Posts Tagged ‘Jacek PALISZEWSKI’

15 Noiembrie 1987, începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Brucan îi semnase deja condamnarea la moarte. “Eroi pentru România – Braşov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente”, lucrare realizată de Florin Palas şi Victor Roncea sub coordonarea lui Vladimir Bukovski

eroi-pentru-romania-brasov-15-noiembrie-1987-victor-roncea-vladimir-bukovski-florian-palasConform unui fost document confidenţial al United States Information Agency (USIA) intrat în posesia Roncea.Ro, agentul NKVD/KGB Silviu Brucan, fondatorul FSN şi GDS, afirma în faţa unui ofiţer acoperit american, în primăvara lui 1987, că în doi ani Gorbaciov va schimba complet blocul sovietic, că România va fi ultima ţară care va cădea dar după aceea va urma la conducere un guvern pro-sovietic, plin de glasnost şi perestroika (documentul va fi publicat integral în cartea despre 1989 la care lucrez – nota V.R.). Omul era sincer. Pe 15 noiembrie 1987 a început derularea acestei “profeţii”. După cum reaminteam la aniversarea a 20 de ani de la revolta muncitorilor braşoveni, în 1987 soarta lui Ceausescu a fost pecetluita.

“Inceputul sfarsitului” a fost prezentat si de scriitorul anticomunist Radu Portocala in prima lucrare de dupa 1989 care analiza caderea comunismului si inlocuirea lui cu unul “cu fata umana. In “Autopsia unei lovituri de stat”, Radu Portocala observa cum evenimentele de la Brasov au stimulat caderea lui Ceausescu atat prin constientizarea in sanul populatiei a ideii ca “se poate” protesta, cat si prin activarea imediata a cadrelor “disidente” pregatite de KGB sa preia puterea.

“Rascoala de la Brasov a fost urmata de o intalnire a activitatii opozitiei, reprezentata fie de indivizi izolati, fie de organizatii sindicale libere, aflate in stare embrionara. Ea este slaba, dezorganizata, dar are o audienta oarecare si, din nou, scapa de sub orice control. Aceasta miscare trebuia deci dublata de o structura paralela, pastrata sub stricta supraveghere, si usor de manipulat. Asadar sunt create toate piesele unei disidente provenind din sferele inalte ale partidului comunist si care are ca sarcina principala aceea de a deveni credibila si populara. O disidenta astfel organizata incat sa dea cetatenilor impresia de pluralism, de alegere intre mai multe variante. Cei care compun aceasta disidenta artificiala incep sa publice, in strainatate, texte critice la adresa lui Ceausescu. Trebuia discreditat omul, pentru ca sistemul sa iasa cat mai curat cu putinta. Suntem in anul 1987, iar soarta lui Ceausescu pare deja pecetluita”, scrie Radu Portocala. Mai jos un articol din Il Giornale, semnat de jurnalistul marxist ungaro-evreu Ferenc Fejtő:

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-13-il-giornale-via-roncea-ro

Atunci s-a strigat “Jos Ceausescu!” pentru prima oară în România

Revolta s-a declansat la intreprinderea de Autocamioane Brasov, printr-o greva inceputa in noaptea de 14 noiembrie, la schimbul III, si continuata a doua zi dimineata cu un mars pana in centrul orasului, in fata Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman. Refuzul autoritatilor comuniste de a dialoga cu demonstrantii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de catre multimea adunata. Muncitorii au scandat pentru prima oara in Romania, “Jos Ceausescu”, intonand ceea ce avea sa devina imnul insurectiei din decembrie 1989 si, ulterior, al tarii: “Desteapta-te, romane!”. Portretul dictatorului Ceausescu a fost doborat de pe frontispiciul cladirii si incendiat. “Cutremurele nu au fost nimic pe langa ceea ce s-a intamplat!”, avea sa exclame prim-secretarul Comitetului Judetean PCR Brasov, Petre Preoteasa, in sedinta activului de partid din 15 noiembrie 1987. A urmat interventia brutala a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

în 2007 lansam la Braşov, în Aula Universităţii Transilvania, împreună cu colegul meu Florin Palas, lucrarea “Eroi pentru Romania – Brasov, 15 noiembrie 1987 – marturii, studii, documente” (Editura Semne/Artemis, Bucureşti, 2007) realizată in colaborare cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov, CNSAS (Oana Ionel şi Mihai Demetriade) şi alte foruri jurnalistice, istorice si academice (ZIUA, INST, CICE-Iaşi), sub egida Centrului Rezistentei Anticomuniste şi coordonarea scriitorului anticomunist Vladimir Bukovski. Redau mai jos un extras documentar:

Citiţi şi: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

15-noiembrie-1987-foto-marius-petrascu-ziaristi-online

Bădia Ogoranu: “Fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari”

“Jertfa acestor luptatori cu arma in mana, alaturi de rezistenta celor din inchisori, alaturi de rezistenta crestina a preotilor, ierarhilor si mirenilor, a celor din exil, a taranilor in fata colectivizarii, a muncitorilor din Brasov, a unor intelectuali curajosi, toate acestea au adunat atata demnitate, incat sa se poata spune ca fata Romaniei a fost spalata de atatea lasitati si tradari, pentru ca romanii sa poata pasi cu fruntea sus pe pamantul pe care calca” Badia Ion Gavrila Ogoranu – Membru de Onoare al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987 – Braşov (Presedinte de Onoare: Parintele Gheorghe Calciu)

Vladimir Bukovski: “Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Sa terminam cu comunismul!”- 

rp_Vladimir-Bukovski-Blog-Roncea.jpg“Haideti sa terminam odata cu comunismul! Sa ne purificam de acest pacat si atunci vom vedea cat de usoara si frumoasa va fi viata noastra. Nu va fi un rai, dar oricum, va fi mai bine. Tineretul sa vina in sprijinul nostru. Numai impreuna cu ei vom putea reusi. Problema care se pune pentru tarile din fosta Uniune Sovietica si cele aflate sub influenta Moscovei comuniste este ca au o mostenire dureroasa. Astazi, ii vedem pe fostii comunisti in alte structuri si, desigur, cu o infatisare diferita. Nici una dintre aceste tari nu va fi libera pana nu vom termina cu ei. Este nevoie de lustratie, suntem obligati sa-i scoatem din structurile puterii pe acesti oameni. Daca ei au putere, se vor organiza intr-o mafie si vor lupta impotriva noastra.
Romania este o tara favorizata, plina de energie si emotivitate. Aici, se intampla intotdeauna cate ceva. Foarte putine sunt tarile care mai au asemenea caracteristici. Probabil, Polonia, Italia si Israelul. Spre deosebire de tara in care traiesc, Anglia, care se afla intr-o coma profunda. Haideti sa facem in Romania ce nu s-a mai facut niciunde in lume! Haideti sa terminam cu comunismul!” – Vladimir Bukovski, Presedintele de Onoare al Centrului Rezistentei Anticomuniste

revolta-muncitorilor-din-brasov-din-1987-16-presa-franceza-via-roncea-ro

Ancuta DUDUC: „Am fost anticomunisti de mici.”
Cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde e tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare.
Cand l-au arestat pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos.
La noi a fost o suferinta de ordin psihologic. N-avea voie sa vina nimeni in vizita. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pentru pagubele lor. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator.
Mama a avut o depresie cand l-au luat pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.

Angelica VIERU: „Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.”
In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6.00, am mers impreuna la sectia de votare de la Scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu 3 camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. Si noi trebuia sa primim apartament. Unde stateam noi, pe str. Zorilor nr. 1, bl. D10, sc. A, ap. 25, aveam doua camere – apartament proprietate personala – cumparat de sotul meu cand inca nu eram casatoriti. Ratele mari, intretinerea mare la atatea persone, spatiul mic ne-au determinat sa cerem o locuinta mai mare, sa putem trai ca oamenii. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consiliul Popular.” Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori.
Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, din cartierul „Steagul Rosu” pana in str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar cand am venit acasa, tot pe jos – pentru ca nu circula nicio masina in oras – l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat.
Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului. Oamenii erau in grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica ii facea sa taca.
Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea.
Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el „ridicat”, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si ca sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata am gasit un bilet pe care scria catre colegii lui cine l-ar fi „parat” c-ar fi fost si el acolo. Si ca biletul sa fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.
Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit.
Seara am mers la vecinii mei, si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-24.00 au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic.
Am fost atunci, joi, la Militie sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii, si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza, si cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”.
Dupa circa o saptamana a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci.
Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital.
In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutata fiind de vecinii de pe scara, de colegii lui si-ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care
l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Seara, cand auzea liftul, era foarte atent si se uita pe vizor, iar pe la 12.30 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat cand acesta iesea din lift. Au stat de vorba pana tarziu. Vasile mi-a povestit ca la Bucuresti dadea declaratii din ora-n ora. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma.
Dupa procesul de la Clubul uzinei, a venit acasa bucuros spunandu-mi ca a fost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad.
La 2-3 zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari Servicii”. Se apropiau Sarbatorile de iarna, si dandu-mi telefon la vecini, mi-a spus ca nu poate veni acasa, dar daca pot, sa merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum sa merg cu 5 copii mici pe tren? Ii era tare dor de mine si de copii.
La inceputul lui ianuarie ´88 mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Mi-a mai scris ca primeste apartament cu patru camere si sa merg si eu cu copiii acolo. Intai, fratele lui cel mic, Petrica, a fost trimis de Vasile sa-i ia pe Liliana si Ionut si sa-i duca acasa la parintii lui, in satul Chilieni, judetul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui si m-a ajutat sa plec impreuna cu ceilalti trei copii mai mici acasa la Vasile, pentru ca de fapt apartamentul aveam sa-l primim doar prin martie. Pana atunci aveam sa stam toti sase la socrii mei.
Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. Stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie, a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala.
El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer…”. Din ochi ii curgeau lacrimi. M-am schimbat la fata, ma abtineam sa nu plang, dar el a observat si mi-a spus ca asa crede el, nu ca i-a spus medicul, dar sa nu fiu suparata si sa am grija de copii.Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. Si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac.
Comportarea lui devenise ciudata. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam sa inteleg, tresarea, dormea cu ochii deschisi, dar numai in fotoliu sau pe jos intins pe burta, deoarece avea probleme cu respiratia. Cand il trezeam, atunci spunea ca se simte mai bine jos decat in pat, ca n-are nimic.
Pentru perioada cat a lucrat la Barlad, a luat bani putini pentru ca nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost platite la timp, ci cu intarziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia sa ma descurc, asa cum puteam.
Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri.
In aprilie, Vasile a insistat la Militie sa primeasca un camion pentru a ne transporta mobila ramasa la Brasov in apartament. I s-au dat asigurari ca va primi camionul si sa mearga el inainte. Dupa 3-4 saptamani, Vasile n-a obtinut camionul de la Barlad si in Brasov a incarcat totul si-a pus la tren. Alti bani, alta distractie!
Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la Iasi la un control, la Spitalul Sfantul Spiridon, dar i s-a spus sa revina in septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Barbulescu s-a confirmat si la Iasi. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine. Pentru copii, pentru noi toti.
In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce pana la lacrimi. O zi si-o noapte a plans incontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Brasov, Geta, a venit la Barlad cu familia si, dupa cateva zile, am plecat impreuna cu ei si cu copiii nostri, Ionut si Claudia, la Bucuresti, la Vasile. Ajunsi acolo, cand am intrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus ca nu este internat in spital. Am simtit un fior rece prin tot corpul. Dupa circa doua ore de insistenta, a venit asistenta si, vazandu-ne speriate, ne-a dat fiecareia cate o pastila. Cumnatului meu i-a spus ca Vasile este la morga, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1.00-2.00 din noapte.
Ce-a urmat, va dati seama. Inmormantarea si pomenile, conform traditiilor noastre populare. Cand am cerut masina ca sa-l transportam de la Bucuresti la Barlad, nu ni s-a dat. Am inchiriat o masina, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai sotului au cerut pentru participarea la inmormantare autobuzul intreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru ca sotul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea miscare anticomunista din 15 noiembrie 1987.

Aureliu BEJENARIU: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi.”
In 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp ni se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data acesta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si Serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”.I-am spus ca stim si noi proverbe.
Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc niciun dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva.” Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem.
Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Mi-a venit ideea sa ma uit si pe spatele pozei. Pe una din ele scria: „Nicolae Cocan, angajat la Fabrica de Paine, fortand usa Judetenei de Partid”. Aveam doi colegi de serviciu, Temelie Ion si Gandac Vasile, care erau undeva spre hotelul Capitol, in zona verde, si apareau in fotografii. Pe spatele fotografiei scria: „cetateni indignati asistand la distrugerile provocate de huligani”. I-am spus lui Ionas ca-i recunosc pe cei doi. Pe colegii mei manifestanti nu i-am spus. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau.
Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. La 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani…
Comunismul a insemnat o stagnare, chiar un mers inapoi al Romaniei. Demnitatea umana a fost anulata, iar demnitatea de a fi roman o mai simteam doar la reusitele sportivilor romani. Comunismul a uniformizat societatea, ducand-o spre limita minima.

15 Noiembrie 1987 – Lectia muncitorilor brasoveni si a martirilor anticomunisti. Nu o vom uita niciodata!

Fb-Button

Nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
In Romania, evenimentele sangeroase din 1989, precedate de o serie de alte manifestari de protest, au fost provocate, in mod evident, de natura regimului totalitarist importat din Uniunea Sovietica in urma cu 45 de ani. Comunismul a fost instaurat in Romania sub influenta deosebit de mare a serviciilor secrete sovietice venite inainte, cu si dupa trupele de ocupatie rusesti. Conservele si cartitele lor isi fac si astazi veacul in Romania mica eclipsand adevaratul for moral al Romaniei, fostii detinuti politici si luptatori anticomunisti. Strategii URSS au provocat o fractura adanca in trupul si fiinta natiunii, o rana care se resimte si astazi, in mentalitatile generatiilor chinuite, in familiile romanesti despartite de o granita nedreapta.
De-a lungul celor 45 de ani de comunism, torte vii au ars spre luminarea generatiilor viitoare: elita tarii, stinsa in inchisori, luptatorii anticomunisti din munti, studentii protestatari ai anului 1956, minerii lui 1977, urmati de putinii militanti care s-au solidarizat cu ei si cu cei din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Romania a avut detinuti politici si martiri pana si in deceniul noua: sa ni-i amintim pe regretatul parinte Gheorghe Calciu, care a fost eliberat numai la presiunile Statelor Unite ale Americii si apoi expulzat din propria lui tara, si pe eroul Liviu Babes, care si-a dat foc pe partia de la Brasov, pentru a alerta Occidentul, intr-un protest suprem.
In 1987, muncitorii de la Brasov si-au adus contributia lor la daramarea comunismului in Romania. Incontestabil, revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni a reprezentant inceputul sfarsitului pentru regimul socialist din Romania. O lovitura care a fisurat pentru prima oara, grav, sistemul aproape infailibil reprezentat de Partidul Comunist si Securitate. Pe fondul caderii pieselor de domino care zgaltaiau, rand pe rand, harta Europei de Est, revolta de la Brasov a reaprins romanilor flacara sperantei. Atunci s-a cantat, liber, cu burtile, dar si cu piepturile goale: “Desteapta-te, Romane!”. Se poate!, si-au spus romanii intariti apoi si de vestea caderii Zidului Berlinului. Nimic nu i-a mai putut opri in 1989 si nimeni si nimic nu ii va mai putea opri pe romani de acum incolo in castigarea si apararea libertatii si demnitatii lor nationale, ori de cate ori va fi nevoie.
La 60 de ani de la 1947, anul care a marcat instaurarea comunismului cu adevarata sa fata, de teroare bolsevic-ateista, la 30 de ani de la 1977 si 20 de ani de la 1987, comemorarea evenimentelor de la Brasov in 2007 nu ar trebui sa constituie numai un moment de reflectie pentru romani; ci si o ocazie pentru ca celelalte natiuni din regiune sa se informeze cu privire la procesul de restaurare a tarii si a adevaratelor sale valori si sa constientizeze situatia si exemplul Romaniei crestine, cu miile sale de jertfe, in Europa de Est si, de la 1 ianuarie anul acesta, in Europa reunita. Europa care nu va fi cu adevarat reintregita pana cand nu vor cadea toate ramasitele Zidului Berlinului.
Poporul roman are menirea sa fie liber. Aceasta este lectia pe care am invatat-o de la muncitorii brasoveni din 1987 si tinerii insurectiei anticomuniste din 1989. Nu o vom uita niciodata!

Victor RONCEA (2007)

Vedeţi şi: 2008 – 15 Noiembrie 1987 – Rezolutia Rezistentei Romanesti Anticomuniste condamna comunismul si “Raportul Final”

15 Noiembrie 1987 – “Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit” – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

Cum a fost pacalita CIA pe 15 noiembrie 1987

15 Noiembrie 1987 – "Nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit" – Ambasadorul Poloniei, ES Jacek PALISZEWSKI

La 20 de ani dupa actiunile intreprinse de muncitorii anticomunisti de la Brasov, in 1987, credeti ca mai conteaza in prezent ce s-a intamplat in acele zile?
Cu siguranta, da. Va marturisesc ca ma aflam, saptamana trecuta, intr-o librarie din Bucuresti, cu prilejul organizarii, de catre Institutul Polonez, a unei expozitii pe tema actiunilor organizate de catre Opozitia poloneza, incepand cu anul 1956, aparitia miscarii Solidaritatea (Solidarnosc) si ajungand pana la instaurarea legii martiale in Polonia, in 1981. Iar conservarea acestor evenimente, in memoria celor care le-au trait la acel moment, dar si pentru generatiile viitoare, are o importanta cruciala pentru identitatea, pentru constiinta nationala, pentru transformarea experientelor traite de-a lungul vremii intr-o mostenire nationala. O mostenire care sa ajute la rezolvarea problemelor cu care o natiune – si as indrazni sa spun chiar un individ – s-ar putea confrunta in prezent. La fel si in cazul exemplului romanesc oferit de militantii de la Brasov: este important ca cei care nu au avut ocazia sa afle, sa fie azi informati in legatura cu consecintele pe care le-au avut aceste evenimente asupra modului de a gandi al lumii si care, la urma urmei, au constituit una din cauzele care au dus la caderea Cortinei de Fier in Europa.
Inainte de 1989, despre Romania se spunea defaimator-mistificator ca “mamaliga nu explodeaza”. De fapt insa, dupa aceea, am aflat ca Romania a fost tara din blocul rasaritean care a avut cele mai multe victime, procentual, cei mai multi incarcerati – 10% din natiune – si care a avut partizani anticomunisti in munti si detinuti politici, ca parintele Calciu, pana in anii ’80. Au existat romani care s-au revoltat, in 1956, au existat elemente ale rezistentei pana in anii ’60, apoi a fost revolta minerilor din 1977, urmata, in 1987, de cea a muncitorilor de la Brasov si, in fine, sangeroasa “revolutie” din 1989. Toate acestea ne-au fost ascunse, insa. La Bucuresti nu s-a aflat, de exemplu, despre evenimentele de la Brasov decat din gura in gura, din ceea ce se soptea pe ici, pe colo, de la martorii celor petrecute acolo. De aceea consider ca toate aceste evenimente ar trebui incluse, astazi, in manualele de istorie pentru ca sa aiba insemnatate si asupra generatiilor viitoare. (NB: Insa nu in cele falsificate de brigada Tismaneanu-Dobrincu-Oprea!)
Da, cu siguranta. Si eu sunt surprins ca aceste informatii despre rezistenta anticomunista, aceste amintiri vii, cu caracter public, sunt cunoscute atat de putin in Romania. Inclusiv despre Brasov. Polonia a reprezentat un spatiu aparte in Europa, in care disciplinarea populatiei a fost ceva mai relaxata – cu siguranta mult mai relaxata, in comparatie cu Romania. Evenimentele care s-au petrecut in tara noastra, istoria noastra, implicarea noastra publica si sociala in activitati directionate impotriva regimului au fost, totusi, deformate. De exemplu, sa luam evenimentele din 1956: initiatorii lor au fost adusi in atentia opiniei publice si prezentati, in relatarile din presa comunista, drept criminali, greva muncitorilor fiind pusa pe seama unei bande criminale, ceea ce a reprezentat o farsa, desigur, iar majoritatea populatiei a stiut aceasta, insa asa au fost prezentati in presa. In cazul Romaniei, am inteles ca a fost o tacere absoluta si sunt, desigur, de acord ca evenimentele petrecute in tara dumneavoastra sa devina un exemplu pentru tinerii romani, care se afla, in prezent, in Europa, pe alte state de pe Continent, si care ajuta, in momentul de fata, la realizarea imaginii Romaniei si la trasarea viitorului tarii in deceniile care vor urma. Dupa cum spuneam, sunt surprins ca, pana acum, nu s-a intamplat nimic in acest sens si ca Raportul Comisiei prezidentiale pentru studierea crimelor comunismului, chiar daca a dezvaluit unele aspecte, nu a facut-o suficient, integral. Stiu ca evenimentele produse la Brasov in urma cu douazeci de ani nu sunt suficient detaliate acolo si asta a nemultumit multa lume dar poate ca revolta anticomunista o sa aiba parte de o prezentare mai pe larg intr-un alt document.
Revolta muncitorilor a fost esentiala pentru finalul din ’89
Insa s-a auzit despre aceste evenimente la acea vreme, in Polonia? Polonia era mai deschisa, ceva mai libera, datorita Papei Ioan Paul al II-lea.
Nu, nu am auzit nimic despre aceste evenimente atunci. Despre 1977, da. Poate ca Europa Libera a relatat si despre 1987, insa mi-as fi amintit, cu siguranta. Sigur, nu imi amintesc sa fi fost vreo relatare in presa scrisa.
Ei, bine, pentru noi, evenimentele din 1987 sunt echivalentul celor intamplate in Polonia, la Gdansk, ce e drept la o scara mai mica, si au demonstrat ca muncitorii se pot revolta impotriva sistemului poate cu o mai mare usurinta decat restul categoriilor sociale, care ne-am fi asteptat sa reactioneze – de exemplu, intelectualii sau disidentii din cadrul Partidului. Pentru ca a existat si o miscare de disidenta, sustinuta de Uniunea Sovietica si KGB.
Consider ca participarea muncitorilor la evenimentele din Romania si Polonia a fost esentiala pentru succesul obtinut in 1989, intr-un final, prin acele schimbari in trepte; este vorba de ’56, de minerii din ’77, de anii ’80, pentru noi, de ’87, pentru Romania. Aceasta si deoarece, in ideologia marxist-leninista, proletariatul constituia insusi fundamentul ordinii sociale propuse, asadar exemplele de furie si protest oferite de acesta au avut un caracter mobilizator deosebit. Desigur, presa a deformat toate acestea – si spunand asta, ma refer din nou la Poznan. Initial, protestele au avut in vedere conditiile economice deosebit de aspre – “dati-ne paine”, “lasati-ne sa traim cu demnitate” – adica la adresa lipsurilor de pe piata, insa, in scurt timp, s-a ajuns la ideea ca aceste conditii deosebit de precare erau provocate de faptul ca, in absenta unei democratii infloritoare, nu exista o economie infloritoare. Acest rationament, deosebit de adevarat, incepuse sa isi faca loc in mintea oamenilor si, intr-un final, a facut ca muncitorii sa se revolte impotriva clasei politice.
Lustratie totala, indiferent de ranile pe care aceasta le-ar putea deschide
In Romania au existat anumite manifestari de disidenta si as aminti, intre acestea, asa-numita “Scrisoare a celor sase”, a fostilor nomenklaturisti de Partid, promovata de “Europa Libera” si despre care am aflat, ulterior, ca a fost de inspiratie sovietica. Acesti oameni fusesera influentati, la acea vreme, de Uniunea Sovietica. Iar acum, dupa 17 ani, am aflat ca unii dintre asa-numitii disidenti au fost, de fapt, colaboratori ai Securitatii, si chiar si in Polonia exista o anumita controversa in acest sens, fiind pomenite nume precum Geremek, Michnik si chiar Walesa. Cum apreciati toate aceste vesti care vin din trecutul rece?
Nu as spune ca exista controverse majore legate de cele trei nume pe care le-ati mentionat. Exista, intr-adevar, anumite opinii emise de unele persoane care pun la indoiala morala unora din liderii Opozitiei noastre. Altminteri, sunt doar opinii, nu exista nimic care sa stea in picioare si chiar astazi citeam in ziar ca presedintele Walesa a castigat in instanta inca un proces, ce ii fusese intentat de un alt lider al Solidaritatii, care l-a acuzat de legaturi cu Politia secreta si a primit inca o data un verdict favorabil in instanta, prin care i se solicita reclamantului sa isi ceara scuze. Insa ceea ce imi spuneti ca se intampla in Romania este foarte asemanator, intr-adevar. Problema se poate pune in doua feluri: nimic nu trebuie iertat si totul trebuie dezvaluit cand vine vorba de persoanele care au trait in perioada comunista, indiferent de legaturile pe care le-au avut cu sistemul totalitarist. Asadar, lustratie totala, indiferent de ranile pe care aceasta le-ar putea deschide si cred ca ultima versiune a legii lustratiei din Polonia a batut in aceasta directie, deoarece au existat, la un moment dat, puncte de vedere potrivit carora intreaga arhiva a Institutului Memoriei Nationale ar fi trebuit publicata pe Internet pentru a face publice acele informatii cu orice pret. In fine, au existat probleme de ordin tehnic, create de afisarea a milioane de pagini. Un al doilea aspect, intalnit in cazul unor state din Europa Centrala si de Est care au facut parte din blocul comunist, ar fi faptul ca a aparut ideea ca cei care au comis crime in perioada regimului anterior, care au fost implicati in acte de represiune, sa fie eliminati din viata publica si, odata facuta aceasta, sa se produca o iertare a celorlalti si sa li se permita sa realizeze turnura pe care a luat-o viata lor in actuala societate. Desigur, consider ca, indiferent de varianta aleasa, aceasta trebuie supusa alegerii democratice pentru ca situatiile difera intre state. Pe de alta parte, se poate spune ca acesta este un fel de adevar universal, care ar trebui sa se aplice indiferent de situatie. Insa nu sunt filosof, iar argumente pot fi identificate in cazul ambelor tabere care sprijina o abordare sau pe cealalta. Stiti cum se intampla aceasta in Romania si, fara a comenta evolutiile concrete, cred ca lustratia ar trebui sa devina un factor in disputa politica.
Serviciile regimului comunist au falsificat multe dosare
Aici voiam sa ajung, la cat de necesara este lustratia…
In Polonia, la inceputul anilor ’90, am trecut prin experienta de a trage linie, de a lasa trecutul in urma si de a pedepsi crimele regimului trecut si a permite, intr-un fel, edificarea noii societati. Eu cred ca lustratia este importanta – aceasta este parerea mea personala pentru ca, atunci cand vine vorba de astfel de lucruri, Ministerul de Externe nu te poate instrui, iti poti exprima doar parerea personala. Cred deci ca lustratia este importanta. Cred ca ar trebui facuta in mod corect, odata pentru totdeauna, fara a i se schimba principiile, sa nu fie facuta partial sau ceva mai in profunzime, pentru ca trebuie ajuns, fara echivoc, la un consens asupra formei pe care trebuie sa o imbrace, astfel incat sa fie eliminate acele elemente politice -care, din cate am inteles, nu au fost eliminate in cazul tarii dumneavoastra, in vreme ce in tara mea nu mai sunt chiar atat de prezente. Insa trebuie avut in vedere si un anumit grad de contaminare, deoarece au existat destule cazuri de persoane lustrate, care s-au adresat justitiei si s-a descoperit ca o parte din dovezile aduse in sprijinul acuzatiilor de colaborare emise la adresa lor au fost falsificate, la modul evident, de catre serviciile regimului anterior si s-ar fi putut ajunge la verdicte nedrepte. Dupa ani de umblare in dosare, de duplicare a lor, adevarul poate fi uneori extraordinar de greu de gasit. In orice caz, ar trebui sa ne grabim pentru ca pregatim generatia secolului XXI, iar pentru copiii nostri aceasta problema aproape ca nu exista. Asadar, cred ca este important sa se ajunga la un consens national, la o alegere democratica, iar lustratia sa se produca pe cat posibil in viitorul apropiat, pentru ca nu poti programa lustratia pentru urmatorii 10 ani, ea trebuie facuta rapid, cu eficienta, ca sa se incheie procesul.
Brasovul ar putea sa ridice intr-un Muzeu al comunismului Centrul Rezistentei Anticomuniste din Romania
Asadar, nu ar trebui sa uitam ca oamenii fostului regim inca mai activeaza in functii de conducere, insa, in acelasi timp, nu ar trebui sa uitam lectia din 1987 si a oamenilor acestora, care nici in momentul de fata nu beneficiaza de ceea ce ar trebui – o pensie, o distinctie de recunoastere. Pentru ca au luptat intr-un moment in care regimul era la apogeul puterii sale, in care nu dadea semne clare ca ar fi putut fi rasturnat… Acest lucru este valabil de altfel pentru toti fostii detinutI politici, pentru veterani de pe ambele fronturi, pentru luptatori anticomunisti care si-au pierdut zeci de ani de viata in munti, torturati in temnita sau deportari si nu beneficiaza de drepturile unui revolutionar de cateva zile, din ’89 sau, ce sa mai spunem, ale unui parlamentar de-un mandat. Acesti oameni trebuiau sa constituie adevaratul for moral al Romaniei scuturate de comunism si nu disidenti de mucava, care n-au primit nici o palma de la Securitate, dimpotriva.
Sunt surprins neplacut de aceasta nerecunoastere a drepturilor unor luptatori anticomunisti. In ce priveste Asociatia 15 Noiembrie, cunosc exact aceasta situatie, pentru ca am fost la Brasov de mai multe ori. Insa am fost foarte surprins inca de acum doi ani, cand am fost pentru prima data la Brasov, pentru a accepta calitatea de Membru de Onoare al Asociatiei, in numele presedintelui Lech Walesa si al Solidaritatii, sa aflu ca ambiguitatea continua sa persite in cazul acelor evenimente. Sper ca aceasta comemorare a evenimentelor de la Brasov de anul acesta, dupa 20 de ani, sa fie folosita pentru a aduce acele evenimente istorice nu numai in atentia poporului roman, cat si in atentia popoarelor din alte state, ca acest gol al istoriei va fi umplut cumva si ca se va ajunge la o identificare a contributiei acelor evenimente la transformarea politica a Romaniei. Presedintele Poloniei pregateste un mesaj pentru participantii la manifestarea aceasta comemorativa, ceea ce indica o apreciere, o recunoastere a importantei avute de aceasta revolta a muncitorilor pentru intreaga opozitie manifestata pe Continent la adresa regimului comunist.
Spuneati ca a existat o legatura intre miscari, ca a existat o tendinta de a-i reuni pe reprezentantii acestora, din Polonia si Romania. In acest context, nu credeti ca ar fi binevenit un muzeu al comunismului, care sa fie gestionat chiar de acesti oameni, care au invins comunismul?
Am auzit de ideea asta, e un proiect bun. Grija pentru comemorarea acestor evenimente este din ce in ce mai evidenta, de altfel. De exemplu, multe muzee au gazduit expozitii dedicate adevaratelor realitati ale socialismului. Am vazut si la Bucuresti expozitia organizata de dvs, de Civic Media si Asociatia 15 Noiembrie la Muzeul National de Istorie, si unde am participat si noi, cu marturiile din Polonia. Stiu ca Solidaritatea pregateste un Centru International al Solidaritatii, care isi propune sa organizeze o multime de evenimente comemorative inclusiv impreuna cu Asociatia 15 Noiembrie, cu care a stabilit un protocol. In cazul in care cei de la Brasov doresc sa marcheze evenimentele produse acolo in urma cu douazeci de ani si sa isi foloseasca experienta pentru educarea tinerei generatii nu numai din Romania, cred Brasov fi o locatie buna pentru aceasta, pentru Centrul Rezistentei Anticomuniste. E un simbol al adevarului istoric, care ar permite eroilor momentului aflati inca in viata sa se implice in proiect si sa isi asume un rol educational si informativ pe viitor.
Interviu realizat in 2007 de subsemnatul, Victor RONCEA

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova