Posts Tagged ‘Horia Sima’

“Daţi Tezaurul înapoi! Daţi înapoi Moştenirea Gojdu!” – Totul despre noul Dosar al Tezaurului României de la Moscova într-un interviu de Victor Roncea pentru BURSA cu istoricul Cristian Păunescu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur și consilier al Guvernatorului BNR

Dosarul de documente istorice recuperat de serviciile speciale române anul trecut, după ce acesta ar fi stat ascuns timp de aproape 70 de ani în peretele dublu al unui scrin care i-a aparţinut funcţionarului BNR Nicolae Roşca va fi prezentat, pentru prima dată, astăzi şi mâine, de către Banca Naţională a României (BNR) . Dosarul cu numărul 17416, cu un conţinut de 284 de pagini, între care se află şi un Raport către Mareşalul Antonescu cu inventarul Tezaurului, prezentat de BURSA în facsimil, este fratele Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 şi transmis cu sfinţenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. La simpozionul anual de istorie şi civilizaţie bancară, “Cristian Popişteanu”, ediţia a XXVII-a, cu tema “Tezaurul BNR evacuat la Moscova – un bilanţ istoriografic şi un studiu de caz”, vor prezenta lucrări academicianul Ioan Aurel Pop, ultimul preşedinte al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur, prof. univ. dr. Viorica Moisuc, specialistul nr. 1 în această problematică, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, primul preşedinte al Comisiei pentru Tezaur, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, istoricul Marian Ştefan, co-autor al mai multor lucrări de specialitate pe tema Tezaurului, împreună cu Cristian Păunescu şi Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, care promite să dezvăluie în amănunt istoria celui de-al doilea dosar al Tezaurului României evacuat la Moscova. La final va avea loc decernarea Premiilor anuale oferite de Fundaţia Culturală “Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice din anul 2018.

Banca Naţională a României a sărbătorit pe 17 aprilie a.c. 139 de ani de la înfiinţare. Dintre aceştia, de peste un secol este deposedată de un bun naţional evaluat la circa 5 miliarde de dolari – Tezaurul de la Moscova. Am stat de vorbă despre acest subiect fierbinte cu istoricul Cristian Păunescu, membru în Comisia româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial, şi consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu. Cristian Păunescu împreună cu doamna Viorica Moisuc sunt consideraţi de profesorul Ioan Scurtu, primul copreşedinte al Comisei, drept cei mai buni specialişti ai problematicii Tezaurului. Domnia sa ne-a oferit detalii despre descoperirea relativ recentă celui de-al doilea Dosar de documente dispărut din Arhiva BNR, cu numărul 17416, care este fratele mai mic al celui cu numărul 17415, unde se află originalele Protocoalelor cu ruşii, din 1916 şi 1917, Dosar fotografiat şi prezentat în BURSA, în exclusivitate, încă din 2015.

Tot în exclusivitate pentru BURSA, Cristian Păunescu ne oferă Protocolul integral prin care reprezentantul Rusiei garantează returnarea Tezaurului României. În partea a doua a interviului veţi putea afla, între alte subiecte incitante, pentru aurul cui l-a asasinat Hitler pe Armand Călinescu şi ce s-a întâmplat cu cel mai bun cunos­cător din trecut al problemei Tezaurului, funcţionarul BNR Mihail Grigore Romaşcanu, închis de comunişti pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, cât şi care sunt şansele reluării negocierilor cu Rusia. De asemenea, veți afla și câteva date despre istoria mai puțin cunoscută a României, starețul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, Gheron Netta, Patapievici, Hitler, Sima și Codreanu..

EXCLUSIV: PROTOCOLUL CU MOSCOVA“Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!” (I)

A consemnat Victor Roncea

Cristian Paunescu, consilier al Guvernatorului BNR. Foto: Victor Roncea

Reporter: Domnule Cristian Păunescu, sunteţi membru în Comisia de istorici, arhivişti, istorici de artă care studiază posibilitatea recuperării Tezaurului român de la ruşi. Din câte ştiu este o Comisie cam pusă pe butuci, rămasă fără preşedinte de când profesorul Ioan Aurel Pop a devenit preşedinte al Academiei Române. Ultima întâlnire, cea din 2016, s-a des­făşurat la Sinaia după o pauză de un deceniu iar următoarea trebuia să se desfăşoare la Moscova. Ce s-a în­tâmplat cu ea?

Cristian Păunescu: A fost anulată de ruşi, din motive ce ţin mai mult de serviciile speciale şi nu de noi. Noi suntem istorici. Ne veţi întreba ce fac aceşti istorici. Am făcut ce s-a putut. În primul rând – ştiu că ştiţi dar o spun pentru publicul larg – e foarte greu să negociezi cu Rusia. În al doilea rând e foarte greu să negociezi cu Rusia în condiţiile relaţiilor bilaterale româ­no-ruse actuale – scut, declaraţii nefericite etc. Şi trei, ceea ce nu prea se înţelege este cum funcţionează Rusia, respectiv faptul că cele două restituiri parţiale – din iunie 1935 şi iunie 1956 – au fost făcute de partea sovietică exclusiv pentru unele avantaje.

Reporter: Şi anume?

Cristian Păunescu: În 1934, Titulescu stabileşte relaţii diplomatice cu Rusia. Interesul lor era mare – aveau relaţiile diplomatice europene blocate, era un cordon sanitar în jurul lor; prin Titulescu li s-au deschis porţile. Au căpătat recunoaştere şi sub mască diplomatică au căpătat acces în exterior – toţi trimişii lor, diplomaţi, corespondenţi de presă etc. erau agenţi. Cohorte de agenţi au invadat cu acoperire legală Europa civilizată. Am reluat relaţiile, ne-au dat prima restituire. Nu era de mare valoare – dosare, hârtii de valoare devalorizate, bancnote care dispăruseră din circulaţie, în general aproape maculatură – dar ne-au dat, de exemplu, osemintele lui Dimitrie Cantemir. Toate lăzile erau violate, cum aţi scris într-un articol.

A doua restituire – 1956. Tot iunie. Ce se întâmpla? Se mişca Ungaria. Ruşii aveau date cu ce se petrecea la unguri. În octombrie a început revoluţia. Aveau nevoie de o Românie care să fie supusă, liniştită. Am avut şi noi o contribuţie – pe mână cu Rusia i-am acordat azil lui Imre Nagy. S-a dus acolo Valter Roman, tatăl lui Petre Roman, evreu ungur, născut în Oradea, vorbea nativ limba maghiară, împreună cu încă unul, Aurel Mălnăşan, şi aştia doi l-au convins pe Imre Nagy să vină în România. Exact ce-i învăţaseră ruşii. Ei se cunoşteau toţi de la Moscova, de la Internaţionala a III-a, hotelul Lux, de foarte mulţi ani. Au avut încredere ungurii. Naivi, au venit, au stat la Snagov, traducătoare era altă vorbitoare nativă, Ilona-Ileana Ioanid (a publicat şi o carte), au fost tratataţi cu şampanie, la început, apoi, după ce au fost storşi de informaţii, din ce în ce mai puţină libertate, anchete dure şi în final, după cum se ştie, au sfârşit spânzuraţi la Budapesta. Se poate spune că ce ne-a venit din Tezaur a fost o recompensă anticipativă – Cloşca cu puii de aur, 18 kg de aur, 120 de picturi Grigorescu, colecţia de medalii a Academiei Române, nişte bijuterii. Apoi l-au plimbat pe academicianul Oprescu la Moscova şi ne-au scos ochii. Aceste acte, cele două restituiri, au fost strict conjucturale. Însă să spunem că ne-au ajutat în negocierile cu ruşii, pentru că le-au demontat argumentele lor false – aceleaşi, la orice lider rus, ţarist, sovietic etc. – că n-au auzit de Tezaur. Când erau întrebaţi la întâlnirile bilaterale ce e cu aurul românesc, toţi ziceau la fel: “e prima oară când aud de această problemă” sau “nici nu ştim dacă a existat sau mai există”. Şi-atunci cum şi din ce ne-aţi restitut oficial şi parţial?

Reporter: Bun, şi după 1956 ce s-a întâmplat, de ce n-am mai primit nimic?

Cristian Păunescu: După “56, tânărul Ceauşescu, venit la putere după moartea lui Dej, în martie “65, pune şi el pe tapet situaţia Tezaurului, destul de vehement, în septembrie, la Brejnev, unde se duce cu întreaga conducere. Problema ţine de evoluţia ulterioară a relaţiilor româno-ruse, problemă pe care o abordează foarte bine istoricul american Larry Watts. Discuţiile cu Brejnev sunt memorabile. Le-am publicat şi noi, după doamna Mioara Anton, le-a publicat şi profesorul Gheorghe Buzatu. Ce mai adăugăm noi în lucrarea noastră sunt detalii despre Operaţiunea Neptun, cu aurul de la Tismana, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Reporter: Tezaur salvat între alţii – în primul rând aş zice – şi de stareţul-martir Gherasim Iscu, ulterior ucis de bolşevici la închisoarea din Târgu Ocna. Ar merita mai multă atenţie acest caz, inclusiv din partea BOR.

Cristian Păunescu: Da. A fost o operaţiune complexă. Guvernul de atunci a salvat aurul rămas şi o parte din cel al Poloniei prin această idee, de a-l ascunde la Mănăstirea Tismana, iniţial în pivniţă şi apoi, la propunerea celor de-acolo, de teama agenţilor care se înmulţiseră, într-o peşteră din imediata apropiere, astupată şi mascată perfect, unde acum am făcut şi un Muzeu. Era pericolul să fie capturat, ori de armata germană, care era în retragere, ori de Armata Roşie, aflată în ofensivă. Înainte de armistiţiu, 12 septembrie, tot ce luau era prada de război. A mai fost o propunere interesantă, de mutare a cursului Dunării şi de ascundere a aurului în albia fluviului şi apoi de reluare a cursului, dar Antonescu a respins-o pentru că ar fi fost prea mulţi ochi care ar fi putut să urmărească acţiunea. Sunt multe istorii, foarte interesante. Am scris împreună cu Marian Ştefan – un foarte bun istoric de la Magazin Istoric – o serie de cărţi despre Tezaur, care s-au epuizat rapid, inclusiv cele în limba engleză.

Reporter: Ar trebui să fie republicate şi trimise, după părerea mea, tuturor guvernelor aliate şi tuturor filialelor ICR din străinătate, pentru a le oferi oficialilor din ţările respective.

Cristian Păunescu: Dumneavoastră o spuneţi şi nu pot să nu fiu de acord.

Reporter: În ce priveşte Dosarul acesta nou, apărut din ceaţă, fratele celui pe care îl aveţi deja, ce puteţi să ne spuneţi?

Cristian Păunescu: În 2018, în luna august, Banca Naţională a primit de la o instituţie a statului român, cu o scrisoare de înaintare, acest Dosar, pe care îl aveţi în faţă şi care s-a constatat, în cadrul acelei instituţii, că este proprietatea Băncii Naţionale a Româ­niei. Domnul Guvernator a dispus ca nucleul de cercetare istorică bancară pe care îl coordonez, în calitatea mea de consilier al dânsului, să autentifice şi să studieze documentele. Ne-am apucat de studiu, o muncă migăloasă, pentru că este un volum de circa 300 de pagini care necesită în primul rând o critică istorică a textelor, a tuturor documentelor.

Reporter: Aţi verificat dacă este original; vechimea, hârtia, cerneala?

Cristian Păunescu: Desigur, am verificat şi scrisul şi adnotările de pe documente şi pot să vă spun că hârtia pe care se află înscrisurile băncii este aceeaşi cu cea folosită şi în elaborarea Dosarului de la Moscova 1, aflat în Arhiva noastră. Ambele Dosare au fost alcătuite în cea mai mare parte de expertul nostru, Mihail Romaşcanu, o minte luminată, un excepţional specialist, care conducea una dintre cele mai importante Direcţii ale Băncii Naţionale, Direcţia de Studii, avea preocupări polivalente şi a scris mai multe cărţi foarte interesante. În 1934, în preajma reluării relaţiilor cu ruşii, a publicat cea mai importantă lucrare despre problema noastră – “Tezaurul Român de la Moscova” – care era un argument în mâna Ministerului de Externe, care putea să ceară, de la un stat cu care avea de-acum relaţii diplomatice, drepturile fireşti asupra Tezaurului. Şi iată cum a apărut prima restituire, din iunie 1935 – 1443 de lăzi. În lucrarea noastră din 1999 – “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova” – sunt inventariate ambele restituiri, din 1935 şi 1956.

Mihail Grigore Romascanu si Nicolae Rosca

Reporter: Ce cuprinde nou acest al doilea Dosar de documente care, din câte înţeleg, îl completează pe primul?

Cristian Păunescu: În mare, aşa cum am spus, şi acest Dosar este alcătuit de Mihail Grigore Romaşcanu, căruia i-au trecut prin mână toate documentele referitoare la Tezaur. El le-a ordonat şi adnotat şi a elaborat studii pentru Guvern şi Ministerul de Externe, ca o bază primară pentru revendicări. Fiind o personalitate foarte bine cunoscută, în cercetarea istorică şi financiar-bancară, în perioada Guvernării Antonescu a fost cooptat în Guvern şi făcut secretar general în Minis­terul Economiei şi Comisar General al preţurilor; el răspundea de toate măsurile excepţionale ce se luau în acele situaţii excepţionale. Iar Guvernatorul BNR în perioada 1940 – 1944, Alexandru Ottulescu, un jurist de excepţie, participa la toate şedinţele de Guvern. După cum aţi observat chiar dumneavoastră într-un articol, consultând lucrările profesorului Buzatu despre Jurnalul lui Antonescu, în perioada elaborării de către Romaşcanu a unui Raport semnat de Ottulescu şi ajuns pe masa lui Antonescu, în care se arăta exact ce bunuri avem la Moscova, Guvernatorul a stat în mai multe rânduri la discuţii tete-a-tete cu Mareşalul.

În ciuda prezenţei consilierilor sovietici, acest Dosar a fost salvat în secret

Reporter: Care este istoria Dosarului dumneavoastră cu documentele privind Tezaurul?

Cristian Păunescu: Dosarele au fost foarte bine păstrate, dovadă că Dosarul 1 a ajuns din mâna unui Guvernator la altul, în forma iniţială, sub legământ, fără să dispară documente şi a fost predat de Decebal Urdea, fostul Guvernator, în 1990, noului Guvernator, Mugur Isărescu.

Reporter: Cum de nu au fost subtilizate de către consilierii sau agenţii sovietici din Bancă documente din acest Dosar – cum ar fi de exemplu protocoalele originale româno-ruse?

Cristian Păunescu: Este senzaţional acest aspect şi l-am remarcat şi noi în Banca Naţională, cum, în ciuda prezenţei consilierilor sovietici, acest Dosar a fost salvat în secret. Am avut aici un consilier sovietic, Romaşov, care coordona aici traducerile de documente bancare din limba rusă în limba română, ca să se aplice ca regulamente. Eram îndoctrinaţi după doctrina financiar-bancară sovietică.

Reporter: Parcă şi tatăl lui Patapievici, care fusese traducător pentru Armata Roşie la Viena, a lucrat aici…

Cristian Păunescu: Da, Denis Patapievici a fost angajatul Băncii Naţionale. Arhiva noastră a suferit perieri succesive după 1947, ca urmare a etatizării de la 31 decembrie 1946 – 1 ianuarie 1947 când Banca a fost invadată de ofiţeri ai Securităţii bolşevice. În acei ani au dispărut multe. Dosarele Guvernatorilor de după 47 – 48 nu sunt la Bancă. Dosarele lor de cadre erau la Comitetul Central pentru că erau numiţi direct de către CC al PCR. O nouă periere a avut loc în iunie 1959, după Marele Jaf de la sucursala Griviţa, când Grupul Ioanid a atacat maşina Băncii Naţionale şi a devalizat-o şi Securitatea i-a prins pe autori, bărbaţii au fost executaţi şi femeia, Monica Sevianu, expulzată în Israel. Şi atunci au fost arestaţi peste 100 de angajaţi ai Băncii, anchetaţi dur, şi s-a umblat în Arhivă. Ca o probă, şi dosarul lui Denis Patapievici a dispărut din Arhiva Băncii Naţionale. Nu se ştie exact când şi cum.

“Federaţia Rusă este continuatoare, prin drept internaţional, a URSS-ului”

Reporter: Dar Dosarul Tezaurului a fost ascuns…

Cristian Păunescu: Exact. Inclusiv de către primul preşedinte al Băncii de Stat a RPR, comunistul Aurel Vijoli, care a avut şi el probleme, a fost arestat o vreme şi apoi reabilitat. Dacă Dosarul pica în mâna ruşilor nu mai aveam ce revendica, nu mai aveam documentele în baza cărora să revendicăm. Acolo sunt cele două protocoale bilingve, din decembrie 1916 şi iulie 1917, în franceză şi rusă, cu ştampilele şi semnăturile originale ale oficialilor Băncii Imperiale de Stat a Rusiei.

Reporter: Protocoale în care este menţionată garanţia Guvernului rus că Tezaurul român va fi returnat… Sunt documente cu valoare de tratate internaţionale, cum spune şi profesorul Ioan Scurtu, fost co-preşedinte al Comisiei.

Cristian Păunescu: Exact.

Reporter: Puteţi să ne oferiţi o copie a unui protocol pentru cititorii BURSA?

Cristian Păunescu: Cu plăcere. Noi am pus online pe site-ul BNR doar prima şi ultima pagină, dar pentru dumneavoastră şi BURSA un facsimil complet al primului protocol vă va sta la dispoziţie în exclusivitate. Este un document, din punct de vedere al dreptului internaţional, imbatabil, fiindcă Federaţia Rusă este continuatoare, prin drept internaţional a URSS-ului şi URSS-ul a Imperiului Ţarist.

Reporter: Şi cum argumentaţi la negocieri cu partea rusă?

Cristian Păunescu: Avem, pe lângă aceste documente, argumentele celor două restituiri, care sunt o recunoaştere clară.

Reporter: Mai este şi o declaraţie a lui Lenin.

Cristian Păunescu: Desigur, cea de la confiscarea bunurilor nostre, la 1918. Trebuie subliniat, aşadar, că Banca Naţională are o creanţă exigibilă asupra statului Federaţiei Ruse. Revenind la Dosarul descoperit, acesta nu schimbă sensibil vreuna din cantităţile trimise la Mos­cova pentru a fi retrocedate. Nu schimbă natura calculelor. Sunt documente întregitoare, care se referă la momentul conducerii statului român de către Ion Antonescu. Acest Dosar prezentat senzaţionalist ca fiind al lui Antonescu nu este al lui Antonescu. El a fost făcut de Mihail Romaşcanu din însărcinarea Guvernatorului Alexandru Ottulescu, care trebuia să-l informeze pe Mareşal privind conţinutul transporturilor trimise la Moscova. Începuse Războiul, eram în noiembrie 1941; după primele luni de război părea foarte aproape înfrângerea Uniunii Sovietice. Şi precis că Antones­cu se gândea ca la masa tratativelor, după capitularea sovieticilor, să prezinte documentele pentru retrocedarea Tezaurului sau a contravalorii lui. Cum a făcut şi Ceauşescu, peste ani, când a avut ocazia, dar din cu totul altă poziţie.

Reporter: Am văzut că Ceauşescu îi spunea lui Brejnev că valoarea Tezaurului – doar a aurului, probabil – se ridica, la vremea aceea, la 167 de milioane de dolari. Era un calcul corect?

Cristian Păunescu: Nu putea să fie un calcul incorect pentru că îl prezenta oficial, dar pe ruşi nici nu-i interesa. Şi gândiţi-vă că dacă nu se solda cu succes Operaţiunea Neptun, de la Tismana, şi ne confiscau şi acele 240 de tone, aveam o pierdere de circa 330 de tone aur.

Reporter: Cum s-a rătăcit Dosarul “Moscova 2”?

Cristian Păunescu: El a fost găsit cu un Paşaport regal, pe care l-aţi văzut, al unui funcţionar al BNR, Nicolae Roşca. Posibil să fi fost un prieten al lui Romaşcanu. Nicolae Roşca a fost epurat din BNR în 1952 când Romaşcanu fusese deja arestat în “Noaptea demnitarilor”, în 1950. Nici Roşca nu avea “origine sănătoasă”. Cel mai probabil, considerăm noi, în pragul epurării el a avut acces la Dosar şi s-a gândit să-l salveze de Securitatea bolşevică de atunci.

Reporter: Cum staţi cu studiul Dosarului? A trecut ceva timp…

Cristian Păunescu: Noi am luat fiecare pagină la rând şi am văzut ce cuprinde. Numărul 1, dispoziţia lui Antonescu către Ottulescu, ca să facă o situaţie privind instituţiile statului român care au trimis bunuri la Moscova pentru a fi salvate, în 1916-1917, ce s-a întors şi ce a mai rămas de restituit, pentru a avea situaţia exactă. Mare parte din dosar sunt răspunsurile altor instituţii, muzee, bănci, Academia şi Patriarhia Română cu situaţiile privind ieşiri şi intrări. De asemenea, alte documente interesante sunt legate de politica internaţională a României, cum ar fi memoriul pregătit de partea română pentru Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles privind revendicările noastre, inclusiv Tezaurul. Nu i s-a dat curs atunci de Franţa, invocându-se că Tezaurul Român nu a fost garantat de Marile Puteri, deşi în momentele fierbinţi ni se spusese că este garantat. Apoi, pentru Conferinţa de la Genova, din 1922, unde se hotărăşte, pe baza protocoalelor şi a documentelor înaintate, ca Rusia sovietică să înapoieze Tezaurul Român, hotărâre ignorată de Rusia. Noi n-am pierdut nici un moment de a negocia, unde s-a putut, cu partea rusă, pe această temă – la Copenhaga, la Varşovia, la Viena, 1924, şi tot timpul Rusia ne-a transmis: vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia!

DOCUMENTELE LA BURSA.RO

Tezaurul României – noul dosar din BNR (II)

A consemnat VICTOR RONCEA

Reporter: De ce ruşii pun mereu problema Basarabiei când noi ridicăm problema Tezaurului?

Cristian Păunescu: Este o capcană, pe care a semnalat-o şi Mihail Romaşcanu, autorul apreciatului volum despre Tezaurul României şi cel care a supervizat acest Dosar 2 reapărut anul trecut, în adresele către conducerea Băncii şi a statului. Dar instrucţiunile primite încă de pe vremea primului ministru Ionel Brătianu au fost să nu legaţi niciodată problema Tezaurului de problema Basarabiei. Sunt două chestiuni distincte – una este despre fiinţa naţională şi cealaltă despre o avere naţională trimisă unui stat aliat care a devenit inamic prin schimbarea orânduirii şi a ordinii de drept.

Reporter: Când a dispărut Dosarul din Arhiva Băncii?

Cristian Păunescu: După cum v-am spus, Dosarul nr. 2 a plecat din Bancă în anii “50, când au apărut consilierii sovietici.

Când ne-a fost returnat, anul trecut, prin concursul instituţiilor speciale, toată lumea din Bancă a vrut să ştie dacă el aduce noutăţi substanţiale, dacă se dublează cantitatea de aur, de exemplu. Or nu este acest caz. Dosarul a fost dat spre studiu aprofundat experţilor noştri urmând să-l prezentăm public, aşa cum a afirmat şi Guvernatorul Mugur Isărescu, la simpozionul tradiţional anual pe care îl avem împreună cu Fundaţia Magazin Istoric, unde vor fi prezenţi specialişti recunoscuţi, în frunte cu preşedintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, şi istorici care s-au ocupat de-a lungul timpului de problematica Tezaurului.

Există foarte multe semne de întrebare legate de ce s-a întamplat cu familia lui Nicolae Roşca, funcţionarul Băncii care a ascuns Dosarul, cine au fost moştenitorii, cum a ajuns Dosarul în scrinul vândut etc. Noi ne ocupăm însă de studiul ştiinţific şi important este că acest Dosar este acum înapoi la locul său firesc, în patrimoniul arhivistic al Băncii Naţionale. Este un bun al BNR.

Bancherul francez Jacques de Larosière: “Guvernatorule, să nu uiţi niciodată să reclami acest Dosar! Istoria îţi va face dreptate!”

Reporter: Au trecut totuşi peste 100 de ani de când am pierdut Tezaurul…

Cristian Păunescu: Guvernatorul a declarat în repetate rânduri că Banca Naţională nu va ceda niciodată lupta pentru recuperarea valorilor sale de la Moscova, o creanţă exigibilă, indiferent de cât va dura această luptă. Pentru că, istoriceşte vorbind, ce înseamnă 100 de ani pentru Istorie dacă românii din Transilvania au aşteptat 1000 de ani ca să-şi reintre în drepturi şi să-şi vadă visul cu ochii, să trăiască într-un stat unitar? Stat contestat azi, chiar din interior, după cum vedem, cât şi din jurul nostru.

Această problematică a Tezaurului nu trebuie abandonată şi o să-l citez şi pe celebrul bancher francez Jacques de Larosière, care, aflat în vizită la noi, după ce a văzut documentele originale din Dosar, protocoalele scrise în franceză, i-a spus lui Mugur Isărescu: “Guvernatorule, să nu uiţi niciodată să reclami acest Dosar! Istoria îţi va face dreptate!”

“Totul ţine de relaţiile bilaterale”

Reporter: Concret, cum se mai poate obţine Tezaurul?

Cristian Păunescu: Partea rusă din cadrul Comisiei ne-a spus-o direct că totul ţine de relaţiile bilaterale. Atunci când acestea vor fi de aşa manieră încât să putem dialoga vom reîncepe negocierile.

La această oră suntem pe un palier al cercetării istorice. Banca Naţională a înmânat părţii ruse toate documentele care atestă depunerea bunurilor BNR – noi, aici, doar de acestea ne ocupăm – şi a rămas ca partea rusă să le studieze şi să ne răspundă. Însă negocierile s-au oprit. Comisia a avut întruniri din 2003 până în 2006. A urmat o întrerupere de 10 ani. Climatul politic… Apoi, în 2016, Banca Naţională a organizat la Sinaia o reuniune reuşită, spunem noi. Au rămas câteva progrese făcute. În protocoalele care se dau publicităţii s-au spus următoarele: partea rusă nu pune la îndoială documentele înmânate de BNR şi rămâne la rândul ei să cerceteze în fondurile arhivistice proprii dosare omoloage ale acestora. Apoi, pe fondul unor alte chestiuni, externe, următoarea întrunire nu a mai avut loc. Deci ăsta ar fi etajul la care am ajuns.

Reporter: Cam la primul nivel…

Cristian Păunescu: În caz de rezultate favorabile mai urcăm puţin – se ajunge la palierul diplomatic al negocierilor care apoi urcă la etajul politic, care ia deciziile. Noi ne facem datoria de a pune la dispoziţia forurilor politice şi diplomatice toate argumentele care atestă dreptul nostru asupra Tezaurului. O idee greşită acreditată de anumiţi vectori mass-media este că de ce nu face BNR mai multe în foruri internaţionale pentru recuperarea Tezaurului. E bine să explicăm – România şi Banca au acţionat la nivel internaţional din 1918-1919 – la Tratatul de Pace de la Paris, unde a fost prezentată problema şi depus dosarul, cu cerinţe foarte clare.

De ce România nu poate merge la Haga cu Chestiunea Tezaurului

Reporter: Şi totuşi, Tezaurul a fost transportat în Rusia ca urmare a războiului. Nu Germania trebuia să fie făcută responsabilă şi să garanteze pentru returnarea unui bun al României îndepărtat din cauza ei?

Cristian Păunescu: Acesta a fost unul dintre argumentele delegaţiei româneşti de la Paris. Însă, din păcate, aliaţii, care erau la rândul lor obligaţi să asigure revenirea Tezaurului, nu ne-au susţinut opiniile. În 1920, Banca a înaintat un Memoriu Comisiei Reparaţiunilor, însă cu acelaşi rezultat. Apoi la Genova, în 1922, la Conferinţa Economică internaţională unde a participat şi Rusia sovietică, pentru prima oară. De data aceasta, cererea României a fost găsită dreaptă şi Conferinţa a hotărât că “Guvernul sovietic rus va restitui Guvernului român valorile depozitate la Moscova de numitul Guvern român”, rezoluţie comunicată oficial Rusiei sovietice de către Franţa, la 2 mai 1922. Dar nerespectată. Ce puteam să facem? Se mai pune problema, greşit, de ce nu acţionăm Rusia la Curtea Internaţională de la Haga. România nu poate merge la Haga pentru că acolo se duce şi reclamantul şi reclamatul. De comun acord. Vedeţi cazul România-Ucraina, cu platforma continentală a Mării Negre. Altfel nu se poate.

MAE şi ICR ar putea să facă mai multe împreună cu BNR

Reporter: Atunci ce poate să facă România, azi, ţinând cont de situaţia prezentă?

Cristian Păunescu: Poate să facă. Poate să facă lobby, în Uniunea Europeană, unde sunt ţări care ne-au garantat atunci pentru transportul Tezaurului, deşi nu mai vor să recunoască. Noi am publicat toate Protocoalele şi în limba engleză, ele există deja în franceză. Am avut conferinţe, de la Chişinău şi Cernăuţi la Varşovia, Viena şi Tel Aviv. Mai multe ce s-ar putea face? Institutul Cultural Român ar putea să facă un parteneriat cu Ministerul de Externe, cu Banca Naţională, să trimită lectori şi expoziţii – pe care Banca le poate face, privind Tezaurul BNR – de la Bruxelles şi până la Washington.

Reporter: Chiar şi la Moscova.

Cristian Păunescu: Totul e să existe dorinţă.

BOR, BNR şi statul român au salvat la Tismana 240 tone de aur din calea ruşilor şi nemţilor

Reporter: Cu aurul ascuns la Mănăstirea Tismana pe când stareţ era martirul Bisericii Ortodoxe Române Gherasim Iscu ce s-a întâmplat?

Cristian Păunescu: Noi am prezentat şi în lucrări de specialitate şi în muzeul pe care l-am amenajat la Tismana această istorie, a celor 240 de tone de aur protejate pe vremea Mareşalului Antonescu, care se aflau în situaţia iminentă de a fi pierdute ori din cauza ofensivei Armatei Roşii, ori din cauza retragerii germane. Ambii actori militari puteau să ia aurul şi dacă aceasta se întâmpla înainte de 12 septembrie 1944, ziua armistiţiului, pierdeam, devenea pradă de război.

Reporter: Aurul acesta fusese obţinut în mare parte chiar de la nemţi în baza schimburilor economice. Specialiştii români, între care Gheron Netta şi Mircea Vulcănescu, au solicitat plata în aur pentru petrol şi grâne, din câte ştiu.

Cristian Păunescu: Exact. Guvernul Antonescu nu a vrut să primească hârtii fără valoare şi a cerut aur. Şi numai după ce intra aurul în contul BNR de la Zurich, în Elveţia, ţară neutră, după cum cerusem noi, atunci plecau transporturile de alimente sau de combustibil.

“Mircea Vulcănescu a contribuit foarte mult” la rezerva de aur a României

Reporter: Mircea Vulcănescu, marele filosof ucis de bolşevici la Aiud, la ce a contribuit?

Cristian Păunescu: Mircea Vulcănescu a contribuit foarte mult la raporturile economice cu Reich-ul, în sensul că nu s-a plătit cum a vrut Hitler, ci s-a plătit pe cea mai lichidă şi valoroasă plată – metal preţios. El a fost unul dintre responsabilii de această acţiune merituoasă. Şi noi am avut doi specialişti – pe Mihail Grigore Romaşcanu, care pe atunci era Comisar al preţurilor – şi pe Vasile Dimitriuc, şi el fost şef al Direcţiei Studii, cu doctorat la Leipzig. El era subsecretar de stat cu Combustibilii şi Vulcănescu subsecretar de stat la Finanţe. Ei negociau condiţiile cu partea germană.

S-a propus mutarea cursului Dunării ca pe vremea lui Decebal

Reporter: Şi la Tismana cum s-a ajuns? Operaţiunea a început în 1943, ceea ce ne arată că Antonescu prevăzuse invazia sovietică.

Cristian Păunescu: Se poate spune şi aceasta. În 1943, Banca Naţională şi Guvernul au luat decizia să pună Tezaurul la adăpost. Pe plan internaţional nu a vrut nimeni să-l ia. Turcia a invocat că e neutră. Au apărut tot felul de soluţii, între care să mutăm cursul Dunării, ca pe vremea lui Decebal, să se îngroape aurul şi apoi să se mute cursul la loc. Însă Antonescu a opinat că e prea plină de spioni germani ţara şi s-ar afla şi atunci a luat decizia acestei operaţiuni, cu nume de cod Neptun. Am publicat istoria în cartea noastră Tezaurul de la Tismana. Şi, sub legenda restaurării celei mai vechi mănăstiri ridicate şi încă existente în spaţiul românesc, au început încet-încet transporturile lăzilor cu aur, monede de aur şi lingouri. La început au fost puse în pivniţa Mănăstirii şi apoi mutate cam la 50 de metri, într-o grotă care a fost zidită şi camuflată, cu contribuţia nepreţuită a stareţului de la Tismana şi a delegaţilor BNR şi ai Armatei, acţiune realizată în mare secret chiar în zilele armistiţiului.

Ce conţinea exact Tezaurul României în 1944

Reporter: Am înţeles că tot acolo a fost ascuns şi din aurul Poloniei.

Cristian Păunescu: Este adevărat, o parte din el, este vorba de 3 tone. Lista exactă a valorilor depozitate în peşteră erau: “Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur; Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur; Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur. Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur. Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg”.

Reporter: Şi cu restul valorilor Poloniei ocupate de alianţa ruso-germană, bolşevico-nazistă, parcă şi azi valabilă, ce s-a întâmplat?

Cristian Păunescu: În 1939 România salvează Guvernul Polonez, acordă azil unei mari părţi din Armata poloneză, de asemenea facilitează drumul garniturii feroviare cu 83 tone de aur care merge în portul Constanţa, unde este îmbarcat pe un fost petrolier şi trimis la Istanbul şi apoi prin toată Anatolia, în Liban şi Siria până în Senegal. De asemenea, Tezaurul de artă inestimabil al Poloniei a fost salvat şi trimis în Franţa, în zona liberă, cu vase româneşti. România a ajutat atunci Polonia, cu care aveam graniţă directă, în ciuda protestelor Germaniei.

Armand Călinescu a fost ucis de Hitler pentru salvarea aurului şi Guvernului Poloniei

Reporter: Care au fost consecinţele?

Cristian Păunescu: Eliminarea lui Armand Călinescu, între altele. Asasinarea lui Călinescu o putem judeca şi prin această cheie – că s-a opus din răsputeri ca să cedeze lui Hitler, în faţa dorinţei acestuia de a pune mâna atât pe tot aurul Poloniei, cat şi pe Guvernul polonez, în frunte cu şeful statului, primul ministru, ministrul de Externe, refugiaţi în România. De fapt afrontul faţă de Hitler a dus la asasinarea lui chiar dacă această operaţiune a fost pusă la cale prin intermediul lui Sima sub pretextul răzbunării lui Codreanu. Oficial ai Poloniei ne-au recunoscut, la un simpozion de la Bucureşti, că nu aveau o “variantă B”. Iată, România a făcut atunci ce nu a făcut nimeni. Şi pentru aceasta Armand Călinescu a plătit cu viaţa, la ordinul lui Hitler.

Spre deosebire de Polonia, care şi-a salvat Tezaurul prin noi, Spania l-a pierdut complet când agenţii invadatori ai NKVD-ului, brigăzile roşii care ocupaseră regatul, au trimis pe mare 7900 de lăzi de aur în Rusia.

Ruşii au furat de două ori aurul României

Reporter: În ce ne priveşte, la sfârşitul războiului România deţinea cantitatea-record de 244,9 tone de aur iar în 1953, secătuiţi de Sovromuri şi plata “datoriilor” către URSS, cantitatea se redusese la 53,3 tone. Deci putem spune, după părerea mea, că am fost furaţi de aur de două ori de către ruşi. La cât s-ar evalua astăzi aurul Tezaurului răpit, cele 93,4 tone plecate la Moscova?

Cristian Păunescu: Din Rezerva de aur doar trei lăzi erau cu lingouri iar restul erau monede. Şi avem inventarul lor, inclusiv în acest al doilea Dosar. În afara cantităţii şi a greutăţii, moneda are şi valoare numismatică. Noi le-am dat în stare bună şi solicităm preţul de catalog. Părerea noastră – în ce priveşte doar Tezaurul Băncii – este că e vorba de circa 4 miliarde de euro. Pentru Rusia este o cantitate infimă.

Reporter: Dar tot atât are să ne dea Ungaria. Moştenirea Gojdu este evaluată tot la 4 miliarde. De asemenea, o istorie îngropată de mai toţi guvernanţii României. Ba chiar unii au vrut să dea această avere fabuloasă drept plocon Ungariei. Unde este mediatizarea statului român a acestei probleme, la fel de vicioasă ca cea a Tezaurului de la Moscova?

Cristian Păunescu: Este o întrebare bună. Şi aici ar trebui să se implice MAE şi ICR-urile, care ar trebui să răspândească în toată lumea aceste cauze istorice: “Daţi Tezaurul înapoi! Daţi înapoi Moştenirea Gojdu!”

BURSA

EXCLUSIV: SRI consideră descoperirea Dosarului Tezaurului de la Moscova Secret de Stat Inventarul Tezaurului României, aşa cum a stat pe masa lui Antonescu

Victor Roncea
Ziarul BURSA /

Interviul cu istoricul Cristian Păunes­cu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur şi consilier al Guvernatorului BNR, unul dintre cei mai buni specialişti ai României privind această problemă, din care Bursa a publicat deja prima parte, a suscitat un interes aparte din partea cititorilor. Acest fapt ne-a incitat să solicităm şi poziţia SRI privind descoperirea relativ recentă a wcova. Este vorba de Dosarul-frate al Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Mos­cova”, deschis în 1916 şi transmis cu sfinţenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. Cel de-al doilea poartă numărul 17416, conţine 287 de pagini, şi ar fi fost găsit în fundul dublu al unui dulap ajuns pe mâna unui iranian şi a unui ungur, ca-n bancurile de pe vremea lui Ceauşescu. Până la urmă însă tot s-a întors la români. Potrivit informaţiilor nostre, Serviciul Român de Informaţii a avut un rol hotărâtor în depistarea şi returnarea acestor documente de importanţă naţională şi mare valoare istorică deţinătorului lor de drept, Banca Naţională a României. Probabil din modestie, dar şi potrivit rigorilor legii, SRI a ales să ne transmită că “Informaţiile de natura celor pe care le solicitaţi sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, potrivit dispoziţiilor art. 12 litera a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, actualizată, întrucât fac parte, potrivit legii, din categoria informaţiilor clasificate şi intră sub incidenţa “secretului de stat”.

Este şi aceasta o informaţie. Mai important pentru noi este că asociaţia anonimă a prietenilor SRI ne-a oferit integral Dosarul “Moscova 2”, din care reproducem azi pentru cititorii Bursa două documente extrem de importante pentru Istorie şi România.

Intersul mare suscitat de prima parte a interviului nostru, intitulată “Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!”, ne determină să venim, la cererea cititorilor, cu o completare, înainte de a publica şi partea a doua. Mai precis, pentru a cunoaşte exact fondul problemei, prezentăm aici ce conţineau exact cele două trenuri către Moscova care au transportat Tezaurul României de la vremea aceea, conform unui Raport oficial al Guvernatorului BNR din 1941, Alexandru Ottulescu, adresat conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Acesta avea în plan, conform istoricului Viorica Moisuc, consultat de noi, să solicite Rusiei sovietice returnarea Tezaurului, la masa potenţialei capitulări a URSS.

Raportul, datat 12 noiembrie 1941, şi venit în completarea unei alte dări de seamă, a fost întocmit pentru Guvernator, cel mai probabil, de expertul BNR Mihail Grigore Romaşcanu, şeful Serviciului Studii al Băncii şi autorul celei mai documentate lucrări despre problematică, Tezaurul Român de la Moscova (Cartea Românească, Bucureşti, 1934 – disponibilă aici), oferă inventarul bunurilor româneşti însuşite de bolşevici, în ciuda garanţiei de returnare a lor. Parafată prin protocoalele comune, garanţia retrocedării fireşti a bunurilor româneşti, evaluate azi la circa 5 miliarde de dolari, este valabilă şi azi, conform dreptului internaţional.

Întregim prezentarea acestui Raport, disponibil în facsimil pe site-ul ziarului Bursa, cu un al doilea document valoros din Dosarul Nr. 2, pe care îl publicăm în premieră şi integral, online, în exclusivitate pentru cititorii noştri. Este vorba de un “Referat privitor la tezaurul român de la Moscova” şi datat 16 octombrie 1941, care stă la baza Raportului către şeful statului şi survine întrevederilor pe care Guvernatorul Ottulescu le-a avut cu Antones­cu pe 8 octombrie 1941, “în chestiuni economice”, de două ori, în aceeaşi zi, pentru mai multe ore, atât la 12.00 cât şi la 15.30, conform Jurnalului Mareşalului publicat de profesorul Gheorghe Buzatu. Este interesant de observat că în acest Referat, specialis­tul BNR plasează valoarea Tezaurului puţin mai sus faţă de ce i s-a raportat lui Antonescu. “Restituirea tezaurului de la Moscova, a cărui valoare se ridică la importanta cifră de 577.132.208.835,33 lei actuali, din care numai aurul Băncii reprezintă 19.315.848.749, 33 lei actuali, va trebui să fie susţinută cu multă tărie”, scria Romaşcanu. La fel de importantă este pledoaria extraordinară făcută de Romaşcanu în acest Referat pentru cauza naţională şi dreptul istoric româ­nesc peste Prut. Mihail Romaşcanu demontează punct cu punct pretinsele argumente ale părţii ruseşti, care condiţiona returnarea Tezaurului de cedarea Basarabia, după cum aminteşte azi şi Cristian Păunescu. Consilierul BNR ne-a asigurat că Banca va prezenta conţinutul întregului Dosar “Moscova 2” într-o manifestare specială organizată împreună cu Fundaţia “Magazin Istoric” şi care va avea loc la sediul BNR în scurt timp. Banca Naţională are datoria însă să meargă mai departe pe firul afacerii Dosarului “Moscova 2” şi să descopere succesorii funcţionarului BNR Nicolae Roşca, cel care a salvat acest Dosar de la posibila lui confiscare de către consilierii sovietici NKVD, pentru a-i invita la această sesiune ştiinţifică. Până atunci suntem bucuroşi să putem oferi publicului larg, înainte de BNR, această lecţie de istorie şi adevăr oferită de Mihail Gr. Romaşcanu în Referatul său. O personalitate cu totul specială, după cum îl caracterizează Cristian Păunescu, Mihai Romaşcanu a fost decorat cu Medalia “Centenarului Regele Carol I”, cu bareta Pro Patria şi Steaua României în grad de Cavaler, cât şi cu alte medalii, pentru a fi dat afară din BNR şi arestat în “Noaptea demnitarilor” şi acuzat de apartenenţă la Mişcarea Legionară. Chinurile lui de la Sighet, unde, între altele, era pus să stea în genunchi pentru ore întregi, sunt amintite în cartea de memorialistică a istoricului Constantin C. Giurescu. Casa ridicată cu mâna sa în zona Primăverii – Bordei, ulterior cartierul roşu al nomenclaturii comuniste, nu i-a fost returnată după eliberare şi nici măcar retrocedată urmaşilor săi, după aşa-zisa cădere a comunismului. Ne vom interesa cine sunt cei care i-au furat şi îi ocupă şi azi casa. A murit la 13 noiembrie 1981 şi este înmormântat la Hârlău, Iaşi.

Publicăm Raportul BNR către conducătorul statului privind conţinutul Tezaurului de la Moscova – redat în ediţia online şi în facsmil împreună cu Referatul către Guvernatorul BNR privind drepturile nostre naturale în Răsăritul Românesc – şi vă transmitem Sărbători Fericite şi Hristos a înviat!

Scrisoarea Băncii Naţionale a României, referitoare la Tezaurul Românesc de la Moscova, înaintată Mareşalului Ion Antonescu – conducătorul Statului, la 13 noiembrie 1941.

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

[Notă de mână pe exemplarul din Arhiva BNR, aflat în Dosarul 17416 – “Moscova 2”: “12.XI.941 – Adusă predată personal Dlui Mareşal Ion Antonescu de către D-l Guvernator Alex Ottulescu, în ziua de 12 Nov. 1941, ora 13. – M. Romaşcanu”]

Domniei sale

Domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului

Bucureşti, 12 Noiembrie 1941

Domnule Mareşal,

Pentru a întregi raportul nostru anterior privitor la Tezaurul Român de la Moscova, avem onoarea să vă comunicăm următoarele:

La sfârşitul lunii Decembrie a anului 1916, Banca Naţională a României, din îndemnul Guvernului şi cu al său consimţământ, a evacuat la Moscova, odată cu bijuteriile Reginei Maria în valoare de 7.000.000 lei aur, întregul său stoc metalic, care se ridică la 314.580.456,84 lei aur. Delegaţii autorizaţi ai Guvernului ţarist şi-au luat în scris angjamentul solemn faţă de România şi Banca Naţională, să păstreze şi să restituie valorile pe care le-au primit, depunându-le apoi după o minuţioasă verificare, terminată la 16 februarie 1917, în Cetatea Kremlin. În urma revoluţiei din Februarie, Guvernul provizoriu sub preşedinţia lui Lvof venind la 14 Martie 1917 în fruntea Rusiei şi declarând că recunoaşte toate obligaţiunile luate faţă de Aliaţi de Guvernul ţarist, în mod implicit a ratificat şi garanţiile date în privinţa păstrării şi înapoierii Tezaurului nostru depus la Moscova, care era proprietatea particulară a Băncii Naţionale.

Cu câteva zile înainte de luptele de la Mărăşeşti, la sfârşitul lunii Iulie a anului 1917, punerea în siguranţă a tuturor comorilor româneşti ce se aflau în Moldova, a ispitit din nou minţile conducătorilor noştri. Măsurile în vederea transportului s-au luat în grabă.

Valorile trimise de Banca Naţională cu acest prilej şi care au fost depozitate tot la Kremlin, se ridicau la 1.594.836.721,o9 lei, din care aurul efectiv reprezenta 574.523,57 lei, iar arhiva 500.000 lei. Avutul celorlalte instituţii publice şi private expediate prin Casa de depuneri şi instalat în compartimentele de la Sudnaia Kassa, depăşea şase miliarde şi jumătate lei aur. Delegaţii oficiali ai celui de al doilea Guvern de coaliţie rus prezidat de Kerenschi, au garantat în scris deponenţilor păstrarea şi restituirea intactă a ambelor depozite. Din cele expuse rezultă că prin cele două transporturi s-au expediat la Moscova, sub numele de Tezaurul Român, următoarele valori: (vezi tabelul nr.1 şi nr. 2).

După semnarea pactului de neagresiune dintre România şi U.R.S.S. (31 iulie 1933) ni s-au restituit o parte din valorile cuprinse în Tezaurul de la Moscova în cursul anului 1935. La 16 iunie 1935 au sosit în Gara Obor – Bucureşti 17 vagoane care cuprindeau 1.436 lăzi în greutate de 127.584 kg. Lăzile au fost distribuite între diferitele instituţii aşa cum se arată în anexa 1.

Toate lăzile primite erau violate şi răvăşite. În general s-au restituit obiectele fără nici o valoare: bilete ale Băncii Naţionale tipărite în Rusia, efecte publice pentru care erau emise duplicate conform legii din 14 Octombrie 1920, documente fără însemnătate, arhive, registre etc. Este regretabil faptul că la primire nu s-a întocmit un inventar amănunţit al tuturor obiectelor ce ni s-au restituit. Încercând această reconstruire, acum, după mai bine de 6 ani, am ajuns la concluzia că valoarea tezaurului ce nu ne-a fost restituit se ridică la suma de 6.067.153.343,19 lei aur sau 371.855.828.404,12 lei actuali, aşa cum se arată în tabloul următor (tabelul 1):

Transformarea leilor aur în lei actuali s-a făcut după următorul curs oficial:

1 leu aur + 61,29 lei hârtie, adică cursul de stabilizare al Fr. Elveţian care a fost de 32,258 lei + 29,032 lei reprezentând prima de 90% = 61,29 lei actuali. Dacă transformarea leilor aur am fi făcut-o după cursul real (1 leu aur = cca. 200 lei actuali), cifra de 371.855.828.404,12 lei actuali ar fi trebuit să fie aproximativ 3,26 ori mai mare.

Oricum cifra pe care am stabilit-o mai sus este cu mult mai mică decât cea reală, pentru următoarele motive:

1) Depozitele particulare trimise la Moscova în plicuri sigilate de fiecare depunător, au fost declarate pentru o valoare mai mică decât cea adevărată, pentru ca taxele de păstrare să fie mai mici.

2) Manuscrisele, documentele, cărţile vechi, medaliile, monedele, sigiliile, obiectele de muzeu etc. trimise de Academia Română şi care nu au fost restituite, aşa cum se vede în anexă no. 2, reprezintă o valoare care nici nu poate fi precizată.

3) Observaţia de la punctul 2) este valabilă şi pentru celelalte obiecte trimise de diferite biserici, mănăstiri şi muzee din ţară. În această privinţă menţionăm Tezaurul de la Pietroa­sa în greutate de 18 kg aur şi care era considerat ca o podoabă a României, fiind citat în toate manualele străine de artă veche.

4) În sfârşit, trebuie să mai adăugăm că în cifra arătată mai sus nu se cuprinde valoarea tipografiei Bănci Naţionale instalată la Moscova (225.000 ruble) şi nici disponibilităţile acestei Bănci pe care le avea la Agenţiile lui Credit Lyonnais din Petersbourg, Odesa şi Mos­cova şi a căror valoare era de 5.222.051,46 ruble.

În rezumat putem afirma că URSS urmează să ne restituie suma de cel puţin 371.855.828.404,12 lei reprezentând contravaloarea Tezaurului Român depus la Moscova. Această sumă se repartizează astfel (tabelul 2) :

Primiţi, Vă rog, Domnule Mareşal, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni.

GUVERNATOR.”

Raport înregistrat La Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Civil, sub nr. 16.489 din 13 noiembrie 1941 şi cu copia nr. 5479 în Arhivele BNR şi ANIC.

Aşteptăm să se întâmple ceea ce ne-a comunicat istoricul american Larry Watts într-un interviu publicat de Bursa la Centenar: “Retrocedarea Tezaurului românesc de către Mos­cova este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România”.

BURSA

RONCEA.RO

A trecut la Domnul Nicolae Rosca (1921-2013)

Nicolae Rosca la Majadahonda 2011Astazi, 2 aprilie 2013, a trecut la Domnul Nicolae Rosca (1921-2013), conducator al Fundatiei George Manu si revistei “Permanente” si fost membru al conducerii Comunitatii Romanilor din Spania, o pagina de istorie a Miscarii Legionare din exil apropiate de Horia Sima si secretar al organizatiei, reintors in tara dupa 1990. Considerat continuatorul lui Mircea Nicolau, dupa trecerea la cele sfinte a fostului detinut politic cu 22 de ani de temnita grea, in decembrie 2011, constanteanul Nicolae Rosca a fost si “sufletul comemorării anuale a martirilor Moţa şi Marin ţinută în fiecare mijloc de ianuarie la Majadahonda, lângă monumentul înălţat pe locul jertfei lor” (foto din 2011), dupa cum se arata in necrologul alcatuit de Fundatie. Apropiatii anunta ca inmormantarea va avea loc Joi, 4 aprilie, la orele 12.00, la Cimitirul Central din Constanta, dupa slujba de la Biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

La mormantul familiei Zelea Codreanu


Anul acesta s-au implinit 74 de ani de la asasinarea salbatica a lui Corneliu Zelea Codreanu si a camarazilor sai, Decemvirii si Nicadorii, in noaptea Sfantului Andrei, 29 spre 30 noiembrie 1938. Sugrumati si impuscati in Padurea Tancabesti, cei 14 au fost apoi azvarliti intr-o groapa comuna din inchisoarea Jilava, peste care s-a aruncat acid sulfuric si var nestins si s-a turnat o placa de beton (Vedeti in Anexe Comunicatul Parchetului militar al Corpului II Armată si marturia unuia dintre participantii la crima). Capitanul Miscarii Legionare si camarazii sai au  fost deshumati ulterior, dupa caderea sangeroasei dictaturi Carol al II-lea, respectiv pe 27 noiembrie 1940 (foto), si reinhumati la Mausoleul de la Casa Verde, pe 30 noiembrie, alaturi de Mota si Marin, comandanti legionari ucisi ca voluntari in Spania, pe frontul razboiului anticrestin al militiilor bolsevice internationaliste. La ceremoniile funerare au participat zeci de mii de romani si intreaga elita a Romaniei (vedeti in fotografiile pe care le publicam aici cateva imagini mai putin cunoscute de la acel moment, cu Maresalul Antonescu, Mircea Vulcanescu si Nichifor Crainic aducandu-si omagiile la Biserica Ilie Gorgani, unde s-au aflat spre priveghere trupurile legionarilor asasinati).

“- L-au împuşcat pe Căpitan. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”, avea sa evoce Mircea Eliade in romanul sau, “Noaptea de Sanziene”, aflarea vestii despre crima de la Tancabesti in lagarul de la Miercurea Ciuc. „Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu”, consemna marele filosof ortodox al religiilor lumii in volumele sale de “Memorii”. Dar cei 16 n-au avut odihna, nici dupa moarte. “I-au chinuit în viata la Miercurea-Ciucului, iar acum netrebnicia lor nu-i lasã nici odihnei mortii”, scria filosoful Constantin Noica in “Buna Vestire” in memoria altor 46 de legionari ucisi in lagarul de la Miercurea Ciuc, la 22 septembrie 1939.

Invadarea Romaniei de catre hoardele Armatei Rosii in urma nefericitului act de la 23 august 1944 avea sa arunce un giulgiu intunecat si peste osemintele conducatorilor Miscarii Legionare. Dezgropate in circumstante necunoscute din Mausoleul de la Casa Verde din Bucurestii Noi, soarta lor a ramas un mister pana astazi, la fel cum s-a intamplat si cu osemintele Maresalului Ion Antonescu, impuscat in Valea Piersicilor de la Jilava, supranumita Valea Plangerii (vedeti Cap III din Aiud Insangerat de Grigore Caraza), pe 1 iunie 1946,  impreuna cu prof. univ. Mihai Antonescu, ministrul de Externe al Regatului Romaniei, generalul Picky Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei Române şi prof. univ. Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Au circulat si circula si azi numeroase legende privind ramasitele pamantesti ale celor 16 legionari: ca au fost transportate la Moscova, la ordinele NKVD, ca au fost arse si apoi aruncate la canal sau, varianta optimista, ca au fost salvate si ascunse de legionari, intr-o misiune ramasa, pana azi, ultrasecreta. Problema a preocupat de-a lungul anilor, si in special dupa 1989, si istorici si tineri publicisti, ca George Bara de la Cluj, dar si autoritati ale statului si, in mod deosebit, familia Zelea Codreanu. O familie masacrata, ai carei membri ramasi in viata au fost umiliti si chinuiti, in lagare, colonii si inchisori.

Fratele lui Corneliu Zelea Codreanu, inginer Ion Zelea Codreanu, de 30 de ani, avea sa fie asasinat la Husi, in masacrele din 21/22 sept. 1939, pe treptele Bisericii, impreuna cu Dumitru Nicolau si Vasile Croitoru, ambii avand 6 copii. Cadavrele lor au fost lasate in strada timp de trei zile, in fata actualului Liceu “Dimitrie Cantemir” din oras. Catalin Zelea Codreanu, unul dintre fratii lui Corneliu, care avea sa patimeasca 16 ani in inchisorile comuniste, afirma ca victimele din 1939 au fost ingropate in cimitirul parohiei “Sf Anton”, “intr-un loc unde nu exista cruce sau un alt semn ca ar exista mormant” (Vedeti Ziarul de Iasi). Pe 13 iulie 1941 avea sa fie ucis locotent Horia Zelea Codreanu, un alt frate al Capitanului Miscarii Legionare, care il contesta puternic pe Horia Sima. A lasat in urma patru copii: printre care şi pe Nicador Zelea Codreanu (care avea să fie dus de comunişti în Detaşamentele de Muncă Forţată, la Teleajen). Un alt frate ramas in viata, Decebal Zelea-Codreanu, avea să faca, de asemenea, 16 ani de închisoare comunistă (1948 – 1964). Sora fondatorului Legiunii Arhanghelului Mihail, Iridenta Zelea-Codreanu, vaduva comandantului legionar Ion Mota, a suferit in temnitele de la Mislea şi Târgşor. Soţia Căpitanului, Elena Zelea Codreanu, a executat 14 ani de detenţie, dupa care alti ani de domiciliu forţat în pustiul Bărăganului (Sursa: Familia Zelea-Codreanu, o familie-martir), alaturi de doamna maresal Maria Antonescu. (Vedeti Atanasie Berzescu – LACRIMI ŞI SÂNGE. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului – Partea a VIII -a Domiciliul obligatoriu la Latesti).

Iata ca zilele acestea, Mihai Tuburlui, coordonatorul filialelor din nordul Moldovei al organizatiei Noua Dreapta, preocupat de acest subiect, a ajuns la mormantul familiei Zelea Codreanu, unde crede ca s-ar putea afla si osemintele Capitanului Miscarii Legionare. Vedeti: In cautarea adevarului – Pe urmele mortii lui Corneliu Zelea Codreanu, articol preluat si de NapocaNews. Relatarea sa, valoroasa, este impanata insa si cu alte note care amplifica nuantele de legenda, cum ar fi “marturisirea” unui misterios nepot de “securist patriot”, acum aflat, chipurile, in Norvegia, al carui bunic ar fi ascuns osemintele lui Codreanu si le-ar fi ingropat apoi “in anii ’50”, in Cimitirul Reinvierea din Capitala, chiar in mormantul tatalui Capitanului, Ion Zelea Codreanu. Povestea contrazice insa realitatea, si anume ca “in anii ’50” Securitatea, pe atunci Directia Generala a Securitatii Poporului, era doar o excrescenta a NKVD-ului, ofiterii fiind in totalitate rusi sau alogeni veniti, dupa cum se stie, calare pe tancuri, din URSS. Deci, cam greu de gasit “securisti patrioti” printre ei. Un al doilea aspect: ce s-a intamplat cu osemintele celorlalti 15 legionari? Bunicul a uitat sa-i zica? Dar… cine stie?!

Autorul acestor randuri l-a intrebat pe nepotul lui Corneliu Zelea Codreanu, domnul Nicador Zelea Codreanu, ce parere are despre acesta varianta. Fiul lui Horia Zelea Codreanu a respins-o imediat si categoric. “Placa pe care se afla inscris si numele lui Corneliu Zelea Codreanu a fost pusa inca de dinainte de ’89, de Catalin Zelea Codreanu si un binevoitor care ne-a ajutat. Dar osemintele nu se afla acolo. Dumnezeu stie ce s-a intamplat cu ele dar tare mult ne-am dori si noi sa aflam…”, a afirmat Nicador Zelea Codreanu. Legenda continua, asadar.

Partea buna a istoriei este ca acum se stie de existenta acestor locuri de veci ale familiei Zelea Codreanu, unde se poate aprinde o lumanare in memoria celor carora li s-a retezat, atat de brutal, sfanta tinerete.

Dumnezeu sa-i ierte!

Foto si text: Victor Roncea / Ziaristi Online

Foto Arhive: Civic Media

ANEXE:

A. Comunicatul parchetului militar (30 noiembrie 1938)

Parchetul militar al Corpului II Armată ne informează:

În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti–Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment, transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure.

Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă.

Au fost împuşcaţi:

Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.

Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu.

„Universul“, 55 (1938), nr. 329 din 2 decembrie, p.17

B. Declaraţia maiorului Constantin Dinulescu la Comisia de anchetă instituită de Înalta Curte de Casaţie (Bucureşti, noiembrie 1940)

Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorinţa regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închişi, şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în acelaşi timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mişcare; erau chiar constrânşi să stea continuu cu capul în sus.

Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti, când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi, în timp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puţin timp după aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s-a tras — în urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie patriotică importantă.

Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară Zeciu, locotenent-colonel Dumitru şi de primul comisar regal, colonel Pascu.

S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate şi purtate într-o altă groapă.  Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deşi involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de lei.

Sursa: Din luptele tineretului român. 1919–1939 (Culegere de texte ingrijita de profesorul Duiliu Sfintescu, ultimul secretar al lui Corneliu Zelea Codreanu – foto mai jos cu Doamna Elena Codreanu, la aniversarea a 90 de ani), Bucureşti, Editura Fundaţia Buna Vestire, 1993

Comemorare la inchisoarea Jilava pentru parasutistii legionari colaboratori ai CIA si executati de KGB. Sâmbătă, 29 octombrie 2011, ora 11.00, la Fortul 13 Jilava

Suntem onoraţi să vă invităm sâmbătă 29 oct. 2o11, ora 11,oo, la Fortul 13 Jilava (str. Sabarului 1, com. Jilava, jud. Ilfov), la ceremonia omagierii luptătorilor anticomunişti paraşutaţi de avioanele militare americane şi executaţi, alături de susţinătorii lor locali, la 31 oct. 1953.

Avînd în vedere regimul special al spaţiului unde va avea loc ceremonia, respectiv zona de protecţie a penitenciarului Jilava, este necesară anunţarea în prealabil a participării dvs. la unul din telefoanele de mai jos sau pe e-mail. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Pentru acces în zona de protecţie a penitenciarului Jilava, informaţii cu privire la participare, transport, protocol: Alexandru Onofrei – Tel. 0731807061 // 0722749249, E-mail: [email protected]

Fundatia Ion Gavrila Ogoranu

Cititi: Colaborarea Miscarii Legionare cu CIA si NATO. Studiul integral al profesorilor Gheorghe si Hadrian Gorun, fotografii si video-marturii

Colaborarea Miscarii Legionare cu CIA si NATO. Studiul integral al profesorilor Gheorghe si Hadrian Gorun, fotografii si video-marturii via Ziaristi Online

Un parasutat in Romania vanduta – Mircea Popovici

Un capitol oarecum obscur al confruntării românilor cu Securitatea şi cu regimul comunist se referă la activităţile voluntarilor români paraşutaţi de către serviciile secrete occidentale la sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci din secolul trecut. Pe măsură ce România era tot mai aservită URSS, mulţi anticomunişti au ales exilul, fie pentru a începe o nouă viaţă în lumea liberă, fie pentru a încerca, din afară, eliberarea ţării de sub tirania sovietică şi comunistă.

În Germania şi Austria se găseau mulţi legionari. Unii erau acolo încă din 1941 (după înfrângerea rebeliunii legionare ), alţii au dezertat din armată în timpul războiului din Vest. Dintr-un interviu realizat de Liviu Vălenaş cu Mircea Dimitriu, aflăm că după ce Tribunalul de la Nurnberg nu a încadrat mişcarea legionară în rândul formaţiunilor fasciste/naziste, serviciile secrete americane, franceze şi, mai puţin, engleze, au început colaborarea cu structurile legionare pentru a recruta persoane hotărâte sa fie trimise în România ocupată. Se punea în practică o decizie a C.I.A. În 1948 se înfiinţează Oficiul de Coordonare Politică (O.P.C.), aflat sub conducerea lui Frank Wisner şi care avea misiunea să se ocupe de recrutarea unor români din taberele de refugiaţi români aflaţi în Germania, Austria, Iugoslavia. Chestiunea se încadrează într-un plan mai general care avea ca obiectiv crearea unor reţele de agenţi ai Serviciilor Secrete britanice şi americane în ţările blocului sovietic. Oficiul de Coordonare Politică a acordat o atenţie deosebită emigraţiei române întrucât Wisner cunoştea bine realităţile de la noi, în timpul războiului conducând Biroul de Servicii Strategice (OSS) din România.

La scurt timp după încheierea războiului, occidentalii încep să înţeleagă faptul că alianţa cu URSS n-a fost tocmai fericită. Referindu-se la înfrângerea Germaniei, Winston Churchill spunea la Haga în 1948 că au omorât porcul cel mai slab. Preşedintele american Harry Truman şi cel al Franţei, Vincent Auriol şi-au dat acordul pentru recrutarea unor voluntari români care să fie pregătiţi şi trimişi în România ocupată. Iniţial franco-americanii au dorit să colaboreze cu Comitetul Naţional Român. Câtă vreme C.N.R. a fost condus de Nicolae Rădescu, „guvernul în exil” s-a bucurat de aprecierea americanilor. N. Rădescu a încercat să valorifice prevederile legii Lodge din 1948, lege prin care puteau fi înrolaţi în armata S.U.A., 50.000 de tineri din Europa de est. Legea propusă de senatorul republican Henry Cabot Lodge răspundea unei cerinţe a O.P.C. care viza pregătirea celor care urmau să fie trimişi dincolo de Cortina de fier. Înainte de elaborarea acestei legi şi de înfiinţarea O.P.C., George Kennan, autorul celebrei telegrame lungi susţinuse folosirea judicioasă a operaţiunilor acoperite care să încurajeze spiritul de independenţă şi de libertate al popoarelor est-europene. Demnitarii americani erau bine informaţi despre starea de spirit din România. Rudolf Schoenfield, şeful legaţiei S.U.A. spunea că „ românii aşteaptă cu mult dor fericita zi în care vor afla că ruşii au plecat şi-i vor găsi pe actualii conducători români atârnând la capătul câte unei frânghii”. Existau în occident peste 70.000 de români dispuşi să lupte pentru răsturnarea regimului comunist, iar generalul Rădescu spunea că aproximativ 20.000 ar putea uza de prevederile legii Lodge. Sensibilizaţi de emigranţii din Europa de Est, americanii au înfiinţat Comitetul Naţional pentru Europa liberă (N.C.F.E.), în primăvara anului 1949. Comitetul îşi propunea să realizeze unitatea grupurilor de emigranţi (cea românească era extrem de divizată- n.n.) şi să sprijine aceste emigraţii pentru reinstaurarea democraţiilor în ţările lor. Pentru a întreţine speranţa libertăţii în ţările ocupate de sovietici, N.C.F.E., a înfiinţat Radio Europa Liberă.

Interesul S.U.A. pentru românii aflaţi în emigraţie se explică şi prin faptul că autorităţile comuniste din România au desfiinţat Oficiul American de Informaţii, structură considerată de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. În procesele intentate funcţionarilor şi ofiţerilor de la acest oficiu, instituţia americană a fost prezentată ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” al cărei rol era să oprească „cursul României spre democraţie şi progres. La ordinul guvernului de la Bucureşti, S.U.A. au închis acest oficiu. Întrucât discuţiile cu Comitetul Naţional Român trenau, serviciile speciale franceze şi americane s-au orientat către emigraţia legionară. Oferta franco-americană a fost primită cu entuziasm de liderii legionari pentru că le oferea posibilitatea să restabilească legăturile cu legionarii din ţară, să-i reorganizeze, să înlesnească plecarea din ţară a celor în pericol şi să pregătească o răscoală populară care să izbucnească în cazul unui conflict ruso-occidental.
Despre relaţiile mişcării legionare cu anglo-americanii, de această dată relatează şi un Raport sintetic despre activitatea mişcării legionare în perioada 1944-august 1949, raport întocmit de securitate în 10 septembrie 1949.

Mircea Dimitriu (foto dreapta, in Germania, anul 1951, alaturi de Horia Sima), cel ales de O.P.C. pentru recrutarea legionarilor explică opţiunea franco-americanilor pentru oamenii săi prin faptul că „datele serviciilor secrete occidentale îi prezentau pe legionari ca fiind total anticomunişti”, că legionarii „sunt combatanţi, fără frică de moarte”. De operaţiune se ocupau serviciile secrete militare ale S.U.A. şi Franţei.
După 1949 Horia Sima a intrat în contact şi cu serviciile secrete militare engleze care s-au ocupat de pregătirea câtorva grupe de voluntari. Hotărârea occidentalilor de a pregăti voluntari din emigraţie pentru trimiterea lor în România a fost influenţată decisiv de informaţiile obţinute de Foreign Office, informaţii conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau faptul că rezistenţii beneficiază de sprijinul ţăranilor. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în rezistenţă sau de 60.000 după cum susţineau liderii rezistenţei. Oficiul pentru Coordonare Politică începe recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria, Iugoslavia.

Au fost recrutaţi 100 voluntari, 50 pentru paraşutare în România şi 50 pentru activitate contrainformativă, în afara României, pentu susţinerea primei activităţi. Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania), Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor. Alţi instructori erau desemnaţi de liderii legionari. Instrucţia consta în: însuşirea telegrafiei Morse, deprinderea de confecţionare a legitimaţiilor şi actelor de identitate false ( cu un chibrit şi tuş cel în cauză trebuia să poată confecţiona orice ştampilă), folosirea armei pentru apărare, identificarea locului de paraşutare, cunoaşterea amănunţită a acestuia şi interpretarea hărţilor militare.
În timpul instruirii s-au făcut cel puţin 10 salturi cu paraşuta. Se parcurgeau 20 de kilometri pe timp de noapte pentru perfecţionarea orientării în teren. S-au confecţionat aparate de emisie-recepţie de mici dimensiuni.

Şeful staţiei C.I.A. la Bucureşti, între 1949-1951, Gordon Mason susţine că agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul. Mason consideră că acţiunea „paraşutiştii” avea trei obiective: cunoaşterea forţei mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre activităţile armatei române şi sovietice, încurajarea luptătorilor de rezistenţă pentru acţiuni împotriva trupelor sovietice în cazul unui război. Numai în centrele amintite au fost pregătiţi în perioada 1950-1953, 100 de voluntari legionari. Alte sute s-au pregătit în Italia şi Grecia. Şeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, susţine că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Agenţii erau fie paraşutaţi, fie intrau pe mare sau pe căile ferate.
Pe scurt acestea sunt împrejurările în care are loc paraşutarea tânărului Mircea Popovici în noaptea de 1-2 octombrie 1952.

Continuarea la Ziaristi Online

O amintire olografa de la Majadahonda, semnata Horia Sima si alti legionari, 13 ianuarie 1993. FOTO-DOCUMENT. VIDEO: Dezastrul de la monumentul din Spania, azi. SONDAJ: Ar fi bine ca Papa sa-i canonizeze pe Mota si Marin alaturi de cei 498 de martiri ai Razboiului din Spania, deja beatificati?

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova