Posts Tagged ‘ilie badescu’

Noopolitica Războiului Nevazut şi Securitatea României. Interviu Victor Roncea cu Profesorul Ilie Bădescu despre cum vor bolşevicii să tragă lumea după ei în iad. Un secol de crime

Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotograful Dinu Lazar

INTERVIU-eveniment cu geopoliticianul Ilie Bădescu: Revoluţia bolşevică a încercat eliminarea omului iudeo-creştin, fizic şi din memoria universală a omenirii

Profesorul Ilie Bădescu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre oroarea revoluţiei bolşevice şi efectele ei asupra sufletelor neamurilor la 100 de ani de la comemorarea declanşării celui mai mare genocid etnic, cultural şi religios din Istoria omenirii, analizând şi implicaţiile asupra securităţii României, inclusiv la momentul 1989 şi după. Profesorul Bădescu are peste 40 de ani de carieră academică, ca profesor şi cercetător, Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre cărţile sale, profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile unor burse de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane (bursier  IREX la Columbia University (New York) şi la University of Illinois, Urbana, unde a desfăşurat cercetări la Arhivele Ph. Mosely). Ca bursier Fulbright la “Fernand Braudel Center” – SUNY Binghamton, New York State, a fost interesat de programele de cercetare ale Centrului şi de metoda de analiză a sistemului mondial modern iniţiată de profesorul  Imm. Walerstein, directorul acestui Centru, a cărui lucrare a tradus-o, apoi, în limba română (în colaborare cu D. Abraham şi M. Ghibernea). Lucrarea a şi aparut la Editura Minerva in patru volume. A participat în cadrul grupului de profesori români de la Universitatea din Bucureşti la programele comune cu specialişti de la Case Western Reserve University, Cleveland-Ohio, SUA, la Proiectul privind învăţământul la distanţă derulat în colaborare cu Universitatea Umea din Suedia şi cu Anglia Polytechnic University din Cambridge – Marea Britanie. A făcut parte din grupul de specialişti care au iniţiat proiectul privind Administrarea comunitară a justiţiei derulat cu Universitatea Tiffin, SUA etc.  A devenit membru al Centrului Fernand Braudel, Binghamton, SUA, în perioada în care Centrul era condus de prestigiosul savant american, Imm. Walerstein. A făcut parte, în perioada ianuarie-februarie 2001, din grupul de studii si de vizite privind sistemul administrării comunitare a justiţiei în Statul Ohio, SUA. A fost ales de trei ori preşedinte al Asociatiei Române de Sociologie, începând din 1995, a fost şeful Catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti până în 2008 şi este Director al Institului de Sociologie al Academiei Române. Ca Director al Institutului (privat) de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice Bucureşti (până în 2002) a fondat Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN. Este fondator şi co-fondator, printre altele, al Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, revistei Geopolitica, revistei Sociologia-Azi.Ro, Universităţii Emaus, Universităţii Ţărăneşti “Dimitrie Gusti”, ş.a. Ilie Bădescu a promovat în România o direcţie nouă în sociologie pe care, în SUA, americanii T. Campolo şi David Fraser au denumit-o „sociology through the eyes of faith”; în prezent concretizat prin dezvoltarea conceptului de Noologie. A consolidat şcoala naţională de sociologie şi este autorul a zeci de lucrări de specialitate, tratate şi enciclopedii.

Victor Roncea: Ce semnificație poate avea memoria răului care a purtat numele revoluției bolșevice din Octombrie 1917? Ce funcție are actul memorării răului în dinamica elitelor și a societăților în ansamblu? Mai pe scurt: de ce trebuie să memorăm acum, la 100 de ani de atunci, monstruozitatea numită Revoluție din Octombrie? Dvs. analizaţi pentru lucrarea “Noopolitica războiului nevăzut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale” ceea ce aţi denumit “Noopolitica revoluţiei din octombrie”.

Ilie Bădescu: A memora opera răului este o sarcină foarte delicată. Cum să fie cu putință memoria răului? Memoria a ceva este, de regulă, parte a unui cult și a unui calendar, altfel memoria este dificilă dacă este cumva posibilă. Ca să evoci ceva ai nevoie de categorializarea lucrului evocat, adică de prinderea lui în categorii clare care pot scoate materia evocată din obscuritatea cețoasă a unui trecut, din genunea timpului altfel impenetrabil, întunecat.  Mircea Eliade ne avertizează platonian că o categorie este o formațiune esențializată și potențată a lucrului memorat. De ce s-ar esențializa și potența răul în memoria lumii? De ce, altminteri spus, s-ar fi fixat răul bolșevic în memoria omenirii ca să ajungă până la pragul minții noastre, acum la 100 de ani de la producerea lui? Răspunsul este unul singur: dacă memoria sau amintirea răului este posibilă, înseamnă că acea nefericită „criză” a fost parte dintr-o teodicee. În același timp, o atare memorare presupune situarea într-un calendar. Când spui „revoluția bolșevică”, spui revoluția din octombrie 1917, adică preiei o datare, și secta aceasta comunistă s-a străduit să fixeze acel moment ca pe unul cu care începe un calendar nou, fiindcă bolșevicii veniseră cu promisiunea începutului unei lumi noi, a unui om nou. Deci cu o calendorologie, care elimina orice referire la Iisus Domnul ori la Dumnezeulul lui Abraham. Nimic din calendarologia iudeo-creștină nu mai era admis în „noul calendar”. Revoluția din octombrie a fost, așadar, totodată războiul împotriva calendarului creștin, întemeiat pe toată Scriptura, deci pe substratul spiritualității iudeo-creștine. Ținta acelei revoluții era omul iudeo-creștin, suprimarea lui, fizic, eliminarea lui din memoria universală, a omenirii. Ca atare, memorarea unui asemenea rău, a răului în genere, nu poate fi un act strict „științific” (istoriografic, de pildă), ci obligatoriu unul deopotrivă teologic sau metafizic. Sensurile profunde ale răului numit „Revoluția din Octombrie 1917” nu ni se descoperă decât în și printr-o teodicee a răului care a traversat destinul Rusiei și, prin aceasta, a întregului Răsărit, punând stăpânire pe tot Răsăritul o vreme, preluând, la startul acestui curent tenebros, energii rusești spre a le devia de la linia lor destinală spre scopuri străine de sufletul rusesc, scopuri malefice în esența lor. O asemenea rătăcire, o așa de incredibilă confiscare și deformare de energii la scara unui popor mare, precum poporul rus, în care un savant precum Spengler văzuse vehicolul unui proiect civilizațional salvator, a asemenea rătăcire și deformare, acest popor trebuie să le cunoască și să le recunoască pentru ca să-i devină accesibilă „lămur-irea”, „decantarea” sufletească, altfel sufletul rămâne năclăit. Oricât amestec străin ar fi fost în „afacerea revoluției”, posibilitatea ei și realitatea ei continuă să fie învăluită într-un anume mister.

Putem, desigur, admite, tranzitoriu, ipoteza amestecului Rockfeller-ilor în această „afacere” a revoluției din octombrie 1917, amestec motivat de imperativul contracarării  acordului care survenise între frații Nobel și Țar pentru exploatarea zăcămintelor de petrol. J Parvulesco, menționează o posibilă înțelegere a revoluționarilor cu trimișii lui Rockfeller: „Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar. Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.” (Herve le Bideau – http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html). Un asemenea ajutor, însă, n-ar fi avut puterea de a devia pentru aproape 100 de ani linia destinală a unui popor așa de mare și de energic, precum era „superetnosul rusesc” (Gumiliov), fiindcă despre o asemenea deviere vorbim când ne referim la acea „revoluție”. Un astfel de acord nu explică deflagrația de anarhie a sovietelor de soldați și țărani, fără de care „mizaventura” bolșevică ar fi rămas o simplă utopie. Nici chiar participarea celeilalte ramuri teribile a finanței mondiale n-ar oferi o șansă explicativă mai înaltă: Rockfeller-ii, aflăm din aceiași sursă, „au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok. Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional” (Herve le Bideau – idem). Acesta a fost desigur un factor cu o anume relevanță în țesătura strict istoristă a acelui teribil eveniment cvasitainic care a fost Revoluția din Octombrie. Însă un atare factor ar fi recăzut la proporția lui de mic vertij într-o mare de ape. Rusia pravoslavnică în masivitatea ei n-ar fi putut fi clintită de un asemenea acord. Răul răsăritean și lucrarea lui scapă, iată, unui asemenea nivel de analiză.

VR: Dacă istoriografia, economia, sociologia nu pot oferi un răspuns cuprinzător asupra posibilității și realității acelui fenomen de o asemenea amploare care s-a fixat în scrierile despre el prin sintagma „revoluția din octombrie”, atunci ce cale ar trebui să urmăm?

IB: Metodologic vorbind, ar trebui ca, mai întâi, să încercuim chestiunea printr-un set de ipoteze cât de cât convergente. Aș remarca, mai întâi, orizontul ipotetic al unei anumite teodicei. Revoluția bolșevică s-ar lăsa tâlcuită, precum am menționat deja, printr-o teodicee a răului, și, în acest caz, ar trebui să începem prin a-i cerceta stricăciunea („opera”) răului care s-a petrecut la acel ceas al istoriei, dintr-un anum cerc al geografiei. Pentru a urma o asemenea linie de căutare, se cuvine să avem o privire asupra stării spirituale a societății la o scară mult mai cuprinzătoare, spațial și temporal, decât aceea a incidenței circumstanțiale a acelei deflagrații anarho-nihiliste de proporții zguduitoare. Berdiaev, de pildă, leagă revoluția din octombrie, parțial, de ceea ce el denumește „mesianismul rusesc” (deși, explicația filosofului rus mi se pare prea localistă și deci limitată), adică de un fel de filetism subtil pe care însuși Dostoievski îl sesiza când ni-l arată pe Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este vorba despre scena în care Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului Zosima: „Alioşa, copleşit de păreri de rău, în preajma sfântului stareţ (…) se simte transportat într-o viziune (…). I se pare dintr-o dată că odaia se lărgeşte (…). Ce e? Ce s-a întâmplat? A, da (…), asta e nunta (…). Nunta de la Cana (…). Iată oaspeţii! Ce veselie! Şi odaia parcă iarăşi se lărgeşte (Ce minunată expresie a orizontului spaţial rusesc — această viziune despre lărgirea repetată a odăii! Nu se va lărgi odaia într-atâta ca să cuprindă tot pământul?). Iar printre oaspeţi dintr-o dată Alioşa vede pe Zosima (…). Zosima se găseşte printre oaspeţii nunţii de la Cana, şi acum iată-1 că se apropie fără ezitare de Alioşaf şi-i spune: — (…) « Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marii bucurii… ». Şi Alioşa, destrămat în lacrimi de bucurie, iese din cameră în noapte. Deasupra el vede cerul înstelat şi Calea Lactee, şi în clipa aceasta, fără să ştie de ce, cade, ca secerat şi sărută pământul, plângând. In acest moment de extaz pământul devine pentru Alioşa un echivalent al cerului (…). Pămîntul însuşi devine cer” (cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. în Opere, vol. 9 Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 208).  Oare, atunci când omul, în general, nu pur și simplu Alioșa, caută un corelativ sensibil pentru o realitate transcendentă nu se livrează unui risc ontologic de a deveni robul acelui corelativ și deci al unei idolatrii înfricoșătoare? Să stăruim asupra paginii dostoievskiene. Alioșa, destrămat de lacrimi, se tulbură cu toată făptura lui, alunecând înfricoșător într-o alternativă aproape filetistă. În clipa aceea, cu adevărat înfricoșătoare, el caută îmbrățișarea pământului nu a cerului și, cu sufletul cuprins de extaz caută echilibru în  intimitatea de tipar matern a pământului. În teribilul extaz al clipei, Alioșa se aruncă la pământ și amestecă lutul acestuia cu lacrimile sale ca și cum ar săruta niște sfinte moaște. Să presupunem că Alioșa n-ar mai căuta cerul ci s-ar livra ireversibil pământului, ar înălța nomosul pământului la rang suprem, ca și cum cerul nici n-ar mai fi. Ar fi aceasta dovada unei neașteptate idolatrii, idolatria materiei, a triumfului imanenței asupra transcendenței, a unei substituiri din care se nasc idolatriile, substituirea unui element superior printr-unul inferior în ordine ontologică etc. Oare n-ar fi aceasta o preanunțare a ereziei anarho-nihiliste a sectei bolșevice? Să fie, oare, în extazul teluric a lui Alioșa, atestat de momentul răsturnării ochiului extatic de la cer spre pământ, un hibris vecin cu deviația sufletească a sectanților bolșevici? Când în unul și același om se produce ruptura dintre viziunea nunții cosmice, a unui Univers nupțial, unde tot și toate participă la copleșitoarea bucurie a nunții de la Cana, pe de o parte, și atractul teluric, pe de altă parte, care-l face pe omul inversat prizonier al pământului, atunci este pregătită „nașterea” sectelor puterii întunecate, ca și aceea a bolșevicilor. Să fi fost vizitat Alioșa Karamazov de un asemenea duh în clipa rarisimă a extazului mistic? El, evlaviosul călugăr, să fi fost vizitat de un duh deșert când sărută pământul ca pe o icoană, închipuind, în nomosul acelui pământ anume, un fel de putere transfiguratoare, aproape sfințitoare, al unei sfințiri, care, în mod normal, ar fi rezultatul deciziei exclusive și cu totul tainice a lui Dumnezeu. El, Alioșa, ars de dorul sfințeniei și al sfințirii, el pare că nu mai cunoaște răbdarea, el simte totalitar și vrea totul neîntârziat, atunci și acolo, în intimitatea pământului în puterea clipei fulgerătoare. Ce fel de duh este acesta, care ne dezvăluie semne de înrudire cu duhul care va soma și el istoria socială prin cincinale fundamentate pe o consecvență cu adevărat neomenească, cu gândul că este la mâna omului și în forța pământului, a acelei geografii anume, fără de nici un referențial ceresc, să ardă masiva și nenorocita întârziere a Răsăritului?! Amăgit de un asemenea duh, Stalin se va fi crezut stăpânul timpului și al geografiei, arătându-se dispus, pe urmele „învățătorului” său, Ilici Lenin, să oprime, ba chiar să lichideze clase sociale întregi, prin mașinăria diabolică a unui legism al terorii acționat de tribunalele criminale ale lui Djerzinski, Ejovia et eiusdem farinae? De ce o asemenea grabă terorizantă, ca și cum cineva a pus un tren în mișcare și trebuie să-l prinzi, să te urci în el? Oare nu este acesta trenul marii ispite, al slavei deșarte, al închipuirii că cineva (de unde?!) te-ar fi strigat la o misiune extrordinară și tu vei fi cel ce-o va împlini neapărat și neîntârziat, chiar în clipa cea repede? Să fie, în iureșul acela al revoluției bolșevice, ceva din iureșul tataro-mongol, de la un anume ceas al istoriei, însoțindu-i ca un fel de umbră pe primii constructori de stat ai Rusiei, ori pur și simplu hybris-ul unui misionarism care-i vizitează pe marii pământului întrucât se cred stăpâni ai pământului cu pământeni cu tot? În fond, ce-a fost doctrina troțkistă a exportului de revoluție la scară planetară dacă nu expresia unui asemenea misionarism, a unui soteriologism istoricist, a unui mesianism imanentist, deci întors pe dos? Oare nu s-ar fi cuvenit ca omul acela din pragul revoluției bolșevice, înainte de a se fi lăsa furat de iureșul sovietelor de soldați și țărani și de a certa stihiile, să se întrebe cu acele cuvinte rostite într-un Psalm răsăritean, de un alt frate al lui, răsăritean și el, poetul român, Tudor Arghezi: „mai sus, mai sus,// spre ce, spre unde// în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde,// de bronz, sub care doarme dus// alt nepătruns alt presupus”. Între toate aceste laturi, pe care tocmai le intuim în reflecțiile acestea, ni se descoperă o conexiune posibilă, încât o teodicee a revoluției bolșevice ar trebui să aprofundeze chestiunea, infirmând ori adeverind.

VR: Considerați că toate aceste laturi erau anume agregate în Rusia încât să conducă acolo și nu în altă parte la cumplita deflagrație a mileniului?

IB: Precum am precizat, scara de analiză trece incontestabil de raza geografică a Rusiei oricât de mare este aceasta (chiar astăzi, în teritoriul Rusiei se cuprind 80 de Românii, deci însuși faptul acesta trece spre hotarul metafizicii geografiei, îndrăznim s-o spunem). În acest sens, se cuvine să recuperăm ipoteza lui N Iorga că revoluția bolșevică este repetarea, la o scară mai cuprinzătoare și la o mai mare adâncime, a revoluției franceze cu tot cu scenariul terorii anarho-nihiliste a aceleia. Mai apoi, trebuie să consemnăm că veacul al XIX-lea și primul pătrar al secolului următor aduc o prăbușire a tuturor imperiilor de substituție sau de imitație, cu sintagma lui N Iorga, chestiune la care ne vom referi poate mai încolo. Vicleana decizie germană (de a-l trimite sub protecție pe Lenin într-o Rusie foarte apăsată de povara războiului), vicleanul ajutor al cercurilor financiare americane etc., sunt și ele parte a acestei dramaturgii a expansiunii planetare a ultimului nihilism, cum l-a botezat Pr. Seraphim Rose, „nihilismul distrugerii”. Pe de altă parte,  trebuie să ne întrebăm și astfel: de ce Rusia, de ce în Rusia și nu în altă parte? De ce nu în Franța primei alunecări anarhizante din istoria Europei, unde identificăm tot o ruptură spirituală între substratul galo-roman și adstratul franc, precum subliniază teologul tesalonicean Romanides. În Apus se produsese prima mutație de profil identitar a unei întregi regiuni locuite de elementul galoroman prin invazia francilor. Cu imperiul lui Carol cel Mare, practic, ordinea eclezială a acestei arii se modifică. Episcopii și preoții galoromani sunt înlocuiți de episcopi și preoți franci, ne spune, teologul din Salonic, Romanides, și astfel se produce startul schismogenezei bisericii apusene cu 400 de ani înaintea marii schisme din 1054. Teologul tesalonicean ne sugerează chiar că anticlericalismul revoluției franceze s-ar putea explica printr-o răbufnire a fondului galo-roman reprimat împotriva elementului franc, care suprimase, la ceasul sistematizării carolingiene a imperiului, preoții galo-romani înlocuindu-i cu clerici franci. Este evident că o răbufnire anarho-nihilistă, precum era aceea etalată de revoluția franceză, trimite direct la o anume ambivalență identitară, la un fond reprimat, care, iată, se răzbună într-o asemenea formă. Cu energiile identitare nu se poate croi ce vrei, cum vrei și când vrei, deși mașinăria istoriei politice pare să le ignore. De altminteri, una dintre direcțiile revoluției din octombrie a fost tocmai să lovească în forțele identitare ale popoarelor și ale omului însuși și acesta este un alt aspect care transcende geografia Rusiei ca sistem și cadru de referință a acestei deflagarații de anarhie și nihilism istoric. Asemenea suprapuneri opresive, reprimatoare, induc fenomene de pseudomorfoză, cum remarca Spengler, referindu-se tocmai la pseudomorfoza rusă, a culturii ruse, ilustrând fenomenul prin cei doi ruși monumentali, Tolstoi și Dostoievski.  Pseudomorfozele, la rându-le, induc revolte ale fondului reprimat, mai devreme sau mai târziu. În aceiași ordine explicativă, dar în raport cu o altă curiozitate a revoluției din octombrie, este firesc să ne întrebăm: dacă Țarii au fost pregătiți să fie mucenici, cum se explică o așa de radicală ruptură între mucenicia țarilor și rebeliunea totalitară a „norodului” rus, totuși între cele mai creștine popoare ale Răsăritului? Cu atât mai brutal este misterul. Este evident că nici chiar filetismul lui Alioșa, nici mesianismul rusesc, cum crede Berdiaev, n-ar avea cum să explice forța de lovire, precum a unui tsunami, a revoluției bolșevice din Octombrie. Asemenea factori pot mijloci startul deflagrației forțelor telurice, dar nu pot fi socotiți, nicidecum, sursa lor. Aceasta trebuie căutată în altă parte.

Marele artist Horia Damian cu geopoliticianul Jean Parvulesco la Paris

VR: Este mai avantajoasă explicația geopolitică a succesului acelei revoluții anarho-nihiliste din octombrie 2017?

IB: Într-un cadru istoric mai larg, oceanic, trebuie să ne întrebăm, desigur, și așa ceva, punând totul în legătură cu un cerc geografic care trece de linia peninsulară a Europei continentaliste: cine a stabilit atunci, în pragul veacului, limba tereziei de la cumpăna istoriei mondiale în favoarea celeilalte mari puteri in statu nascendi, cea americană? Geopolitica ne spune că nomosul pământului intrase în stadiul al doilea, cel oceanic, și factorul rusesc n-avea cum să-și asume o vocație specială în acest sens fiindcă Rusia rămăsese o putere terestră pe toată durata rolului său mondial. Încât, America spirituală este cea prin care va lucra alternativa catehonică la scară planetară, tot răul precipitându-se spre bazinul eurasiatic, pentru ca inițiativa destinală a puterii mapamondice să treacă eventual din nou pe mâna Rusiei, dacă va trece. Chestiunea noului raport geopolitic mondial este examinată, așa de inspirat, de către același J Parvulesco: „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok) … Pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală. Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice” (ibidem). Este evident și de pe acest versant că inițiativa catehonică nu se putuse propaga pe liniamentul puterii continentaliste a Rusiei, unde, în cele din urmă, cu revoluția din 1917 vor triumfa forțele obscurității care vor pregăti, din inima Eurasiei (heartland-ul eurasiatic), triumful unei formațiuni cu adevărat cumplite: nihilismul distrugerii, antiteist, anticristic, antinaționalist. Triumful hipocampus-ului și a zonei amigdaliene asupra creierului prefrontal era total și fusese prefigurat profetic de mintea absolut malefică a unor Lenin, Stalin și Troțki. Iată ce scria Troțki în celebrul său Jurnal din Exil: “Il n’était pas seulement urgent, mais nécessaire de prendre la décision de tuer la famille impériale. La sévérité de cette justice sommaire montrait au monde que nous poursuivrions notre lutte sans merci et ne nous arrêterions devant rien. Il fallait exécuter le tsar et les siens pour effrayer, horrifier et écœurer l’ennemi, mais aussi pour secouer nos propres troupes et leur montrer qu’il n’y avait plus de marche arrière possible et que devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale”. „Era, oare, urgentă și necesară”, cum susține Troțki, decizia de a-i omorâ pe toți membrii familiei imperiale? De ce, în numele cărei stări de spirit? Cinicul criminal Troțki o spune cu sadism lichidatorist, definitoriu pentru terorismul totalitar: era necesară pentru a instaura în lume domnia fricii, a îngrozirii, a oripilării și a consimțământului la distrugere totală (devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale). Nu mila, nu iubirea, nu slujirea, cu care venise în lume Iisus Hristos, ci ura, frica, spaima, teroarea, distrugerea, iată Antispiritul cu care și în numee căruia lucrau sectele bolșevice ale puterilor întunecate. Aceasta arată că revoluția din Octombrie era totodată antiumană și anticristică, adică o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, o tentativă de a distruge hotarul planetar al Duhului lui Dumnezeu în fața înaintării nimicitoare a acestor forțe ale răului și întunecimii. Imperativul distrugerii totale și al „luptei fără de milă” traversa mințile sepulcrale ale bolșevicilor de la Lenin, Stalin și Troțki până la ultimii apostați neokominterniști actuali, care operează în contra spiritului credincios cu spiritul primar-agresiv al omului autonom primitiv, anarho-nihilist, de o rară agresivitate. Am văzut care erau și care sunt energiile sufletești mobilizate de acești lideri ai nihilismului distrugerii prin devierea masei demografice rusești în serviciul mezaventurii sovietismului ruso-cominternist, adică a unei internaționale monstruoase, care se folosea de sânge și energie rusească.pentru un scop profund antirusesc și antiuman? Începuse războiul împotriva omului (în special contra omului iudeo-creștin, universal). Iată dar că și această explicație a geopoliticii tradiționale se dovedește limitată și reclamă convocarea unei alte ramuri a geopoliticii, noopolitica, un fel de geopolitică spiritualistă pentru a examina cum se face legătura dintre geografie și „opera” răului în istorie.

VR: La ce vă referiți?

IB: Mai întâi la substanța celor trei imperii care s-au prăbușit la cumpăna veacului și a mileniului. De ce s-au prăbușit cele trei imperii, pe care Parvulesco le consideră creștine, alunecând și el sub incidența unei teribile amăgiri? Să poată fi acele imperii de simplă substituție, cu adevărat, imperii creștine, cam cum a fost Imperiul Bizantin ? Preluaseră ele acea renovatio constantiniana încât să-și poată asuma un asemenea rol ? Persistența doctrinei subordinaționiste, neoarianiste, în toate cele trei imperii de imitație, german, austriac și rus, ne arată că acestea nu puteau să-și asume rolul de obstacol și deci de frontieră a Duhului în raport cu marea deflagrație a nihilismului postistoric al distrugerii la o scară mapamondică. Aici, diagnosticul lui J Parvulescu este imbatabil : „ Car on se devait à tout prix déchristianiser l’histoire mondiale qui, dans sa marche, arrivait, à ce moment-là, sur le seuil devant il fallait qu’elle cessât d’essayer de faire sienne la lumière suprahistorique de la Croix Victorieuse”. Cele trei imperii nu numai că n-au putut bloca acest proces, dar, mai mult, au pregătit era wilhelmină cu hibrisul ei tragic. În Europa Centrală triumfa idolatria unei ideologii ezoterice urâte, cețoasă, cu toate elementele adiacente, cu kitch-ul Mitteleurop-ei nostalgice etc. În Răsărit va triumfa idolatria ideologiei raționalist-autonome, inaugurată, în Apus, de Revoluția franceză. Crucea victorioasă a Bizanțului n-a putut fi apărată de nici unul dintre cele trei imperii care se credeau creștine, aspirând în realitate să asigure triumful doctrinei subordinaționaiste, ratând astfel spiritul a ceea ce fusese renovatio constantiana, singura care ar fi legitimat pretenția la titulatura de imperii creștine. Acesta este un alt fapt care explică triumful sectei bolșevice. Imperiul German optase pentru viclenie ca energeie guvernatoare a lumii atunci când l-a trimis pe Lenin în celebrul vagon sigilat, cu banii pe care-i va folosi pentru anarhizarea Rusiei și deci pentru răsturnarea dinastiei „creștine” a Romanovilor. Unde era energia Crucii într-o asemenea mezaventură mitteleurop-eană care se adăuga, iată, mezaventurii sovietice din Rusia? Cât privește Imperiul austriac, acesta consimțise la cea mai urâtă idolatrie, fiindcă aici va triumfa atât revoluția sexuală cât și o școală cu centrul de origine în altă parte, dar cu primul ei triumf în cercurile vieneze, Școala de la Frankfurt, prin care se vor pregăti elementele platformei anticreștine a Kondratiev-ului albastru de după decembrie 1989, adică de după alungarea regimurilor comunist-naționale probabil pentru că deveniseră prea naționale, și proiectul Neokomintern-ului n-ar fi avut nici o șansă cu asemenea regimuri de forță și de supraveghere totală. Prin urmare, în miezul revoluției bolșevice se vede bătălia dintre Cruce și secta neoarienilor, adică dintre spiritul iudeo-creștin al Republicii Christiana edificată pe fundația renovației constantiniene și spiritul neoarianist al doctrinei subordinaționiste obscure, care tocmai răbufnise eretic și nihilist, după aproape 2000 de ani de ascensiune a Crucii victorioase. Nu este întâmplător că Anglia n-a fost furată de un asemenea val. Magna Charta era legitimația și apărătoarea ei, chiar ca Imperiu Britanic, la poarta cea strâmtă a istoriei războiului nevăzut. Anglia va fi ferită de asemenea zguduiri și forța care-o apărase trebuie căutată acolo, în fundalul istoriei britanice, la momentul acela, în 1216, când spiritul britanic a oferit Europei noi Magna Charta, document eminamente iudeo-creștin. Din acest punct de vedere, mă detașez radical de profilul pe care Parvulesco îl schițează Angliei și caracterizării pe care o face Tratatului de la Verssailes: menționez doar argumentul fugar că o elită care l-a dat pe Mackinder și viziunea lui asupra geografiei politice a planetei n-ar avea cum să fie încadrată într-un desen propus doar pe baza culorilor psihopolitice ale atitudinii față de Romanovi, chiar dacă gestul acela va fi contat enorm în cântarul vieții familiei imperiale rusești și, probabil, al istoriei universale. Dacă am admite un asemenea unghi interpretativ, ar însemna să acoperim cu același portret tot Apusul, pornind de la mizerabila reacție a tuturor caselor dinastice apusene ale vremii la oribila, incalificabila execuție-asasinat a celui mai reprezentativ om de stat creștin al Răsăritului, la pragul dintre veacul al XVII-lea și veacul al XVIII-lea, și a celor patru fii ai acestuia dimpreună cu vornicul său (ministrul său de externe), deveniți prin canonizare Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și vornicul Ianache. Tot Apusul a asistat atunci la decapitarea sfinților mărturisitori ai lui Hristos ca la un spectacol din lume, consimțind implicit la gestul crimei anticristice săvârșită de un sultan scelerat, gestul fiind, cu toate acestea, admis atunci de toate curțile Apusului, nerejectat de nici una dintre monarhiile apusene, autodeclarate creștine. Dar aceasta este o altă chestiune deși are fire secrete de legătură cu tragedia celeilalte familii de monarhi creștini care alcătuiseră până la momentul ciumei roșii axul noopolitic al Rusiei pentru circa 300 de ani (ani de glorie pentru Rusia, incontestabil). În fond, ca să ne întoarcem la spiritul britanic, datorăm enorm lui Mackinder, de pildă, faptul că putem formula așa de clar, de frumos și adevărat, împreună cu J Parvulesco o astfel de concluzie: „Car la géopolitique, projection vitale de l’être, l’emportera, toujours, sur les aliénations aberrantes que le non-être et ses puissances d’intervention, de subversion active et secrète tentent, jusqu’à la fin, d’imposer à l’histoire, à la “grande histoire”. L’histoire peut se laisser parfois aliéner. La géopolitique, jamais.” (ibidem). Fără s-o numească, Parvulesco se referea, desigur, la geopolitica puterii spiritului, adică la noopolitică. Încât, putem conchide cu autorul, dar substituind termenului de geopolitică pe cel de noopolitică: noopolitica, „ca proiecție vitală a ființei, va triumfa totdeauna asupra alienărilor aberante pe care non-ființa și puterile sale de intervenție, de subversiune activă și secretă, vor încerca, până la capăt, să le impună istoriei. Istoria se poate lăsa alienată uneori. Noopolitica niciodată” (cf ibidem, substituirea termenului de geopolitică prin cel de noopolitică îmi aparține). Dintr-un atare unghi putem conchide cu același mare geopolitician că „le cauchemar communiste apparaissant désormais comme un épisode de plus en plus incompréhensible, inutile et foncièrement pervers, appartenant à un ailleurs d’outre-monde, d’outre réalité, d’outre-histoire, dépourvu de toute signification intelligible dans l’ensemble de l’histoire actuellement en marche”. Și totuși, acest episod aparținând unui „altundeva de dincolo de lume” (à un ailleurs d’outre-monde) s-a derulat într-un loc anume și toată străinătatea lui a devenit cumva „trăsătura indigenistă” cea mai teribilă a unui loc anume numit Rusia sovietică, întoarsă pe dos, într-o clipă, de la Rusia creștină a Romanovilor la Rusia păgânizată a lui Lenin, Troțki, Stalin, Djerzinski, Ejovia etc., spirite primar agresive, apostatice, făpturi ale crimei, făcute să comită crime colective în numele acelei forțe alienate, completamente străină de Rusia profundă, fiindcă acele crime au fost dirijate mai întâi contra poporului rus pentru ca operațiunea să fie exportată apoi contra tuturor popoarelor din fostul imperiu sovietic. Un imperiu păgân, anticristic și antiuman. Și totuși, cum a fost cu putință ca cele două Rusii, a lui Lenin-Stalin-Troțki și Rusia Romanovilor, a Sf Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt etc. să facă parte din una și aceiași Rusie în teribila ei concretețe ? Precum însuși Parvulesco remarcă (pe care îl citez din nou pentru finețe și profunzimea aprecierii) : „ Le génocide halluciné du peuple russe, inauguré et comme annoncé par le massacre de Nicolas II et les siens, devient-il ainsi, à la fin, l’immense holocauste saint à travers lequel le peuple russe a réussi à conjurer les forces du chaos et du néant qui, venues – appelées, invoquées, convoquées – de l’extérieur, de l’extérieur de la Russie et de l’extérieur même de ce monde, avaient pu s’installer subversivement en son sein – comme cela s’était fait déjà, à un autre niveau peut-être, nous venons de le dire, en Grande-Bretagne depuis l’assassinat du roi Charles Ier, au XVII-me siècle – pour le faire se perdre, et en faire, ainsi, ce par quoi le monde entier allait devoir se perdre. ” (ibidem). În viziunea aceasta, revoluția bolșevică din octombrie este doar unul dintre vârfurile acestui tsunami noologic stârnit de „forțele haosului și ale neantului” „venite din afara Rusiei și din afara lumii însăși” spre a se instala subversiv în inima lumii pentru a-i aduce pierzania. Aceste forțe au lovit întâi Franța, ne spune N Iorga. Există, remarcă istoricul român, două tipuri de revoluții în istoria lumii: organice, precum cea americană și „artificiale”, adică fără de nici o legătură cu popoarele și cu natura lumii, străine de textura acesteea (venite din afara lumii, din afara istoriei, din afara realității, ne spune Parvulesco) și care s-au dezlănțuit întâi în Franța și apoi, după modelul și cu forța motrice a celei de acolo, au lovit cu o înspăimântătoare putere și urgie Rusia, sovietizând-o, adică instaurând în viața poporului rus, formațiuni de viață înstrăinate de propriul ei suflet, ca și cum ar fi transmutat-o pe un drum străin de toată ființa ei lăuntrică, de vocația ei, care, în loc să ducă la înviere, duce la moartea cea de-a doua, cum spun părinții pustiei egiptene, adică la moartea sufletului, în lume păstrându-se doar spectrele umane, un fel de „cadavre verticale”, cu sintagma lui Tolstoi. Marea problemă este nu atât originea acestor forțe, fiindcă lucrul acesta a fost lămurit de mințile vizionare ale comunității de cunoaștere mondiale și acestea au arătat că nici o cauză (forță, formațiune) imanentă n-ar putea aduce o asemenea transmutare sufletească. Problema tulburătoare este rapiditatea și amploarea instalării ei la scara Rusiei și, mai apoi, la scara lumii. Faptul că după război regimul forțelor haosului, ale acestui imperialism al răului, cu sursa într-un „altundeva de dincolo de lume, de istorie, de realitatea însăși” (Parvulesco), s-au instaurat rapid în țările din Est se explică prin forța de izbire a regimurilor de ocupație militară și politică. Faptul că același impaerialism al răului, nevăzut dar vădit, s-a lărgit în lume, fără de aportul vreunei ocupații militare, cu o rapiditate uimitoare după războiul al doilea la scara planetei este al doilea lucru și uimitor și înfricoșător. De aceea lămurirea chestiunii revoluției ruse este o problemă a științei mondiale și deci a unei teodicei universale. Faptul că Roosevelt și Churchill au consimțit deciziei viclene a celui în care se întrupase răul absolut, Stalin, arată cât de oarbe, de ignorante și de înstrăinate erau deja elitele lumii și ale popoarelor de la vârful lumii. Dacă ar fi cunoscut natura reală a acelei puteri bolșevice, acele personaje ar fi trebuit să aleagă alternativa martirilor în loc de a deveni complicii celei mai întunecate forțe a istoriei universale de până atunci. Așa cum vor face elitele organice ale popoarelor Răsăritului, care vor alege calea ocnelor și a lagărelor concentraționare și deci a martiriului, în locul consimțământului chiar și tacit la opera acelui imperialism al răului cu sursa în afara lumii și a istoriei. Revoluția din octombrie ar fi trebuit să-i atenționeze pe liderii celor două puteri ale Apusului tocmai prin cele trei carateristici ale revoluției bolșevice: rapiditatea instalării unui asemenea regim al răului, folosirea de către șefii acelui război văzut și nevăzut a mașinăriei crimei colective începând cu lichidarea familiei Țarului Nicolae al II-lea, adică a garantului de la vârful societății în privința creștinismului poporului și, în al treilea rând, faptul că un asemenea război-revoluție lovește ca un tsunami și se insatureză subversiv și cu o viteză înfricoșătoare, ca forță de masive, ample și periodice valuri devastatoare, care loviseră  chiar miezul societății, a celui mai mare popor eurasiatic. Răul metafizic, rapiditatea și criminalitatea acelei puteri ar fi trebuit să-i avertizeze cu mult înaintea războiului. Alianța lor cu Stalin în fața celeilalte amenințări cumplite, nazismul, este comprehensibilă conform cunoscutului proverb: „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Faptul însă că după ce ai trecut puntea ridici frățietatea cu satana la rang de principiu al diplomației păcii este inexplicabil și inacceptabil. Cum să nu înțelegi și să nu știi că lumea era deja devastată de un alt război, unul nevăzut, mai cumplit, prin efectele lui decât chiar cel care tocmai se încheiase, cu victime cumplite și cu suferințe umane înngrozitoare, dar cu totul incapabil să ucidă suflete la aceiași scară ca războiul nevăzut care cpătase amploare și sistematizare statală după revoluția din octombrie. Ori oamenii care se aflau la aceiași masă cu Stalin erau cu desăvârșire spălați pe ceier, ori cinismul puterii îi va fi făcut orbi și încremeniți în nesimțirea față de suferințe și atrocități colective trecute și desigur viitoare. Că Churchill știa ceva despre esența acelei puteri este atestat de întrebarea empatică (deci cutremurător cinică) pe care i-o adresează lui Stalin într-o pauză a tratativelor în legătură cu succesul comunizării țărănimii. Mai mult, Stalin îi și mărturisește, ca între frați, că acel război contra țăranilor i-a luat zece ani și a fost mai dificil decât al doilea război mondial. Prin urmare, Churchill știa. Cu Roosevelt era altceva, el era dovada acelei stranii inocențe americane care explică multe din stilul diplomației americane ca forță mondială în anumite momente și aspecte ale Răsăritului. Dar aceasta este o altă chestiune. Prin urmare, revoluția din octombrie este un atestat cu pivire la un eveniment terifiant stârnit de forțe ale haosului care lovesc din afara popoarelor și a lumii însăși, rapid (cu rapiditatea unui tsunami), în mod subversiv (de unde importanța uriașă a forțelor secrete) și se instaurează în miezul popoarelor, de unde stârnesc valuri devastatoare în popoare și peste lume. Odată instaurate, aceste forțe trec la sistematizarea instituțională a operei răului universal și astfel apare în istorie cea mai cumplită mașinărie a războiului nevăzut care macină societăți, popoarele sunt deviate de la linia lor, omul este întors din calea lui destinală care-l purta spre înviere și deci spre mântuire.

Profesorul Ilie Badescu la infiintarea Universitatii Taranesti “Dimitrie Gusti”

VR: Putem încadra sociologic acest tip de revoluții?

IB: Sociologic acest tip de revoluții se disting prin aceea că se propagă necontenit, și pe timp de pace și pe timp de război, vizează sufletul colectiv și deci fac parte din clasa „războaielor pentru cucerirea minții” (men s mind wars, cum le califică un sociolog american) și stârnesc forțele internaționalismului împotriva forțelor naționalismelor și împotriva omului iudeo-creștin. Sunt, altfel spus, revoluții internaționaliste. Ele vin istoricește după triumful revoluțiilor naționaliste care au ieșit victorioase în tot secolul al XIX-lea pentru a intra în coliziune cu revoluțiile internaționaliste în secolul XX. Secolul XX este unul al războiului revoluțiilor, care s-au tolerat în cursul veacului anterior, dar au ajuns la linia de ciocnire în veacul al XX-lea și prim ciocnire macroistorică este revoluția din Octombrie. În Rusia, forțele național-creștine ale acestui popor intră direct în coliziune cu forțele internațional-anticreștine și acest război se încheie pentru circa 80 de ani cu victoria revoluției interanționalist-anticreștine ceea ce va și conduce la cea mai cruntă, prin forța barbariei, agresiune contra bisericii, a mânăstirilor, a preoților și călugărilor și, aparent paradoxal, contra singurei aristocrații cu investitură divină, formată din oamenii pământului, adică din țărani și, la vârf, din monarhii creștine. Așa se explică ținta (miza) întreită a forței nimicitoare a revoluției internaționaliste: biserica, țăranii și țarul (regele). Într-un anume sens, putem încadra aceste revoluții internaționaliste în tipologia răbufnirilor trufiei babeliene în istoria omenirii, fiindcă prin năzuința secretă de a croi regimuri de stăpânire fără de Dumnzeum redescoperim ispita omului de a rezidi turnul trufiei adică de a-și recompune unitatea pierdută în și prin căderea în păcat, în păcatul trufiei de a ridica un turn al puterii autonome până la cer nu sub cer, ci până la cer, cum se exprima duhovnicul român, Părintele Galeriu.

VR: Pe cine reprezentau aceste forțe tenebroase și cum operează ele? Este posibilă replicația lor în alte spații și timpuri?

IB: Acestea nu erau în nici un caz simple forțe sociale sau politice, așa cum le prezintă sociologia imanentistă, în care se depozitează și viclenia omului nihilist. El nu este un agent al vreunei clase sociale ori al vreunei mize politice  ori a vreunei justiții sociale pentru clasa de jos împotriva claselor de sus. Acste forțe sunt purtătoarele unor misiuni simbolice, sataniste în esența lor, prin care se deschide era nihilismului distrugerii. Că ei săvârșeau totul în cadrul unui ritual reiese din alegerea casei Ipatiev, denumită de Lenin „casă cu destinație specială”. Alegerea era una rituală fiindcă numele acestei case cu destinație specială purta același nume cu cel al celeilalte „case Ipatiev” în care cu 300 de ani în urmă fusese încoronat împărat la 1613 Mihai Feodorovitvh Romanov. Casa inginerului Ipatiev fusese rechiziționată, aflăm de la Parvulesco, din ordinul lui Lenin pentru a fi transformată în „casă cu destinație specială” și anume cu destinație lichidatoristă a unei genealogii dinsatice creștine, prin care s-a ilustrat vreme de 300 de ani o dinastie creștin-ortodoxă în fruntea unui imperiu neobizantin. La 300 de ani în urmă, remarcă Parvulesco, într-o casă cu același nume, Mănăstirea Ipatiev, fusese împlinită ceremonia creștină a așezării primului Romanov în scaunul unei împărății creștine a Răsăritului. Operațiunea a fost dusă la împlinire la comanda și sub constrângerea unui ritual, al unui asasinat ritualic. Este evident că totul se săvârșea în cadrul și sub forma unei slujiri, a unei liturghii întoarse. Operațiunea a fost săvârșită într-o simetrie răsturnată față de ceremonia săvârșită (cu cinci ani înaintea asasinatului simbolic) la Mânăstirea Ipatiev, unde familia Romanovilor celebrase 300 de ani de la nașterea dinastiei Romanovilor (Jean Parvulesco – “La signification suprahistorique du massacre des derniers Romanov”. În cadrul corpului de execuție regăsim numele ungurului Imre Nagy, care va deveni prim ministru al Ungariei comuniste, fiind el însuși executat în cadrul inaurecției antisovietice din 1956.). În Răsărit un asemenea asasinat ritualic fusese săvârșit, cu circa 200 de ani mai devreme de lichidarea Romanovilor, împotriva unei alte genealogii dinastice creștin-ortodoxe, aceea a Brâncovenilor, săvârșit tot ritualic, de o altă forță păgână, din care țâșnise domnia unui alt imperiu al tenebrelor și tot împotriva unei genealogii creștine neobizantine.

Asasinatul ritual include și operațiunea obsesivo-compulsivă a „dezidentificării” martirilor aruncându-le cadavrele în gropi anonime, ca și acel puț de mină, și eventual prin folosire unor substanțe precum acidul sulfuric pentru a arde și desfigura chipurile celor asasinați. Procedeul va fi extins în toate temnițele comuniste din tot lagărul pentru ca astfel să fie împiedicată definitiv ceremonia îngropăciunii religioase săvârșită vreodată de vreun urmaș. Ritualul lichidatorist utilizat contra casei imperiale a fost extins și împotriva tuturor celor din jur, ba chiar împotriva straturilor conectate la spiritul acelei echipe guvernante. Reluarea procedeului s-a încercat și în România revoluției albastre și este meritul noului inteligence românesc în frunte cu șeful acestuia că nu a admis o asemenea operațiune. Așa se explică și noua orientare a acestei instituții și salvarea de la un deznodământ tragic și antiuman al unor personalități ale vechiului regim. Operațiunea n-a mai reușit după 1990 în primul rând datorită celui ce s-a aflat în fruntea noului inteligence românesc care a operat din start decuplarea instituției de la linia echipei de la vârful puterii prevenind astfel foarte multe primejdii. Operațiunea secretă a decuplării a devenit explicită în și cu ocazia alegerilor din 1996. Revenind la tema interviului, vom sesiza, că tehnica dezidentificării (ștergerii, distrugerii identității) celor asasinați ritualic la ordinul regimului comunist de ocupație a fost folosită, precum am precizat, în temnițele comuniste din România astfel că reidentificarea cu trupul și cu numele să nu mai poată fi săvârșită. Un asemenea ritual prelungit al dezidentificării este fundamentul legii care pune sub amenințare restituirea semnificației simbolice a numelui celor uciși în temnițele regimului bolșevic de ocupație din România. Eliminarea unei asemenea tehnici de distrugere a identității (și deci de asasinat simbolic) s-a petrecut în România încă din 1962-64 și recursul la utilizarea ei a fost reluat episodic după 1989 fără a mai fi cu putință atragerea mașinăriei „statului profund” într-o asemenea operațiune astfel că ceea ce s-a reușit s-a petrecut alături de mașina statului și lucrul acesta este dătător de speranțe. Furia echipelor răzlețe contra oricărei operații restaurative a numelui și a semnificației unor personalități ucise în pușcăriile regimului de ocupație face parte din același ritual compulsiv al dezidentificării celor asasinați în temnițele edificate de revoluția internaționalist-anticreștină și antinațională a ultimului nihilism european, nihilismul distrugerii, al cărui start este chiar revoluția din octombrie 1917. Prin umare, asasinatul ritual și procedeul dezidentificării, furia contra numelui și a memoriei victimelor sunt trăsăturile operative ale acestor forțe ale tenebrelor ultimului nihilism eurasiatic (ibidem).

VR: Ce fel de oameni erau acești „operativi” ai unei asemenea maledicții conectate la forțele nihilismului?

IB: Îi definește magistral același Pârvulesco, cel mai mare noopolitician al veacului XX. În viziunea sa aceștia erau oameni posedați. Un sociolog american îi numește impersonați. Limbajul popular îi denumește împielițați. Părinții pustiei egiptene îi prezintă ca pe pe cei posedați de duhuri necurate, precum ar fi duhul slavei deșarte, ori duhul trufiei sau duhul omului babelian, un fel de paranoia puterii etc. Parvulesco le fixează profilul prin exponentul lor cel mai de sus, V I Lenin: „Alors que, en fait, il s’agissait, pour V.I. Lénine, du moment même de sa réalisation suprême. De sa grande mission nécromancienne souterraine, de toute sa vie de Marout, de mort-vivant habité par une entité occulte, de ce pourquoi il avait été lui-même pressenti à la tâche, retiré d’entre les vivants, plongé dans le mystère de la série de métamorphoses abyssales le portant à devenir progressivement quelque chose de plus en plus non-humain, une entité logeant son centre de gravité dans une réalité extérieure à ce monde, directement dépendante des Supérieurs d’En-Dehors” (ibidem). V I Lenin este, așadar, rodul culminant al „plonjării în misterul unor metamorfoze abisale care-l portează progresiv spre ceva tot mai non-uman, o entitate fixându-și centrul de gravitație într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Tărâmului din Afară” (ibidem). Acești Superiori ai gheenei (ai tărâmului Dinafară), ne amintesc cuvintele evanghelice în care Iisus Domnul caracterizează gheena iadului ca fiind ”Întunericul cel mai dinafară”. Tot astfel este caracterizat Satan când vine la sfat în Cartea lui Iov. La întrebarea lui Dumnezeu: „pe unde ai mai umblat”, cel viclean răspunde: „am bătut marginile pământului” confirmând că este cel-mai-dinafară, că este Cel Venit Dinafară, locuitor al Tărâmului din Afară. Parvulesco îi numește chiar așa „Veniți” și locatari ai „Tărâmului Dinafară” (des Venues și d’En-Dehors). Oamenii revoluției din octombrie au centrul de gravitație „într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependenți de Superiorii Tărâmului din Afară (Supérieurs d’En-Dehors” – Cf Ibidem). Revoluția din Octombrie a fost dirijată, iată, de cei veniți de pe un tărâm din afara lumii, „Superiorii tărâmului din Afară” (d’En-Dehors), este pragul de maximă eficacitate al răului, expresia victoriei surpătoare a tenebrelor întunericului asupra luminii divine a lumii istorice, tentativa de răsturnare a puterii luminii divine din lume, din rânduielile lumii și din mințile oamenilor; este iadul rostogolit asupra lumii. Ea nu s-a încheiat atunci, ci va reveni sub forma valurilor mai slabe ori devastatoare ca a unui adevărat tsunami al răului al cărui nucleu și centru de gravitație este în afara lumii, în întunericul cel mai dinafară, dar pe care căderea lumii îl poate muta pentru partea ei căzută în chiar miezul lumii, așa cum se va fi întâmplat atunci în Rusia lui Octombrie negru. Pentru o clipă din marea trecere, iadul s-a instaurat victorios în miezul lumii răsăritene torsionând-o cu totul.

Profesorii Ilie Bădescu şi Petre Anghel cu istoricul american Larry Watts la Institutul de Sociologie al Academiei Române

VR:  Domnule profesor, după părerea mea clipa încă mai zvâcneşte; această torsionare revine cu noi forţe în prezent, cu sensul schimbat, dar cu exact acelaşi scop: furatul sufletelor de la Dumnezeu şi anihilarea mântuirii lor, sabotarea mântuirii neamului nostru la Marea Judecată, neantizarea noastră în iad. Efectul prezent este similar celui din Experimentul Piteşti, la o scara mai largă. Armele s-au perfecţionat. Între acestea, propaganda neagră, dezinformarea şi intoxicarea au atins culmi ale perfecţiunii, spre torsionarea minţii umane. Să luam de pildă aşa-zisul “fenomen” de “fake-news”. Exact cei care strigă cel mai tare împotriva “fenomenului” – existent, de altfel, de când lumea, dar astăzi cu o răspândire exponenţială mult mai mare – sunt propagatorii adevăratelor ştiri false. Iată cum s-a materializat lumea sintetizată de Orwell atât de simplu: albul este negru, negru este alb. Cum a fost cazul şi în ceea ce priveşte aşa-zisa “Listă a lui Dughin” titrată în adevărata presă moscovită din România drept lista cu “oamenii-cheie ai Moscovei în România” , deşi eu apar ca un jurnalist care “pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus” iar Dvs drept “cel mai prestigios geopolitician din Romania”. Unde am ajuns? Mie ca jurnalist şi Dvs ca sociolog ni se spune cu cine avem voie şi cu cine n-avem voie să ne întâlnim, ni se interzice poate să mai şi gândim? Ce ziarist ar refuza un interviu cu Putin? Numai unul tâmpit, iertată-mi fie exprimarea, ca cei care domină presa telecomandată de astăzi. În acest sens, în ce vă priveşte, observ cum se acţionează, în opinia mea, din acelaşi centru de comandă, dar pe căi diferite, doar în aparenţă opuse. Recent, spre exemplu, a apărut în presa şi publicistica de expresie rusească un text al Dvs de pe Ziaristi Online, dedicat gânditorului român pomenit mai sus, alături de un text al lui Dughin, dar fără a fi menţionată sursa şi fără a vi se comunica formele şi scopurile editoriale finale pentru care era folosit. Pe de-o parte sunteţi lăudat pentru deschiderea Dvs spre dialog, în folosul României, iar pe de cealaltă parte se încearcă lipirea Dvs artificială de ceea ce reprezintă sau nu Dughin, spre compromiterea Dvs, din punct de vedere propagandistic, evident, de către cei care susţin ca vorbesc în numele NATO. Dvs, care la Summitul NATO din România, cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti şi împreună cu Asociaţia Civic Media şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) aţi publicat pentru toţi înalţii participanţi volumul “Dimensiunea Răsăriteană a NATO (“NATO’s Eastern Dimmension”) sunteţi, chipurile, “anti-NATO”. Cum răspundeţi acestor atacuri perfide? Nu este vorba cumva de aceeaşi monedă cu două feţe?

IB: Dacă este aşa, sunt convins că această monedă, servind minciuna, se va rostogoli cu siguranţă la vale. Dezavuez aceste practici. În acest caz punctual nu pot decât să reafirm ceea ce am mai spus: “Lista” este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopoliticeGeopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.

Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.

Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.

Sursa: Victor Roncea / Apărut şi la ActiveNews

Foto: Dinu LazărSociologia-Azi / Universitatea Ţărănească “Dimitrie Gusti” / Roncea.Ro

 

O nouă expoziţie de Cristina Nichituş Roncea la Palatul Suţu: BUCUREŞTI, DE CE-L IUBEŞTI (I). De Ziua Naţională a Iei, 25 de personalităţi pentru Bucureşti. VIDEO UPDATE

Roncea Ro se întoarce! Academicianul Dinu C. Giurescu transmite de Ziua Independenţei României: Suntem cu ochii pe voi (ştiu ei cine)! Comisia Trianon 100 se transformă în Comisia Trianon 1000

Două scrisori, una din Basarabia şi a doua din Transilvania – legată şi de Campania pentru bustul lui Eminescu la Carei -, plus cazul dramatic al Dnei. Dr. Camelia Smicală, ai cărei copii – cetăţeni români – au fost răpiţi şi sunt în prezent abuzaţi psihic şi fizic de către statul finlandez, mă obligă să revin pe blog, cu o oarecare frecvenţă, ceva mai redusă, dar sper compensatorie prin calitate. Cu această ocazie vă transmit şi salutul călduros al academicianului Dinu C. Giurescu de Ziua Independenţei României, însoţit de asigurarea: “Suntem cu ochii pe voi!” (ştiu ei cine).

Doamne, ajută!

VR

PS: Cică Comisia Trianon 100 şi-a schimbat deja numele în Trianon 1000. Eu cred ca ungurii mai pot să adauge cel puţin încă un zero! 🙂

PS2: Probabil şi Ziaristi Online, pe lângă materialele ce ţin de credinţă, va mai publica şi articole privind interesul naţional.

PS3: 140 de ani de independenţă a României şi ziua marelui sociolog şi geopolitician, Profesorul Ilie Bădescu: “Adevărata şansă majoră a societăţii româneşti este Credinţa!”. La Mulţi Ani! VIDEO

25 de ani de la Drumul Crucii pentru Basarabia. Însemnătatea acţiunii în câteva cuvinte, fotografii şi filmări de Victor Roncea, Dinu Lazăr şi Victor Bucătaru. REMEMBER 27 MARTIE 1992

Drumul Crucii Bucuresti 1992 Chisinau Romania Mare



Drumul Crucii 1992. “Cine suntem noi şi de ce ne bate inima atat de tare…de ZiaristiOnlineTV

Remember “Drumul Crucii”

“Drumul Crucii” din 9-27 martie 1992, debutul Reintregirii spirituale a Romaniei
In 1992, la implinirea a 74 de ani de la hotararea Sfatului Tarii, care proclama Unirea Basarabiei cu Romania, un grup de studenti (din Basarabia si din tara) strabat tara in pelerinaj, din oras in oras, purtand pe umeri o cruce, din Piata Stefan cel Mare din Chisinau pana in Piata Universitatii din Bucuresti. Basarabenii au purtat crucea cu randul, sute de kilometri, uneori in ploaie si viscol, si au fost intampinati cu onoruri militare de garnizoanele prin care a trecut marsul. Armata si Biserica au fost principalele institutii ale statului care au sprijinit “Drumul Crucii”.

Procesiunea a fost insotita de sute de mii de romani, atat pe traseul din tara, cat si la de la intrarea in Capitala pana la Patriarhie si apoi in Piata Universitatii. Actiunea a fost prima operatiune de anvergura prin care s-a initiat refacerea legaturii dintre Chisinau si Bucuresti, sub semnul Crucii si a fost organizata de Liga Studentilor – Universitatea din Bucuresti, cu sprijinul a doua organizatii de tineret din Romania si Republica Moldova (Miscarea Pentru Romania si Organizatia Tineretului Crestin-Democrat din Moldova). Initiatorii si coordonatorii “Drumului Crucii” au fost George Roncea, de la Bucuresti si Veaceslav Ceremus, seful OTCD de la Chisinau. “Drumul Crucii” a fost o punte simbolica de contact si a facut parte dintre proiectele de relansare a tematicii Basarabiei in atentia opiniei publice din Romania. Profesorul Ilie Badescu, de la Universitatea Bucuresti si academicianul Vladimir Trebici, celebru continuator al scolii de la Cernauti au fost suporterii entuziasti ai proiectului studentesc iar mentorii actiunii au fost Parintele Cleopa, Parintele Galeriu, Parintele Dumitru Staniloae, care au induhovnicit si binecuvantat pe cei care si-au asumat sarcina reluarii luptei pentru Basarabia. La randul sau Patriarhul Romaniei a conferit Crucea Patriarhala, cea mai inalta distinctie care poate fi acordata laicilor, tuturor celor care au participat la procesiune. Actiunea a oferit suport public si temei Bisericii Ortodoxe Romane pentru intreprinderea celei mai importante miscari de refacere a unitatii nationale a Romaniei. In data de 14 septembrie 1992 a fost reactivata Mitropolia Basarabiei iar in 19 decembrie 1992, reactivarea a fost binecuvantata de catre Sinod si a fost intarita printr-un act patriarhal si sinodal.

Din momentul reactivarii Mitropoliei, a inceput o lupta surda intre oamenii Moscovei invesmantati in haine preotesti si reprezentantii BOR. Au avut loc numeroase incidente violente initiate de rusofoni si sprijinite de autoritati impotriva preotilor care doreau intoarcerea la Biserica Romana. Guvernul Moldovei a refuzat sa ia in considerare existenta Mitropoliei Basarabiei, careia i-a fost negat statutul legal. O adevarata batalie juridica a fost initiata de Vlad Cubreacov deputat in Parlamentul Moldovei din partea Frontului Popular Crestin Democrat, (astazi PPCD) reprezentant al Republicii Moldova in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si membru al Consiliului Eparhial al Mitropoliei Basarabiei. Lupta a durat peste un deceniu si nu s-a ispravit inca. La 13 decembrie 2001 CEDO a hotarat ca Republica Moldova a incalcat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la 27 martie 2002 hotarirea CEDO intrand in vigoare cu titlu definitiv. Cazul Mitropoliei Basarabiei a fost considerat drept unul dintre primele trei cazuri importante din lume derulate pe parcursul anului 2002. Pentru prima oara Rusiei i se da peste mana. Ca urmare a hotararii CEDO Mitropolia Basarabiei a fost recunoscuta si admisa in legalitate la 30 iulie 2002. In momentul de fata se afla pe rol deschiderea litigiului privind patrimoniul care trebuie recuperat de Mitropolia Basarabiei ca succesoare de drept a vechii Mitropolii. – Victor Roncea / ZIUA / Martie 2005

Filmul integral, mai jos:

Drumul Crucii Chisinau Bucuresti 1992


Drumul Crucii 1992 Parintele Staniloae si Parintele Galeriu (Post Scriptum) by ZiaristiOnlineTV

DRUMUL CRUCII – FILMUL INTEGRAL – de VICTOR BUCĂTARU:

Sursa Video – Romania Uneste-te: Drumul Crucii – 1992. Tineri de-o parte si de alta a Prutului au purtat Crucea pe axa Chisinau-Bucuresti (Piata Universitatii), cerand Unirea Basarabiei cu Tara. Post Scriptum: cuvant inspirat al Parintelui Staniloae despre misiunea romanilor

DREPTATEA PENTRU FAMILIA BODNARIU ŞI FAMILIA NAN! Norvegia, eliberează-ne copiii acum! Protest Global: 20 de ţări, 60 de oraşe. Bucureşti, Piaţa Victoriei, Ora 11.00. VINO ŞI TU! Barnevernet, free our children!

Bodnariu Family

Profesorul Ilie Bădescu: “Voi încheia cuvântul meu în umbra grăzăviei celui mai recent război care devastează astăzi Europa căzută în cumplita nesimțire față de drama copilului. Occidentul are o tradiție de o extraordinară și înaltă, metafizică semnificație: cruciada copiilor. Într-o vreme în care Europa adultă, a maturilor, bogați și îmbuibați, n-a mai fost în stare să facă nimic pentru apărarea valorilor creștine, a sufletului creștin, s-au ridicat copiii prin teribila cruciadă a copiilor. Ceea ce se întâmplă în Europa zilei, deja obosită, cu adulți demisionarzi, ruptă de trăirea crucii, este că din umbra părinților ies copiii să apere crucea, pe Iisus Domnul care ne-a prevenit odată: „De nu veți fi precum unii ca aceștia nu veți vedea împărăția cerurilor”.

Copiii Familiei Nan

Copiii familiilor Nan şi Bodnariu sunt vârful de lance al cruciadei copiilor pentru cruce într-o Europă care a aruncat crucea, îi reprimă pe cei ce se declară adepți ai lui Iisus, pe europenii iudeo-creștini. Războiul acesta are în centru, ca-n vremurile biblice, tot tema copilului. Adeverind astfel că omenirea stă atârnată și deci ținută să nu se prăbușească în abisul neființei, al nimicirii, de singurul ei cadru susținător și deci salvator: mama cu copiiii de la sânul ei. Nu statul și copii, ci mama cu pruncii ei, sunt cei care inaugurează ciclul salvator al omenirii, și acest ciclu reîncepe mereu și mereu cu momentul în care mama își duce copiii la sânul dătător de viață al alăptării. Cu scena aceasta încep toate și cu deformare ei se sfârșesc toate, se rostogolesc în nimicire și nemernicie.”

Detalii despre cele două cazuri: BodnariuFamily.org şi AgnusDei

protest-pt-familia-Bodnariu-ambasada-Norvegiei

 

ULTIMUL RĂZBOI: “Copiii familiilor Nan şi Bodnariu sunt vârful de lance al cruciadei copiilor pentru cruce într-o Europă care a aruncat crucea” – Prof. Ilie Bădescu în Cuvântul înainte al Albumului “Mami, îţi mulţumesc!”. PROTEST pe 16 Aprilie

Ilie Badescu - Paula Popoiu - Muzeul SatuluiProfesorul Ilie Bădescu:

“(…) Voi încheia cuvântul meu în umbra grozăviei celui mai recent război care devastează astăzi Europa căzută în cumplita nesimțire față de drama copilului. Occidentul are o tradiție de o extraordinară și înaltă, metafizică semnificație: cruciada copiilor. Într-o vreme în care Europa adultă, a maturilor, bogați și îmbuibați, n-a mai fost în stare să facă nimic pentru apărarea valorilor creștine, a sufletului creștin, s-au ridicat copiii prin teribila cruciadă a copiilor. Ceea ce se întâmplă în Europa zilei, deja obosită, cu adulți demisionarzi, ruptă de trăirea crucii, este că din umbra părinților ies copiii să apere crucea, pe Iisus Domnul care ne-a prevenit odată: „De nu veți fi precum unii ca aceștia nu veți vedea împărăția cerurilor”. Copiii familiilor Nan şi Bodnariu sunt vârful de lance al cruciadei copiilor pentru cruce într-o Europă care a aruncat crucea, îi reprimă pe cei ce se declară adepți ai lui Iisus, pe europenii iudeo-creștini. Războiul acesta are în centru, ca-n vremurile biblice, tot tema copilului. Adeverind astfel că omenirea stă atârnată și deci ținută să nu se prăbușească în abisul neființei, al nimicirii, de singurul ei cadru susținător și deci salvator: mama cu copiiii de la sânul ei. Nu statul și copii, ci mama cu pruncii ei, sunt cei care inaugurează ciclul salvator al omenirii, și acest ciclu reîncepe mereu și mereu cu momentul în care mama își duce copiii la sânul dătător de viață al alăptării. Albumul Cristinei Nichituș Roncea ne avertizează cu cel mai teribil argument: cu imaginea mamei care-și alăptează pruncii. Cu scena aceasta încep toate și cu deformare ei se sfârșesc toate, se rostogolesc în nimicire și nemernicie.”

Integral la Ziaristi Online
Notă: Pentru data de 16 aprilie, Familia Bodnariu anunţă un Protest Global. Detalii la BodnariuFamily.org

Radio Trinitas despre “Mami, îţi mulţumesc!”, un nou album cu fotografii de Cristina Nichituş Roncea. Doamna Elena Solunca Moise: “Mama – sfânt poem într-un cuvânt”

Mami, iti multumesc - Cristina Nichitus Roncea - Photography StudioBuna Vestire – 25 Martie 2016 – Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”
Un Reportaj de Irina Chiriac – www.radiotrinitas.ro
Fotografii de la lansare de Florin Hristianovici si Photography Studio

Citiţi şi: România a scăzut la nivelul anului când Ceauşescu a dat Decretul pronatalitate. Despre Albumul “Mami, îţi mulţumesc”, cu un omagiu Mamei de Elena Solunca Moise

Video cu fotografii din Album, mai jos. Muzica clip: Monica Ciuta

Alaptarea e Iubire – Fotografii de Cristina Nichitus Roncea pe…“Mami, iti multumesc!” – Lansare la Muzeul Satului, de Buna Vestire, ora 13.00. Fotografii: Cristina Nichitus Roncea. Muzica: Monica Ciuta

Posted by Photography Studio – Kids & Family on Wednesday, March 23, 2016

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova