Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ.
Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ. După oficierea Sfintei Liturghii, IPS Teofan a adresat un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre legătura dintre om şi îngeri, „între puterile cerului şi cei care vieţuim pe pământ“, amintind că monahul „este înger în trup“. În acelaşi timp, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a încurajat obştea păstorită de arhim. Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă. IPS Părinte Mitropolit Teofan a oficiat apoi slujba Parastasului la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, aflat în cimitirul acestei aşezări monahale. După-amiază, IPS Teofan a mers la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ – Petru Vodă, unde a citit mai multe rugăciuni de dezlegare şi de mulţumire. De asemenea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a adresat un cuvânt de învăţătură obştii de maici care osteneşte în această aşezare monahală.
Sursa: Doxologia
“Dacă nu vor să se manifeste ca partide care se află la putere într-un moment de cumpănă pentru România, să-şi asume responsabilitatea exercitării Puterii …să treacă în Opoziţie!”, a afirmat Traian Basescu despre partidele membre ale Coalitie, tot azi, la Radio Romania Actualitati. Sa vedem ce va fi: vrea UDMR sa ramana fara toate functiile obtinute? Ce m-as bucura (desi ma indoiesc)!
“La multi ani, romani din interiorul si din afara frontierelor Romaniei”, si-a inceput presedintele Traian Basescu mesajul de Anul Nou catre romani, transmis de la Sinaia, unde se afla in aceste zile seful statului.
2009a fost un an dificil, in care peste Romania a trecut criza globala,care “ne-a afectat, dar nu ne-a ingenuncheat”, am avut parte de crizepolitice “pe care romanii le-au transat pe 6 decembrie, cand au decissa fiu presedinte pentru inca un mandat”, a facut Traian Basescu unscurt bilant al anului care tocmai s-a incheiat.
Le multumesc sicelor care m-au sprijinit, si celor care mi-au dat o lectie”, acontinuat presedintele, sustinand ca rezultatul alegerilorprezidentiale din 2009 a aratat ca intotdeauna politicienii care isiiau ca aliat poporul roman castiga.
In ce priveste anul in caream intrat, Traian Basescu a spus ca “2010 este anul reformariiststului, incepand cu cea mai importanta institutie a statului,Parlamentul Romaniei. Dar nu numai atat. Trebuie reformat si sistemulde educatie – numai asa Romania va putea deveni o tara performanta; sisistemul de sanatate; sa consolidam clasa de mijloc; sa folosimavantajele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Avem nevoie si de o justitie dreapta pentru toti, oameni simpli, cu bani sau fara bani”.
“Sa facem din solidaritate un mod de a trai”
“Safacem din solidaritate un mod de a trai!”, i-a indemnat seful statuluipe romani. “Romanii sa fie solidari cu ei, cu aspiratiile lor sisolidari cu tara. Istoria tarii, cultura, traditiile ii recomanda peromani ca una dintre cele mai puternice natiuni ale Uniunii Europene.Trebuie sa avem in minte ca dragostea de tara inseamna patriotism”, acontinuat Traian Basescu.
Presedintele Romaniei s-a aratatoptimist la cumpana dintre ani: “In 2010, vom scapa din criza sioptimismul ne va anima sa depasim momentul trait in 2009″. In plus, “seva hotari daca suntem (politicienii – n.n.) capabili sa ramanem loialicomenzii date de poporul roman pe 22 noiembrie”, a mai spus TraianBasescu.
Seful statului a subliniat si ca “esenta evolutieinoastre pozitive in perioada urmatoare este reforma statului, fara decare nu vom putea valorifica cresterea economica ce va fi reluata in aldoilea trimestru al lui 2010″.
In final, presedintele a uratromanilor “fericire in familie, sanatate si cel mai important lucru:solidaritate”. “La multi ani, tara draga!”, si-a incheiat TraianBasescu discursul tinut cu ocazia Anului Nou.
Seful statuluise afla impreuna cu sotia si cu fiica sa cea mica in statiunea Sinaia,de cateva zile. In statiunea Sinaia petrec Revelionul si altipoliticieni, printre care presedintele Camerei Deputatilor, Roberta Anastase, si ministrul Dezvoltarii Regionale si Turismului, Elena Udrea.
Dupace a rostit mesajul de Anul Nou, presedintele Basescu s-a indreptat,impreuna cu sotia si apropiatii familiei, catre un restaurant dinstatiune pentru masa festiva.(S.S.)
„Cu prilejul sărbătorii Naşterii Domnului, adresez tuturorromânilor, din ţară şi de pretutindeni, calde urări de sănătate, paceşi bucurie. Fie ca lumina Crăciunului să ne însoţească pe toţi, înfamilie, alături de cei dragi, regăsind frumuseţea tradiţiilor noastre,şi să ne aducă încredere, generozitate şi puterea de a face binele.
„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“. (Athanasie Berzescu)
NaştereaSfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite deÎngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toatelocurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de lacoliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugăruluila somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei laatenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale laîncremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule alefioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletulcopilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetelede juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. Îngerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişise aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma decolind a Crăciunului.
A venit şi-aici Crăciunul, Să ne mângâie surghiunul; cade albă nea peste viaţa mea, peste suflet ninge. Cade albă nea peste viaţa mea care-aici se stinge. Tremură albastre stele peste dorurile mele; Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus pâlpâiri de stele. Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus numai lacrimi grele. Maica Domnului curată Adă veste minunată! Zâmbetul tău drag, înflorească-n prag ca o zi cu soare! Zâmbetul tău drag îl aşteaptă-n prag cei din închisoare. Peste fericiri apuse, tinde-ţi mila Ta, Iisuse. Cei din închisori Te aşteaptă-n zori, pieptul lor suspină, de sfânta-Ţi Lumină. Cei din închisori Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr – A venit şi-aici Crăciunul)
Deţinuţiipolitici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau niştestafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi delume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteştişi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia unsuflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. FlorStrejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abiaîmplinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc dedetenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cupaturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi deCruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie săscriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintrescrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului. Mamă dragă, Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine, Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine; Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
AcelCrăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu,Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Sedeschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiileîngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşipuneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rarăcă semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului,creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fostîncălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.
„Iisus a fosttotuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor,în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe laceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziatceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-ocatedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, IrmosulNaşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc». Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»? A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanudin Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea – Închisorile unui preotortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95). După momentelesublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca peo scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Braduluitemerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai În altă sărbătoare, Mă văd copil cu păr bălai Şi ochii de cicoare. Revăd un alb şi sfânt cămin Şi chipul mamei sfinte, Imagini de Crăciun senin Mi-apar şi azi-nainte.
Un brad cu daruri şi lumini În amintiri s-arată. Prin vis zâmbeşte ca un crin Copilul de-altădată
Azi nu mai vine Moş Crăciun Ca-n noaptea de cenuşă, Ci doar durerile-mi s-adun’ Să-mi plângă după uşă.
Trosneşte lacătul de fier, Se stige câte-o viaţă, S-aude glas de temnicer Pe lespedea de gheaţă.
Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele Şi-mi pare temniţa mormânt Al tinereţii mele. (Radu Gyr – O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
NaştereaDomnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete,mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce seadunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele,plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea învoia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintreele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimiledorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, eraîngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani, A plecat şi ultimul lăstun. Ruginiră plopii şi tufanii Şi din temniţa ce-i surpă anii, Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi: „Nuvoi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşieşi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cuapusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând lageamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce,mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetoriînchise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţiarestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai cărorcopii nu mai ştiau de ele“.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
Înlagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau înafara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţidin Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfelsunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scriscutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cerculpolar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri dincaptivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu. „În lagăr laMănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor,pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cineerau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul leînchinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămicalor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi. Înbordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului,cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit,ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri.Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm, Sufletul de altădată-l colindăm. Cad nămeţii şi pierim Fără cruce, fără ţară, velerim! Trec în caravană magii dorului, Peste fruntea rece-a luptătorului. Brazii ard în vatra vechiului cătun, Noi pornim colindul unui nou Crăciun. Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“ (Dimirie Bejan – Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
Dupăsfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi.Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-iaresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta,Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carolal II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniileruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cudrag şi jertfă.
Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cufulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile denemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidomalespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. Înpiepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe. „ÎnAjunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, lasemnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot.Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şicerurile se deschideau uimitor: O, brad frumos, Copil bălai, Crăciun şi brad S-au stins în alte zile, Azi numai lacrimile cad Pe-ngălbenite file. În bezna temniţei mă frâng Sub grele lespezi mute, Şi-mpovărat de doruri plâng Pe amintiri pierdute. Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele Şi-mi pare lespedea momânt Al tinereţii mele.“. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).
Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949
Deşiferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite dedurere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte unbob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», seînfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu,povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce).Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de«închisoare în închisoare» – izolarea -, asfel încât puteau fi auzitede cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. GrigoreIstrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilorlirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa. Deosebitde impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruripentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi.Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.
Dacăpână atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabiliistăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută aintrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. Înfiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuăvomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimeabeznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-aretras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi deacasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult. „În dimineaţaCrăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunatdeşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi aireeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luămpoziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şiscaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentrumâncare. Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“ (Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)
Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952
Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi debolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întreaga Elită creştină se afla înînchisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăracreştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul,care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temniceriidin ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai„atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des,loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot,tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiarrugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri. AthanasieBerzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, nemărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei dincelulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inimasvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşiscânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!»,continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindullui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele înuşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-aadunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă săcânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime.În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să neucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
Numai temniţa posacă a-mpietrit sub promoroacă. Stăm în bezna grea, pentru noi nu-i stea, cerul nu se-aprinde. Pentru osândiţi Îngerii grăbiţi Nu aduc colinde. (Flor Strejnicu – op. cit. p.143).
Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952
Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba decreştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmăprelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţila piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi culanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaiela discreţie, noaptea exerciţii de alarma. Ordinile severe veneau multmai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase. „Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecatecare ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune decolindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care alui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe numeCiumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cupanglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură cedeţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condusde Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locullui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şicele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoareanoastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p.118).
Crăciunul exilului
La iniţiativadiplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsitmijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilorcomise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate laMadrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios,comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: luptaanticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături detimbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce OlgaVasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinutcu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste,secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşatde comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei dela Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememoreazătradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetăstăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 înEuropa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exiluluiromânesc din Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina
ElenaLenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine deRezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spunecu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândulSecurităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi detemut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă deadmirat şi vrednică de cinstire. „Era în anul 1952. În AjunulCrăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venitSecuritatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădieiOancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părulîmpletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cuzgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre,care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi camslăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nutrag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două feteasemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-amspus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama,1997, p.167)
Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
„Erao iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide – cu zăpadă,fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit nevesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflareacreştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcuterevărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi torturăsă nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au aduscerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şipentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna. Încamera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul GherasimIscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, înfine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe parteadreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ionşi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse unpic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum săcompună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în searaaceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna. Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci: -Aivenit?…Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec demireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a tevedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca încurând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar alDomnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oamenisă-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie. S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat: - Aici va fi într-o zi pelerinaj. „
Dinacea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindulcelui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru NaştereaSfântului Prunc : Pe malul Trotuşului Cântă robii Domnului, Înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului, Domnu-şi face ieslea Lui, În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare. Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraă, Ce-i şopteşte drăgălaş: „Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat“. Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.
Valeriu Gafencu – Colind.
de Gheorghe Constantin Nistoroiu Decembrie 2009, Târgu Neamţ
Cu îngerii ce se-ndurau să vină, Veneau smochine din Ierusalim Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim, Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.
Şi când plângea în cer un heruvim, Cădeau în brad mari lacrimi de lumină, Creştea din fiecare-o mandarină Şi ne dădea azur să mirosim.
Ce gravi stau astăzi numai pe morminte Serafi de piatră, orbi şi fără grai, În sănii nu mai vin ca mai-nainte.
Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai, Iar noi am pus prin cetini oseminte Şi-am oblonit fereastra către rai. Cu îngerii ce se-ndurau să vină, Veneau smochine din Ierusalim Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim, Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.
Şi când plângea în cer un heruvim, Cădeau în brad mari lacrimi de lumină, Creştea din fiecare-o mandarină Şi ne dădea azur să mirosim.
Ce gravi stau astăzi numai pe morminte Serafi de piatră, orbi şi fără grai, În sănii nu mai vin ca mai-nainte.
Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai, Iar noi am pus prin cetini oseminte Şi-am oblonit fereastra către rai.
Gheorghe Buzatu s-a născut la data de 6 iunie 1939 în comuna Sihlea (judeţul Vrancea). După absolvirea şcolii elementare şi a studiilor liceale la Liceul Regele Ferdinand din oraşul Râmnicu Sărat (1946-1956), a urmat cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie, Secţia Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (1956-1961). În anul 1971, a obţinut titlul ştiinţific de doctor in istorie la aceeaşi facultate. După absolvirea facultăţii, a lucrat pe postul de cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie “A.D.Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române (1961-1992); cercetător ştiinţific principal I al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române (1992-1997) şi apoi ca profesor universitar de Istorie contemporană şi Relaţii internaţionale la Universitatea din Craiova (începând din anul 1997). În paralel, a îndeplinit şi funcţiile de secretar ştiinţific al Institutului “A. D. Xenopol” din Iaşi (1975-1990), precum şi pe cea de director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române (din 1992). Activitatea ştiinţifică a profesorului Gheorghe Buzatu s-a caracterizat, până în prezent, printr-o impresionantă listă de titluri: 55 cărţi publicate sub nume propriu; 70 volume coordonate sau în colaborare; autor a peste 500 de studii şi micromonografii, articole, eseuri, prefaţe, note ş.a. El coordonează de mai mulţi ani prestigioasa colecţie “Românii în istoria universală” ce a ajuns la 138 volume.
Profesorul universitar Doctor Gheorghe Buzatu, istoric prin excelenţă cu o deplină maturitate şi înţelepciune a îmbrăcat Istoria Contemporană, într-o haină curată, strălucitoare, cu o croială fină, adecvată realităţii, încadrată într-o culoare emblematică. Intensificat cu un profund examen de conştiinţă, înrămat într-un caracter boieresc, profesorul universitar Doctor Gheorghe Buzatu a urcat în amvonul Românului, prin complexitatea operei, prin profunzimea abordării şi prin mesajul realităţii istorice. Este de bun augur şi o mândrie românească, faptul că astăzi Naţiunea noastră şi alte naţiuni pot beneficia de amploarea cercetării şi de multitudinea lucrărilor ilustrului istoric. Generaţiile tinere pot pătrunde mai uşor firul istoriei reale, luând contact cu o mare parte ex-cenzurată şi necunoscută a istoriei, graţie Profesorului Gheorghe Buzatu, care a impus necesitatea unor planuri de referinţă istorică în cadrul naţional şi universal. Istoricul Gheorghe Buzatu este o mărturie colosală atât prin domeniul abordării, cât şi prin documentarea masivă realizată. Dincolo de rolul major şi intransigent al cercetării, istoricul Gheorghe Buzatu asumă extrordinarul simţ al pătrunderii în viaţa Cetăţii şi a societăţii, dovedindu-se în egală măsură şi un profund analist al psihologiei umane. Analizarea sistematică şi academică a istoricului Gheorghe Buzatu, aduce meritul de a ridica vălul nepăsării sau negura truncherii realităţii istorice, lăsând izvoarele cercetării să glorifice autenticitatea momentului sau momentelor derulate. Domnia sa aduce în domeniul Culturii şi Ştiinţei, deci în memoria Istoriei Contemporane, cu expresivitate, segmentul Mareşalul Antonescu . Misiunea istoricului prin excelenţă este aceea de a aduce o provocare de o amploare şi o forţă a adevărului, nemaipomenită în context cu factorii politici, culturali şi spirituali interni sau externi. În apărarea adevărului istoric este relevantă şi raţiunea dincolo de fapte, coroborată cu logica consecinţelor lor ulterioare, consecinţe pro sau contra Naţiunii, contra poporului sau a lui Dumnezeu. Istoricul Gheorghe Buzatu, a abordat în spiritul vremilor cercetate, în viaţa obştească valorile Cetăţii, adică politica şi Tradiţia, în centrul căreia trebuie să stea permanent entitatea naţională. “Sentimentul naţionalist pentru o ţară ca noi, mică, înconjurată de duşmani, este o obligaţie, o datortie sfântă, sacră, fiindcă ea reprezintă armătura poporului”, spunea alt mare Erou, Pan Vizirescu. Ţelul pe care şi-l formulează un istoric este sinergismul dintre Ortodoxie şi Naţionalism, aflat în pilda Bisericii Străbune. Conştient de chemarea şi misiunea sa Istoricul Gheorghe Buzatu s-a angajat plenar în cinstirea şi apărarea etnogenezei daco-române. Spiritul vremii, al oricărei aşezări cultural-politic-spiritual trebuie să fie, nu al raţiunii, ci al Naţiunii, cu spiritul etnic, religios şi ortodox al poporului român. Istoricul, Teologul şi Filosoful deopotrivă sunt chemaţi şi aleşi în misiunea apărării şi salvării etnicului, întru apărarea şi mărturisirea credinţei Bisericii Străbune, punând cultura şi politica în slujba etnicului şi nu invers, făcând astfel dovada că în planul vieţii cultural-spirituale nu trebuie să se lucreze decât în sensul promovării noţiunii de Neam, ca entitate divino-umană, din perspectiva creştinismului ortodox. Adică o comuniune, un consens şi o reciprocitate sfântă: viaţa Naţiunii în slujba Ortodoxiei şi Ortodoxia în slujba Naţiunii, având ca temei paradigma: Dumnezeu ne-a dăruit Naţiunea, iar Naţiunea ni L-a dăruit pe Dumnezeu. Deschizător de multe drumuri: istoric, politic, cultural, Profesorul Gheorghe Buzatu a reuşit într-un climat deloc favorabil, antiromânesc şi antiortodox să înfrângă barierele şi obstacolele epigonice, revanşarde şi iredentiste scoţând din întunecimea proletară o rază de soare a conştiinţei naţionale. În conştiinţa sa creştină ca purtător de lumină ortodoxă a ştiut să ocrotească etnicul faţă de desele şi îndârjitele atacuri sau falsificări tendenţioase. Istoricul nu trebuie să fie un spirit liberalist şi iluminist desacralizator, ci o conştiinţă liberă, ortodoxă, luminător al generaţiei sale şi al celei viitoare. Profesorul Gheorghe Buzatu s-a angajat necondiţionat cu toată fiinţa şi persoana sa în Educaţia şcolară, în slujba dăinuirii Neamului. Dincolo de orice forme, rânduieli şi presiuni ale societăţii civile sau ale statului, dincolo de interesul diplomatic sau conjunctural, istoricul trebuie să cinstească şi să mărturisească puterea şi veşnicia Tradiţiei ca fundament etern al vieţii creştine. Scriitorul Gheorghe Buzatu extrem de responsabil, mânat de idealuri nobile şi măreţe a adus o sănătate sufletească generaţiei şi discipolilor săi, lăsând ca o moştenire testamentară duhul enciclopedismului. Personalitatea sa se conturează într-o identitate naţională specifică Românului, cu un caracter creştin şi caracteristici distincte, radiind într-o rază de originalitate a chipului cultural-spiritual autohton. Conştientizând prin erudiţie şi viziune suferinţa, înfrângerile sau biruinţa Neamului şi-a cinstit mai presus de toate rădăcinile şi aprinzându-se de clocotul din venele Străbune, a luptat şi a mărturisit adânc virtuţiile Naţiunii noastre preaalese, ca un purtător de biruinţă. Un Om cald, frumos, cinstit, chibzuit, neînfrânt, zelos şi-a asumat trecutul ca pe un izvor al prezentului si al viitorului, sau ca pe un tron Voievodal în care Basarabia şi Bucovina să stea sub Sceptrul dreptăţii, onoarei, credinţei şi al iubirii. Căldura sa emană ca o mireasmă a statorniciei ce se aprinde în ruga stelară. Frumuseţea sa primeneşte aureola din juru-i entuziasmându-ne cu un surâs îmbietor şi parfumat. Cinstea sa transcende din viţa boierească a răzeşilor, rostuind dreptatea şi bunătatea, din hrisovul demnităţii sale. Chibzuinţa sa reflectă eleganţa măsurii, de a fi egal în toate: în gând, în cuvânt, în faptă. Neînfrângerea sa, s-a plămădit din murmurul Apelor şi din zâmbetul de Soare, care au înflorit în credinţa străbună. Zelul său se revarsă din miracolul răbdării carpatine şi cugetul ancestral surprins de biruinţă. Prin bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, Istoria, adică curgerea veacurilor a însemnat în crugul lumii, zborul daco-românilor prin furtunile şi vâltorile timpului şi spaţiului. În limba sfântă proto-daca (pelasgă), cuvântul CRUG , are o semnificaţie complexă şi completă chiar, însemnând: cuvânt, adunare (sobor), zbor, plutire, cruce şi înălţare. În Tradiţia pelasgă- matca lumii exista o tradiţie sacră a CRUGURILOR: crugul unui lucru (mişcarea firească a lui), al unei fiinţe(rostul ei) sau al unei persoane(plinătatea sau împlinirea ei). CRUGUL deplin este aşadar timpul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului pelasg, sau mai recent al omului creştin, adică cunoaşterea binelui pentru a rămâne în el. Totdeauna a fost şi va fi o parte a omenirii care măsoară timpul cu zvâcniri proletare, cu zvârcoliri marxist-leniniste, cu agonisiri ana-caiafice, cu robie asupra firii ca Iuda…, şi totodată cealaltă parte rămasă a omenirii, care a mers şi va merge pe Cale, prin Tradiţie, prin Lumină, spre Adevăr, spre Iubire. Aceasta este Lumea veşniciei. Întraga Istorie este bazată pe interacţiunea dintre interiorul Creaţiei cu legile ei şi Pronia dumnezeiască. Există un sens apocaliptic al Istoriei. Tocmai de aceea istoria Naţiunii noastre preaalese trebuie privită, cercetată şi trăită plenar cu o responsabilitate creştină absolută. Aşa cum Apele noastre şoptesc tainele Cerului, aşa cum Cerurile cântă slava lui Dumnezeu, aşa cum Lumina o preaslăveşte pe Fecioara Maria, tot aşa Codrii şi Carpaţii noştrii prăvălesc în genuni de zări adâncul veşniciei noastre. Istoria este confruntarea dintre Bine şi rău, e o lucrare permanentă şi universală, care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii. Istoricul, Teologul şi Filosoful trebuie să depisteze fiecare gând, pus în fiecare amănunt al vieţii. De pildă, fiecare gând, cuvânt ori faptă poartă în ele duhul aflat în om în acele momente. Este un raport continuu între manifestările sufleteşti şi fapte pe de o parte şi duhul aflat în om pe de altă parte. De aceea se cuvine firesc să ne întrebăm: Cui slujim? Răspunsul este simplu, dar profund: Celui care ne insuflă, Aceluia slujim! Spiritualitatea în care trăieşte omul este în mod direct opera duhului şi numai după aceea lucrarea omului. Istoria nu este un fenomen de sine stătător sau o înşiruire de idei, căci ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt vehiculaţi(insuflaţi) de un duh. Toate sensurile vieţii sunt înscrise ontologic în noi de către Dumnezeu. Cunoscând corect raportul dintre HRISTOS şi Istorie, putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui HRISTOS cu mântuirea lumii. Viaţa şi natura umană trebuiesc permanent înnoite în IISUS HRISTOS. Istoricul, Teologul sau Filosoful(şi nu numai) trebuiesc să fie expresia Adevărului, a Dreptăţii, a Binelui, a Dragostei, concret, imediat, direct, cu trup şi suflet şi în deplină responsabilitate. Aşadar, trebuiesc să fie expresia lui HRISTOS. Cu taina nepătrunsă a dumnezeirii comunică numai adâncul tainic al creştinului ortodox. Creştinii ortodocşi au răspunderi depline: gândiind, orientând şi orânduind problemele omenirii. Istoricul, Teologul sau Filosoful trebuiesc să cunoască deopotrivă şi deplin lumea, viaţa şi cu osebire duşmanii. Creştinismul ortodox trebuie asumat pe sinergismul dintre Ierarhia clericală şi Elita mireană. Numai împreună vor putea da o expresie creştină şi Statului. Iar pe osia istoriei romaneşti va fi întotdeauna scris cu litere de aur numele creştinului istoric GHEORGHE BUZATU .
November 8th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
