EVENIMENT EDITORIAL: “INTRE LINII”
Vineri 25 noiembrie 2011, la ora 18:30, la standul editurii “RAO” din targul de carte “Gaudeamus” de la Romexpo va avea loc un eveniment editorial care va genera un adevarat cutremur politic. Cunoscutul grafician Eugen Mihaescu, care a fost ani de zile consilier personal al presedintelui Ion Iliescu si apoi ambasador al Romaniei la UNESCO, a decis, asa cum promitea inca din anul 2004, sa povesteasca amanunte explozive despre experienta sa in culisele puterii. Personajele — politicieni, diplomati, jurnalisti — sunt arhicunoscute, dar sunt vazute dintr-un unghi care a ramas necunoscut pana astazi marelui public. Citind aceasta carte despre “ieri”, veti intelege de ce traim atat de rau “astazi”: “Nu ne eliberam de trecut decat infruntandu-l!”, transmite Editura RAO.
Ziaristi Online va ofera unul dintre primele capitole ale cartii care, cu siguranta, il va baga din nou in spital pe Ion Iliescu. In acest prim extras publicat in exclusivitate aflam cu un individ care “fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika” isi imagina in trenul prezidential care se indrepta de 1 decembrie 1990 spre Alba Iulia, “în timp ce șiroia de transpirație”, cum ar putea sa deturneze intreaga conducere a Romaniei la Budapesta. Mai aflati cum “Petrică, vrednicul pui de cominternist”, pe platoul de la Alba Iulia “dirija galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l”. O alta imagine plastica “transpirata” de graficianul Eugen Mihaescu in scris este cea a “juntei militare care sărbătorește reușita loviturii de stat” a lui Ion Iliescu, la un chiolhan organizat într-o școală militară. Militarii din delegatie “erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate”… Va invitam sa va delectati cu aperitivul:
După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.
La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.
Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era…
Continuarea la Ziaristi Online
December 28th, 2011 
VR 
Intr-un raspuns la o solicitare transmisa de subsemnatul, pe 21 decembrie a.c., Presedintelui Romaniei, Traian Basescu, in Cazul Trosca – Erou-Martir, se afirma, in principal, urmatoarele:
Posted in 
Tags: 
