Posts Tagged ‘Maica Mina’

Jurnalul National via Roncea Ro: Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani: Doamna Aspazia Otel Petrescu intervievata de Florin Palas

Parintele Justin Doamna Aspazia Jurnalul National Florin Palas Blog RonceaJurnalul National:Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani

Doamna Aspazia Otel Petrescu si Parintele Justin Parvu - Cristina Nichitus Roncea - Precum-in-cer.roPărintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trecut luna trecută în lumea îngerilor, a cunoscut faptul că va muri în anul 2013. Sfinţia sa ar fi ştiut acest lucru încă de acum nouă ani, potrivit declaraţiei unui martor ocular, respectiv a scriitoarei Aspazia Otel Petrescu (foto dreapta, impreuna cu Parintele Justin Parvu).

Intr-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea si publicat pe blogul acestuia (corect: acordat profesorului Florin Palas si preluat de Roncea Ro si Ziaristi Online), scriitoarea afirmă: “Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!”.
Interviul integral poate fi citit  AICI.”

Cititi si: Ultima Profetie a Parintelui Justin Parvu, pe patul mortii: “Mai sunt 12 luni!”. O evocare tulburatoare a ultimelor zile ale Duhovnicului Neamului, Sfantul Justin Romanul, de Monahia Fotini. Prorocia: “12 luni de libertate şi vine urgie”

Foto: Cristina Nichitus Roncea / Interviul a fost publicat si de Familia Ortodoxa

Sursa informatiei: Pagina de Facebook dedicata memoriei Parintelui Justin

Vedeti si: O Doamna a Romaniei – Aspazia Otel Petrescu despre Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu


Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la… de ZiaristiOnlineTV

Părintele Justin a dus răstignirea neamului românesc, pe umerii lui, în faţa Mântuitorului. Omagiul Maicilor Neonila si Mina. ESEU/ POEM/ VIDEO “S-a născut un Sfânt”

Maica Neonila - foto Cristina Nichitus RonceaAvraam a priceput că nu Dumnezeu nu avea nevoie de ceva anume de la el, nici măcar de jertfă. Dumnezeu voia să fie ascultat şi să I se vorbească cu dragoste, ca unui Tată. De aceea l-a şi răsplătit pe Avraam atât de minunat.

Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul, şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele.
Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor.
Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea stăpâneşte mintea.
Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea lor era deja, El doar a vădit-o.
Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt simboluri clare.
Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit. Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa.
Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât orice pom vreodată.
Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este acesta? Ce să facem cu el?
Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.
Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.
Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.
Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu.
Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi (întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă preînchipuire a Sfântului Botez.
În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel falnic şi greu.
După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca plumbul.
Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.
Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui.
Ca blestemul să fie total.
L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.
Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.
I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.
Era atât de slab de post, atât de ostenit.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Poate că ar mai fi plâns cu lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi!
În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca celor de pe drumul de la Emmaus.
Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi obosim pe acel drum.
Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte.
Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.
Stropi de sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.
Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea L-a suit mai presus de toată făptura.
De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui, răstignirea lui pentru neam.
Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.
Să mă ierți!

Maica Neonila

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova