Posts Tagged ‘Ioan Aurel Pop’

Mărturisirea Profesorului Dinu Giurescu: “Mă doare de tot ce se întâmplă României!”. VIDEO Roncea Ro: “Ungurii vor să schimbe percepția opiniei publice internaționale despre Trianon.”

Românii trăiesc sub “un război continuu, pe toate planurile: economic, social, identitar, etc”, afirma într-un interviu de dinaintea împlinirii celor nouă decenii de viață. „Să-ți iubești țara în zilele noastre este aproape o infracțiune…Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în națiune și în forța ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el și cred că la un moment dat se va trezi”, spunea profesorul atunci.

Întâlnindu-l acum, la apropierea de centenarul Marii Uniri și înainte de o nouă aniversare a Tratatului de la Trianon, profesorul Giurescu nu mai pare la fel de optimist. În primul rând nu înțelege cum la șase luni distanță de intrarea în anul 100 al Marii Uniri încă nu se știe ce face Departamentul guvernamental “Centenar” și care sunt proiectele pentru anul 2018. “Este rușinos!”, afirmă profesorul.

În acest timp, Budapesta a înființat la rândul ei o Comisie, “Trianon 100”, care activează deja, deși aniversarea Trianonului este în 2020. Comisia în cauză, după cum a relevat și academicianul Ioan Aurel Pop într-o amplă analiză, are drept obiectiv contestarea Tratatului de la Trianon pe plan internațional. Profesorul Dinu Giurescu întârește această teza: „Ungurii se gândesc la un plan cu bătaie lungă. Și anume să schimbe percepția opiniei publice internaționale despre Trianon. Să arate că Trianonul a fost o nedreptate, etc, etc… Ungurii se nasc și trăiesc până la moarte cu această imagine a Ungariei Mari – de la Brașov până în Coasta Dalmației, și din Slovacia până spre Dunăre. Așa sunt învățați, zeci și zeci de serii de elevi…” , spune profesorul.

„La noi este procesul invers: am creat acest Departament “Centenar” și “marele ajutor” – spun în derâdere – pe care ni-l dă Ministerul Învățământului este că a suprimat Istoria, și a rămas o singură oră de istorie. În al doilea rând nu mai există “Istoria Românilor” – ci “Istorie 12”, așa, o simplă cifră… Și în al treilea rând nu se mai vorbește despre istoria României. Pe 9 Mai s-a sărbătorit “Ziua Europei”. Ei bine, de “Ziua Europei” am auzit vorbindu-se de Europa, de liru-liru, de alte minunății contemporane, dar n-am auzit aproape nimic de faptul că la 9 Mai am proclamat Independența de Stat a României”, mai spune profesorul, între altele.

„Mi se pare foarte curios. Adică la dubiile pe care le am privind faptul că există Departamentul “Centenar” și deocamdată nu știm ce face, se adaugă faptul că Ministerul Învățământului, în “mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează. Și spun: românii nu au istorie, sunt un popor fără istorie, că n-am avut un stat recunoscut pe plan internațional… Ba da, am avut un stat recunoscut pe plan internațional: a încheiat tratate și s-a bătut pentru existența lui. Noi nu ne mai batem pentru existența noastră. Acesta este adevărul! Și stăm așa, în poziție de milogi… Acum ni s-au băgat pe gât și vreo 4000 și ceva de străini, care trebuie “neapărat” să trăiască, în România… Știi, e un spectacol, pentru noi, cei de-o vârstă respectabilă… dureros. Te doare! Pe mine mă doare! Mă doare când văd cum este neglijată propria noastră istorie și cum ea dispare din conștiința națională. Dacă nu am conștiința identității mele și a ceea ce reprezint eu pe acest pământ, pe acest colț al Europei, atunci degeaba. Nu poți să aperi nimic; cu formalități diplomatice, cu “eurovision”, nu obții nimic. Aceasta este povestea dubiilor pe care le am”, ne-a mărturisit marele istoric român. ActiveNews a publicat în exclusivitate filmarea integrală, reprodusă şi aici:

„Suntem sub imperiul prăbușirii noastre ca neam. Românii mai au o singură șansă: să lupte pentru ei înșiși”, ne-a spus profesorul la despărțire.

A consemnat Victor Roncea

Roncea Ro se întoarce! Academicianul Dinu C. Giurescu transmite de Ziua Independenţei României: Suntem cu ochii pe voi (ştiu ei cine)! Comisia Trianon 100 se transformă în Comisia Trianon 1000

Două scrisori, una din Basarabia şi a doua din Transilvania – legată şi de Campania pentru bustul lui Eminescu la Carei -, plus cazul dramatic al Dnei. Dr. Camelia Smicală, ai cărei copii – cetăţeni români – au fost răpiţi şi sunt în prezent abuzaţi psihic şi fizic de către statul finlandez, mă obligă să revin pe blog, cu o oarecare frecvenţă, ceva mai redusă, dar sper compensatorie prin calitate. Cu această ocazie vă transmit şi salutul călduros al academicianului Dinu C. Giurescu de Ziua Independenţei României, însoţit de asigurarea: “Suntem cu ochii pe voi!” (ştiu ei cine).

Doamne, ajută!

VR

PS: Cică Comisia Trianon 100 şi-a schimbat deja numele în Trianon 1000. Eu cred ca ungurii mai pot să adauge cel puţin încă un zero! 🙂

PS2: Probabil şi Ziaristi Online, pe lângă materialele ce ţin de credinţă, va mai publica şi articole privind interesul naţional.

PS3: 140 de ani de independenţă a României şi ziua marelui sociolog şi geopolitician, Profesorul Ilie Bădescu: “Adevărata şansă majoră a societăţii româneşti este Credinţa!”. La Mulţi Ani! VIDEO

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri – de Ioan Aurel Pop. Prelegerea de la Academie Română – textul integral. Exclusivitate Roncea.Ro

Academician Ioan Aurel Pop – Sursa: Pagina de Facebook

Miercuri, 26 aprilie 2017, istoricul academician Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a participat la sesiunea de comunicări “Războiul Informaţional sub lupă”, desfăşurată la Academia Română. Cu această ocazie profesorul Ioan Aurel Pop, unul dintre autorii Apelului academic IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ, a susţinut o prelegere care, deşi citată doar parţial în presă, a născut vii reacţii, inclusiv din partea unui aşa zis for ştiinţific ungar intitulat “Trianon 100”. “Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior”, atrage atenţia, printre altele, profesorul Ioan Aurel Pop. Pentru că nu a apărut nicăieri textul integral al comunicării, Roncea.Ro revine şi îl prezintă mai jos, în exclusivitate, însoţit de o Precizare a distinsului academician. De luat aminte!

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri

de Ioan Aurel Pop

Se spunea odinioară că acela care stăpânește informația poate deveni stăpânul lumii. Azi, zicerea cu aspect de dicton s-a modificat: stăpânește lumea acela care stăpânește comunicarea. Astăzi, prin modalitățile avansate de comunicare, se făuresc lumi, după dorința comanditarilor. În contextul acestui „război informațional”, purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a efectelor propagandei. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române). Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Actele de voință națională de la sfârșitul Primului Război Mondial i-au antrenat nu doar pe români, ci și pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe sârbi, pe croați, pe sloveni, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. care erau, în linii mari, mulțumiți de deciziile proprii, ratificate prin tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Prăbușirea vechilor imperii implicate în regiunea central-sud-est europeană – german, austro-ungar, otoman, rusesc – a creat însă și mari frustrări, nemulțumiri, proteste ale vechilor elite politice din aceste state dominante, răsfrânte, printr-o intensă muncă de propagandă, și asupra popoarelor respective. Dar, dincolo de mulțumiți și nemulțumiți, era pentru prima oară în istorie când voința popoarelor (eliberate de sub dominația străină) exprimată în chip democratic la finele războiului era, în general, consfințită pe plan internațional prin tratatele de pace. Cu alte cuvinte, tratatele de pace de la Paris, din 1919-1920, au respectat în mare măsură ceea ce deciseseră polonezii, românii, cehii, slovacii, sârbii, croații etc.

Toate provinciile istorice care s-au unit cu Țara în 1918 au avut importanța lor. Basarabia era cea din urmă desprinsă din trupul cel mare al Țării Moldovei, la 1812 (când fusese dată Imperiului Țarist) și revenea cea dintâi, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, adică după circa un secol. Bucovina sau Țara de Sus a Moldovei, leagănul Voievodatului Moldovei – cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești, cu vechile mănăstiri pictate – se întorcea smerită, la 15/ 28 noiembrie 1918, după aproape un secol și jumătate de înstrăinare (la 1775, fusese ocupată de Imperiul Habsburgic) în Țara cea mare. Transilvania (cu Banatul, Crișana, Maramureșul) – cam 100 000 de km pătrați, adică peste o treime din suprafața Regatului României interbelice – nu făcuseră parte decât vremelnic din vreo Țară Românească, în schimb fuseseră încadrate prin cucerire sau altminteri în Regatul Ungariei, în orbita Imperiului Otoman (indirect, ca principat autonom, ori direct, ca în cazul Banatului de câmpie, al Crișanei), în Imperiul Habsburgic, iar această înstrăinare era veche de circa o mie de ani. Cu alte cuvinte, Transilvania vine cea din urmă în trupul Țării, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, după „un mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez). Toate aceste provincii unite la 1918 aveau majorități etnice românești absolute în componența lor, cu excepția Bucovinei, unde administrația de la Viena reușise „performanța” de a reduce, în nici 150 de ani, ponderea românilor de la circa 70 % (la finele secolului al XVIII-lea) la sub 35 % (în 1910); chiar și așa, după dislocări masive și colonizări de populație și după recensăminte tendențios făcute, românii dețineau majoritatea relativă în provincie la 1918. Prin marea împlinire din 1918, românii și-au trăit ora lor astrală, au exultat, au simțit istoria de partea lor. Pe de altă parte, era clar că în Rusia sovietică (și apoi în URSS și Federația Rusă), în Ungaria, în Austria și, prin ricoșeu, în alte state, actele de la 1918 nu puteau fi privite cu simpatie, aprobate, lăudate.

Astăzi, după un secol de la acest mare efort al națiunii noastre de a trăi unită într-un singur stat – adică după cea mai mare împlinire istorică a poporului român din întreaga sa istorie –, ne trezim chiar și unii dintre noi, din dorința de originalitate ori din interese precise extra-istorice, să „reinterpretăm” trecutul, venind în fața opiniei publice cu falsuri grosolane. Enumăr câteva dintre cele mai evidente și mai departe de adevăr: România a intrat de prisos și hazardat în Primul Război Mondial; România a anexat cu forța provincii la 1918; România a devenit atunci un stat artificial și multinațional, „imperialist”, format din „petice”; românii din Țară, dar mai ales cei din provincii nu au dorit unirea, care s-ar fi făcut prin efortul unor „politicieni interesați” și al unor „intelectuali exaltați” etc.

Despre Transilvania, astfel de minciuni se rostesc parcă mai apăsat, deopotrivă în România și în străinătate, pe măsură ce se apropie centenarul actului de la 1 Decembrie 1918. Prima teză relansată (în mediile românești) este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional, din moment ce statul acela hibrid se chema Austro-Ungaria), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Iată răspunsul, dat în epocă acestei chestiuni a superiorității culturii maghiare (puse atunci de oficialii unguri), prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revizuire și de revanșă. Au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor ardeleni au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, cu noile sale granițe, prin tratate.

Nemulțumiții de după 1918-1920 s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu anumite modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști. Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial grant, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului[1].

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și s-ar referi la Corvinii „ungari” – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga – anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare – au ajuns să trăiască în state străine, în frunte că stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume.

Ioan-Aurel Pop

Sursa: Roncea.Ro

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

[1] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu a avut-o. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

Adenda:  Precizări privind „războiul informațional” contemporan

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Ioan Aurel Pop

Mihai Viteazul şi Creştinatatea Transilvană – Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop. O CONFERINŢĂ potrivită cu visurile hungariste legate de data de 16 decembrie 1989. VIDEO

Adresa catre CNA: In apararea lui Lucian Boia, lectorul Adrian Niculescu a facut apologia crimei, in mod repetat, la emisiunea Jocuri de Putere cu Rares Bogdan de la Realitatea TV. Minciunile triplului Boia – Liiceanu – Niculescu tintesc aniversarea Centenarului Marii Uniri

Rares Bogdan si Ion Novacescu contra minciunilor cuplului Lucian Boia - Gabriel LiiceanuStimati membri ai Consiliului National al Audiovizualului,

In editia de ieri seara (marti, 29 aprilie 2014) a emisiunii lui Rares Bogdan “Jocuri de Putere” de la Realitatea Tv s-a discutat sub titlul “Cui apartine Transilvania” despre Cazul Boia – Liiceanu, respectiv despre ultima carte a eseistului aparuta la Humanitas, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. Invitati in studio, un lector universitar la SNSPA, Adrian Niculescu, si jurnalistul Octavian Hoandra de la Ziua de Cluj. Invitati, prin telefon, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, academicianul Ioan Aurel Pop si, din studioul Realitatea Tv de la Cluj, istoricul Ion Novacescu (foto sus). Conform afirmatiilor realizatorului, Lucian Boia, ultimul Secretar cu Propaganda al PCR pe Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, si editorul sau, Gabriel Liiceanu, urmeaza sa compara impreuna intr-o alta editie a emisiunii “Jocuri de Putere”.

Lucian Boia si un Bou numit Adrian Niculescu la Jocuri de Putere cu Rares Bogdan de la Realitatea TvPrestatia pretinsului istoric Adrian Niculescu (foto dreapta), un sustinator infocat dar fara argumente al lucrarii lui Lucian Boia, la randul ei o rescriere a istoriei care nu se bazeaza pe nici un document sau fapta reala, fiind practic o interpretare eseistica intr-o nota personala, cu tuse antiromanesti grotesti, a generat inclusiv revolta Inaltpreasfintitului Andrei Andreicut, Mitropolitul Clujului, Maramuresului si Salajului. Acesta a intervenit in direct in apararea Bisericii Ortodoxe, acuzata mincinos de Adrian Niculescu ca ar fi blestemat Armata Romana impotriva faptuirii Marii Uniri. Pozitia Inaltpreasfintitului Andrei a fost sustinuta, telefonic, si de PS Lucian Muresean al Bisericii Unite cu Roma.

In finalul emisiunii, pentru a drege din asertiunile neadevarate si agresive facute pe parcursul transmisiei, Adrian Niculescu a tinut sa sublinieze ca pozitia respectiva a avut-o de fapt fostul mitropolit Vasile Mangra, care s-a sinucis la Budapesta. Corectat si asupra acestei noi inadvertente istorice – dupa cum a afirmat Ion Novacescu, Vasile Mangra a fost, de fapt, omorat la Budapesta, in circumstante ramase neclare –  pretinsul istoric Adrian Niculescu, dupa ce s-a scuzat ca “asa a citit in Romania literara”,  a repetat in direct, de cateva ori, mesaje aprobatoare ale actului criminal, in sensul ca “foarte bine ca a fost ucis” si “merita sa fie ucis”. Fapta de apologie a crimei in public se incadreaza in Art 324 Cod Penal si se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Va rugam asadar, in calitate de “garant al interesului public şi unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale” cu misiunea “de a asigura un climat bazat pe libera exprimare şi responsabilitatea faţă de public în domeniul audiovizualului” sa procedati in consecinta si sa aduceti la cunostinta organelor competente aceasta fapta ilegala.

Va multumesc,

Victor Roncea

Pentru o punere in tema asupra subiectului, reproduc articolul din Ziua de Cluj, publicat sub semnatura lui Tiberiu Farcas, la data de 28 aprilie 2014:

Cutremur în tagma istoricilor: ardelenii nu ar fi vrut unirea cu România, în 1918

Lucian Boia, despre Marea Unire: Cei mai mulţi dintre români nu auziseră de „idealul naţional”

Un nou eseu istoric polemic, conţinând o serie de reinterpretări în jurul unor probleme cheie ale istoriei naţionale şi europene, propune cunoscutul istoric „deconstructivist” Lucian Boia, în volumul „Primul războiul mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărut la editura Humanitas. Volumul de 117 pagini poate fi achiziţionat de la librăria editurii din strada Universităţii, la preţul de 25 de lei.

Lucian Boia, cunoscut pentru o serie de cărţi incomode de istorie, care pun sub semnul întrebării mai ales modul în care istoriografia română s-a raportat la identitatea naţională, publică în cea mai nouă carte a sa o serie de opinii extrem de controversate despre destinul României în Primul Război Mondial, despre idealurile românilor transilvăneni şi raportarea lor la Imperiul Austro-Ungar.

ZIUA de CLUJ a selectat cele mai polemice afirmaţii ale istoricului Lucian Boia din acest volum şi a solicitat opinia unor istorici clujeni de orientări diferite pe marginea acestora.

Iată câteva paragrafe din carte:
„Mitologică este invocarea unităţii naţionale ca un „vis de veacuri” al românilor, aşadar începând dintr-o vreme cînd nimeni în Europa nu urmărea asemenea proiecte. Mitologică şi cvasiunanimitatea care s-ar fi manifestat in sprijinul intrării României în război, alături de Puterile Antantei în vederea eliberării Transilvaniei. La fel şi trecerea sub tăcere a faptului că opţiunea pentru Transilvania însemna şi renunţarea (aparent definitivă) la Basarabia”.

“Ceea ce bate însă la ochi e faptul că Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să suplinească un referendum, nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toţi locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populaţie nu a fost, aşadar, întrebată dacă doreşte sau nu să intre în frontierele României”.

„Peste toate Armata Română s-a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I-a mai revenit şi misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi. Între arcul munţilor Carpaţi şi întregul curs al Dunării de la intrarea fluviului în ţară până la mare, traversând şi frontiera terestră a Dobrogei”.

„… Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional”, împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus! Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80 la sută din populaţie) şi neştiutori de carte (60 la sută), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji; probabil nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice”.

„Transilvania plus Bucovina păreau a fi o răsplată suficient de convingătoare pentru a uita cu totul cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nici nu putea fi vorba în condiţiile alianţei cu Antanta, adică şi cu Rusia. ….aşadar intrarea în acţiune la 1916 nu avea cum să urmărească deplinul ideal naţional, ci un ideal naţional trunchiat, cu Transilvania şi Bucovina , dar fără Barasabia”.

Istoricul Ottmar Traşcă consideră că „Boia vine în istorie cu reinterpretări a unor fapte istorice controversate, şi asta e un câştig. Are o serie de volume bune, mai ales „Mit şi conştiinţă în istoriografie română”, care mi-a plăcut mult. Şi eu consider că România nu era pregătită să intre în primul război mondial. Încă nu am citit noua carte a lui Boia, pot să spun o opinie după ce o citesc”, a comentat doctorul în istorie Ottmar Traşcă.

Istoricul Ion Novăcescu este de altă părere: „Domnul Boia face un efort jalnic de a pune în discuţie, de a destructura ceea ce Brătianu a făcut. Faptul istoric a fost. Vine Boia acum, la patru ani inainte de a sărbători centenarul unităţii naţionale, şi pune în discuţie ce a făcut Brătianu. Acesta a făcut România Mare! Să vii să spui acum că Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a fost legitimă, când s-a făcut în cel mai democratic mod cu putinţă, vot legiferat tot de Brătianu prin decret-lege, e complet exagerat. E hilar să judece ce alţii s-au făcut. S-a făcut unitatea românescă, asta e un fapt istoric de netăgăduit”.

Doctorul în istorie Ionuţ Ţene susţine, într-un editorial din napocanews.ro, că “pentru Boia marii istorici români de la Haşdeu, Pârvan, Iorga, la Giurescu, Panaitescu sau G. Brătianu au fost tributari naţionalismului şi autohtonismului ortodox, iar Biserica Ortodoxă Română (BOR) a profitat de comunism ca să lovească în greco-catolicism, ca ferment al occidentalizării României… pe Lucian Boia îl putem încadra mai corect într-un curent cultural de literaturizare a istoriei, nicidecum într-o ierarhie a istoricilor români contemporani”.

La lansarea volumului de la librăria Humanitas Cişmigiu, din Bucureşti, Lucian Boia a fost contrat de un naţionalist român care a afişat un banner pe care se putea citi sloganul „Credeţi-mă, sunt profesor de istorie”, scris sub o imagine cu Pinocchio.

Vedeti: Fiesta antiromaneasca a lui Lucian Boia si Gabriel Liicheanu, dejucata la Humanitas-Cismigiu printr-un protest al bunului simt. Boia: “Romania si romanii nu au nici un drept istoric asupra Transilvaniei”. Mihai Tociu vs Sorin Lavric. FOTO/INFO/VIDEO UPDATE 

Cititi si: Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI AICI “Istoria, Adevarul si Miturile” »

Fiesta antiromaneasca a lui Lucian Boia si Gabriel Liicheanu, dejucata la Humanitas-Cismigiu printr-un protest al bunului simt. Boia: “Romania si romanii nu au nici un drept istoric asupra Transilvaniei”. Mihai Tociu vs Sorin Lavric. FOTO/INFO/VIDEO UPDATE


Profesorul de sub-istorie Lucian Boia contrat la Humanitas de Mihai Tociu 24 04 2014 via Roncea Ro

“Uneori nu e nevoie decat de o mica gluma ca sa darami o mare trufie” – Luc de Clapiers, Marquis of Vauvenargues

Ieri, 24 aprilie, la Librăria Humanitas Cişmigiu s-a lansat noul volum al lui Lucian Boia „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“, (de la ora 19.00). La eveniment, alături de autor, a vorbit şi Gabriel Liiceanu, ne anunta sub forma de reclama, revista lui Ion Cristoiu (?), Historia.

Mihai Tociu, cunoscut cititorilor Roncea.Ro si prin succesul repurtat impreuna cu alti trei “teroristi-vizuali” la Arcul de Triumf, unde a fost repusa Budapesta la locul ei, ca victorie a Armatei Romane, dupa ce fusese obliterata de partenerii de guvernare ai FSN (PSD si PDL), recte UDMR, a inregistrat ieri, la Libraria Humanitas – Cismigiu, o noua victorie a bunului simt romanesc.

Iata scurta sa relatare, ilustrata edificator cu fotografiile de mai jos: “Eşec neaşteptat la lansarea ultimei cărţi de pseudo-istorie a lui Lucian Boia. Bucureştiul a dovedit încă o dată că este Capitala românilor şi a dat tonul la acţiunile de opoziţie faţă de manipularea istoriei de către agenţii de influenţă maghiari. Un grup de patrioţi a reuşit în 24 aprilie 2014 să strice fiesta antiromânească organizată de Gabriel Liiceanu. Deci, se poate!”. Felicitari!

Romania, respectiv “Romanii nu au nici un drept istoric asupra Transilvaniei” este doar una din afirmatiile lui Lucian Boia din ultima sa hartie igienica imprimata sub forma de carte la Humanitas si raspandita in masa prin revista Historia, unde Ion Cristoiu a ajuns coleg cu marii si micii falsificatori ai istoriei nationale Adrian Cioroianu, Ovidiu Pecican, Zoe Petre, despre care maestrul Ion Cristoiu scria ca este ”o doamnă căreia i-ar spune fă”, si, cu voia dvs, ultimul pe lista, Vladimir Ilici Tismaneanu, “baiatul care-i cara geanta” lui Ion Cristoiu si, totodata, despre care maestrul afirma ca s-a scremut sase luni sa scoata o margica “anticomunista” de 100.000 de euro. Haios, “n-asa”?

Evident, la lansarea cu pricina ce ne puteam astepta de la Gabrigel Liicheanu decat la incrancenare si totalitarism cu fata semi-umana? Cum se numesc oamenii lipsiti de umor?

Iata si filmul evenimentului:

Lucian Boia si Gabrigel Liigheanu spunand tampenii la Humanitas Cismigiu - 24.04.20014 - Tociu via Roncea Ro

Liicheaua Liiceanu si Lucian Boia elucubrand despre Ungaria - 24.04.2014 - Tociu via Roncea Ro

Lucian Boia in oglinda cu Lucian Buratino - Tociu via Roncea Ro

Liiceanu Liigheanu Liicheanu si Lucian Boia contra libertatii de exprimare la Humanitas 24.04.2014 - Tociu via Roncea RoLucian Boia Boul lui Liicheanu de Mihai Tociu via Roncea Ro

Handicapatul de Lucian Boia sustine existenta statului Ungaria in 1916 - Tociu via Roncea RoCum Sorin Lavric, editorul preferat al lui Lucian Boia, a lipsit nemotivat de la eveniment, redam mai jos, cu “proba video”, o caracterizare facuta “istoricului” cu nume de paprica de la o alta lansare, care contine si o remarca laudativa fata de o ironie la adresa lui Nichifor CRainic: “Ii dau dreptate domnului Liiceanu: domnul Boia este mai mult decat un istoric. Este un om care gandeste trecutul pe care il rescrie. Este un ganditor al istoriei!”. Cu “g” mare? Adica G de la Gaozar (copyright Traian Basescu)? Dar sa lasam biata larva a lui Liicheanu sa-si incheie apoteotic discursul pupincurist: “Lucian Boia se ridica deasupra pragului de istoric obisnuit. Nu e singurul care are aceasta indrazneala, acest curaj, dar este unul dintre ei si pesemne cel mai inteligent”. Alte mostre scabroase similare, pe YouTube, cu kilogramul.

Comparativ, reputatul jurnalist Corneliu Vlad afirma despre “Romania altfel” a lui Boia: “E lucru de mirare în această carte cum fiecare propoziţie şi frântură de fraza musteşte de maliţie, dispreţ, greaţă sau venin. Parcă o muscă sâcâitoare s-ar aşeza taman pe rândul pe care-l citeşti şi tot dai din mână până faci tic. Drept care, gata. Nu exegeză, nici măcar zeamă lungă de pamflet, pentru Lucian Boia, “De ce este Romania altfel?”, Humanitas, 2012. O întristată adunare, însă, parcă tot i s-ar fi cuvenit. Şi a fost. Iat-o consem­nată într-un dosar de gazetă, după cum citim:“ Dilema veche de săptămâna aceasta se întreabă: Este România altfel?. Dosarul conţine intervenţiile partici­panţilor la dezbaterea pe marginea cărţii De ce este România altfel? de Lucian Boia, organizată pe 20 februarie de către Colegiul „Noua Europă“, Editura Humanitas şi Clubul Dilema veche“. De ce este România altfel? Prostimea ar zice că şi pentru a se mira cei de-alde dânşii, de mai sus.”

Cititi si: De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia

Lucian Boia – istoric conformist şi popularizator de literatură istorică

Cazul Lucian Boia. Demitizarea demitizatorului

Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI AICI “Istoria, Adevarul si Miturile” »

Lucian Boia Mincinosul Humanitas Propagandist Activist PCR la Facultatea de IstorieAdevarul despre anticomunistul Lucian Boia de Ioan Scurtu - Istoria Romanilor de  la Carol I la Ceausescu via Roncea Ro

Crezul academicianului Ioan Aurel Pop, un rector pentru Universitatea Babeș-Bolyai!

Tinerilor colegi studenţi:

1 din 5 locuitori ai Clujului este student la Universitatea Babeș-Bolyai, nu mai puţin de 33% din populaţia urbei fiind formată din studenţii celor şase universităţi de stat din Cluj. Născută din şi pentru un oraş dezvoltat – înainte de toate – prin şi pentru studenţi, Universitatea Babeş-Bolyai face parte din elita universităţilor de cercetare avansată şi de educaţie. Studenţii, mai ales masteranzii şi doctoranzii, au jucat un rol esenţial în această clasare şi vor avea o importanţă semnificativă în ascensiunea UBB-ului. Aceştia, de la licenţă la masterat, merită un mediu şi structuri care să le asigure deopotrivă atingerea idealurilor profesionale şi o viaţă studenţească frumoasă. Pentru aceasta, îmi propun următoarele obiective pe care le voi urmări ca rector al UBB-ului.

1. Dezvoltarea infrastructurii destinate studenţilor
Avem 13 cămine, al 14-lea fiind în curs de finalizare. Alocarea locurilor (de la primele cazări la recazări) trebuie să fie transparentă şi verificabilă online. Se vor căuta şi găsi soluţii pentru cazarea tuturor studenţilor care depind de un loc în cămin pentru continuarea studiilor, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru cadrele didactice şi tinerii cercetători care sunt şi vor veni la UBB (dincolo de noi construcţii, spaţiile din parcul Iuliu Haţieganu le vor sta la dispoziţie, nemairămânând apanajul unei clientele servile). Criteriile de cazare şi alocare a locurilor în cămine nu vor mai fi produsul meritelor şi “bogăţiilor” extra-studenţeşti.

2. Creşterea mobilităţilor studenţilor
La ora actuală, cel mult 5% din studenţii UBB pot beneficia anual de burse în străinătate. Prin dezvoltarea de parteneriate internaţionale noi şi prin acţiuni de fundraising pentru burse alternative şi suplimentare, voi sprijini schimbarea acestei nefericite situaţii, astfel încât cel care îşi doreşte să studieze un semestru la o altă universitate să o şi poată face mult mai uşor decât până acum.

3. Informatizarea şi accesul la resurele educaţionale
Începând cu 2009, UBB a investit 6.410.081,90 lei într-un portal care nu funcţionează la parametrii doriţi. Studenţii trebuie să aibă un acces viabil la un sistem funcţional de informaţii academice. Abonamentele la bazele de date trebuiesc multiplicate prin efortul conjugat al UBB şi BCU, accesul la reviste şi cărţi recente de circulaţie internaţională, fiind imperios necesar pentru lucrări de licenţă, masterat ori doctorat de calitate. De asemenea, trecerea la raftul liber este de importanţă prioritară pentru orice student, indiferent de la facultatea care provine ori de biblioteca în care studiază. Atât pentru domeniile de studiu cu accent pe aspectele teoretice, cât şi pentru cele de dominantă practică, vor fi făcute investiţii materiale majore şi judicioase în infrastructura educaţională care să înlesnească tranzitia de pe băncile universităţii la locul de muncă.

4. Resurse financiare
În ultimii ani, universitatea a acordat studenţilor diferite sume de bani pentru proiecte de natură sportivă, culturală ori educativă. Sumele acordate trebuiesc sporite şi alocate în mod transparent pe baza unor competiţii reale de proiecte. Se va încuraja şi sprijini depunerea de proiecte naţionale şi internaţionale de studenţii dornici de cunoaştere. Ca la toate nivelele de activitate universitară, va fi susţinută şi implementată reducerea încărcării birocratice şi a obstrucţiilor structurale din calea accesului la finanţare.

5. Studenţii şi rectorul
Mandatul meu de rector va promova un nou tip de relaţie cu studenţii, bazată pe comunicare şi transparenţă în luarea deciziilor. Studenţii nu sunt o comunitate amorfă şi uniformă, ci o sumă de comunităţi şi individualităţi definite de vocaţii şi speranţe. Fiecare facultate are nevoi şi probleme specifice, inclusiv din punct de vedere studenţesc. Comunicarea dintre rectorat şi studenţi trebuie sa fie directă, personalizată şi nu mediată şi delegată arbitar. Mă voi întâlni periodic, atât la nivel de facultate, cât şi de universitate, cu studenţii, cu reprezentanţii aleşi ai acestora şi ai asociaţiilor studenţeşti care promovează adevărata Alma Mater Napocensis. Voi căuta să creez şi să încurajez cât mai multe ocazii de socializare între studenţi şi cadre didactice, în sensul unei adevărate comunităţi ce suntem. În această Cetate nu va fi loc pentru frică şi abuz. Nu tolerez şi nu voi tolera nicio acţiune de intimidare şi forţare a studenţilor indiferent de justificările dorite şi căutate de unii sau alţii. Voi acorda o atenţie sporită studenţilor doctoranzi, al căror statut, doar parţial definit legislativ şi reglementat intern, împreună cu birocratizarea excesivă, le îngreunează atingerea scopurilor esenţiale, de studiu şi cercetare.

Aparţin unei generaţii care a văzut foamea şi frica transformându-se în speranţă şi apoi căzând în terorare şi dispreţ. Istoria s-a repetat în oarece măsură în ultimele decenii. Îmi doresc lucruri simple. Vreau o universitate în care studenţii să reacţioneze la abuzuri aşa cum au răspuns, în alte vremuri, cei încolţiţi de o armată de securişti în noaptea de Paşti a anului 1968 (iar profesorii lor i-au apărat, nu vândut pentru funcţii ori burse). Vreau o universitate în care profesorii şi studenţii să intre cu plăcere şi cei ce o absolvesc să spună cu mândrie “am terminat la UBB”, alumni-i fiind o componentă esenţială a ideii universitare care trebuie amplificată. Nu-mi doresc o universitate “profitabilă”, “antreprenorială” ori “istorisitoare”. Îmi doresc o universitate umană şi funcţională.

Ioan Aurel Pop

Ziaristi Online

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova