel Liiceanu: „Altă dată, am văzut cum un editor devenit, prin grația lui  Dumnezeu și bunăvoința unui ministru, proprietar de editură și-a urcat în pod valorile morale pe care și le exibă ostentativ în public și i-a spoliat drepturile de autor unei rude foarte apropiate,  tatăl meu.

El, cel care vorbise și admonestase lichelele regimului comunist dorind parcă să le trimită în uitarea societății românești tocmai mi le aduce, mai abitir, în memorie prin gestul său.

În general, societatea românească prea îngăduitoare cu impostura și, mai degrabă, tentată de răzbunare decât de sancționarea justă a celor vinovați are o endemică slăbiciune în a-și  crea idoli de mucava și de a supune expiațiunii pe purtătorii valorilor autentice.

Nu întâmplător Brâncuși, Enescu și alții au părăsit România, nesuportând bârfa și batjocura derizorie pe care contemporanii o țeseau în jurul lor, invidia prostească, expresie a unei evidente impotențe spirituale și, în general, partizanatul ideologic care desparte valoarea de non-valoare, după cum te poziționezi față de puternicii zilei.

În schimb, acești Savonarola așezați la catedra de morală a neamului au pretenția de a fi unicii martori și mărturisitori ai unui adevăr revelat prin contactul avut cu transcendența.”

Quod erat demonstrandum…”

––––––––––––––––

[1] În anul 2018, textul avea să apară chiar în forma de mai sus în ediția a doua a cărții Mai sunt judecători la Berlin (Editura RAO).

[2] România: o iubire din care se poate muri

[3] Împăratul cu șapcă

[4] Idem”

30 noiembrie, 2017

Sursa: http://mariannazat.ro/iarasi-despre-lichele/

(Anexa nr. 35)

De asemenea, tot pe această temă s-au mai pronunțat, între alții, cunoscutul ziarist economic Radu Soviani sau jurnalistul TVR Ionuţ Cristache (articole atașate – Anexele nr 36 si 37).

c) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație: ”Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în lucru un dosar care vizează tocmai aceste ilegalități;”

Afirmaţia de la litera c) iarăşi cuprinsă între ghilimele în Cererea de chemare în judecata a lui Liiceanu Gabriel, respectiv „Curtea Europeană pentru Drepturile Omului are un dosar în lucru care vizează tocmai aceste ilegalităţi” este total inventată, ceea ce denotă nivelul iresponsabil prin care reclamantul denaturează realitatea şi încearcă să inducă în eroare Instanţa cu citate false.

În articolul incriminat (din 30.01.2019) ceea ce am scris este foarte clar, respectiv:

”Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu.”

”Chestiunea aceasta [privatizarea Humanitas] se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu.”

Concret, este vorba de Cauza Stan contra Andreescu, pe care o atașez cu toată documentația (Anexele nr. 4 și nr. 38 – disponibila la http://valerianstan.ro/admin/spaw/uploads/files/76%20Cauza%20Stan%20C%20Andreescu2014.pdf) pentru că este foarte apropiată de situația noastră, citatul din articol privind cazul de la CEDO fiind chiar din acest proces.

d) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”Grupul de Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB și unul al Ungariei Comuniste”

Afirmația care se regăsește şi în titlu, reclamată sub forma „Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu împreună cu un agent KGB şi unul al Ungariei comuniste– s-a lămurit prin documentele prezentate şi nu vedem cum s-ar constitui într-o denigrare a reclamantului Liiceanu Gabriel, când cei incriminați, potrivit faptelor lor, sunt Silviu Brucan şi Alin Teodorescu, iar cei doi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu chiar s-au aflat printre membrii fondatori al GDS, potrivit documentelor care atestă această realitate (inclusiv reclamantul are menționat în C.V. -ul său atașat cererii de chemare în judecată că este membru fondator al GSD -1989).

În ceea ce îl privește pe Silviu Brucan, orice biografie a acestuia conține această informație, de agent sovietic (ataşăm biografie Wikipedia Anexa 39), iar în privința lui Alin Teodorescu racolarea sa de către serviciul de spionaj ungar este relatată cu amănunte si trimiteri către surse chiar în articolul dezavuat (GDS, Fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I), publicat la 21.01.2019). O reproducem totuși pentru că ne gândim că poate i-a scăpat reclamantului:

Niște spioni

Sub prestare de jurământ, la data de 12 iunie 1994, ora 13.30, celebrul general de contraspionaj Victor Neculicioiu informează din nou, pentru a doua oară, membrii Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din 1989 că Alin Teodorescu a fost agent maghiar, documentat și prins în fapt, și că cel care a participat la recrutarea sa pentru serviciile ungare se numește Horvath Andor. Recrutarea s-a perfectat la Institutul de Economie Mondială (foto-document). Cine este Horvath Andor? Pentru necunoscători, ne spune Andrei Pleșu: „vechiul meu prieten Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991)” (Dilema veche, nr. 675, 26 ianuarie – 1 februarie 2017). Și ce a mai fost, printre altele, traducătorul Horvath Andor? Nimic altceva decât membru fondator al Fundației Soros, cu cel pe care l-a recrutat drept președinte. Și cine se mai număra printre primii angajați ai lui George Soros în România? Întâmplător, o doamnă, Catrinel Pleșu, soția ministrului oengist Andrei Pleșu, fostă informatoare a DIE pe la 19 ani. Să mai amintim și că magnatul George Soros sosește pe 5 ianuarie 1990 în România și este întâmpinat la sediul GDS de… Silviu Brucan (foto Anexa 40).

Români recrutați de unguri

Un adjunct al lui Victor Neculicioiu, Ioan Rusan, colonel în rezervă al SRI, după ce a condus secția Sibiu, și fost șef al compartimentului „Anti-STASI” din UM 0110, adaugă: „Un cadru de informații al serviciului comunist maghiar, Hunio Gabor, prin concursul și cu participarea agentului Horvath Andor (ulterior membru al Consiliului Director al Fundației Soros și profesor la UBB Cluj), a realizat, în 1988, recrutarea sociologului Alin Teodorescu”. Victor Neculicioiu mai completează în revista „Vitralii” a rezerviștilor SRI: „Centrala de spionaj ungară a dispus recrutarea de români cu posibilități în exterior în susținerea revendicărilor lor, plecând de la constatarea că vocile rețelei de naționalitate nu dădeau efectul scontat. Pentru unul dintre aceștia, după 1990, un prim ministru român a insistat, după o vizită la Budapesta, să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv (2002)”. Afirmația este întărită de generalul (r) Aurel I. Rogojan în cartea sa, „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, Bucureşti, 2011), cu mențiunea că Adrian Năstase a fost informat dar degeaba.

După doi ani în postura de consilier personal al primului-ministru, pe 1 martie 2004, Alin Teodorescu devine oficial „Șeful Cancelariei Primului-ministru”. După numai alte trei zile, pe 4 martie, în urma unei ședințe a Guvernului PSD-UDMR, Adrian Năstase aprobă reinstalarea la Arad a statuii celor 13 generali austro-ungari autori ai genocidului a peste 40.000 de țărani români. Statuia criminalilor fusese dezasamblată în urmă cu 80 de ani de Regele Ferdinand și Ionel I.C. Brătianu.” (Pentru edificare, redăm articolul lui Victor Neculicioiu și extrasul din lucrarea generalului (r) Aurel Rogojan în Anexele 41 și 42).

e) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”Gabriel Liiceanu a preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii, fără acoperirea legii”

În fapt, în articolul din data de 30.01.2019 am scris:

”La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Ministerului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.”

Din acest paragraf din articol se poate constata că preluarea ”fără acoperirea legii” rezultă din faptul că la data preluării (08.01.1990) GDS nu era constituit legal, deoarece s-a înregistrat ca persoană juridică la data de 22.01.1990 (Anexa 43).

Or, această afirmație a mea este pe deplin susținută de documentele:

  • Cererea GDS semnată de împuterniciții Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, conform căreia GDS a solicitat Consiliului Frontului Salvării Naționale ”Vă rugăm să aprobați trecerea în patrimoniul GRUPULUI PENTRU DIALOG SOCIAL a clădirii din Calea Victoriei, nr. 120, sector 1 și inventarul inclus în această clădire. Clădirea din Calea Victoriei nr. 120 a aparținut fostului CC al UTC și era sediul Asociației Tineretului și Studenților Români pentru Națiunile Unite.” Cererea a fost aprobată de Silviu Brucan la data de 08.01.1990 (a se vedea Anexa nr. 14);
  • Cererea GDS, aprobată de Ministrul Culturii Andrei Pleșu la 22.01.1990, pentru înregistrarea GDS, în care se menționează ”Vă rugăm ca prin prezenta să dispuneți înregistrarea conform Decretului nr. 31/11954 a Grupului pentru Dialog social, asociație neguvernamentală, nepatrimonială și independentă de orice partid politic. Menționăm că în prealabil autorizarea de către Frontul Salvării Naționale, care a atribuit Grupului pentru Dialog Social, în patrimoniu, imobilul din București, Calea Victoriei, nr. 120, sector 1, unde asociația își are sediul.Vă depunem alăturat și copia statutului Grupului pentru Dialog Social, aprobat de Adunarea generală a membrilor săi din 16 ianuarie 1990.(Anexa nr. 15).

f) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”Pârâtul ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare”

Se observă că reclamantul se referă la pârât, adică la mine. Să presupunem că este o eroare materială.

În mod real:

  • În prima parte a primului articol, publicată la data de 21.01.2019 am scris:

Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al DNA. Documentele pe care le publicăm în exclusivitate atestă mascarada independenței „anticomuniste” a fondatorilor GDS cât și modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC, sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN)”

  • În a doua parte a primului articol, publicată la data de 22.01.2019 am scris:

Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare! Astfel identificam ieri, în prima parte a dezvăluirilor despre constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS), semnele sub care a apărut și a funcționat organizația. Continuăm astăzi să arătăm cine sunt fondatorii Grupului, legăturile lor cu Securitatea sau cu servicii de informații străine și cum au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare, aflate în patrimoniul statului.”

Se poate observa că reclamantul invocă în mod nereal că eu aș fi afirmat că ”ar fi fost vinovat de corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, conflict de interese, devalizare”. Însă, din conținutul articolului se poate constata că în această privință eu m-am referit la ”constituirea Grupului pentru Dialog Social”, fără a face vreo referire expresă la reclamant.

Or, la constituirea Grupului pentru Dialog Social și intrarea în posesia acestuia a clădirii din Calea Victoriei, nr. 120 au participat mai multe persoane, printre care, într-adevăr, și reclamantul. Însă eu nu am precizat că acesta se face vinovat.

Din ordinea cronologică de desfășurare a evenimentelor, conform documentelor în posesia cărora am intrat (menționate anterior), legislației de la momentul respectiv, se poate trage concluzia că există suspiciuni rezonabile că intrarea în posesia GDS a clădirii din Calea Victoriei, nr. 120, s-a făcut prin săvârșirea unor infracțiuni.

Cererea de trecere în patrimoniul GDS a clădirii din Calea Victoriei nr. 120 (Anexa nr. 14) a fost aprobată de Silviu Brucan la data de 08.01.1990, același Silviu Brucan fiind totodată membru fondator al GDS, conform unui Document al Guvernului României (Anexa nr. 17). Oare prin raportare numai la acest document, o fi afirmația mea lipsită de temei?

Dacă reclamantul consideră că el ar fi unul dintre fondatorii GDS care au participat la săvârșirea infracțiunilor, este problema lui, însă eu nu am făcut această afirmație în articol.

Menționez că subsemnatul nu am scris în premieră pe această temă, iar în articolul publicat la data de 30.01.2019 ne-am consultat pe acestă temă și am citat ca atare opinia unui expert redutabil în lupta anticorupție, dl. Valerian Stan. Redau integral paragraful din articol:

”Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.”

g) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”Fondatorii GDS, printre care se numără și reclamantul sunt persoane care au legătură cu Securitatea sau cu servicii de informații străine, informatori ai Securității și care au intrat ei în posesia unor bunuri de mare valoare aflate în patrimoniul statului”

În mod nereal susține reclamantul că eu aș fi afirmat că el ar avea legătură cu securitatea sau cu serviciile de informații străine, subsemnatul neavând încă probe în acest sens.

Din conținutul articolelor se poate constata că am nominalizat în mod expres persoanele – membrii fondatori ai GDS care au fost dovedite a fi colaboratori ai Securității (informatori, surse etc), existând suficiente probe în acest sens, prezentate chiar de instituția abilitată, respectiv CNSAS, deși o parte din „Dosarul de Problemă” al Securităţii cu denumirea „Artă-Cultură” a fost arsă pe 22 decembrie 1989 de către ofiţerul Vasile Mălureanu (foto-document la Anexa nr. 44), în prezent general (r), nimeni altul decât cel caruia i se confesa Andrei Pleşu despre Afacerea „Meditaţia Transcedentală” (Andrei Pleșu, fost secretar al Biroului Organizatiei de Baza a PCR, membru PCR de la 19 ani: “Mentionez ca la cateva saptamani dupa aceste evenimente – Afacerea Meditatia Transcedentala, nota noastra – am avut o lunga conversatie cu tov. Malureanu de la Ministerul de Interne, in cuprinsul careia l-am informat asupra celor petrecute.” – Declaratia anterioara Scrisorilor catre Secretarul General al Partidului Comunist Roman, tovarasul Nicolae Ceausescu. Vasile Malureanu era ofiter al Departamentului Securitatii Statului, Directia I, Serviciul “Arta -Cultura – Presa” Anexele nr. 45 si 46).

Consider însă că dacă vreunul dintre cei menționați în articolele reclamate că au colaborat cu Securitatea şi alte servicii de informații se simt lezați şi pot contesta realitatea au dreptul de a o face personal şi nu prin intermediari. Atâta timp cât aceștia nu o fac înseamnă că există o bază facturală, prezentată de subsemnatul, și atunci demersul reclamantului Liiceanu este neavenit.

Dacă totuși Instanța consideră necesar, voi atașa toate dovezile, existente de altfel în spațiul public dar complet ignorate de reclamant deși în cazul Mona Muscă nu a procedat întocmai, ba chiar dimpotrivă (Anexa nr. 47).

Doar să ne spună reclamantul Liiceanu Gabriel cu cine dorește să începem: cu doamna Catrinel Pleşu, fostă directoare ICR în perioada membrului GDS Horia Roman Patapievici sau cu rectorul Mircea Dumitru, fostul angajat Humanitas?

Cu Andrei Corbea Hoisie sau Sorin Antohi, fondatori ai GDS? Personaje despre care Herta Muller, după ce doi au fost folosiţi de membrul GDS Horia Roman Patapievici pentru propagandă ICR în străinătate a afirmat „Crede ICR ca traieste pe o alta planeta, pe care nu exista notiuni ca demnitate personala si integritate morala a stiintei?” – articolele „Turnatori la Academia de Vara” din Franfurter Rundschau şi „Invatand de la turnator” de Richard Wagner, din Tagesspiegel (Anexa nr. 48 si 49).

De altfel, pe fondul scandalului public din ultima perioadă legat de premierea de către GDS a fostului procuror general al României, Augustin Lazăr, care a activat şi la penitenciarul Aiud în perioada comunistă, menţinându-i în două rânduri pedeapsa fostului deţinut politic Iulius Filip, o serie de jurnalişti s-au pronunţat asupra Grupului fondat de agentul sovietic Silviu Brucan.

Astfel, un alt ziarist cu vechime, Victor Ciutacu, a afirmat tranşant că GDS a fost creat de Securitate (Anexa nr. 50) iar ziarista Sorina Matei a subliniat că în special Gabriel Liiceanu este cel care a insistat asupra conferirii acestui premiu lui Augustin Lazăr, alături de Andrei Cornea (fiul ideologului stalinist Paul Cornea) şi de Andreea Pora (o ziaristă plagiatoare de la revista „22” a GDS) (Anexa nr. 51), fapt care s-a soldat în final cu demisia și autosuspendarea publică a ultimilor membri ai GDS cu activitate disidentă în perioada regimului comunist: Radu Filipescu şi Mircea Dinescu (Anexa nr. 52).

Atitudinea duplicitară a lui Liiceanu faţă de Securitate şi colaboratorii ei, inclusiv membri fondatori ai GDS sau autori prizaţi de Editura Humanitas, reiese şi din două recente cazuri răsunătoare pentru lumea culturală românească:

În timp ce grupul din care face parte a dus o întreagă campanie de defăimare împotriva preşedintelui Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, acuzându-l că a colaborat cu Securitatea – fără a prezenta absolut nici o dovadă concretă, ci doar pentru că acesta se afla pe o listă pe care mai şi era menţionat în dreptul numelui lui înscrisul „NU” – când s-a dovedit că pe aceeaşi listă a Direcţiei de Informaţii Externe (DIE/CIE) a Securităţii se afla şi autorul Humanitas Lucian Boia (Anexa nr. 53), atât Liiceanu Gabriel cât şi revista GDS au tăcut mâlc.

De altfel, preşedintele Academiei Române l-a mai acuzat o dată public pe Liiceanu Gabriel de minciună, demonstrând acest fapt fără tăgadă (Anexa nr. 54).

La aceasta se adaugă și informația oferită de doamna Micaela Ghițescu, fostă deținută politic, traducătoare și redactor-șef al publicației „Memoria”, a dezvăluit, pe fondul scandalului creat de cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor, membru GDS și colaborator al “22”, că în urmă cu doi ani cunoscuta publicație „a gândirii arestate” a întâmpinat un act de cenzură la adresa istoricului Ioan Aurel Pop (Anexa nr. 55).

Al doilea caz priveşte fondatorul GDS Mihnea Berindei şi membru al fostei Comisii prezidenţiale „Tismăneanu”, despre care istoricul francez Catherine Durandin, expertă a Ministerului francez al Apărării, a declarat anul trecut:

“Am fost șocată atunci când am fost alertată – în scopul de a fi protejată – de serviciile noastre de informații franceze. A fost o întâlnire, la o cafea, apoi la un prânz în oraș, pentru a confirma dezvăluirea statutului lui Mihnea Berindei, trimis în Franța de Securitatea românească, pentru a „penetra” grupurile militanților pentru drepturile omului. În timp ce-mi scriam memoriile, am cerut o întrevedere la Serviciile noastre [franceze], iar informația mi-a fost confirmată pentru a treia oară. Vă puteți da seama că informația asta m-a tulburat profund. Veți admite că n-o să dau numele sursei mele principale din Serviciile de informații franceze”.(Anexa nr. 56).

Acelaşi istoric francez mărturiseşte în cartea sa „România mea comunistă“ (traducere Doina Jelea, Editura Vremea, 2018) cum la una dintre vizitele sale în România de dinainte de 1989, Lucian Boia a ţinut-o sub control ca un veritabil agent al regimului comunist. (Anexa nr. 57).

Nici una dintre aceste dezvăluiri importante pentru viaţa civică, politică si culturală a României nu a declanşat nici cea mai mică reacţie a lui Liiceanu Gabriel şi a Grupului său, care au preferat să adopte “Omerta”. Or, o asemenea atitudine prin care practic se încearca ascunderea adevărului – aşa cum se doreşte si prin acest proces – nu numai că este neprincipială pentru statutul pe care îl invocă Liiceanu Gabriel în societate – statut pe care l-a obţinut în mare parte prin sistemul clientelar reţelar al Grupului din care face parte – dar, pentru cercetătorul anului 2050 care ar răsfoi colecţia revistei “22” a GDS, se constituie nu doar ca o gravă cosmetizare a realităţii ci ca o veritabilă falsificare a istoriei.

Aceasta este de fapt miza acestui proces intentat de Liiceanu, care speră că printr-o decizie favorabilă, în parte sau chiar integral, să poata declama public de acum înainte că toate faptele şi dovezile prezentate de noi – dovezi oricum inexistente în Cererea sa – sunt minciuni. Şi atunci, chiar că cercetătorul anului 2050 care nu a trăit această perioadă va fi victima unei distorsionări a realităţii, a unei prelucrări de tip rollerist-comunist a adevărului istoric, a unei rescrieri orwelliene a Istoriei.

h) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: „Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat şi înseamnă FSN”.

Deşi nu văd în ce mod această afirmaţie se constituie într-una „defăimătoare” la adresa lui Liiceanu Gabriel, ea are sens și substanță, atâta timp cât „Naşul” GDS (Silviu Brucan, același care și-a atribuit singur propriului GDS și Clădirea din Calea Victoriei, nr. 120), inculpat pentru crime contra umanităţii, a fost membru fondator al FSN şi în conducerea CFSN, cât şi prin prisma faptului că succesorul direct al FSN, actualul PSD, i-a conferit GDS-ului statutul de asociaţie de utilitate publică şi i-a prelungit păstrarea gratuită a sediului din Calea Victoriei 120 în repetete rânduri, prin semnăturile primilor miniştri PSD Adrian Năstase şi Victor Ponta, intercalați de Călin Popescu Tăriceanu (a se vedea Anexele nr. 58, 59 și 60).

Casa Algiu sau Toma Stelian din Calea Victoriei 120, în prezent sediul GDS, a fost construită pentru Mihai Algiu în 1875 de arhitectul P. Gautterau, în stil clasic (Louis XIV), şi apoi cumpărată în 1895 de Toma Stelian, care a locuit în ea până în 1914 când s-a mutat în palatul pe care i l-a construi arhitectul Berindei pe şoseau Kiseleff, în prezent, ce coincidență, sediul PSD.

Deși este monument istoric casa primită de GDS se află într-o stare avansată de dregradare, ca urmare a lipsei de îngrijire adecvată a acesteia, după cum poate constata orice trecător pe Calea Victoriei. Proprietatea oferită gratuit Grupului pentru Dialog Social de către Silviu Brucan și reconfirmată apoi prin Hotărâri de Guvern de Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta, se desfășoară pe mai multe sute de metri pătrați în centrul Capitalei. Chiria corectă pe care statul ar fi putut să o încaseze timp de 29 de ani pe acest domeniu, conform prețului pieței, depășește câteva milioane de euro. Nu este deloc clar, din punctul meu de vedere, de ce pentru cei 51 de membri ai GDS ( Anexele nr. 61, cu cei actuali și 62, cu cei din 2012, inclusiv Andrei Pleșu), care obțin beneficii materiale prin subînchirierea locației către alte entități juridice, cu probleme de evaziune fiscală (Anexa nr. 63), membri care nu se pot plânge de o situație materială precară, ba chiar dimpotrivă, statul trebuie să le asigure cazarea în „buricul târgului”, sub semnăturile lui Silviu Brucan, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta, în prezent catalogați public drept „ciuma roșie”, tocmai ținând cont de legăturile lor embrionare cu FSN/PSD.

Se poate constata astfel că această afirmație a mea nu este lipsită de fundament.

Astfel, deși formal se prezintă ca un grup anti-PSD este ciudat, totuşi, cum, la momente cheie, PSD ajută GDS (chiar şi în acest mandat parlamentar, membrul GDS din Colegiul CNSAS a fost numit de PSD), conferindu-le gratuit bunuri importante din averea statului, nu fără ca GDS să ajute la rândul lui FSN/PSD, în alte momente-cheie.

În acest sens, este de subliniat mai ales în contextul Rechizitoriului categoric privind Dosarul Revoluţiei, că în anul 2000 întregul Grup pentru Dialog Social a susţinut public alegerea lui Ion Iliescu la preşedinţia României, deşi nu trebuia să ai statutul de intelectual public pentru a ajunge la concluziile Parchetului de azi, şi anume că Ion Iliescu este responsabil principal de uciderea a peste 1000 de tineri în decembrie 1989.

Din păcate, nici azi, după publicarea Rechizitoriului, nici GDS-ul nu a oferit o poziţie publică şi nici un membru al GDS nu a ieşit public pentru a se dezice de comportamentul unor membri sau pentru a nega afilierea, susţinerea ori legăturile dezvoltate în timp cu aceștia.

Or, în aceste condiții nu se poate susține că afirmația mea referitoare la FSN și GDS nu este lipsită de o bază factuală.

Este cert că subsemnatul nu pot fi acuzat în mod întemeiat că aş fi făcut afirmații denigratoare sau mincinoase cu privire la o altă persoană decât cel ce se pretinde lezat. Or, afirmațiile cuprinse în articole privind legăturile cu Securitatea şi cu servicii secrete străine nu îl vizează pe reclamant, astfel că nu îi pot leza niciun drept personal.

Sub acest aspect, cererea sa apare ca fiind lipsită de interes, o condiție de exercitare a acțiunii civile fiind aceea ca interesul să fie personal,

Cum reclamantul nu este vizat, acesta nu justifică dreptul de a acționa.

i) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”GDS este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România”

Grup tenebros – este o considerație personală care se înscrie în dreptul constituțional la libera exprimare.

Conform DEX: TENEBRÓS, -OÁSĂ, tenebroși, -oase, adj. (Livr.) întunecos, sumbru, obscur. ♦ (Substantivat, m.; la pl.) Grup de pictori italieni din sec. XVII, a căror pictură este caracterizată prin atmosferă întunecată și prin treceri bruște de la lumină la umbră, cu puternice efecte de clarobscur. ♦ Fig. (Despre oameni) Posomorât, închis. ♦ Fig. Ascuns și perfid. – Din fr. ténébreux, lat. Tenebrosus.

Atâta timp cât prin mijloace obscure Grupul a beneficiat de avantaje guvernamentale indiferent de orientarea politică a conducerii vremelnice a statului, dovedite cu documente, pentru motive cât se poate de neclare (de exemplu, care este „utilitatea publică” a acestui grup, așa cum a hotărât Adrian Năstase prin H.G. nr. 1551/23.09.2004? – Anexa nr. 58), sau cât timp o mână de membri GDS a hotărât timp de aproape două mandate ce se publică din banii statului în străinătate, dar și în țară (în mare parte tot autori privilegiați ai GDS şi Humanitas) am putut califica acest grup drept tenebros (întunecos, ascuns).

j) Referitor la pretinsa faptă ilicită reprezentată de pretinsa afirmație că: ”Membrii GDS, printre care și reclamantul au intrat în mod ilegal în posesia unor bunuri, între care și sediul din Calea Victoriei 120.”

Despre cum GDS a intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120, am arătat anterior și am indicat documentul doveditor (Anexa nr. 14).

Solicit reclamantului să combată cu text de lege ”legalitatea” săvârșită de Silviu Brucan când a aprobat la 08.01.1990, ca reprezentant al statului român, trecerea clădirii situate în Calea Victoriei nr. 120 din patrimoniul statului român în patrimoniul GDS al cărui membru fondator era.

Ar fi util ca reclamantul să prezinte și inventarul bunurilor aflate în Clădirea din Calea Victoriei nr. 120 la momentul preluării ei, subliniez, când GDS nu era încă înființată legal, aceasta petrecându-se la sfârșitul lui ianuarie 1990.

Așa cum am arătat şi cum reiese din documentele analizate şi publicate, precum şi din verificările şi concluziilor unor specialiști (pe care le-am citat), sediul GDS cât și fosta Editură Politică a PCR, ulterior Humanitas, au fost preluat prin acte obscure, nepublicate, chiar secretizate, sau întocmite cu efect retroactiv, pro causa, de persoane care ocupau poziții influente, poziții din care şi-au permis să facă cadou bunurile statutului către anumite persoane private, or o astfel de atribuire a bunurilor statului nu poate intra în sfera unui circuit civil licit al bunurilor.

Expozeul specialistului în anti-corupţie consultat pentru Evenimentul Zilei, dl. Valerian Stan, este edificator, așa că mă văd nevoit să îl repet, pentru edificarea reclamantului şi a Instanței:

„La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit ilegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul anti-corupție.

Cu toate acestea, având în vedere că România a progresat în mod evident pe terenul anti-corupției, prin experiența în lupta contra acestui flagel şi prin înființarea unor instituții specializate apreciate la justa lor valoare de către Statele Unite şi Uniunea Europeană, sugerez Instanței pe această cale să transmită Agenției Naționale de Integritate (ANI) şi Direcției Naționale Anticorupție (DNA) documentele folosite în ancheta noastră, fără comentariile noastre, şi să solicite un verdict, consultativ, din partea acestora.

Pentru a veni însă cu o imagine mai de actualitate ofer ca exemplu următorul scenariu al situației de fapt: Doamna Dăncilă vrea să-şi facă o ONG cu care să poată dialoga pe picior de egalitate cu PSD, din „societatea civilă”. Apelează la Liviu Dragnea, conducătorul din umbră al Guvernului PSD, şi îi cere un sediu. Deși nu şi-a înscris ONG-ul la Tribunal, doamna Dăncilă primește de la Liviu Dragnea casa prințesei Cantacuzino de pe Calea Victoriei, proaspăt renovată cu fonduri europene şi înzestrată pe potrivă, ca pentru Muzeul Enescu. Liviu Dragnea devine şi el membru fondator al ONG-ului doamnei Dăncilă alături de alți disidenți anti-Iliescu şi, pentru că îi place să i se spună Nașul, botează ONG-ul Grupul de Dialog Social-Democrat (GDSD). Cum n-au bani de mici și bere și vine „1 Mai – Muncitoresc”, Dragnea o trimite pe doamna Dăncilă la ministrul Culturii, prieten cu doamna Dăncilă şi membru fondator al GDSD, el însuși disident anti-Iliescu. Pentru că n-au nici cont deoarece ONG-ul nu este încă înființat iar grătarele trebuie să sfârâie în curând, doamna Dăncila primește de la prietenul şi colegul ei din GDSD, ministrul Culturii, niște bani, la pungă. Apoi, ca să-şi poată tipări manifestele de 1 Mai, domnul coleg, prieten şi ministru al Culturii PSD îi oferă cu larghețe doamnei Dăncilă Editura Ministerului, ca să o privatizeze. Nimic ilegal în aceste fapte, ne-ar spune reclamantul Liiceanu.

Începând cu pagina 13 a Cererii reclamantului, acesta se lansează într-o serie de justificări absolut aberante cu privire la cele scrise de mine, atribuindu-mi fraze care nu-mi aparțin şi perorând apoi pe seama celor inventate.

Astfel, acesta invoca faptul că aş fi afirmat că „a primit editura Humanitas (fostă Politică) de la stat, cu tot cu patrimoniu” când în realitate eu am afirmat cu totul altceva, şi anume:

„Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut.”

Aşa si este. Nici Liiceanu Gabriel și nici Pleșu Andrei nu au prezentat vreodată (nici anterior, nici în probarea prezentei acțiuni) inventarul bunurilor statului preluate de unul de la celălalt, ca urmare a ofertei/cadoului dat de Pleşu în calitate de ministru al Culturii. Ca atare, patrimoniul „a rămas până azi necunoscut”.

Ideea de a oferi spre apărarea sa, față de o afirmație pe care n-am făcut-o, un articol din „Adevărul” al lui Andrei Pleşu este cel puțin hilară, având în vedere că ambii au fost părți în operațiunea respectivă. În cazul preluării unei societăți aceasta nu se face şi se desface prin articole din fosta Scânteie, ci prin acte, prin documente, prin procese verbale. Pe acestea trebuie să le prezinte cei doi, după Ordinul secretizat de ministrul A. Pleşu şi desecretizat cu greu de expertul anti-corupţie Valerian Stan.

Mai mult, lecturând auto-denunţul lui Pleşu, acesta afirmă cu subiect şi predicat că a făcut un cadou, recunoscând fapta sa şi nelegalitatea transferului. Părerea sa despre valoarea acestuia este fără relevanță juridică, cât timp cadoul oferit nu a fost dintre bunurile proprietatea sa privată, ci din patrimoniul statului. Aprecierea că s-a dat o carcasă goală, practic un „ou„ şi nu un „bou” nu poate înlătura caracterul penal al faptei. Micșorarea fără drept a patrimoniul statului, fie şi cu o „carcasă goală” nu absolvă de vinovăție pe făptuitori, mai ales că nu există dovada lipsei de conținut a „carcasei”, ci dimpotrivă, documentele arată contrariul.

Reclamantul susține că ”Modalitatea de privatizare, aproape singura recunoscută în epoca-MEBO înseamnă trecerea mijloacelor de producție ale unității economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaților sau salariaților. Prin urmare, toți angajații de la Humanitas au devenit acționar, reclamantul Gabriel Liiceanu a beneficiat la acel moment de 2% din acțiuni.

Cu toate că nu precizează în mod expres, prin raportare la procentul de 2% înțeleg că se referă la Hotărârea de Guvern nr. 108/14.02.1991, semnată de prim ministrul Petre Roman, potrivit căreia:

Articolul 1: Se înființează Societatea comercială “Humanitas”, ca societate cu răspundere limitată, cu sediul în municipiul București, prin reorganizarea Editurii “Humanitas”, potrivit Legii nr. 15/1990, şi asocierea concomitenta a unor terțe persoane, în condițiile contractului de societate şi ale statutului societății, adoptat de adunarea generală a asociațiilor şi aprobate prin prezenta hotărâre.

Articolul 4: În termen de o luna de la înființare Societatea comercială “Humanitas” – S.R.L. va transfera, potrivit art. 23 din Legea nr. 15/1990, Agenției Naționale pentru Privatizare un titlu de valoare reprezentând 30% din capitalul social subscris de stat.

Articolul 5: Pe data înființării Societății comerciale “Humanitas” – S.R.L., Editura “Humanitas” încetează ca persoana juridică.

În anexa nr. 1 la această hotărâre de Guvern se regăsește Statutul Societății Comerciale Humanitas SRL, potrivit căruia:

Capitolul 3 Capitalul social şi părţile sociale

Articolul 7

Capitalul social este de 6.500.000 lei, format din 1.300 părţi sociale a cîte 5.000 lei fiecare şi este subscris integral de către părţi, în proporţie de 51% părţile române şi 49% părţile franceze, după cum urmează:

I. aportul părţilor române, în valoare de 3.315.000 lei, respectiv 663 părţi sociale, astfel:

A. 1.525.000 lei statul român, reprezentind 305 părţi sociale, respectiv 23,46% din capitalul social:

….

– 150.000 lei domnul Liiceanu Gabriel, reprezentând 30 părți sociale, respectiv 2,3% din capitalul social;

B. Aportul părţilor franceze, în valoare de 3.185.000 lei, respectiv 637 părţi sociale, astfel:

…….

Din capitalul social subscris de părți se vor face următoarele vărsăminte:

I.A. În termen de 30 de zile de la înmatriculare în registrul comerțului, părţile române vor vărsa 66,06% din capitalul social subscris, în valoare de 2.190.000 lei, respectiv 438 părţi sociale, după cum urmează:

1.525.000 lei statul român, reprezentat de Ministerul Culturii, în natura și în numerar, integral, echivalentul a 23,46% din capitalul social, respectiv 305 părţi sociale;

– 50.000 lei domnul Liiceanu Gabriel, în numerar, echivalentul a 33% din valoarea totală a părţilor sociale subscrise;

I.B. În termen de 30 de zile de la înmatricularea în registrul comerţului, părţile franceze vor vărsa 35,16% din capitalul social subscris, respectiv contravaloarea în franci francezi, calculată la cursul oficial în vigoare la data depunerii, a sumei de 1.120.000 lei, respectiv 224 părţi sociale, după cum urmează:

……

În termen de 30 de zile de la înmatricularea în registrul comerțului, părțile vor vărsa suma de 3.310.000 lei, reprezentând 662 părți sociale, respectiv 50,92% din capitalul social total.

II. Restul capitalului social subscris de părți va fi vărsat pînă la 31 decembrie 1991, astfel:

II. A. Părţile române vor vărsa suma de 1.125.000 lei, reprezentind 225 părţi sociale, respectiv 33,94% din capitalul social subscris, după cum urmează:

– 100.000 lei domnul Liiceanu Gabriel;

II. B. Părţile franceze vor vărsa contravaloarea în franci francezi a sumei de 2.065.000 lei, calculati la cursul de schimb oficial la data depunerii, reprezentind 64,84% din capitalul social subscris, după cum urmează:

…..

Pînă la data de 31 decembrie 1991 părţile vor vărsa diferenţa de capital social subscris, în valoare de 3.190.000 lei, reprezentind 638 părţi sociale, respectiv 49,08% din capitalul social total.

….

Articolul 8

Aporturile, precum şi bunurile sau valorile dobîndite de societate pe tot parcursul existenței acesteia, constituie proprietatea societății.

Potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea societăților de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în baza căreia s-a emis H.G. 108/14.02.1991 privind înființarea S.C. Humanitas SRL:

Capitolul 1 Dispoziţii generale

Articolul 1

Unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfășoară activitatea, se organizează şi funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, sub forma de regii autonome sau societăți comerciale.

…..

Regiile autonome şi societățile comerciale pot, în condițiile prezentei legi, să se asocieze pentru realizarea în comun de activități productive şi de comercializare.

……

Capitolul 3 Societăţi comerciale

Articolul 16

Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societăți pe acțiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.

Articolul 17

Unitățile economice de interes republican se organizează ca societăți comerciale prin hotărîre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului administrației locale de stat.

Articolul 18

Prin actul de înființare se aproba statutul societății comerciale şi se vor stabili:

a) forma juridică, obiectul de activitate, denumirea şi sediul principal al societății;

b) capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia;

c) modalitatea de prelucrare a activului şi pasivului unității economice de stat care se constituie în societate comercială.

……..

Articolul 19

Inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe aceasta cale se fac în condițiile stabilite prin hotărîre a guvernului.

Articolul 20

Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituie potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub forma de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.

Bunurile din patrimoniul societății comerciale sînt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu.

Articolul 21

Societățile comerciale înființate conform prezentei legi au un acționar, respectiv deținător de părți sociale, unic pînă la transferul total sau parțial al acțiunilor sau părților sociale către terțe părți din sectorul public sau privat, din țară sau din străinătate, în conformitate cu legislația specială.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 era obligatoriu ca statul român să fie inițial unicul deținător al tuturor părților sociale.

Se poate constata că potrivit art. 19 din Legea nr. 15/1990 era obligatorie inventarierea patrimoniului, evaluarea și stabilirea patrimoniului Editurii Humanitas la data reorganizării acesteia în Humanitas SRL.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 15/1990 era obligatoriu ca în statutul societății comerciale Humanitas SRL să se stabilească modalitatea de prelucrare a activului şi pasivului Editurii Humanitas.

Făcând o comparație între prevederile Legii nr. 15/1990 și H.G. 108/1991 (de punere în aplicare a legii 15/1991) constatăm că:

  • Inițial, statul român nu a fost unicul deținător al părților sociale, ci s-a prevăzut că acesta va deține doar 23,46% din capitalul social, reprezentând 305 părți sociale în valoare de 1.525.000 lei, capital social care urma să fie vărsat în natură și în numerar, în termen de 30 zile de la înmatriculare la registrul comerțului;
  • În statutul SC Humanitas SRL nu se face nicio mențiune cu privire la modalitatea de preluare a activului și pasivului Editurii Humanitas, ci se menționează numai la art 8 că ”bunurile sau valorile dobândite de societate pe tot parcursul existenței acesteia constituie proprietatea societății”, fără să se prevadă ce se întâmplă cu pasivul, respectiv capitalul social aferent care intră în componența pasivului unei societăți.
  • nu se face nicio mențiune cu privire la inventarierea patrimoniului, evaluarea și stabilirea patrimoniului Editurii Humanitas la data reorganizării acesteia în Humanitas SRL.

Cu alte cuvinte, Editura Humanitas s-a ”privatizat”, bunurile și valorile acesteia au trecut în proprietatea Humanitas SRL, însă statul nu a primit nimic în schimbul acestora. Ba mai mult, s-a obligat să verse în termen de 30 zile de la înmatricularea la ORC suma de 1.525.000 lei, în numerar și în natură (cât numerar și cât în natură nu se cunoaște).

Or, lipsa unui inventar, a unei evaluări și a stabilirii patrimoniului Editurii Humanitas la data reorganizării în Humanitas SRL, cu încălcarea dispozițiilor exprese ale Legii nr. 15/1990, coroborat cu transferarea întregului activ al Editurii Humanitas către Humanitas SRL fără ca statul român să primească nimic în contrapartidă, ba mai mult să se oblige să verse și suma de 1.525.000 lei pentru a putea deveni asociat, ridică și mai mari semne de întrebare cu privire la această ”privatizare”.

Așa zisa ”carcasă” goală de care vorbește Pleșu în autodenunț nu a fost chiar goală, după cum însăși Pleșu recunoaște, precum și reclamantul în acțiune, ci a cuprins cel puțin mobilierul aferent, si operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin si Ceaușescu, plus broșurile de propaganda ale ,,partidelor frățești”, care așa cum reiese din H.G. 108/1991 au fost preluate gratis de către Humanitas SRL cu ocazia privatizării, statul român neprimind în schimb nicio parte socială. Se pune întrebarea firească – o editură ca cea a Partidului Comunist Român funcționa doar pe baza mobilierului și a operelor lui Marx, Engels și Lenin?

La pagina 14 se afirmă cu aplomb că afirmația mea (care?, cea cu necunoscuta?) este „o intoxicație născocită de rămășițele propagandei național-comuniste din anii 1990”. Dacă însă se referă la cea invocată de reclamant, aceasta nu-mi aparține mie ci, după cum am scris, chiar fostului său co-acţionar de la Humanitas, de asemenea şi fost membru al GDS.

Respectiv, o repet mai jos, cu mențiunea că „rămășița de propagandă naţional-comunistă din anii 1990” notată în articol doar cu iniţialele G.A. este Gabriel Andreescu:

„Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanța de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice şi a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul („Humanitas”) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura „Humanitas SRL”, al cărei acționar a şi devenit. Înființarea Editurii „Humanitas” şi preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. şi al lui G.L. E ste foarte important de precizat că Ordinul menţionat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispoziţiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reuşit să ocolească „dispoziţiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informaţiile de interes public. Foarte important de precizat de asemenea, pentru a se da o aparenţă de corectitudine „operaţiunilor” şi „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura „Humanitas SRL”, iniţial a fost înfiinţată Editura „Humanitas” – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii şi al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, şi la care, de asemenea cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acționar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice şi „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura „Humanitas” – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN/ CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operațiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menționate (inclusiv al lui G.A.) a reieşit că Editura la care el a devenit acţionar prin „privatizarea” Editurii Politice, a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public”.

Mai departe, reclamantul pășește în continuare pe tărâmul imaginarului său oferind un citat inventat, cu ghilimele, prin care mi se atribuie „afirmaţia mincinoasă” (calomnie) că „i s-au şters datorii de milioane editurii Humanitas”.

Mă văd nevoit să repet ceea ce am scris, negru pe alb în articol: “Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizărilor de peste 235.000 euro.”

Or, așa cum reiese din adresa nr. 431591/12.07.2000 adresată Humanitas de Ministerul Finanțelor (pe care reclamantul menționează că a atașat-o Cererii introductive, dar care lipsește cu desăvârșire și pe care a atașat-o subsemnatul la prezenta întâmpinare), reiese că Humanitas SA a beneficiat de:

  • scutiri la plată a majorărilor de întârziere în sumă totală de 2.783.907.422 lei
  • eșalonarea la plată a sumei totale de 3.258.119.741 lei.

Drept urmare, solicit instanței să constate că aceste sume se încadrează în termenul de sume ”generoase”, în condițiile în care la nivelul lunii iulie a anului 2000 salariul minim pe economie era de 700.000 lei.

Realitatea faptică este următoarea, aşa cum a fost relatată de presa vremii, pe baza Raportului Curţii de Conturi a României (articole ataşate ca Anexele nr. 32 și 33):

„Conform raportului întocmit de controlorii Curții de Conturi, la începutul lunii februarie 2000, SC Humanitas SA, sub semnătura directorului economic Ioana Patapievici, solicita “acordarea de înlesniri la plata pentru obligații bugetare, după cum urmează: – eșalonarea la plata pe o perioada de cinci ani, începând cu 01.01.2000, a următoarelor debite: – impozitul pe profit: 2.272.939.393 lei; – impozitul pe salarii: 356.339.303 lei”. De asemenea, Liiceanu solicita si “SCUTIREA la plata a majorărilor de întârziere aferente debitelor neachitate: – majorări întârziere impozit profit: 1.884.385.270 lei; – majorări întârziere impozit salarii: 270.741.509.” In final, firmei lui Gabriel Liiceanu i s-a permis sa plătească cu țârâita, timp de cinci ani, suma de 3.258.119.741 de lei. Dar înainte de asta, i-au fost șterse penalizările care se ridicau la suma totala de 2.783.907.422 de lei. La cursul din 2000 al dolarului, de 21.693 de lei pentru un dolar, rezulta ca “vocea societății civile” a obținut favoruri financiare care se ridica la peste 270.000 de USD.

Reeșalonarea pe patru ani si jumătate.

Conform Notei nr. 43/581 din 12 iulie 2000, semnata de Iosefina Moroșanu, pe atunci secretar de stat in Ministerul Finanțelor, firma lui Liiceanu este înștiințata ca a fost iertata de datorii. Gratie aprobării date de ministrul Finanțelor, Decebal Traian Remeș, care a fost copleșit de argumentele “lipsei de lichidități”, invocate de Liiceanu. Din Nota respectiva rezulta clar sumele cu care a fost “iertata” societatea lui Liiceanu: “Referitor la adresa dv. inregistrata la Administratia financiara Sector 1 sub nr. 155190/29.03.2000, prin care ati solicitat acordarea de inlesniri la plata obligatiilor catre Bugetul de stat, datorita lipsei temporare de lichiditati financiare, aspect atestat de conducerea Directiei Generale a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat a Municipiului Bucuresti, va aducem la cunostinta ca s-a aprobat de catre ministrul Finantelor, prin Nota nr. 431581/2000 urmatoarele: – scutirea la plata a majorarilor de intarziere, in suma totala de 2.783.907.422 lei, reprezentand majorari de intarzieri aferente impozitului pe profit in suma de 2.674.635.363 lei si majorari de intarzieri aferente impozitului pe salarii, in suma de 109.272.059 lei; – esalonarea la plata a sumei totale de 3.258.119.741 lei, reprezentand impozit pe profit, in suma de 3.145.467.646 lei si impozit pe salarii in suma de 112.652.095 lei, in 56 rate lunare, incepand cu data de 31.10.2000”.

Dupa cum atesta actele din dosarul intocmit de Curtea de Conturi a Romaniei, timp de patru ani si jumatate, din 31 octombrie 2000 pana la 31 mai 2005 inclusiv, firma lui Liiceanu a platit lunar 58.100.000 lei.

Impozit pe salarii nevirat

Un aspect extrem de grav care reiese din documentele întocmite de consilierii Curtii de Conturi este acela ca patronul Liiceanu nu a plătit nici impozitul pe salariile angajaților.”

Articolul de mai sus, intitulat „Pomeni pentru Liiceanu”, l-a făcut pe colegul său de grup şi acționariat, Gabriel Andreescu, să scrie:

„[Liiceanu] A primit “favoruri financiare” deși era in profit! Indiferent de argumentele folosite de Gabriel Liiceanu, acționar majoritar la Humanitas S.A., si de modul in care a reușit sa obțină cele dorite, acest tip de relație intre firma pe care o conduce si stat este nefireasca. Reprezintă o parazitare a interesului particular pe seama celui general – într-o societate decenta, ele se susțin reciproc -, genul de abuz pe care cei ce cred in democrație îl denunță neîncetat de 17 ani. Astfel, deciziile acționarului majoritar al Humanitas S.A. mă asociază, având in vedere statutul meu, unui comportament cu care nu am si nu vreau sa am nici cea mai mica legătura. (…)

Anii au trecut. De pe la mijlocul deceniului noua, nu am mai fost chemat niciodată la adunările generale ale Humanitas S.R.L. Nu mi s-a adus la cunoștința transformarea ei in Humanitas S.A. La un moment dat, Gabriel Liiceanu m-a rugat sa depun o suma de bani si pentru S.C. Librăriile Humanitas. Am făcut-o gândind “o fi știind el motivul”. Nu am primit nici măcar certificatele de acționar de la cele doua firme. Gabriel Liiceanu nu a considerat necesar sa mă informeze, așa cum o cere legea, nici asupra tinerii adunărilor generale, nici asupra situației administrativ-financiare ale Humanitas S.A. si S.C. Librăriile Humanitas. Spre surpriza mea, la sfârșitul anului trecut am fost anunțat, prima oara, ca as avea de primit dividende (circa 100 RON). (…)

Privind datele publicate in articolul “Pomeni pentru Liiceanu” – impozitul pe profit: 2.272.939.393 lei, impozitul pe salarii: 356.339.303 lei conform documentelor din anul 2000 – îmi pun si alte intrebari. Da oare ultima cifra seama de impozitul total pe salariile de la Humanitas S.A.? Daca ar fi asa, ar insemna ca firma funcționează ca o mica plantație cu sclavi in care profitul stăpânului depășește ce primesc toți muritorii de rând la un loc. Oare aici a ajuns apelul, generos pentru unii, de a înființa o editura model prin ceea ce publica si prin prezenta sa sociala?” („Acționar la Humanitas” – de Gabriel Andreescu, Anexa nr. 34).

Îi sugerăm cu căldură lui Liiceanu Gabriel să-l dea in judecată pe Gabriel Andreescu şi corectura Evenimentului Zilei care a mâncat un „l”, „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”.

Evident că nu există un dosar aflat pe rolul CEDO care să vizeze aceste aspecte”, scrie cu bold Liiceanu la pagina 15 a Cererii sale.

Evident că nu știm ce să răspundem la evidențele sale. Instanța cred, însă, că a înțeles ce se face că nu a înţeles reclamantul.

Imediat mai departe, reclamantul susține, iarăși în mod neadevărat, că în afirmațiile mele din Evenimentul Zilei „l-am acuzat că a făcut parte/colaborator/informator dintr-o grupare de represiune şi teroare folosită de vechiul regim drept instrument al poliţiei politice (Securitatea) şi din forţele oculte continuatoare ale acesteia”.

Este posibil ca reclamantul să-mi fi citit gândurile, pentru că eu am întors ziarul pe toate părțile, inclusiv pe cant, şi n-am găsit nicăieri aceste afirmații. Și totuși, din câte știu, încă nu se atrage răspunderea juridică pentru gânduri.

*****

Față de cele menționate anterior, se poate constata că majoritar, susținerile reclamantului privind faptul că subsemnatul aș fi prezentat fapte precise nereale și că aș fi făcut afirmații denigratoare și mincinoase la adresa sa sunt contrazise chiar de articolele la care face trimitere reclamantul cu documentele originale pe care le ignoră.

Lecturând cele prezentate de subsemnatul se poate cu ușurință desprinde faptul că mare parte a afirmațiilor a căror emitere mi-o impută reclamantul nu îmi aparţin ori au fost răstălmăcite. Totodată, unele afirmații pe care reclamantul mi le impută mie, sunt în fapt afirmații pe care anterior jurnaliști de investigație și specialiști le-au emis în urma verificărilor efectuate, pe care eu le-am preluat ca atare, citând la virgulă afirmația și autorul sau sursa de unde au fost preluate.

Subsemnatul am făcut și propriile investigații si verificări, iar sursele citate sunt surse credibile: specialiști, organe și instituții abilitate să efectueze urmărirea penală, alte organe ale statului.

Reclamantul face o largă expunere a teoriei si doctrinei în materia răspunderii civile delictuale doar că nu arată si nici nu probează de ce anume aspectele prezentate sunt considerate acțiuni defăimătoare și discreditante.

De asemenea, nu prezintă niciun contraargument care să arate lipsa de fundament real și probator a afirmațiilor, mărginindu-se la a invoca că sunt afirmații mincinoase.

Singura probă pe care reclamantul o aduce în combaterea situației de fapt este autodenunțul lui Andrei Pleșu, persoana care a decis prin ordin de ministru efectuarea operațiunilor dubioase descrise. Or, chiar acesta a recunoscut faptul că a făcut un cadou, dar a apreciat fără temei că este unul lipsit de valoare.

Mai mult, din acest document depus de către reclamant în probațiune (autodenunțul lui Andrei Pleșu), reiese faptul că cele afirmate de mine s-au petrecut în realitate exact cum am expus, doar că semnatarul autodenunţului respectiv a dat o altă conotație și interpretare acestor operațiuni.

În ceea ce privește ștergerea de datorie am arătat că eu nu am menționat în articol că această operațiune ar fi nelegală, însă în întâmpinare am descris contextul în care s-a făcut, precum și faptul că a fost considerată nelegală de către Curtea de Conturi a României (așa cum au relatat pe larg alți autori), instituție a statului pe care reclamantul nu o cheamă în judecată pentru a îi cere daune pentru afirmații mincinoase și denigratoare.

În privința afirmațiilor așa zis denigratoare la adresa GDS reclamantul nu justifică un interes personal și drept urmare nu este îndreptățit să solicite despăgubiri morale, aceasta entitate neconsiderându-se prejudiciată.

Reclamantul nu arată care este adevărul său și nici nu combate cu niciun mijloc de probă că situația factuală prezentată este alta decât cea descrisă.

Reclamantul rezumă totul la faptul că nu aș fi acționat cu bună credință și că nu aș fi oferit informații corecte și verificate în ciuda faptului că subsemnatul am inserat în articole înscrisuri oficiale semnate chiar de reclamant sau de alte persoane implicate în respectivele operațiuni.

Reclamantul nu a depus niciun înscris care să ateste o altă realitate decât cea expusă de mine ori prezentată anterior de autorii/instituțiile citate în mod fidel de subsemnatul.

Informațiile prezentate sunt veridice, au fost verificate temeinic atât de către autorul articolelor, cât și de către istorici, politologi, alți ziariști sau autoritățile statului.

Deși face ample referiri la practica CEDO, reclamantul nu relatează alte fapte precise sau alte date ori documente de natură să demonstreze o altă situație de fapt.

Subsemnatul am dovedit cu înscrisuri, unele dintre ele inserate și în articole, că afirmațiile care îmi aparțin rezultă ca atare din documente oficiale. Astfel că am făcut afirmații numai după verificări rezonabile prealabile și nu am lansat în spațiul public afirmații neverificate sau mincinoase, contrar susținerilor din acțiune.

Apreciez, pe baza documentelor publicate (inserate în articole) pe care le-am anexat și prezentei întâmpinări că subsemnatul am pus la dispoziția opiniei publice și a oricărei persoane interesate o bază factuală suficientă pentru informațiile furnizate.

Reaua credință de care mă acuză reclamantul nu rezultă din niciun demers.

Faptul că informațiile ar fi fost preluate de „întreaga mass-media” (sic) – o altă afirmație a reclamantului fără acoperire reală – nu poate fi imputat subsemnatului.

Având în vedere că patrimoniul cultural și istoria poporului sunt aspecte ce țin de interesul general al nației, fiind chestiuni strâns legate de utilitatea publică, este în interesul superior al cetățenilor să cunoască fapte/întâmplări care au adus sau care pot aduce atingere valorilor naționale.

Indiferent dacă faptele prezentate șochează sau nu convin celor implicați în derularea lor, opinia publică este îndreptățită să le cunoască.

Dacă anumite adevăruri sau afirmații lezează actorii unor operațiuni, mai puțin licite, aceasta nu înseamnă automat că persoana care le devoalează este de rea-credință.

Buna credință se prezumă (conform art. 14 alin 2 Cod Civil), iar reclamantul nu a răsturnat această prezumție.

Simpla sa afirmație că aș fi de rea-credință nu este suficientă pentru a putea forma convingerea instanței în acest sens și pentru a deveni incidente condițiile răspunderii civile personale patrimoniale.

Subsemnatul nu am relatat în articolele incriminate fapte din viața privată a reclamantului Liiceanu Gabriel.

Având în vedere că Revoluția din decembrie 1989 a fost o etapă extrem de importantă în istoria poporului român, iar evenimentele derulate au schimbat major sistemul politic al țării (trecerea la democrație) este fără putință de tăgadă că orice informație/dezvăluire privind epoca și evenimentele respective prezintă interes major pentru public, nelăsând loc vreunei intenții de calomniere sau discreditare.

Mai mult decât atât, anul acesta se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din 1989, însă cu toate acestea adevărul istoric nu este nici azi cunoscut în totalitate, cât a fost o revoluție și cât o lovitură de stat.

Din cercetările și investigațiile care au fost efectuate de numeroase persoane în această perioadă se conturează tot mai mult că realitatea a fost aceea că a fost o lovitură de stat și nu o revoluție, lovitură de stat care a avut ca urmare imediată obținerea unor beneficii personale de către unele grupuri de interese. Or, în acest context am scris articolele respective și nu cu intenția de a denigra ori de a vătăma reclamantul.

În acest sens, arăt că în anul acesta în care se împlinesc 30 ani de la evenimentele din 1989, mai mulți ziariști, printre care: subsemnatul, Dan Andronic, Simona Ionescu, Roland Cătălin Pena, Mihnea Petru Pârvu, Alecu Racoviceanu, Ion Cristoiu și Luminița Banu, am scris și urmează să scriem mai multe articole în care să relatăm cele constatate de noi în urma cercetărilor jurnalistice pe care le-am făcut legat de evenimentele din 1989, precum și cele întâmplate în acele momente. Astfel, din decembrie 2018 și până în aprilie 2019 s-au publicat în ziarul Evenimentul Zilei următoarele articole pe aceste teme:

  • Ceauşescu a ştiut! Serviciile străine au lovit în 1989. Dovada unui general activ din contraspionaj. O nouă pagină de istorie

https://evz.ro/ceausescu-serviciile-straine-1989-scanteia.html

  • CEAUȘESCU și convorbirea sa SECRETĂ. Totul a fost ÎNREGISTRAT: „Îi chemi pe toți și le dai ORDIN să EXECUTE”

https://evz.ro/ceausescu-convorbire-secreta-ordine.html

  • Fantomele Revoluției. N.S. Dumitru, marxistul-romantic

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-ns-dumitru-marxistul-romantic.html

  • Fantomele Revoluției. Corneliu Mănescu, nomenclaturistul de vârf

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-corneliu-manescu-nomenclaturistul.html

  • Fantomele Revoluției. Alexandru Bârlădeanu, economistul lui Dej

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-alexandru-barladeanu-economistul-lui-dej.html

  • Fantomele Revoluției. Dumitru Mazilu, securistul care a strigat „Moarte securiștilor!”

https://evz.ro/revolutie-dumitru-mazilu.html

  • Fantomele Revoluției. „Generalul cu piciorul în ghips” și-a scris, la Timișoara, demisia din Armată

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-victor-atanasie-stanculescu.html

  • Fantomele Revoluției. Generalul-colonel Iulian Vlad a dat ordin Securității să nu tragă în români

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-generalul-colonel-iulian-vlad-a-dat-ordin.html

  • Fantomele Revoluției. Ștefan Gușă s-a opus invaziei sovietice și apoi a spus că a fost otrăvit cu o cafea

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-stefan-gusa-s-a-opus-invaziei-sovietice.html

  • Fantomele Revoluției. Nicolae Militaru, KGB-istul adus de Iliescu în fruntea Armatei

https://evz.ro/nicolae-militaru-kgb-iliescu.html

  • Liderul Grupului disident de la Iaşi a fost numit adjunctul ministrului Culturii în ianuarie 1990

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-liderul-grupului-disident-de-la-iasi.html

  • Doina Cornea, profesoara firavă pe care nu au îndoit-o două regimuri politice

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-doina-cornea-profesoara-firava.html

  • Pastorul Laszlo Tokes, agentul maghiar folosit ca fitil la Revoluţie

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-pastorul-laszlo-tokes-agentul-maghiar.html

  • Dan Deșliu, proletcultistul dizident care a crezut în comunism

https://evz.ro/dan-desliu-proletcultistul-dizident.html

  • Mircea Dinescu, poetul cu soacra „spion sovietic”, îl atacă decisiv pe Ceaușescu

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-mircea-dinescu-poetul-cu-soacra-spion.html

  • „Șarpele cu ochelari”, omul care l-a racolat pe „Alecu” și l-a făcut președintele țării

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-sarpele-cu-ochelari-omul-care-l-a-racola.html

  • Fantomele Revoluției. Viceprim-ministrul nedespărţit de pistolul automat

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-viceprim-ministrul-nedespartit-de-pistolul.html

  • Fantomele Revoluției. „Nu vrem bani, nu vrem valută” – Puloverul roșu care a revoluționat inimile româncelor

https://evz.ro/fantomele-revolutiei-nu-vrem-bani-nu-vrem-valuta-puloverul.html

  • Fantomele Revoluției. Revoluţia Română, confiscată de un revoluţionar de profesie şcolit la Moscova

https://evz.ro/ion-iliescu-fantomele-revolutiei-moscova.html

  • Brigadierii Securității. Cum a ajuns istoricul Lucian Boia subalternul generalului Iulian Vlad!

https://evz.ro/brigadierii-securitatii-cum-a-ajuns-istoricul-lucian-boia-subalt.html

  • Revoluţia din 1989. Care sunt CELE 3 SERVICII DE SPIONAJ care AU LOVIT ROMÂNIA în decembrie

https://evz.ro/revolutia-1989-decembrie-servicii-spionaj.html

  • OPERAŢIUNEA SOVIETICĂ prin care au fost INFILTRATE 3 persoane în CONDUCEREA ROMÂNIEI. Spionaj, politică și REVOLUȚIE

https://evz.ro/ceausescu-scrisoarea-celor-6-operatiunea-sovietica-romania.html

  • „Senator” în echipa lui Sergiu Nicolaescu, interogat pentru sinuciderea iubitei şi condamnat pentru corupție. Aventurile unui Luptător al Revoluției

https://evz.ro/sergiu-nicolaescu-sinucidere-hotel-triumf-condamnat-coruptie.html

  • EROII DIN UMBRĂ. El este medicul care A SALVAT RĂNIȚII DE LA REVOLUȚIE! A scăpat ca prin minune de GLOANȚE

https://evz.ro/lucian-sandu-medic-revolutie-spitalul-municipal.html

  • Decembrie 1989: Cum prinde Poporul un terorist de dragul echipei de la BBC. Gândul lui Cristoiu

https://evz.ro/decembrie-1989-poporul-terorist-bbc.html

  • Execuţia cuplului Ceauşescu. CINE LE-A VRUT MOARTEA cel mai mult?

Spovedanie după 3 decenii: „Dumnezeu să mă ierte”

https://evz.ro/ceausescu-executie-targoviste-kemenici-voiculescu.html

  • Operațiunea „Plugușorul 89” – ultima misiune pentru protecția lui Nicolae Ceaușescu

https://evz.ro/ceausescu-operatiunea-plugusorul-1989-decembrie.html

  • Cum a ajuns Scînteia, organul de presă al PCR, în proprietate privată. Evenimentele uitate ale anilor 1990-1992.

https://evz.ro/scinteia-organul-de-presa-al-pcr-adevarul.html

  • „Lotul celor patru din CPEx”: Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu. Primul mega-proces de după Revoluție

https://evz.ro/cpex-dinca-postelnicu-emil-bobu.html

  • Ion Iliescu şi cele mai teribile taine care au schimbat istoria României. Petre Roman s-a decis să spună tot. Breaking news

https://evz.ro/petre-roman-ion-iliescu-guvern-1990-mineriada.html

  • Cum au îngenuncheat marii oameni de știință ai României în fața comuniștilor analfabeți. Intelectualii lui Ceaușescu, luați la bani mărunți de istoricul Cosmin Popa

https://evz.ro/intelectualii-ceausescu-istoric.html

  • Andrei Pleșu și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a lovit în plin. A fost un scandal de răsunet în Epoca de Aur

https://evz.ro/andrei-plesu-nicolae-ceausescu.html

  • O lovitură de stat care s-a aflat sub semnul improvizației! Mitul Revoluției spontane din 1989, desființat la Academia Română

https://evz.ro/lovitura-stat-revolutie.html,

precum și cele două articole la care face trimitere reclamantul:

https://evz.ro/gds-fondat-de-un-agent-sovietic-si-unul-maghiar.html

https://evz.ro/gds-fondat-de-andrei-plesu-si-gabriel-liiceanu-impreuna-cu-un-a.html

https://evz.ro/afacerea-privatizarii-humanitas-de-catre-plesu-si-liiceanu.html

Totodată, arăt că ambele subiecte despre care am scris în cele două articole sunt de interes public și anume:

  • Humanitas SRL apărută ca urmare a reorganizării unității economice de stat Editura Humanitas (fostă Editura Politică), potrivit Legii 15/1990, fiind înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 108/1991 este de interes național, având în vedere chiar dispozițiile art. 17 din Legea nr. 15/1990;
  • Grupul pentru Dialog Social (GDS) a fost declarată ca fiind de utilitate publică prin H.G. nr. 1551/2004.

Pe de altă parte, arăt că în ambele articole am făcut referire la acte normative emise de către Guvernul României, prin care s-au acordat diverse avantaje celor două entități (Humanitas SRL și Grupul pentru Dialog Social).

Or, interesul național este superior intereselor individuale în privința cunoașterii istoriei nației, precum și în privința cunoașterii unor aspecte legate de entitățile de interes public.

Reclamantul a invocat că ar fi suferit un prejudiciu moral caracterizat de consecințele negative și de implicațiile acestora asupra activității profesionale și în societate a reclamantului, însă nu a arătat în concret care au fost aceste implicații/consecințe negative, nedovedind vreun prejudiciu.

Deși reclamantul nu este îndreptățit la daune morale nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precizez că suma pretinsă de acesta de 50.000 euro este mult superioară sumelor acordate de instanțe (potrivit practicii judiciare) pentru daune morale, reclamantul încercând netemeinic să obțină o îmbogățire fără justă cauză sărăcind un jurnalist care îți face datoria pentru patrie, înainte de toate.

Pentru aceste considerente acțiunea sa este neîntemeiată, neexistând și nefiind dovedită nicio faptă ilicită comisă de mine, cu vinovăție, cauzatoare de prejudicii.

  1. Acțiunea este neîntemeiată și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Unul dintre drepturile fundamentale garantate atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este libertatea de exprimare. Admiterea acțiunii reclamantului ar constitui o ingerință în dreptul subsemnatului la libertatea de exprimare, așa cum voi arăta în continuare.

Potrivit prevederilor art. 1.357 alin. (1) Cod Civil ”Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare”. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și a unui raport de cauzalitate între acestea, precum şi existența vinovăției celui care a determinat prejudiciul.

Pe lângă apărările de la punctul 2, în care am arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, față de specificul speței, arătăm că aceste cerințe trebuie analizate şi în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, în special a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 20 din Constituția României, în materia drepturilor omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv al Constituției României, trebuie să respecte Convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea acestora trebuie să fie conformă acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin (1) și (2) din Constituția României privind libertatea de exprimare:

”(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

Articolul 10 din CEDO garantează libertatea de exprimare. Drept urmare, interpretarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie conformă cu înțelesul și întinderea sa stabilită de jurisprudența CEDO.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din CEDO – Libertatea de exprimare:

”1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Dreptul apărat de art. 10 din CEDO cuprinde atât libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei sau ”libertatea de exprimare”. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, ”libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului sau și ale îndeplinirii individuale a membrilor săi” și acoperă ”nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică.”

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile aliniatului 2 al articolului 10, care trebuie să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzut de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele menționate de art. 10 alin 2), măsura să fie necesară într-o societate democratică, iar ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

În speță, primele două cerințe sunt îndeplinite, ingerința este prevăzută în legea internă având în vedere dispozițiile art. 1357 alin 1 cod Civil, iar scopul legitim invocat de către reclamant este apărarea reputației acestuia care se regăsește printre restrângerile prevăzute de art. 10 alin 2 din Convenție.

Se impune astfel a se analiza dacă sunt îndeplinite celelalte 2 condiții prevăzute de alin 2 al art 10 din Convenție, respectiv dacă ingerința este necesară într-o societate democratică și dacă ea este proporțională cu scopul legitim urmărit.

Or, subsemnatul arăt că aceste condiții nu sunt întrunite în speţă.

În ceea ce privește cerința ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în hotărârea pronunțată în cauza Busuioc împotriva Moldovei (cererea nr. 61513/00, hotărârea din 21.12.2004), Curtea a arătat care sunt principiile generale:

56. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, iar protecția respectivă acordată mijloacelor de informare în masă este de o importanță specială. În timp ce presa nu trebuie să depășească limitele stabilite, inter alia, în scopul “apărării reputației şi drepturilor altor persoane”, este totuși de competența acesteia de a oferi informații şi idei de interes public. Presa nu numai că are drept sarcină difuzarea unei astfel de informații şi idei: dar şi publicul are dreptul să le primească. În caz contrar, presa nu ar putea să-şi exercite rolul său vital de “câine de pază publică” (vezi spre exemplu, the Observer and Guardian c. Marii Britanii, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp. 29-30, paragraful 59).

57. Cel mai atent studiu din partea Curţii este cerut atunci când măsurile întreprinse sau sancțiunile impuse de autoritățile naționale sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbaterile unor probleme de interes public (vezi, spre exemplu, Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, paragraful 44, Bladet Tromso and Stensaas c. Norvegiei (GC), nr. 21980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, paragraful 68).

58. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai în cazul unei “informații” sau “idei” care sunt primite în mod favorabil sau privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferență dar şi cele care ofensează, șochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunității. Adițional, libertatea jurnalistică mai acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări (vezi, the De Haes and Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, Rapoartele hotărârilor şi deciziilor 1997-I, p. 236, paragraful 47).

59. Articolul 10 al Convenției nu garantează o libertate de exprimare largă şi nerestrictivă chiar şi în privința respectului chestiunilor de presă care constituie o problemă de interes public. În termenii prevăzuţi de paragraful 2 al articolului 10, exercițiul acestei libertăți presupune şi “existența unei serii de responsabilități şi obligațiuni” care de asemenea se aplică mijloacelor de informare în masă. Aceste “obligațiuni şi responsabilități” sunt de o importanță deosebită atunci când, ca de altfel şi în prezentul caz, este vorba de un atac împotriva reputației persoanelor individuale şi subminarea “drepturilor altor persoane”. Prin expresia “responsabilităţi şi obligaţiuni” inerentă exerciţiului libertăţii de expresie, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în legătură cu aducerea la cunoştinţă a unor chestiuni de interes general care constituie subiectul prevederilor că ei acționează cu bună credință pentru a pune la dispoziția publicului informații de încredere şi corecte în conformitate cu etica jurnalistică (vezi Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1996-II, p. 500, paragraful 39, şi Fressoz şi Roire c. Franţei (GC), nr. 29183/95, paragraful 54, CEDO 1999-I).

60. Funcționarii publici trebuie să se bucure de încrederea publică în condiții libere de orice imixtiune pentru a se bucura de succes în exercitarea funcțiilor lor şi este necesar de a le oferi protecție împotriva atacurilor verbale ofensive şi abuzive pe parcursul îndeplinirii obligațiunilor lor de serviciu (vezi Janowski c. Poloniei (GC), nr. 25716/94, paragraful 33, CEDO 1999-I). Cerinţele unei astfel de protecţii trebuie să fie atent analizate pentru a se asigura o presă liberă şi discuţii libere despre probleme de interes public.

61. În practica sa, Curtea a făcut distincții între declarații de fapt şi judecăți de valoare. În timp ce existența faptelor poate fi dovedită, adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit. Cerința de a dovedi adevărul judecăților de valoare este imposibil de atins şi încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului asigurat de articolul 10 al Convenției (vezi Jerusalem c. Austriei, nr. 26958/95, paragraful 42, CEDO 2001-II). Totuşi, chiar şi atunci când o declarație constituie o judecată de valoare, proporționalitatea unei imixtiuni poate depinde de faptul dacă există o bază faptică suficientă pentru declarația respectivă, deoarece chiar şi o judecată de valoare fără nici o bază faptică care s-o sprijine poate fi excesivă (vezi De Haes şi Gijsels c. Belgiei, citată mai sus, paragraful 47, Oberschlick c. Austriei (nr. 2), hotărârea din 1 iulie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997-IV, p. 1276, paragraful 33).

62. În exercitarea jurisdicției sale de supraveghere, Curtea trebuie să studieze imixtiunea în lumina cazului în întregime, incluzând conținutul remarcelor făcute împotriva reclamantului şi contextul în care remarcele respective au fost făcute. În special, trebuie să se determine dacă imixtiunea în cauză a fost “proporțională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de către autoritățile naționale sunt “relevante şi suficiente” pentru a justifica o astfel de imixtiune (vezi Janowski c. Poloniei, hotărârea citată mai sus, paragraful 30, şi Barfod c. Danemarcei, hotărârea din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, paragraful 28). Pentru a face acest lucru, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naţionale au aplicat standardele care au fost în conformitate cu principiile prevăzute de articolul 10, mai mult, dacă acestea s-au bazat pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (vezi Jersild c. Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, paragraful 31).

Potrivit jurisprudenței Curții aceste principii generale trebuie analizate prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Or, în speță, situația de fapt este următoarea: în ziarul Evenimentul Zilei, în perioada decembrie 2018 și până în aprilie 2019, ca urmare a faptului că în anul 2019 se împlinesc 30 ani de la evenimentele din 1989, au fost publicate mai multe articole (prezentate anterior), ai căror autori au fost mai mulți ziariști, printre care și subsemnatul, în care s-au relatat cele constatate în urma cercetărilor jurnalistice pe care le-am făcut legat de evenimentele din 1989, precum și cele întâmplate în acea epocă.

Având în vedere că evenimentele din decembrie 1989 a fost o etapă extrem de importantă în istoria poporului român, iar evenimentele derulate au schimbat major sistemul politic al țării (trecerea la democrație) este fără putință de tăgadă că orice informații/dezvăluiri legate de epoca și evenimentele respective prezintă interes general şi un interes major pentru public.

Aceasta cu atât mai mult cu cât adevărul istoric despre evenimentele din 1989 nu este cunoscut, respectiv dacă în fapt a fost o revoluție sau o lovitură de stat.

Din cercetările și investigațiile care au fost efectuate de numeroase persoane în această perioadă se conturează tot mai mult că realitatea a fost aceea că a fost o lovitură de stat și nu o revoluție, lovitură de stat care a avut ca urmare imediată obținerea unor beneficii personale de către unele grupuri de interese.

Totodată, arăt că ambele subiecte despre care am scris în cele două articole sunt de interes public și anume:

  • Humanitas SRL apărută ca urmare a reorganizării unității economice de stat Editura Humanitas (fostă Editura Politică), potrivit Legii 15/1990, fiind înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 108/1991 este de interes național, având în vedere dispozițiile art. 17 din Legea nr. 15/1990;
  • Grupul pentru Dialog Social (GDS) a fost declarată ca fiind de utilitate publică prin H.G. nr. 1551/2004.

Pe de altă parte, arăt că în ambele articole am făcut referire la acte normative emise de către Guvernul României, prin care s-au acordat diverse ”avantaje” celor 2 entități (Humanitas SRL și Grupul pentru Dialog Social), existând suspiciuni rezonabile cu privire la legalitatea și scopul urmărit odată cu emiterea respectivelor acte normative, prin raportare la relațiile strânse care existau între membrii Guvernului care le-au emis și membrii/asociații entităților juridice beneficiare.

Totodată, aceste subiecte prezintă interes pentru publicul larg în încercarea de a lămuri ce s-a întâmplat cu bunurile statului, inclusiv cu bunurile din patrimoniul național cultural și istoric cu deosebită valoare (menționez că însăși reclamantul recunoaște în cererea de chemare în judecată că patrimoniul preluat de către Humanitas de la Editura Politică, consta, între altele în operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin și Ceaușescu, plus broșurile de propagandă ale partidelor frățesti), nefiind cunoscute nici în prezent, așa cum am arătat anterior, care au fost toate bunurile proprietate a statului sau a unităților economice de stat transmise în mod efectiv către GDS și Humanitas SRL.

Față de cele menționate anterior, se poate constata că articolele incriminate se referă la teme de interes general și de actualitate pentru societatea românească.

Subsemnatul am făcut o investigație serioasă înainte de a publica informațiile respective.

Subsemnatul am acționat cu bună credință și în conformitate cu etica jurnalistică și am dovedit că a existat o bază factuală pentru opinia exprimată.

Astfel, fără a relua cele prezentate pe larg la punctul 1 și 2 din prezenta întâmpinare, referitor la pretinsele fapte prejudiciabile ale subsemnatului, arăt că:

  1. În prima parte a primului articol intitulat ”GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu”, publicat la 21.01.2019, am arătat că:
  • Imediat după evenimentele din 1989, respectiv la data de 31 decembrie 1989 s-a înființat Grupul de Dialog Social, ”prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului”, așa cum se menționează pe propriul site: http://www.gds.ong.ro/despre-noi;
  • Însă, din punct de vedere legal, GDS s-a înregistrat la data de 22.01.1990 (Anexa 43).
  • Gabriel Liiceanu este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social din anul 1989, așa cum reiese din C.V. -ul acestuia atașat cererii de chemare în judecată, fiind membru al GDS și în prezent, așa cum reiese din informațiile furnizate de site-ul gds (http://www.gds.ong.ro/membri-gds) (Anexa nr. 61);
  • Înainte de data constituirii din punct de vedere legal a GDS, GDS a solicitat Consiliului Frontului Salvării Naționale, prin împuterniciți Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, trecerea în patrimoniul său a clădirii din Calea Victoriei, nr. 120, sector 1 și inventarul inclus în această clădire, menționând că această Clădire a aparținut fostului CC al UTC și era sediul Asociației Tineretului și Studenților Români pentru Națiunile Unite. Cererea a fost aprobată de Silviu Brucan la data de 08.01.1990 (am atașat în acest sens Cererea semnată de reclamantul Liiceanu și aprobată de către Silviu Brucan – (Anexa nr. 15) deci anterior înregistrării GDS;
  • Prin H.G. nr. 1551/2004, semnată de prim-ministrul Adrian Năstase: ”Se recunoaște Asociația “Grupul pentru Dialog Social”, persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial, cu sediul în municipiul București, Calea Victoriei nr. 120, sectorul 1, ca fiind de utilitate publică” (articol unic al H.G. nr. 1551/2004 – Anexa nr. 58);
  • În fața Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, la data de 12.06.1994, Nicolicioiu Victor, fostul comandat al Unității speciale a DSS UM 0110, de contraspionaj țări din spațiul sovietic, sub jurământ, a declarat că Alin Teodorescu (fondator al GDS) a fost racolat de către serviciile de spionaj ungare (a se vedea Stenograma în acest sens – Anexa nr. 18), aspecte care se regăsesc și în cartea scrisă de generalul (r) SRI Aurel I. Rogojan ”Fereastra Serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” Anexa nr. 42);
  • Silviu Brucan este un recunoscut agent sovietic, fapt atestat și de lucrările de specialitate ale istoricilor Alex. Mihai Stoenescu și Larry Watts Anexele nr. 64 si 65);
  1. În a doua parte a primului articol intitulat ”GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu”, publicat la 22.01.2019, am prezentat, în facsimil:
  • Declarația dată de Consiliul de administrație al G.D.S., potrivit căreia: ”Sursa principală de venit a Grupului pentru dialog social se constituie dintr-o subvenție acordată de către Ministerul Culturii, care însă nu poate fi utilizată fără cont bancar. Pentru a obține un cont propriu al Grupului este necesară obținerea personalității juridice. Prin urmare, pentru a se putea deschide un cont bancar este necesar ca în prealabil să putem obține statutul juridic respectiv” (Anexa nr. 16);
  • Cererea GDS, aprobată de Ministrul Culturii Andrei Pleșu la 22.01.1990, pentru înregistrarea GDS, în care se menționează ”Vă rugăm ca prin prezenta să dispuneți înregistrarea conform Decretul nr. 31/11954 a Grupului pentru Dialog Social, asociație neguvernamentală, nepatrimonială și independentă de orice partid politic. Menționăm că în prealabil autorizarea de către Frontul Salvării Naționale, care a atribuit Grupului pentru dialog social, în patrimoniu, imobilul din București, Calea Victoriei, nr. 120, sector 1, unde asociația își are sediul. Vă depunem alăturat și copia statutului Grupului pentru Dialog social, aprobat de Adunarea generală a membrilor săi din 16 ianuarie 1990.(Anexa nr. 15).
  1. În cel de al doilea articol intitulat ”Afacerea privatizarea Humanitas de către Pleșu și Liiceanu” (publicat la 30.01.2019):
  • Am arătat că pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului se află o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată în Humanitas, afirmație pentru care am avut în vedere cauza Valerian Stan împotriva României;
  • Am citat cele declarate de domnul Valerian Stan;
  • Am prezentat în facsimil Ordinul nr. 82/21.02.1990 emis de către Ministerul Culturii și semnat de către Andrei Pleșu în calitate de Ministru al Culturii, potrivit căruia:

”1. începând cu data de 01.02.1990 se înființează Editura Humanitas care va edita lucrări în domeniul științelor umanistice, având administrație proprie și fiind subordonată Ministerului Culturii.

2. Cu aceeași dată se numește în funcția de director al Editurii Humanitas, domnul Gabriel Liiceanu, care va avea salariul de 5.610 lei (cls. 36) și o indemnizație de conducere de 300 lei lunar (tip I).

3. Editura Humanitas va prelua patrimoniul Editurii Politice care își încetează activitatea.

4. Editura nou înființată, va funcționa la nivel IA, prin menținerea categoriei de organizare aprobate pentru fosta Editură Politică.

5. Instituțiile interesate vor aduce la îndeplinire prezentul ordin.” (Anexa nr. 19),;

– am avut în vedere Comunicatul Parchetului General din 21 Decembrie 2018 (Anexa nr. 8).

Prin raportare la faptele pretins ilicite invocate de reclamant a fi fost săvârșite de către subsemnatul (multe dintre ele inventate, așa cum am arătat mai sus), aceasta este, pe scurt, baza faptică la care m-am raportat pentru opinia exprimată în articolele incriminate.

Se poate constata astfel că subsemnatul am făcut serioase şi amănunţite investigații înainte de publicarea articolelor (prezentate pe larg în capitolele 1 și 2), iar concluziile formulate de mine trebuie privite ca judecăți de valoare cu o bază faptică solidă.

Totodată, se poate constata că subsemnatul am abordat subiecte de interes general și de actualitate pentru societatea românească, iar afirmațiile mele nu se referă la aspecte din viața privată a reclamantului.

Indiferent dacă afirmațiile reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăți de valoare , faptele relatate de mine nu sunt lipsite de bază factuală suficientă și nu se poate concluziona că aș fi acționat cu rea – credință.

Drept urmare, o eventuală imixtiune în dreptul subsemnatului la liberă exprimare, prin admiterea cererii reclamantului (chiar în parte), nu este necesară într-o societate democratică, mai ales că articolele incriminate fac parte dintr-o serie de articole destinată evenimentelor istorice din 1989, perioadă în care România a trecut de la regimul comunist la regimul democratic.

Totodată, Curtea trebuie să verifice dacă, luând o măsură care constituie o ingerință în exercițiul dreptului la libera exprimare, autoritățile interne au realizat un just echilibru între protecția dreptului consacrat de art. 10 și protecția dreptului la reputație al persoanelor vizate, care ca element al vieții private este protejat de art. 8 din CEDO (condiţia proporţionalităţii). Această ultimă dispoziție poate impune adoptarea unor măsuri pozitive apte să garanteze respectul efectiv al vieții private, chiar în relațiile între indivizi (Cumpănă și Mazăre împotriva României).

Curtea a arătat: ”Chiar dacă statele părți au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligațiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (…), de a reglementa modul de exercitare a libertății de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protecție adecvată a reputației persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcției sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităților (…). Există riscul ca jurnaliștii de investigație să se abțină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general (..) dacă aceștia sunt supuși riscului de a fi condamnați, atunci când legislația prevede astfel de sancțiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputației altuia, ….

Efectul descurajant pe care teama față de asemenea sancțiuni îl are asupra exercitării de către ziariști a libertății de exprimare este evident. Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporționalității – şi, prin urmare, al justificării – sancțiunilor aplicate. (Cumpănă și Mazăre împotriva României).

Curtea a reținut în cauza Jerusalem împotriva Austriei persoanele particulare și asociațiile se expun unui control minuțios atunci când intră în arena dezbaterii publice”, Curtea decizând că niște asociații ”fiind active în domeniul public, ar trebui să facă dovada unui mai mare grad de toleranță cu privire la criticile formulate de către oponenții politici cu privire la obiectivele lor și mijloacele utilizate în cursul acestor dezbateri.”

Totodată, în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei s-a statuat că unul dintre criteriile importante pentru punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private este notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, arătând că:

91. Rolul sau funcția persoanei vizate şi natura activităților care fac obiectul reportajului şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privință, este necesar să se facă distincție între persoanele particulare şi persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viață privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care privește personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplinește astfel de funcții (Von Hannover, citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcției sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democrații, să comunice idei şi informații privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă, în circumstanțe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viață privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalități publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoțesc se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii unui anumit segment al publicului în această privință (Von Hannover, citată anterior, pct. 65, cu trimiterile citate, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 51). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă [Von Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].

În această cauză Curtea a statuat că un actor principal al unui serial polițist foarte popular este un personaj public.

Or, în speță, așa cum rezultă din însăși C.V. -ul reclamantului atașat la cererea de chemare în judecată, reclamantul Liiceanu Gabriel este o persoană publică, a cărei notorietate îl pune sub lupa presei şi al cetăţenilor, fiind totodată membru fondator al Grupului de Dialog Social care ”este o asociație independentă, neguvernamentală, cu caracter nepatrimonial, care și-a propus să apere și să promoveze valorile democrației, libertățile și drepturile omului. GDS urmărește să fie o instanță de reflecție critică asupra problemelor fundamentale ale societății românești. Mijlocul principal folosit pentru atingerea acestui scop este dialogul social realizat prin toate instrumentele civilizației moderne. Grupul angajează acest dialog cu diferite componente ale societății precum și cu organele legislative și executive ale puterii de stat.” (conform informațiilor postate pe propriul site).

În această calitate, reclamantul Liiceanu Gabriel a luat numeroase poziții publice cu privire la diverse teme de actualitate din viața socială și politică românească, bucurându-se de notorietate la nivel național şi chiar internaţional (acesta lunâd cuvântul chiar şi în Parlamentul European).

Reclamantul a participat la mitinguri organizate împotriva Guvernului și diverselor proiecte de acte normative în cadrul cărora a ieșit în evidență prin opiniile exprimate, preluate de presă și televiziuni, cu această ocazie devenind și mai cunoscut publicului larg.

Totodată, este unul dintre membrii comitetului de inițiativă al campaniei ”Fără penali în funcții publice” începută la 12 februarie 2018 împreună cu un partid politic (a se vedea comunicatul de presă postat pe https://farapenaliinfunctiipublice.ro/comunicate-de-presa/usr-anunta-crearea-grupului-de-initiativa)

În plus, în perioada desfășurării faptelor, respectiv începutul anului 1990, Liiceanu Gabriel a fost în campanie electorală și a participat la alegerile din mai 1990 ca candidat pentru Camera Deputaților (Anexa nr. 66).

Față de cele menționate anterior, se poate constata că reclamantul Liiceanu Gabriel a intrat în arena dezbaterii publice din 1990 și nu mai este un simplu particular, ci este o persoană publică, motiv pentru care trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță la critici.

Dacă s-ar admite solicările formulate de către reclamant s-ar ajunge la un dezechilibru între protecția dreptului consacrat de art. 10 și protecția dreptului la reputație al persoanelor vizate, care ca element al vieții private este protejat de art. 8 din CEDO.

Faţă de aspectele expuse şi interpretarea dată de CEDO, considerăm că nici cea de-a doua condiţie ce se impune a fi verificată nu este întrunită în speță.

În concluzie, față de cele menționate anterior și de Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la libertatea de exprimare se poate constata că nu există motive suficiente și pertinente care să justifice o ingerință în dreptul meu privind libertatea de exprimare prin admiterea chiar în parte a acțiunii reclamantului.

În drept, îmi întemeiez prezenta întâmpinare pe dispozițiile art. 205 C. pr. Civ., art. 10 din CEDO, art. 20 și art. 30 alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 70 și 75 Cod Civil, precum și celelalte prevederi legale invocate în prezenta întâmpinare.

În probațiune invoc: proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului şi proba testimonială cu martorii – participanți sau cercetători ai evenimentelor invocate:

  • economist Dan Radu Ruşanu
  • academician Eugen Mihăescu
  • jurnalist Ion Spânu
  • filosof Constantin Barbu

precum și orice altă probă a cărei utilitate și necesitate va rezulta din dezbateri.

În conformitate cu prevederile art. 223 alin. 3 Cod de procedură civilă solicităm judecarea cauzei și în lipsă.

Pârât,

Roncea Victor – Alexandru

UPDATE: Mulțumesc, ActiveNews, pentru știrea foarte frumos ilustrată Victor Roncea îl înfundă pe Liiceanu. „GDS a fost un nod rețelar al Rețelei Soros – România, o rețea în rețea care a infestat sistemele politice, de educație și securitate românești”

D

Cum a fost înființat GDS. Faza pe documente. Grupul pentru Dialog Social a anunțat că îl dă în judecată pe jurnalistul Victor Roncea și ziarul Evenimentul Zilei. Iată de ce:

Devoalarea “Brigadierului Securității”, Lucian Boia, și a rețelei de informatori și kominterniști a GDS provoacă un nou atac la adresa libertății presei și de exprimare din partea moștenitorilor ilegaliștilor bolșevici.  GDS a anunțat ieri, 1 februarie 2019, că mă dă în judecată – împreună cu ziarul – pentru articolele din Evenimentul Zilei. Iată de ce:

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative şi pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundaţiei Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, ocuparea sediului impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții” (documentele mai jos).

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleşu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă nişte ciudăţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii Politice a PCR.

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariţia ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajaţi și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Materialele integrale și documentele probatoare, mai jos:

GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul ungar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)

GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul ungar (II)

Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO

EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: „S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS

 

Sursa: Roncea.Ro

Epilog “Ciuma Roșie”:

Rechizitoriul Mineriadei merge mai departe, prin Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România. Victor Roncea în Dosarul Mineriadei, acum la ICCJ (fragment)

Asa am fost extras din Piata Universitatii pe 14 iunie 1990. Posibil sa fiu chiar eu si colegii din Arhitectura in aceasta masina

La rugămintea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor din România (AVMR) întrerup serialul cu extrase largi din Rechizitoriul Mineriadei. O lucrare a Asociaţiei, aflată în faza de redactare finală, va cuprinde o sinteză a acestui Rechizitoriu epocal. Voi reveni aşadar cu prezentarea cărţii de marturii şi documente, unele cu totul inedite, a Asociaţiei. Până atunci, redau din cele circa 20 de intrări cu numele meu din materialul redactat de procurorii militari un fragment care mi-a adus aminte de cum am trecut prin marea de mineri cu o Dacie a MAI sau SRI (foto). Voi reveni totuşi cu unele capitole din Rechizitoriu care mi se par mai interesante şi sunt mai puţin cunoscute publicului.

“(…) Din declaraţia persoanei vătămate Roncea Victor – Alexandru rezultă că în ziua de 13.06.1990 în jurul orei 10:30 în timp ce acesta se afla în incinta Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” Bucureşti a văzut că “muncitorii” I.M.G.B. au spart geamurile Institutului şi au bătut mai multe persoane. A văzut că au fost aruncate sticle incendiare şi că o dubă de culoare albastră a fost răsturnată şi incendiată şi că au existat atacuri între manifestanţii din Piaţa Universităţii şi poliţişti. Ulterior, deplasându-se către Universitate s-a întâlnit cu numiţii Ţarălungă Sebastian, Tina M. Leto, Felix Goldstein, Cristi Ciubotaru, Pascal Ilie Virgil, Titi Calistru, Mihai Popescu Stoeneşti şi alţii.
În zona Poliţiei Capitalei s-a întâlnit şi cu Andrei Rochian – ofiţer de marină în Marina Comercială. A văzut cum clădirea dinspre Ministerul de Interne şi din spatele I.G.P.-ului ardea. În timp ce se afla la intrarea din stânga a Ministrului de Interne a auzit un foc de armă din interior care a ucis o persoană ce se afla la o distanţă de 10 m de el. Acesta declară că glonţul a intrat în ochiul persoanei şi a ieşit prin ceafă. S-a întâlnit cu numitul Eugen Popescu care filma pe o stradă paralelă cu râul Dâmboviţa. La Universitate s-a întâlnit cu numiţii Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Eugen Popescu, Alexandru Baboş, Bogdan Petrescu, fratele său şi alţi prieteni. Acesta declară că a mai văzut o persoană împuşcată în cap în faţa blocului Romarta şi o alta împuşcată în picior.
În data de 14.06.1990, în jurul orei 05:00 în timp ce se afla în ultima cameră a turnului Institutului de Arhitectură Ion Mincu împreună cu Alexandru Baboş, Bogdan Petrescu, Roncea George, Sebastian Ţarălungă, Adrian Tudor, Sârbu Ştefan, Sârbu Alexia Adela, Bereczky Nagy Dorottya, Anghel Silvana, Mihai Frunzetti, Adrian Alexandru şi o studentă din anul I la Arhitectură au fost agresaţi fizic cu răngi metalice şi bâte de către mineri. Ulterior, el împreună cu Adrian Tudor şi două studente din anul I au fost transportaţi de un miner şi un şofer cu o maşină la sediul Guvernului. Aici i-au fost confiscate mai multe bunuri personale, aparatul foto etc.
Împreună cu alte 43 de persoane a fost transportat la U.M. 0575 Măgurele. (…)”

Victor Roncea Blog

PS: Astăzi am fost la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României pentru a mi se înmâna înştiinţarea privind derularea Procesului Mineriadei:

În ziua în care a fost arestat generalul Iulian Vlad s-a înfiinţat Grupul pentru Dialog Social. Istoria post-decembristă a României scrisă de procurorii militari. RECHIZITORIUL Dosarului Mineriadei (III)

Aşa cum v-am promis, după ce am vizionat un clip al lui Johnny Cash în care apar imagini de la Mineriadă şi pentru că am constatat că nimeni nu a făcut-o până acum, am început să public în serial Istoria post-decembristă a României văzută de Procurorii militari: RECHIZITORIUL de 1979 de pagini al Dosarului Mineriadei sau Geneza României de azi. Episoadele anterioare pot fi găsite după eticheta Rechizitoriul Mineriadei.

Continuarea Capitolului II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

La 25 decembrie 1989 a avut loc, la Târgovişte, procesul soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu urmat, în aceeaşi zi, de execuţia acestora. La procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu au participat, ca delegaţi, din partea C.F.S.N., Gelu Voican Voiculescu, general Victor Atanase Stănculescu și Virgil Măgureanu.

De asemenea, au mai fost prezenţi maiorul Mugurel Cristian Florescu şi locotenentul-major Trifan Matenciuc. În data de 28 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.20/1989, în vigoare de la 29 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al Marelui Stat Major din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi adjunct al ministrului apărării naţionale, generalul-maior Ştefan Guşă.

În aceeaşi zi, prin Decretul C.F.S.N. nr.17, publicat în Monitorul Oficial în 29 decembrie 1989, a fost rechemat în activitate generalul-colonel Vasile Ionel şi numit, prin Decretul C.F.S.N. nr.20/1989, semnat de Ion Iliescu, în funcţia de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 30 aprilie 1991. În această calitate, Vasile Ionel a cumulat și funcțiile de prim-adjunct al ministrului apărării (28 decembrie 1989 – iunie 1990) și secretar de stat al M.Ap.N. (iunie 1990 – mai 1991).

Inculpatul Ion Iliescu l-a numit, apoi, pe g-ral.col. Vasile Ionel, consilier prezindenţial şef al Administraţiei Prezidenţiale, la 01.05.1991, funcţie pe care a deţinut-o până la 01.09.1994 când, tot Ion Iliescu, l-a numit consilier prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, funcţie în virtutea căreia a fost şi membru al C.S.A.T., până la 21.11.1996. La data de 21.10.1994, Vasile Ionel a fost avansat la gradul de general de armată, iar după trecerea sa în retragere, a fost numit, la 27.02.2004, administrator al Uzinei de Armament M.F.A. Mizil. A decedat în anul 2015.

Generalul-colonel Vasile Ionel care, în perioada 1949 – 1954, a urmat cursurile Academiei Militare de Artilerie şi Rachete din U.R.S.S., a fost trecut în rezervă de Nicolae Ceuşescu, în cadrul procesului de îndepărtare din armată a generalilor care îşi efectuaseră studiile în Uniunea Sovietică.

În ziua de 31 decembrie 1989 a fost arestat generalul-colonel Iulian Vlad, în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale, prezent la arestare fiind şi Gelu Voican Voiculescu. Generalul Iulian Vlad era şeful Direcţiei Securităţii Statului care, încă din 27 decembrie 1989, prin Decretul nr.4/1989 al C.F.S.N., trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Prin acelaşi Decret nr.4/1989, au mai trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Comandamentul Trupelor de Securitate împreună cu organele şi unităţile din subordinea acestora.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ al puterii de stat, trebuia să fie unul neutru politic. Subsumat acestui scop, prin Decretul- Lege nr. 8/31 decembrie 1989, publicat în Monitorul Oficial nr.9 din 31 decembrie 1989, a fost reglementată înregistrarea și funcționarea partidelor politice, trecându-se de la sistemul partidului unic la sistemul pluripartid. În art. 1 se preciza că: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu execepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept, în România.
Nici o altă îngrădire, pe motiv de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea şi funcţionarea partidelor politice”.

Tot la 31 decembrie 1989, s-a constituit Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), „ca un grup de sine stătător, care acţionează legal, începând de astăzi, 31 decembrie 1989. El aspiră să reprezinte conştiinţa lucidă a acestei societăţi care a fost umilită şi destructurată. Vrem să contribuim la ieşirea din dezastru şi la regenerare.
Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează niciunei grupări politice şi care refuză orice colaborare cu cei care au susţinut vechiul regim.
Declarăm explicit: Nu vrem să fim un centru de putere ci un centru de influenţă.Pe cont propriu fiecare membru al grupului are dreptul la propriile sale opţiuni şi orientări politice, care nu afectează însă, în niciun fel, statutul şi orientarea Grupului.
Grupul pentru Dialog Social este o instanţă de reflexie critică asupra problemelor fundamentale care frământă societatea civilă română, asupra inserării ei in contextul european: civilizaţie – cultură – politică – societate civilă – ecologie. Este un club de dezbateri între intelectuali de diferite profesii, care îşi propun să prospecteze căile de evoluţie şi organizare ale acestei societăţi, o evoluţie bazată pe valorile umane şi pe drepturile omului. Grupul pentru Dialog Socialîşi propune să fie un laborator în care economişti, sociologi, politologi, istorici, filozofi, urbanişti, scriitori, teologi, etc. să găsească (să caute) împreună strategiile şi soluţiile de care societatea română va avea nevoie în viitorul imediat”, se arăta, printre altele, în declaraţia de constituire a acestei organizaţii neguvernamentale.

Începând din 2 ianuarie 1990, ministrul apărării Nicolae Militaru, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, prim-viceprim-ministru, au coordonat preluarea de către M.Ap.N. a structurilor fostei securității. La conducerea fostelor Direcţii Judeţene de Securitate au fost desemnaţi ofiţeri din cadrul M.Ap.N. Ofiţerii din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti au fost trecuţi în rezervă, considerându-se că aceştia au făcut poliţie politică în favoarea regimului Ceauşescu însă, după puţină vreme, aşa cum vom arăta în continuare, unii dintre ei au fost încorporaţi într-o nouă structură informativă, U.M. 0215, sub ordinele lui Gelu Voican Voiculescu în cadrul Ministerului de Interne.

Va urma

Victor Roncea Blog

Monica Macovei contra lui Victor Roncea, sau torţionarul care nu-şi uită victima. Răspuns în BURSA la adresa aberatiilor fostului procuror comunist Monica Macovei, pentru a cărei candidatură la preşedinţie voi semna cu doua mâini

Funny photo Monica Macovei Lustratie

Jurnalistul Victor Roncea răspunde, la solicitarea Ziarului Bursa, la declaraţia făcută ieri de Monica Macovei prin care anunţa că i-a dat în judecată pe colaboratorii turnătorului Voiculescu și Antena 3″, nominalizându-i pe jurnaliştii Mihai Gâdea, Radu Tudor și Victor Roncea.

Monica Macovei contra lui Victor Roncea, sau torţionarul care nu-şi uită victima

1. Monica Macovei si spagarul lui Duicu Andrei Badin la B1 si Antena 3 cu VantuDoamna Monica Macovei se află într-o gravă eroare, scuzabilă însă, având în vedere gradele ridicate ale temperaturii şi ora de la final de program când este emis comunicatul său de ameninţare cu acţionarea în judecată “a colaboratorilor turnătorului Voiculescu”, între care mă enumără şi pe mine.

Nu sunt şi nu am fost niciodată “colaboratorul turnătorului Voiculescu” şi/sau al Antenei 3. Dacă dânsa va putea demonstra, vreodată, contrariul, promit să-i fac cadou – evident numai pentru orele de după program – o sticlă de whisky mai ieftior, respectiv J&B, marca sa preferată.

Nu sunt şi nu am fost niciodată “colaboratorul turnătorului Voiculescu” şi/sau al Antenei 3, spre deosebire de înfocatul ei propagandist de la B1TV, Andrei Bădin, tocmai prins de SRI şi DNA cu raţa lui Duicu în gură, respectiv o şpăguţă de 5000 de lei, personaj prezentat de EvZ ca una dintre “vocile dreptei” şi care a evoluat bine mersi de la sclavul de serviciu al “turnătorului Voiculescu” la “deontologul” de serviciu (acelaşi?) al “preacinstitului Păunescu”, ambii nababi media având de fapt şireturile legate cu firul aceluiaşi serviciu: DIE.

Vladimir Tismaneanu sotie Iliescu KGB Varanul si turnatorul Dan Voiculescu Jurnalul NationalNu sunt şi nu am fost niciodată “colaboratorul turnătorului Voiculescu” şi/sau al Antenei 3, spre deosebire de colegul doamnei Monica Macovei din Grupul pentru Dialog Social (GDS), “anticomunistul” Vladimir Tismăneanu, care, înainte de a ieşi Traian Băsescu preşedinte, făcea turul caselor de protocol, al ţării şi al lumii, alături de Ion Iliescu, lansându-i memoriile “şocante” şi scriind asiduu, ca un scrib disciplinat, împreună cu soţia sa, la gazeta “turnătorului Voiculescu”, aşteptând cuminte sfârşitul de lună pentru a se întâlni pe coridorul de la casieria “varanului” de azi cu… Mircea Cărtărescu, altă vedetă a GDS.

2. M-aş fi aşteptat ca doamna Monica Macovei să mă dea în judecată, dacă datele nu ar fi fost reale, pentru faptul că am publicat informaţii privind faptul că fosta membră PCR încă de pe băncile facultăţii a reuşit să promoveze cam rapid, de la Procuratura Locală Giurgiu la procuror al Parchetului Sectorului 1 Bucureşti şi pentru că tatăl ei, prezentat în toate biografiile sale oficiale drept “jurist”, a fost de fapt colonel şi instructor la Secţia Militară şi Probleme de Justiţie – Sector MAI – a CC al PCR, secţie care depăşea în prerogative chiar şi Securitatea.

Monica-Macovei-PPE-GayFest-Homosexuali-Accept-PDLM-aş fi aşteptat ca doamna Monica Macovei să mă dea în judecată, dacă datele nu ar fi fost reale, pentru faptul că am arătat că actuala europarlamentară şi aspirandă la funcţia supremă în stat pe tichet de adeptă a doctrinei populare, ceea ce înseamnă şi conservatoare, creştin-democrată, este în realitate membră fondatoare şi de onoare (!) a asociaţiei homosexualilor, lesbienelor, transexualilor şi trisexualilor din România (ACCEPT), şi, pe deasupra, o susţinătoare a sectei-porno a “guru”-lui “Grig” Bivolaru (MISA). Culmea, la data de 4.01.2005, domnia sa a cerut public achitarea inculpatului Gregorian Bivolaru, chiar de pe postul “varanului” şi “turnătorului de Voiculescu”, Antena 3.

M-aş fi aşteptat ca doamna Monica Macovei să mă dea în judecată, dacă datele nu ar fi fost reale, pentru că am afirmat că este implicată în retrocedările abuzive din Transilvania, de partea maghiarilor, care se folosesc de bisericile catolică şi greco-catolică, confesiune pe care pretinde că o împărtăşeşte doamna în cauză, sau că i-am reproşat că simbolurile luptătorilor cu armă în mână în cea mai lungă rezistenţă armată anticomunistă din “blocul sovietic”, Ana şi Ion Gavrilă Ogoranu, au murit supăraţi după ce fosta ministreasă le-a refuzat recunoaşterea meritelor şi anularea dosarului penal de “duşmani ai poporului” sau că am publicat informaţia că fostul şef al SIPA, generalul Dan Gheorghe (fost şef al BA a SRI, UM 0215 a MI, DGPA a MJ), a fost demis de domnia sa după ce a refuzat să-i dea o înregistare video din Parcul Operei.

Dar nu!

3. Doamna Monica Macovei a ales să mă dea în judecată pentru că am publicat pe www.Roncea.Ro un document din procesul defunctului general Mihai Chiţac, ministru de Interne în Guvernul FSN (alături de nedemisionarul Andrei Pleşu, printre alţii), responsabil în mare parte de mineriada din 13-15 iunie 1990. În documentul respectiv, fostul Ministru de Interne al lui Ion Iliescu şi Petre Roman, invocă în apărarea sa o declaraţie a Monicăi Macovei, pentru a întări propriile sale afirmaţii potrivit cărora Poliţia nu a folosit nici un fel de violenţă împotriva manifestanţilor, reţinuţilor şi arestaţilor. Să o analizăm:

Am luat contact cu problema Piaţa Universităţii în mai multe etape. Prima etapă a fost în ziua de 13 iunie 1990. Eram procuror la fosta Procuratură a Sectorului 1 şi, împreună cu alţi doi colegi de la aceeaşi unitate, am fost trimişi la Unitatea Militară de la Măgurele, unde am întâlnit câţiva colegi de la fosta Procuratură a Municipiului Bucureşti: Alexandru Ţuculeanu, Cornel Popescu, Emil Dinu. La Măgurele, am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau declaraţii din Piaţa Universităţii. Nu am văzut nici un act de violenţă. Citind aceste declaraţii, am spus: Nu rezultă comiterea niciunei infracţiuni. Toată lumea pleacă acasă.” (Sursa: EvZ – 29.05.1997 – am respectat sublinierile facute de fostul general Chitac).

Astazi, doamna Monica Macovei sare peste textul ingrosat de Chitac – “Nu am vazut nici un act de violenta” – si se apleaca asupra afirmatiei din final, cu “Toata lumea pleaca acasa”, interpretand-o intr-o nota personala ca “dovada” ca ea ar fi sustinut, de fapt, “că oamenii arestați ilegal nu comiteau acte de violență și că trebuia să fie eliberați imediat, să plece acasă” (citat de pe blogul domniei sale, 10.07.2014).

Ca unul dintre cei arestati ilegal – in fapt, retinuti ilegal, pentru ca nu ni s-a intocmit niciodata un document de arestare – dupa ce am fost rapit din Institutul de Arhitectura de catre trupele para-militare minieresti; ca unul dintre cei anchetati si maltratati de colegii doamnei fost procuror la Unitatea de la Magurele si ca unul dintre cei care am intocmit dosarele Amnesty International in acest caz, nu pot decat sa declar, asa cum am mai facut-o si cu alte ocazii, ca doamna Monica Macovei a mintit, a mintit, a mintit.

In primul rand, sa ne amuzam putin. Recititi ce a constatat ea, in propria-i traducere: ca “oamenii arestati ilegal nu comiteau acte de violenta“. Unde? La Magurele? Noi? Contra cui sa fi comis “actele de violente”: a procurorilor, jandarmilor, minerilor?

Acum sa redevenim seriosi: Unitatea de Jandarmi de la Magurele (fosta a trupelor de Securitate) a fost pe perioada detentiei ilegale a circa 700 de romani, scena unor violente cumplite, explicate prin intoxicarile cu care au fost tratati soldatii in termen (de exemplu, li s-a spus ca noi am fi scos ochiii, cu cutitul, unui soldat de la Televiziune), prin inrairea pana la animalizare a minerilor (“cazati” in Unitate) dar si prin ticalosia unor ofiteri si procurori fideli regimurilor PCR si FSN.

Nu are rost sa intru in descrierea supliciile “horror” la care am fost supusi. Este suficient sa subliniez – si exista circa 700 de martori – ca acestea s-au derulat continuu, inclusiv si mai ales in timpul interogatoriilor luate de colegii doamnei procuror Monica Macovei, cand ni se fortau emiterea unor declaratii – cu pumni si picioare, rangi si paturi de arma – legate de detinerea de droguri sau arme sau de valuta sau alte ajutoare, de la americani sau de aiurea. Afirmatia doamnei fost procuror in acest caz – “Nu am văzut nici un act de violenţă“. – , folosita de altfel cu succes de fostul Ministru de Interne in apararea sa, este nu numai o minciuna ordinara dar intra si in sfera complicitatii la crima, avand in vedere acuzatiile aduse generalului Chitac si victimele rezultate in urma mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Apoi, gluma cu “toata lumea pleaca acasa” este de-a dreptul sadica, avand in vedere ca cei arestati nu puteau si nici nu au plecat nicaieri (unii pe o perioada intinsa pe luni de zile), jandarmii se aflau in post iar minerii se simteau ca acasa, asa ca n-aveau unde sa plece. Singurii care puteau si erau liberi sa plece linistiti acasa sau, mai precis, la o bere, erau doamna procuror si colegii sai.

Doamna procuror se apara azi afirmand ca in 1992, dupa doi ani de la evenimente, a avut o activitate revolutionara merituoasa impotriva abuzurilor din 13-15 iunie 1990 (mai precis la data de 23.06.1992, cu o luna si o saptamana inainte de a pleca cu o bursa Soros la Budapesta). Bravo ei! Sincere felicitari!

Dar intrebarea mea este ce a facut doamna procuror Monica Macovei in clipa in care a iesit, libera ca o pasarica a democratiei, pe poarta Unitatii? Loc al groazei in care se aflau, rapiti si lipsiti de libertate, sangerand, cu fracturi deschise si cu fetele tumefiate, sute de oameni nevinovati, dintre care zeci de femei, unele ce aveau sa fie violate la adapostul “Legii”, aparate si reprezentate de doamna Monica Macovei si colegii sai? A mers cu colegii la o bere, linistita “că oamenii arestați ilegal nu comiteau acte de violență” asupra jandarmilor, minerilor si procurorilor?

Cum a dormit doamna procuror, transformata in timp intr-o adevarata Maria Tereza a societatii civile, in seara de dupa ce a vizitat ca la acvariu Unitatea de la Magurele, stiind cu sute de oameni sunt incarcerati si maltratati, intr-o hala imensa, intinsi cu fata pe ciment sau tinuti in genunchi, cu mainile la ceafa, paziti cu glont pe teava, ca niste criminali periculosi, si fara ca famiile lor sa stie daca mai sunt in viata sau nu, timp indelungat, perioada in care am fost cautati prin spitale, la morga sau la cimitire, prin gropile necunoscutilor?

Cat de mult s-a revolutionat ea, pentru “drepturile omului”, hai, nu pe 13, dar pe 14 si 15 iunie, cand a vazut ca se ingroasa gluma, sau pe 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30 iunie, sa spunem? Hmmm… Ciudat. Nici eu, nici consulul Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, Dennis L. Curry, care ne cauta la randul sau prin spitale si morgi, n-am auzit nici pas atunci din partea ei.

Ca procuror al regimului “Iliescu-KGB” atunci avea marea sansa sa devina disidenta-sefa, strigand in piata publica “Opriti macelul!”, dupa modelul altui “disident” revolutionar. De ce nu s-a dus la sediul GDS – care era plasat de Silviu Brucan sub protectia armatei, pentru a nu fi afectat, din greseala, de mineri – ca sa devina o “deep throat” la organul GDS, revista “22”? Sa divulge lumii ca sunt niste oameni batuti si rapiti, fara acte si fara drept, intr-o Unitate militara? Dar daca dansa “nu a vazut nici un act de violenta”, nici din partea noastra nici din partea procurorilor, si nici usturoi n-a mancat…

Opinia publica a aflat despre ororile inimaginabile savarsite in Unitatea de Jandarmi numai dupa ce am fost eliberat eu, impreuna cu fratele meu, si am publicat in “Romania libera”, gratie lui Sorin Rosca Stanescu, serialul de dezvaluiri macabre “Infernul se numeste Magurele”. Ulterior, datele privind arestatii, rapitii, mortii, ranitii si disparutii, adunate de echipa Ligii Studentilor din care faceam parte, au fost folosite si de colegii doamnei Macovei din GDS, pentru a publica vreo doua carti dar si, mult mai eficient, de Amnesty International, care a ajutat la eliberarea tuturor celor retinuti ilegal. Pe protestele internationale intocmite in aceea perioada tulbure n-am vazut niciodata numele “Monica Macovei”.

Ca sa inchei: Doamna Macovei, dupa ce si-a consumat eroismul de la “Congresul Fuziunii” “dreptei” printr-o ridicare de manuta (http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-la-ora-12-de-unde-dumnezeu-au-scos-ziarele-si-televiziunile-chestia-cu-momentul-eroic-al-monicai-macovei/), incearca sa-si gaseasca o tema de “ridicare” in campania sa de propaganda, chipurile pentru prezidentiale, in fapt o penibila operatiune de imagine cu scopuri care privesc diverse constructii politice prezente si viitoare. Eu ma declar public unul dintre cei care vor semna pentru inscrierea Monicai Macovei in cursa pentru prezidentiale. Numai asa, cred, va vedea in sfarsit aceasta gasca din care provine Monica Macovei cat mai da poporul roman pe niste jalnice muraturi, chiar si rahormonizate, ale regimului comunist-bolsevic.

Altfel, nu am de ce sa ma mai mire ca o victima a mineriadei este atacata, si dupa aproape 25 de ani, de unul dintre personajele din tabara tortionarilor. Este in spiritul vremii.

Victor Roncea

Integral in BURSA – Jurnalistul Victor Roncea: «Nu sunt şi nu am fost niciodată “colaboratorul turnătorului Voiculescu”»


Mani Pulite - Cristi Preda si Monica Macovei la Primarie - Cu toate pulitele susFoto: Acuvio.Blogspot.com – Funny pictures si Partidul Comunist Italian

Bursierii ICR, agenti anti-Romania platiti din banii pensionarilor si mamelor cu alocatii taiate. Cazul Republica Moldova: Doi bursieri ICR au blocat predarea Istoriei Romanilor copiilor basarabeni. RAPORT catre BASESCU/SRI

La cererea lui Mircea Toma – noul MC al lui Patapievici – republic un Raport deschis catre Basescu si SRI privind bursierii ICR, veritabili agenti anti-Romania platiti din pensiile si alocatiile taiate in numele “crizei”. In numele aceleiasi crize, conform Raportului Curtii de Conturi, angajatii lui Patapievici nu au avut salariile reduse cu 25%. Ba chiar dimpotriva. Comentariile sunt de prisos. Nesimtirea totala, incomensurabila, a acestui vierme cu ochelari – din celebra galerie a “limbricilor mintii” – il va distruge pe Basescu la Referendum.

Foto/Info: Basarabeni.Ro. Vezi si Nistru-Prut.Info – Membru al Comisiei Ghimpu: “Institutul Cultural Roman este finantat de Federatia Rusa?“; Un alt membru al Comisiei Ghimpu, in Adevarul-Moldova: Cum promovează ICR românismul la Chişinău; Monitorul: Este ceva putred; s.a.m.d.

”Institutul Cultural Român este o instituţie de cultură aflată sub autoritatea preşedintelui României, care are ca misiune promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei”– Misiunea ICR

“Preşedintele României este preşedinte de onoare al Institutului.” – Legea de functionare a ICR

Raport Deschis

Catre: Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu

Directorul Serviciului Roman de Informatii, dl George Maior

Re: O “institutie de interes national” impotriva interesului national si a directiilor enuntate de Presedintele Romaniei pentru apararea identitatii si a demnitatii romanilor din jurul granitelor

Agenti anti-Romania stipendiati de ICR

Programe antiromanesti perfectate prin intermediul ICR, respectiv ICR-Chisinau

Cheltuirea a 2.000.000 de euro pentru un bun al Rusiei – “Zemstva Guberniei Basarabia” si infiintarea unei filiale “moldovenesti” a Colegiului Noua Europa

Demolarea Clădirii Scolii confesionale ortodoxe romanesti din Jula, cu o vechime de 180 de ani, revendicata de comunitatea romaneasca pentru un muzeu al romanilor

Seminar ICR-Budapesta impotriva Romaniei si a adevarului istoric privind evenimentele din martie 1990 de la Targu Mures

 

Domnule Presedinte al Romaniei si Presedinte de Onoare al Institutului Cultural Roman,

Domnule Director al Serviciului Roman de Informatii,

 

Va scriu in calitate de jurnalist preocupat de peste 20 de ani de problemele comunitatilor romanesti din jurul granitelor si de cetatean roman oripilat de bresele in securitatea nationala perfectate prin intermediul unei institutii publice “de interes national”, cum este Institutul Cultural Roman condus de dl Horia Roman Patapievici si al carui Presedinte de Onoare este chiar Presedintele Romaniei.

Am aflat recent ca si din taxele mele si ale membrilor familiei mele care au fost siliti sa paraseasca Romania rasariteana in urma invaziei trupelor sovietice de ocupatie, ICR a cadorisit cu burse de 7000 de dolari doi istorici din Republica Moldova care au votat in cadrul asa-numitei Comisii Şleahtiţchi – supranumita la Chisinau “Comisia Rusinii” – pentru eliminarea obiectului Istoria Romanilor (ca obiect separat) din instituţiile de învăţământ preuniversitar ale Republicii Moldova, conform Basarabeni.ro.

Numele celor doi sunt Igor Casu si Virgil Paslariuc si beneficiaza de bursa ICR ce poarta numele lui Alexandru Sturdza, pentru a-l onora (!) pe greco-romanul care a fost fiul primului guvernator al Guberniei Basarabia după raptul de la 1812, atasat al Ministerul de Interne al Imperiului Tarist timp de 22 de ani, sub conducerea ţărilor Alexandru I şi Nicolae I, si care a mai primit si titlul onorific de “consilier de taină” al ţarului.

Votul in “Comisia Rusinii” a fost de 11 “contra” la 9 “pentru”. Asadar, predarea Istoriei Romanilor in scolile din Republica Moldova a stat exact in votul celor doi bursieri ICR. Astfel, viitorul educatiei copiilor din stanga Prutului, investitia in zeci de mii de manuale de Istoria Romanilor pentru scolile din Basarabia a Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni impreuna cu toate dezideratele enuntate de Dvs din 2004 pana azi, pentru pastrarea si apararea identititatii nationale a romanilor din jurul Romaniei, au fost aruncate la cos de… doi bursieri ai ICR.

Atat Ministrul Educatiei, Mihail Şleahtiţchi, cat si Igor Casu, bursier ICR si membru al “organelor decizionale” ale Fundatiei Soros – Moldova, s-au antepronuntat inca de la infiintarea “Comisiei Rusinii” si inainte de efectuarea “cercetarii” asupra eliminarii obiectului Istoria Romanilor. Astfel, intr-un editorial din ziarul “Adevarul”, din 20 decembrie 2011, Igor Casu afirma: “Când vom înţelege şi noi că nu există o istorie a românilor în afara istoriei Europei? O disciplină numită Istoria ar oferi prilejul să mai renunţăm şi la anumite clişee şi interpretări triumfaliste din istoria românilor pe care le-am preluat din manualele editate în România în anii 1990, care nu mai sunt în circulaţie în drepta Prutului, sau de la istorici servili regimului ceauşist de dinainte de 1989. Deci, pe când vom putea spune şi noi, românii basarabeni: Good bye, Ceauşescu?”. In opinia bursierului ICR, Istoria Romanilor echivaleaza cu Ceausescu si Istoria din manualele romanesti a anilor post-decembristi, intr-un sens peiorativ. Pe aceeasi directie, a propagandei antiromanesti, bursierul ICR Igor Casu isi permite sa afirme intr-un interviu pus la cale in Evenimentul Zilei, in preajma aniversarii Marii Uniri, ca „Nimeni nu mai vrea unirea cu România!”.

Dintre cei patru membri ai Comisiei ICR care a hotarat stipendierea celor doi istorici mancurtizati, Igor Casu si Virgil Paslariuc, au facut parte Mihail Neamtu si Petre Guran, directorul ICR – Chisinau.  Dl Petre Guran, fost bursier al Colegiului Noua Europa, este prieten apropiat al celor doi, dupa cum se poate vedea pe pagina de internet a Forumului Plural, ce se doreste a fi un embrion moldovenesc, in sensul sovietic, al Colegiului Noua Europa condus de rectorul Andrei Plesu. Dl Mihail Neamtu este si el un bursier al Colegiului Noua Europa, in calitate de “invitat al rectorului“, si bursa pe care le-a conferit-o celor doi istorici de la Chisinau pare sa fie in sensul afirmatiilor sale despre propriile lui beneficii de (fost) bursier si bugetar: „Aveam un grant al Academiei Române care îmi asigura un post căldicel, cu șofer, casă de la RA‑APPS. Mai aveam un post de director științific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului prin care puteam călători oricând la orice hotel de patru stele din Europa. Mi‑am depus demisia de la stat pentru că simțeam că stagnez, că nu mă dezvolt, că sunt închistat.” (Interviu Money.ro).

Tot bursier al Colegiului Noua Europa (“New Europe College – Новая Европа колледжа”) este si ambasadorul Romaniei la Chisinau, Marius Lazurca, finul altui bursier “NEC – NEK”, dl Teodor Anatol Baconschi, fostul ministru de Externe esuat lamentabil la mal prin cel mai slab mandat al diplomatiei romane de la Sergiu Celac incoace. Dl Lazurca s-a gandit sa ofere un adevarat exemplu de romanism devenind “fiu duhovnicesc” al unui cunoscut activist anti-roman in cadrul Patriarhiei Moscovei, Pavel Borsevschi, la biserica caruia s-a gandit sa duca si Corul Bisericii Stavrapoleos din Bucuresti, aflat la Chisinau in cadrul unui program al… ICR. Tot dl Lazurca s-a gandit sa fie si ghidul bisericesc al lui Mircea Geoana intr-un “pelerinaj” care a cuprins doar manastirile din Basarabia aflate sub obladuirea Moscovei. Si tot dl Lazurca este cel care “a uitat” sa-i invite si pe patriotii romani inchisi timp de 13 si 15 ani la Tiraspol, de Ziua Nationala a Romaniei, pentru prima oara de la eliberarea lor din temnitele rusesti.

La fel ca ministeriatul nasului sau, dl Lazurca a fost considerat, in precedentul sau post, drept cel mai jenant ambasador la Vatican din tot corpul diplomatic acreditat pe langa Sfantul Scaun, conform aprecierilor de la fata locului. Ca sa dam un singur exemplu, dl Lazurca a refuzat sa sustina in 2008 celebra expozitie internationala realizata in triplu parteneriat Romania-Moldova-Ucraina, “Cucuteni-Trypillia. O mare civilizaţie a Vechii Europe (5000 – 3000 î.Ch.)” , riscand eliminarea primelor doua din expozitia de la Vatican, respectiv a Romaniei, care reprezenta si Moldova, in favoarea unilaterala a Ucrainei. Dupa eforturi de diplomatie culturala incomensurabile si fara absolut nici un sprijin din partea Ambasadei Romaniei expozitia care definea autenticul “brand” romanesc, al vetrei civilizatiei europene, s-a desfasurat pana la urma dupa cum fusese prevazut dar sub patronajul… Ambasadei Ucrainei pe langa Sfantul Scaun!

Ca sa ne intoarcem la Chisinau, cei noua istorici basarabeni care au incercat sa salveze obiectul de studiu Istoria Romanilor sunt Ghe. Cojocaru, dr. în istorie, Directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept, Academia de Ştiinte a Moldovei; Dragnev D., membru-corespondent al AŞM, Institutului de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Eşanu A., academician, Institutului de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Gonţa Gh., dr. habilitat, Facultatea de Istorie, Universitatea Pedagogică “I. Creangă”; Moşanu Al., dr. habilitat, membru de onoare al Academiei Române; Negrei I., istoric, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Negru Gh., dr. în istorie, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Parasca P., dr. habilitat, Facultatea de Istorie, ULIM; Varta I., dr. în istorie, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM. Acestia sunt membri ai Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova – Comisie infiintata de fostul sef interimar al republicii, Mihai Ghimpu – in frunte cu presedintele acesteia, dl Gheorghe Cojocaru, se afla in conducerea Asociatiei Istoricilor din Republica Moldova si fac parte din Mişcarea Civică „Anul 1812” initiata de istorici basarabeni pentru comemorarea raptului rusesc din urma cu 200 de ani. Se lupta de 10 ani pentru apararea studiului Istoriei Romanilor. Nu sunt bursieri ICR.

Actiunea anti-romaneasca a celor doi bursieri ICR a starnit revolta altor colegi de breasla, mai ales ca si dl Igor Casu a facut parte din Comisia Ghimpu. Dr Veaceslav Stăvilă, la randul sau fost membru al Comisiei, se intreaba public daca nu cumva “Institutul Cultural Roman este finantat de Federatia Rusa?“. Ar fi fost mai bine, cred eu, pentru ca cel putin nu se cheltuiau banii vaduvelor si pensionarilor romani. Nici nu ar fi fost nevoie de schimbarea initialelor institutiei “de interes national”: ICR = Institutul Cultural Rus.

Dr. Mihai Tasca, secretar al Comisiei Ghimpu, apreciaza de-a dreptul ca ICR  este un adevarat vector al antiromanismul la Chisinau. Intr-un articol plin de mahnire aparut in “Adevarul”-Moldova, acesta rememoreaza cum directorul ICR – Chisinau, dl Petre Guran, la o conferinţa din 24 ianuarie 2011, ziua Micii Uniri, a vorbit celor prezenţi despre… Bizanţ. “Neobişnuit a fost discursul şefului ICR Chişinău şi la conferinţa din 27 martie 2011, când a povestit unei săli arhipline de unionişti care au venit să marcheze ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă … despre istoria Franţei”, scrie dl Mihai Tasca.

(more…)

Raport Deschis catre Presedintele Romaniei si Directorul SRI: ICR inseamna, de fapt, Institutul Cultural Rus?

”Institutul Cultural Român este o instituţie de cultură aflată sub autoritatea preşedintelui României, care are ca misiune promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei” – Misiunea ICR

“Preşedintele României este preşedinte de onoare al Institutului.” – Legea de functionare a ICR

Raport Deschis

Catre: Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu

Directorul Serviciului Roman de Informatii, dl George Maior

Re: O “institutie de interes national” impotriva interesului national si a directiilor enuntate de Presedintele Romaniei pentru apararea identitatii si a demnitatii romanilor din jurul granitelor

Agenti anti-Romania stipendiati de ICR

Programe antiromanesti perfectate prin intermediul ICR, respectiv ICR-Chisinau

Cheltuirea a 2.000.000 de euro pentru un bun al Rusiei – “Zemstva Guberniei Basarabia” si infiintarea unei filiale “moldovenesti” a Colegiului Noua Europa

Demolarea Clădirii Scolii confesionale ortodoxe romanesti din Jula, cu o vechime de 180 de ani, revendicata de comunitatea romaneasca pentru un muzeu al romanilor

Seminar ICR-Budapesta impotriva Romaniei si a adevarului istoric privind evenimentele din martie 1990 de la Targu Mures

 

Domnule Presedinte al Romaniei si Presedinte de Onoare al Institutului Cultural Roman,

Domnule Director al Serviciului Roman de Informatii,

 

Va scriu in calitate de jurnalist preocupat de peste 20 de ani de problemele comunitatilor romanesti din jurul granitelor si de cetatean roman oripilat de bresele in securitatea nationala perfectate prin intermediul unei institutii publice “de interes national”, cum este Institutul Cultural Roman condus de dl Horia Roman Patapievici si al carui Presedinte de Onoare este chiar Presedintele Romaniei.

Am aflat recent ca si din taxele mele si ale membrilor familiei mele care au fost siliti sa paraseasca Romania rasariteana in urma invaziei trupelor sovietice de ocupatie, ICR a cadorisit cu burse de 7000 de dolari doi istorici din Republica Moldova care au votat in cadrul asa-numitei Comisii Şleahtiţchi – supranumita la Chisinau “Comisia Rusinii” – pentru eliminarea obiectului Istoria Romanilor (ca obiect separat) din instituţiile de învăţământ preuniversitar ale Republicii Moldova, conform Basarabeni.ro.

Numele celor doi sunt Igor Casu si Virgil Paslariuc si beneficiaza de bursa ICR ce poarta numele lui Alexandru Sturdza, pentru a-l onora (!) pe greco-romanul care a fost fiul primului guvernator al Guberniei Basarabia după raptul de la 1812, atasat al Ministerul de Interne al Imperiului Tarist timp de 22 de ani, sub conducerea ţărilor Alexandru I şi Nicolae I, si care a mai primit si titlul onorific de “consilier de taină” al ţarului.

Votul in “Comisia Rusinii” a fost de 11 “contra” la 9 “pentru”. Asadar, predarea Istoriei Romanilor in scolile din Republica Moldova a stat exact in votul celor doi bursieri ICR. Astfel, viitorul educatiei copiilor din stanga Prutului, investitia in zeci de mii de manuale de Istoria Romanilor pentru scolile din Basarabia a Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni impreuna cu toate dezideratele enuntate de Dvs din 2004 pana azi, pentru pastrarea si apararea identititatii nationale a romanilor din jurul Romaniei, au fost aruncate la cos de… doi bursieri ai ICR.

Atat Ministrul Educatiei, Mihail Şleahtiţchi, cat si Igor Casu, bursier ICR si membru al “organelor decizionale” ale Fundatiei Soros – Moldova, s-au antepronuntat inca de la infiintarea “Comisiei Rusinii” si inainte de efectuarea “cercetarii” asupra eliminarii obiectului Istoria Romanilor. Astfel, intr-un editorial din ziarul “Adevarul”, din 20 decembrie 2011, Igor Casu afirma: “Când vom înţelege şi noi că nu există o istorie a românilor în afara istoriei Europei? O disciplină numită Istoria ar oferi prilejul să mai renunţăm şi la anumite clişee şi interpretări triumfaliste din istoria românilor pe care le-am preluat din manualele editate în România în anii 1990, care nu mai sunt în circulaţie în drepta Prutului, sau de la istorici servili regimului ceauşist de dinainte de 1989. Deci, pe când vom putea spune şi noi, românii basarabeni: Good bye, Ceauşescu?”. In opinia bursierului ICR, Istoria Romanilor echivaleaza cu Ceausescu si Istoria din manualele romanesti a anilor post-decembristi, intr-un sens peiorativ. Pe aceeasi directie, a propagandei antiromanesti, bursierul ICR Igor Casu isi permite sa afirme intr-un interviu pus la cale in Evenimentul Zilei, in preajma aniversarii Marii Uniri, ca „Nimeni nu mai vrea unirea cu România!”.

Dintre cei patru membri ai Comisiei ICR care a hotarat stipendierea celor doi istorici mancurtizati, Igor Casu si Virgil Paslariuc, au facut parte Mihail Neamtu si Petre Guran, directorul ICR – Chisinau.  Dl Petre Guran, fost bursier al Colegiului Noua Europa, este prieten apropiat al celor doi, dupa cum se poate vedea pe pagina de internet a Forumului Plural, ce se doreste a fi un embrion moldovenesc, in sensul sovietic, al Colegiului Noua Europa condus de rectorul Andrei Plesu. Dl Mihail Neamtu este si el un bursier al Colegiului Noua Europa, in calitate de “invitat al rectorului“, si bursa pe care le-a conferit-o celor doi istorici de la Chisinau pare sa fie in sensul afirmatiilor sale despre propriile lui beneficii de (fost) bursier si bugetar: „Aveam un grant al Academiei Române care îmi asigura un post căldicel, cu șofer, casă de la RA‑APPS. Mai aveam un post de director științific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului prin care puteam călători oricând la orice hotel de patru stele din Europa. Mi‑am depus demisia de la stat pentru că simțeam că stagnez, că nu mă dezvolt, că sunt închistat.” (Interviu Money.ro).

Tot bursier al Colegiului Noua Europa (“New Europe College – Новая Европа колледжа”) este si ambasadorul Romaniei la Chisinau, Marius Lazurca, finul altui bursier “NEC – NEK”, dl Teodor Anatol Baconschi, fostul ministru de Externe esuat lamentabil la mal prin cel mai slab mandat al diplomatiei romane de la Sergiu Celac incoace. Dl Lazurca s-a gandit sa ofere un adevarat exemplu de romanism devenind “fiu duhovnicesc” al unui cunoscut activist anti-roman in cadrul Patriarhiei Moscovei, Pavel Borsevschi, la biserica caruia s-a gandit sa duca si Corul Bisericii Stavrapoleos din Bucuresti, aflat la Chisinau in cadrul unui program al… ICR. Tot dl Lazurca s-a gandit sa fie si ghidul bisericesc al lui Mircea Geoana intr-un “pelerinaj” care a cuprins doar manastirile din Basarabia aflate sub obladuirea Moscovei. Si tot dl Lazurca este cel care “a uitat” sa-i invite si pe patriotii romani inchisi timp de 13 si 15 ani la Tiraspol, de Ziua Nationala a Romaniei, pentru prima oara de la eliberarea lor din temnitele rusesti.

La fel ca ministeriatul nasului sau, dl Lazurca a fost considerat, in precedentul sau post, drept cel mai jenant ambasador la Vatican din tot corpul diplomatic acreditat pe langa Sfantul Scaun, conform aprecierilor de la fata locului. Ca sa dam un singur exemplu, dl Lazurca a refuzat sa sustina in 2008 celebra expozitie internationala realizata in triplu parteneriat Romania-Moldova-Ucraina, “Cucuteni-Trypillia. O mare civilizaţie a Vechii Europe (5000 – 3000 î.Ch.)” , riscand eliminarea primelor doua din expozitia de la Vatican, respectiv a Romaniei, care reprezenta si Moldova, in favoarea unilaterala a Ucrainei. Dupa eforturi de diplomatie culturala incomensurabile si fara absolut nici un sprijin din partea Ambasadei Romaniei expozitia care definea autenticul “brand” romanesc, al vetrei civilizatiei europene, s-a desfasurat pana la urma dupa cum fusese prevazut dar sub patronajul… Ambasadei Ucrainei pe langa Sfantul Scaun!

Ca sa ne intoarcem la Chisinau, cei noua istorici basarabeni care au incercat sa salveze obiectul de studiu Istoria Romanilor sunt Ghe. Cojocaru, dr. în istorie, Directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept, Academia de Ştiinte a Moldovei; Dragnev D., membru-corespondent al AŞM, Institutului de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Eşanu A., academician, Institutului de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Gonţa Gh., dr. habilitat, Facultatea de Istorie, Universitatea Pedagogică “I. Creangă”; Moşanu Al., dr. habilitat, membru de onoare al Academiei Române; Negrei I., istoric, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Negru Gh., dr. în istorie, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM; Parasca P., dr. habilitat, Facultatea de Istorie, ULIM; Varta I., dr. în istorie, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM. Acestia sunt membri ai Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova – Comisie infiintata de fostul sef interimar al republicii, Mihai Ghimpu – in frunte cu presedintele acesteia, dl Gheorghe Cojocaru, se afla in conducerea Asociatiei Istoricilor din Republica Moldova si fac parte din Mişcarea Civică „Anul 1812” initiata de istorici basarabeni pentru comemorarea raptului rusesc din urma cu 200 de ani. Se lupta de 10 ani pentru apararea studiului Istoriei Romanilor. Nu sunt bursieri ICR.

Actiunea anti-romaneasca a celor doi bursieri ICR a starnit revolta altor colegi de breasla, mai ales ca si dl Igor Casu a facut parte din Comisia Ghimpu. Dr Veaceslav Stăvilă, la randul sau fost membru al Comisiei, se intreaba public daca nu cumva “Institutul Cultural Roman este finantat de Federatia Rusa?“. Ar fi fost mai bine, cred eu, pentru ca cel putin nu se cheltuiau banii vaduvelor si pensionarilor romani. Nici nu ar fi fost nevoie de schimbarea initialelor institutiei “de interes national”: ICR = Institutul Cultural Rus.

Dr. Mihai Tasca, secretar al Comisiei Ghimpu, apreciaza de-a dreptul ca ICR  este un adevarat vector al antiromanismul la Chisinau. Intr-un articol plin de mahnire aparut in “Adevarul”-Moldova, acesta rememoreaza cum directorul ICR – Chisinau, dl Petre Guran, la o conferinţa din 24 ianuarie 2011, ziua Micii Uniri, a vorbit celor prezenţi despre… Bizanţ. “Neobişnuit a fost discursul şefului ICR Chişinău şi la conferinţa din 27 martie 2011, când a povestit unei săli arhipline de unionişti care au venit să marcheze ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă … despre istoria Franţei”, scrie dl Mihai Tasca.

(more…)

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova