Posts Tagged ‘Heidegger’

Bomba-intelectuală Manolescu explodează pe treptele revistei „Tribuna” din Cluj. Mircea Arman: „Nu sunt intelectuali doar Manolescu – discipolul lui Gogu Rădulescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena”

Intelectualii-lui-Peste Prajit- Cartarescu-Voinescu Cotoi-Macovei-Pataplesu Plesu si Patapievici, Liiceanu, Mihaiesi si Manolescu-Iliescu-Manolescu-KGBde Ion Spânu

Noul redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj este Mircea Arman, doctor în filologie, autorul unei monumentale „Istorii critice a metafizicii occidentale” şi al unor traduceri fundamentale din Martin Heidegger [primul traducator in romaneste a lucrarii lui Heidegger Sein und Zeit – si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Cluj nota Roncea.Ro]. După numirea sa prin concurs la conducerea cunoscutei reviste, al cărei fondator a fost Ioan Slavici, Nicolae Manolescu [pensionabilul de la UNESCO – nota Roncea.Ro] a reacţionat violent într-un articol publicat în ultimul număr al revistei „România literară”, anunţând astfel începutul unui conflict de lungă durată. [Personajul care a pierdut concursul generand atacul gastii CPEx-istului CC al PCR si KGB Gogu Radulescu este un oarecare Ovidiu Pecican, membru fondator al Asociatiei anti-crestine “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta” – nota Roncea.Ro.]

Pentru a afla mai multe amănunte despre culisele acestuia, dar şi pentru a vedea care este proiectul noii echipe manageriale de la „Tribuna”, l-am invitat să răspundă întrebărilor noastre chiar pe Mircea Arman.

„Manolescu a rămas discipolul lui Gogu Rădulescu”

Ion Spânu: În mod surprinzător, chiar după primul număr de când aţi fost numit la conducerea revistei „Tribuna”, aţi avut parte de un atac extrem de dur din partea lui Nicolae Manolescu. Ce credeţi că l-a deranjat atât de mult pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, încât să fie atât de virulent în articolul „Noua direcţie a Tribunei din Cluj”, apărut în ultimul număr al „României literare”?

Mircea Arman: Domnule Spânu, voi intra direct în subiect. Pe acest domn îl deranjează faptul că nu mai poate controla revista „Tribuna”, că oamenii săi au fost eliberaţi, prin decizia mea, din consiliul ştiintific consultativ al revistei. Au intrat în locul unor vechi culturnici şase academicieni. După câte am auzit, domnul Manolescu este extrem de frustrat că nu este primit ca membru titular în Academia Română. E problema sa, aşa cum „Tribuna” e problema mea, iar părerea dânsului despre mine nu are nici o valoare, eu mă ocup cu filosofia, nu sunt literat, iar în filosofie domnul Manolescu e necalificat. Nu mai vorbim de faptul ca dânsul e discipolul lui Gogu Rădulescu câtă vreme eu sunt al lui Anton Dumitriu.

Am observat că Nicolae Manolescu se teme, oarecum, de anunţata dvs. „revoluţie” de la „Tribuna”, scriind că înţelege cam unde „bate”. Unde bate, domnule Mircea Arman?

Bate cam spre falimentul literaturii române, spre falimentul incredibil al tuturor revistelor USR, al USR ca instituţie, bate către acte şi fapte cu iz penal (o spun în calitatea mea de jurist) şi bate, în special, pe chestiunea valorii, a celei autentice, nu pe cea fabricată de găşti. Dacă doreşte dl. Manolescu putem intra în detalii, detalii care ar putea alerta autorităţile competente ale statului român. Nu mă feresc…

„Nu vreau să accept oameni de cultură «făcuţi», cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă”

Totuşi, un cititor avizat îşi dă seama uşor că „deranjul” domnului Manolescu a fost provocat de acest pasaj din editorialul dvs. din „Tribuna”: „Cultura română se află la un moment de răscruce al existenţei ei. Nu cunoaştem o perioadă mai tulbure, mai lipsită de elementul de valoare decât cea pe care o trăieşte cultura noastră după Revoluţia din 1989”. Este, aici, o trimitere directă la Manolescu, cel care a condus, după 1989, Uniunea Scriitorilor?

Nu neapărat, era o constatare cu valoare generală, pentru că filosofia operează cu conceptul, adică cu generalul. Literaţii au mania de ”a citi printre rânduri” şi, de cele mai multe ori, se încurcă, ajung prin instanţe, ajung să fie condamnaţi. Nu mă interesează ce a făcut x sau y, din ce gaşcă face parte, nici nu cunosc şi nici nu vreau să cunosc aceste găşti, dar vreau ca în această cultură să primeze valoarea, să triumfe adevărul. Sună idealist, nu?

Ei, chiar şi aşa, voi continua să îmi exprim liber ideile, crezul; nimeni, toţi manoleştii din lume nu vor reuşi să mă oprească. Luther avea o vorbă: „Tue recht und scheue niemand”! Atât timp cât îmi fac munca corect, cu dăruire, nu mi-e teamă de nimic, oricâte vorbe şi acuze nefondate s-ar vântura. Pe de altă parte, nu vreau să accept oameni de cultură ”făcuţi”, cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă. Nu sunt venit cu hârzobul de pe altă planetă, domnule Spânu, nu sunt un naiv, sunt avocat. Dar am confortul material şi psihic de a nu ceda, de a nu putea fi ”adus în rând” de nimeni şi nimic. Cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat. Nu vreau să epatez, nici să jignesc scriitorii şi alţi oameni care nu sunt îndestulaţi material în această ţară. Spun asta spre a arăta că nu pot fi şantajat. Nu am fost securist sau colaborator al securităţii, am refuzat să mă fac membru de partid, nu am nevoie de nici un hatâr din partea nimănui, nu vreau bani, nu vreau funcţii. Sunt, însă, însetat de adevăr. Chiar dacă sună patetic, asta e.

„Nu sunt intelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena”

În acelaşi text, incriminat de Nicolae Manolescu, atacaţi direct grupul de la Păltiniş, numindu-i pe cei ce se revendică astfel „epigoni ai lui Constantin Noica”, acuzându-i, în acelaşi timp, de „sete de putere şi arghirofilie”. Le spuneţi tot lor că eseurile şi „cărţuliile” semnate de ei „nu vor edifica vreodată vreo cultură”. Vă rog să dezvoltaţi acest subiect, întrucât pe marginea lui vă acuză Manolescu de „ură faţă de marii intelectuali şi scriitori de astăzi”, care „se bucură de recunoaşterea unor merite” de care dvs. n-aţi fi avut parte. Sunteţi invidios pe cineva?

Nu ştiu de unde vorba asta cu ”intelectualii”. Care intelectuali? Nu înţeleg. Sunt unii mai intelectuali decât alţii? Dacă se referă domnul Manolescu la filosofie, care e regina culturii, e de înţeles să vorbească de intelectuali, dar dânsul nu intră în categorie; ce e critica literară decât idee la mâna a zecea etc… şi dacă vom continua aşa nu sunt intelectuali nici juriştii, nici medicii, nici inginerii, economiştii şi toate celelalte categorii care au urmat diferite specializări şi excelează în ele, sunt întelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena, cei care, în opinia mea, sunt născuţi slugi şi care se vor ofusca foarte tare când vor citi aceste rânduri.

(more…)

“Ustensilitatea” sculei lui Heidegger in mana lui Liiceanu. Dupa ce si-a botezat masinile cu nume de barbati – Marcello si Siegfried – Filosofeanu’ si-a pierdut ciocanu’

Corigent la limba română: Gabriel Liiceanu nu ştie genurile şi scrie “ustensil”, în loc de “ustensilă”

Gabriel Liiceanu şi Traian Ungureanu, intre “ustensilul” Siegfried si ciocanul lui Heidegger

de Ion Spanu

În ultima sa carte, „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, Humanitas, 2012, Gabriel Liiceanu se descalifică încă o dată, demonstrînd că titlul său de „traducător al lui Heidegger” este la fel de artificial ca şi titlul de „filosof”, cu care se împopoţonează deseori. Ca să nu ne mai dea în judecată, punem pe masă proba.

Prima traducere din „Sein und Zeit” n-a făcut-o Liiceanu, ci Dorin Tilinca

Volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger” este, de fapt, secţiunea „Excurs asupra cîtorva termeni heideggerieni din Fiinţă şi timp”, care a fost adăugată la traducerea în limba română a lucrării lui Heidegger „Sein und Zeit”, Ed. Humanitas, 2003, pe care a realizat-o cuplul Cătălin Cioabă – Gabriel Liiceanu.

Un lucru trebuie precizat înainte de orice comentariu. Versiunea celor doi debutează cu o minciună grosolană, aruncată chiar în dedicaţia de pe frontispiciu: „Această primă traducere a lui Sein und Zeit în limba română este dedicată lui Walter Biemel”. Nu, aceasta nu e prima, ci a doua, întrucît prima a fost realizată de Dorin Tilinca şi a apărut la Editura „Jurnalul literar” încă din anul 1994 (consultant ştiinţific – Mircea Arman, Cuvînt înainte de Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger)! Justificarea acestei minciuni ţine de caracterul cuplului Liiceanu – Cioabă, chestiune pe care cei doi trebuie s-o lămurească odată şi odată.

În română nu există cuvântul „ustensil”, ci substantivul feminin „ustensilă”

Revenind la „Excursul…” lui Gabriel Liiceanu, detaşat acum în vol. „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, atragem aici atenţia doar asupra unei enormităţi pe care traducătorul insistă s-o păstreze şi în cartea recent apărută, deşi am mai subliniat-o o dată în volumul nostru „Heidegger şi Liiceanu”, apărut anul acesta la Ed. Revers!

Dintr-o proastă cunoaştere a limbii române, pentru a traduce cuvîntul german „Das Zeug”, Liiceanu foloseşte un cuvînt inexistent: „ustensil”! Cf. DEX, corectă este forma „ustensilă”, care este substantiv feminin!

La p. 53 (foto colaj mai sus), Liiceanu foloseşte de 7 ori inexistentul cuvînt „ustensil”!

Orice justificare ce ar ţine de vreo închipuită licenţă de autor, nu ar face altceva decît să sublinieze situaţia penibilă în care s-a pus traducătorul. Capcana i-a fost întinsă de faptul că substantivul „ustensilă” a fost preluat din limba franceză, unde astăzi „ustensile” este un substantiv masculin, cu toate că, de-a lungul timpului, genul acestui substantiv era feminin, aşa cum îl întîlnim într-o vers din La Fontaine: „Dont pour toute ustensile Pierre faisait subsister sa famille”!

La începutul sec. XVIII, în franceză era folosit cuvântul „utensile”, aşa cum îl găsim într-o traducere a lui Baudoin din „Histoire des Yncas”, apărută în 1704: „La vaisselle et les autres utensiles…”. Amănuntul este important, căci forma aceasta arată originea cuvîntului, mai exact în latinescul „utensilia”!

Liiceanu, însă, nu foloseşte nici măcar forma masculină a substantivului, ca în franceză, căci atunci ar fi trebuit, la plural, să scrie „ustensili”; el îl transformă în substantiv neutru, cu forma „ustensile” pentru plural! Aşa cum întîlnim acest cuvînt în limba engleză, unde „the utensil” este un substantiv neutru!

Cert este că singura formă corectă, acceptată de limba română, este „ustensilă”, ca substantiv feminin, orice altă variantă nefiind altceva decît expresia unui agramatism periculos, din categoria „succesurilor”!

În DEX, cuvîntul „ustensilă” este un substantiv feminin!

Substantivul feminin „ustensilă” înseamnă „unealtă, sculă”, avînd ca variante suculente din vechime cuvinte precum „sărsam” sau „sculeaţă”! Dacă ar fi tradus germ. „Zeug” prin substantivele feminine „unealtă” sau „sculă”, probabil că Liiceanu le-ar fi neutralizat şi pe acestea şi ar fi scris, după propria sa metodă, „unelt” sau „scul”!

În română nu există nici cuvîntul „ustensilitate”, ci „utilitate”

Gabriel Liiceanu recunoaşte că o traducere din Heidegger este extrem de dificilă şi are dreptate, întrucît filosoful german exploatează la maxim etimologia cuvintelor, căutînd sensuri ascunse în memoria oricărei construcţii lexicale. Cu atît mai mult, într-o traducere, se presupune cunoaşterea amănunţită atît a limbii în care a fost scris textul, cît şi a limbii gazdă.

Ori, se ştie, pentru Liiceanu germana este doar o limbă de conversaţie, iar limba română are multe dificultăţi. Din acest punct de vedere, lui Liiceanu nu i-a folosit prea mult şederea lîngă Noica!

În cazul nostru, cînd a tradus „Das Zeug” prin „ustensil”, Liiceanu ar fi trebuit să ştie, pe de o parte, că forma corectă era „ustensilă”, iar, pe de altă parte, că acest cuvînt desemnează cu prioritate un „obiect care serveşte la efectuarea unor operaţii curente în gospodărie” şi numai prin extensie orice altă unealtă din curtea omului!

De altfel, limba franceză, de unde a fost preluat cuvîntul „ustensilă”, defineşte „ustensile” ca „objet servant aux travaux domestique, en à la cuisine” (Larousse)! În acest sens, se poate vorbi de furculiţă, lingură, cratiţă, farfurie ca ustensile domestice, eventual de ustensile de ras sau de epilat, adică de lucruri folosite în mod curent în treburile casnice.

Prin urmare, un ciocan, celebrul exemplu folosit de Heidegger (şi Liiceanu îşi ilustrează cartea tot cu un ciocan!), este, mai degrabă, o unealtă, nu un ustensil!

Marea problemă a lui Liiceanu, prin nefericita alegere a „ustensilului” ca echivalent al germ. Das Zeug, apare atunci cînd trebuie să-l traducă pe Zeughaftigkeit prin „ustensilitate”, un cuvînt inexistent în limba română! Prin Zeughaftigkeit, Heidegger defineşte motivul pentru care există o ustensilă, adică „utilitatea” sa. Răspunzînd tentaţiei de a păstra şi în limba română asemănarea grafică din germană (Zeug – Zeughaftigkeit), Liiceanu mai greşeşte o dată şi construieşte absurd prin complexul ustensil – ustensilitate, deşi era destul de clară construcţia „ustensilă – utilitate”, prin care se păstra exact sensul dorit de Heidegger!

Este important să urmărim cum l-au tradus francezii Emmanuel Martineau şi François Vezin (consultaţi şi de Liiceanu în timpul traducerii din Zein und Zeit)  pe acest năbădăios „Das Zeug”. Martineau optează pentru substantivul „util”, care, în limba română, se foloseşte mai rar sub forma substantivizată, dar care înseamnă „ceea ce foloseşte la ceva”. La noi, „util” este cunoscut ca adjectiv, avînd exact acelaşi sens ca şi substantivul din care derivă: „care poate servi la ceva, care este folositor”.

Vezin preferă traducerea lui „Das Zeug” prin substantivul „outil”, a cărui origine este în lat. „utensilia”, ca şi „ustensila”. În franceză, dicţionarele îl definesc pe „outil” ca „objet fabriqué, utilisé manuellement ou sur une machine pour réaliser une opération déterminée”, care mai este şi „élément actif d’une machine d’abattage mécanique”. Vezin îl preferă pe acest „outil”, care, în treacăt fie spus, înseamnă, în vorbirea populară, şi „le membre viril”, tocmai pentru că defineşte unealta sau scula ca parte a unui ansamblu de utilităţi, a unui echipament, adică exact sensul dorit de Heidegger! De altfel, englezii, în traducerea acestui pasaj din Sein und Zeit, folosesc pentru „Zeug” chiar substantivul „equipment”!

Am fi vrut să spunem că volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Heidegger” Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012), este o carte utilă, dar, din păcate, nu putem să spunem decît că ea este una utilică, adică o experienţă personală a lui Liiceanu, care, după propria mărturisire, traducea Sein und Zeit într-o cameră de hotel, avînd alături, în loc de dicţionarele limbii române, cîteva sticle de bere!

Cartea aceasta îi dă dreptate lui Constantin Noica, atunci cînd spunea că unii traduc din Kant sau Heidegger, ca şi cum ar traduce din Aghata Christie!

Sursa: Cotidianul

Constantin Barbu il desfiinteaza pe Manolescu, plagiatorul pensionabil de la UNESCO: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…

Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor

În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.

NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.

MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).

DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”

AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.

DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat. Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.

DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a  plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză). Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.

PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:

“Era de viaţă dătătoare

Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,

Moaşte, metanii cu sărindare,

Pósturi cu rugăciuni fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiasme şi tămâi.”

NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).

VAI, CUM ÎMI AMINTESC DE O VORBĂ A LUI EMINESCU: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…

Constantin Barbu

va urma

Sursa: Expresul de Sud

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova