Posts Tagged ‘Mantuirea Neamului Romanesc’

“Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: lumină dincolo de lumină”. Cosmologia Creştină. O(m)ul Dogmatic

Integritatea fiinţei umane. Trupul – Biserică. Supra-suficienţa constituirii de drept a fiinţei versus insuficienţa artificiilor. O(m)ul Dogmatic.

O(m)ul Dogmatic este o meta-consecinţă a conceptului aprioric realizat al Cosmologiei Creştine culturalizate. Orice Cosmologie precede în mod necesar Cultura. Iar civilizaţia conchide prerogativele culturale. Dacă se atentează la viaţa sistemului legislativ al unui organism statal mort, atunci demersul nostru se va clasa din oficiu. Dar dacă totuşi pe sistemul osos mai e vreo încheietură sau vreo arteră vie, să se scrie, cu duh prin lege, că viaţa organismului statului de drept român nu constă în a primi aer cu pipeta de la maşinaţii străine aşa numit progresiste, fiindcă nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei.

Legea Creştină, cea care a adus morala în arena cu lei a păgânătăţii,ca să-şi pecetluiască adevărul cu neatârnarea Blândeţii ei inefabile, recunoaşte pe Cezar ca fiind cel ce ia bir al roadei pământului, dar numai Hristos dă biruinţă şi roadă duhului.  

Dreptul inalienabil la credinţă include dreptul la a aparţine Bisericii. Căci nu sînt mai multe biserici, tot aşa cum nu sînt mai mulţi dumnezei. Şi nu am mai multe trupuri, tot aşa cum nu am mai multe suflete. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ei constituente fără a-şi pierde calitatea ei fundamentală: existenţa. Trupul şi sufletul sînt nedespărţit împreună dovedind existenţa, iar coordonata duhovnicească, în măsura în care adânceşte, prin realizare transcendentă, împreună-dovada existenţei, este în sens mai real însăşi viaţa fiinţei.

Realizarea este aducerea experienţei realului într-o mai deplină existenţă. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor.  Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul şi în mod absolut, invers. [1]

Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii fiimii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.

Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod trans-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură. Realitate se mai numeşte şi Viaţa Bisericii, unde Biserica este Însuşi Trupul Cuvântului lui Dumnezeu, iar cunoaşterile ei sînt suma inepuizabilă, şi mai ales efectul de negrăit şi sfinţitor, al acestei împărtăşiri din cunoaştere asupra sufletului omenesc, a revelaţiilor Duhului lui Dumnezeu. Aceste revelaţii sau înţelegeri ale raţiunilor duhovniceşti sînt numite Sfânta Predanie, sau Sfânta Tradiţie, pe care neamul Creştin-Ortodox, şi această părticică a sa numită patria românească, o poartă în sine de 2000 de ani.

Omul deja poartă un număr în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt. Realizarea îmbisericirii omului adevereşte trupului sfinţenia pe care o primeşte duhul. [2]

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului.

Iar pământul acesta este dăruit de la Dumnezeu Tatăl, moşilor şi strămoşilor mei, bunilor şi străbunilor mei, care mi l-au lăsat mie drept moştenire dumnezeiască pentru slăvirea Numelui Celui ce stăpâneşte cu puterea Sa toată suflarea pământului. Iar acest pământ nu este al meu, ci al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul veacului, spre slava lui Dumnezeu.

Străbunii şi urmaşii mei sînt cei rânduiţi în neamul lui Dumnezeu: cei ce cred şi împlinesc cele scrise, cei a căror inimă bate la porţile raiului şi al căror sânge se varsă în râurile apei celei vii.

Iar sufletul acesta mi-este dat mie spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui, şi spre îndumnezeire prin har. Sufletul acesta nu este născut şi nici făcut de mine, ci, păstorit de glasul conştiinţei mele şi cu voinţa mea liberă, el alege să urmeze Voii şi căilor lui Dumnezeu pentru a I se dărui Lui, adică pentru a câştiga pentru sine înveşnicirea cea dintru slavă.

Iar trupul acesta de carne este dat de Dumnezeu sufletului, întru prefigurare în mic a Întrupării Omului-Dumnezeu Hristos, apoi ca putere de mărturisire a pocăinţei de a fi (fost) căzut şi ca biruinţă a smereniei prin mărturisirea pentru Hristos. Ceea ce e al meu este numai dorul. Şi nu e mai mare dor decât de a iubi şi a fi iubit fără putinţă de desprindere, fără sfârşit al zămislirii roadelor duhului, fără pavăză Cuvântului mărturisit, căci liber devenirii nu e decât acela ce este.

Străin inimii este glasul îndoielii, străină minţii – voia care se împotriveşte adevărului, străin trupului ceea ce nu-i aparţine din naştere. Căci aşa cum inima are ca stare naturală bucuria păcii, iar mintea, libertatea vederii adevărului, tot aşa starea naturală a trupului este rânduită de Cel ce ne-a creat spre veşnicie fiinţa. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce  „îmbunătăţi” [3] la cele ce ni s-au dat de către Dumnezeu, ci avem porunca de a le păstra aşa cum ni le-a dat; această adânc chibzuită păstrare se numeşte dreaptă măsură.

Iar drepţii numai prin credinţa în Iisus Hristos se mântuiesc.

Şi pentru că Mila Proniei Dumnezeieşti, deşi se ascunde şi se arată în ele, totuşi copleşeşte raţiunile create, Tatăl a dăruit omului cel neascultător, şi îndărătnic la a trăi în sânul Binelui, pe Unicul Său Fiu, căci un Tată Care face toate este, nu prin necesitate, ci prin atotputernicia dragostei Sale, Tată Unui Fiu prin Care se fac toate, şi Care, luând trup omenesc fără de păcat sau întinare, fără de suferinţă necesitată de vreo nefirească întrebuinţare, Se dăruieşte omului ca mărturie Vieţii celei veşnice, dând spre întreagă pătimire preacurat Trupul Său, şi răstignindu-Se pe cruce aduce jertfă Tatălui pentru toată suferinţa şi păcatul. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu vine şi la Dumnezeu duce, Duhul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pogoară şi la Dumnezeu înalţă. Duhul Sfânt nu poate intra acolo unde Cuvântul nu este primit, tot aşa cum un suflet drept nu suportă să trăiască într-un trup pângărit. [4]Ci prin credinţa în moartea şi Învierea Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, sufletul întunecat al omului se luminează de la Tatăl prin Duhul, prin Sfânta Taină a Botezului, iar trupul căzut se curăţeşte prin Sfânta Taină a Împărtăşirii cu Sângele Dumnezeiesc. [5] Binefacerile Tainice se răsfrâng asupra întregii fiinţe omeneşti, la fel cum Hristos Omul-Dumnezeu a răscumpărat şi a înnoit întreaga fire omenească.

Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: este lumină dincolo de lumină. Ubicuitatea melosului său, deşi reflectată de răul care, opac, n-o primeşte, se deschide conştiinţei ca două braţe de tată către fiul crezut pe veci pierdut. Odată îmbrăţişaţi, comoara regăsirii lor va fi cu neputinţă de risipit. [6]

Iar Dumnezeului nostru se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Maica Neonila

Cititi de aceeasi autoare si DESPRE CIPURI, FRICA SI IUBIRE. Noua paradigma: către o religie a numărului


[1] Nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei ordonate care şi le asumă.

[2] I Corinteni 3:16   Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu? Şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu; căci Casa lui Dumnezeu Sfântă este, care sunteţi voi. 6:19Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre carele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? Că sunteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru, şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

[3] Conform noii erezii, post-modernismul neonihilist-relativist tehnologizator, se propune pentru a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, fără vreo respectabilitate, şi, mai mult, că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice. Biserica neagă vehement o asemenea concepţie.

[4] Ceea ce este Sfânt sfinţeşte numai ceea ce doreşte să fie sfinţit, adică pe cel ce recunoaşte sfinţenia, prin faptul că această nevoie ontologic sădită în firea omenească este şi îşi găseşte un răspuns imediat în experierea întregii fiinţe a atingerii de către Duhul Sfânt Care este Imanent.

[5] Boala timpului, uitarea, se vindecă de vătămarea înclinării spre păcat, prin trăirea vie a Dumnezeului Celui Viu, prin primirea şi păstrarea Duhului Sfânt, prin Viaţa Bisericească şi Tainele Sale.

[6] Păzeşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. (Psalmul 33:14)

Din Arhiva Civic Media pentru lucrarea realizata impreuna cu Fundatia Petru Voda, Dictatura biometrica – cipul controlului total

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Parintele Mina Dobzeu, de pe patul de suferinta: Antihristul s-a nascut deja! Rugăciunea inimii pentru toţi. "Înnoieste-te, Noule Ierusalime!"

„RUGÃCIUNEA INIMII“ pentru toti

De ce isihasmul pentru toti?

1. Este rugãciunea pentru a contracara josniciile care vin din partea multor curente magice, spiritiste, yoghine, paraspihologice, paranormale, baahai, mormoni, a religiilor orientale budhiste, hinduiste, sataniste etc.
2. Pentru ca tineretul crestin sã cunoascã valorile ortodoxiei, sã fie feriti
de a cãdea pradã tuturor josniciilor.
3. Pentru a se putea feri de rãtãcirile sectare.
4. Pentru a cultiva evlavia dreptei credinþe în care au fost botezati.
5. Pentru a fi informati bine cã mântuirea o avem numai prin Iisus Hristos, Mântuitorul, Fiul lui Dumnnezeu, si nu prin practicile yoghine si ale conceptiilor religiilor pãgâne.
6. Pentru cã tot crestinul are acces la mijloacele de cultivare a evlaviei crestine, sã se realizeze prin ascensiune pe treptele desãvârsirii spirituale.
7. Sã se înteleagã cã practica rugãciunii isihaste nu este un monopol al celor suspusi si cã e vremea sã o facem accesibilã pentru toti, cã seva, apa cea vie a învãtãturii Evangheliei, sã circule deopotrivã în tot trupul tainic al lui Hristos.
8. E vremea ca principiile Evangheliei sã se coboare în toate compartimentele vietii umane: în culturã, stiintã, politicã, artã, cu atât mai mult în viata moralã a societãtii umane.
9. Dupã o înstrãinare de la viata religioasã, pe care a adus-o pãgânismul materialist, când Dumnezeu si-a arãtat fata cãtre noi, prin Iisus Biruitorul, ni se cuvine sã strigãm toti cu bucurie: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne (mântuieste-ne) de tirania celui viclean“.

Rugãciunea lui Iisus în practica isihasmului

Motivati de practica falsilor instructori si practicanti ai isihasmului (rugãciunea inimii), influentati de religiile orientale: budistã, hinduistã si practici yoghine, venim cu o prezentare a dreptei învãtãturi despre isihasmul ce apartine exclusiv Bisericii Crestin Ortodoxe. (Pr. Dr. D. Stãniloaie, „Istoria isihasmului“).

Practic si pe scurt, pentru începãtori. Prima conditie:

„Împacã-te cu aproapele tãu…“ (Mat. 5,23- 25.) Cu privire la loc:
este biserica si camera ta. „Tu când te rogi, intri în camera ta si, închizând usa, roagã-te Tatãlui tãu care este în ascuns…“ (Mat. 6.6.)
În liniste totalã. În singurãtate. Totodatã, se întelege si interiorizarea în rugãciune care sã-si gãseascã trãire în suflet cu sârguintã, în minte cu întelegere, si în inimã cu simtire afectivã; cum zice Domnul: „împãrãþia lui Dumnezeu este înlãuntrul vostru“ (Luca. 27, 21.) Cum sã ne rugãm? Domnul Iisus ne învaþã „Asa sã vã rugati: „Tatãl nostru…“
Deci, zicem la început de rugãciune Tatãl nostru… si apoi:
„Rugati-vã neîncetat“ (Sf. Ap. Pavel, Tes. 5.17.)
Urmeazã partea tehnicã. Luãm poziþia în genunchi sau pe un scãunel (înãltimea – ca la 30 cm.), si începem sã rostim rugãciunea lui Iisus (rugãciunea pustnicului) cu mintea coborând în inimã (deasupra inimii) zisã rar, în ritmul inimii, astfel:

„Doamne-Iisuse-Hristoase – Fiul lui Dumnezeu – mântuieste-mã pe mine pãcãtosul“, zisã cu cãintã si smerenie (cãci pãcãtosi suntem), concentrati numai la aceste cuvinte, ce le zicem cu întelegere si nu gândim nimic altceva (nici bune, cu atât mai mult la cele rele). În timpul exercitiului de rugãciune înceteazã orice miscare. Nu cãutati senzationalul. Fereste-te de orice vedenii si vise care vin de la diavolul. Durata exercitiului pentru începãtori: 10- 15 minute.

Efectul: ne cultivãm vointa, ne dã tãrie sufleteascã, se face simtitã lucrarea Harului dumnezeiesc, cã ne încinge cu putere de sus.
1) Ne despãtimim. Adicã ne izbãvim de vicii: urã, vrajbã, invidie, nerãbdare, rãzbunare, betie, lãcomie, desfrâu, zgârcenie, clevetire, vorbire în desert… etc.
2) Despãtimirea de imaginea pãcatelor, care persistã încã în minte si simturi, de care încã trebuie sã ne curãtim, stãruind în rugãciune.
3) Starea de iluminare, stadiu în care Harul lui Dumnezeu se face simtit cu putere si rãmâne în noi, curãtindu-ne de zgura, cum zice Sf. Ap. Pavel: „…si Duhul vine în ajutorul slãbiciunii noastre, cãci noi nu stim sã ne rugãm cum trebuie, ci însusi Duhul se roagã pentru noi „cu suspine negrãite“ (Rom. 8,26.) Astfel se realizeazã acea pace (isihie) în întreagã fiinta noastrã. Dupã exercitiul de rugãciune zilnicã, în cursul zilei, ori de câte ori ne vom aduce aminte, vom zice rugãciunea: Doamne Iisuse. Iar când ne vom ruga, citind rugãciuni si psalmi, sã ne coborâm cu mintea în inimã, ca si mintea sã se roage. Iar Domnul prin Duhul Sãu zice: „Iatã, Eu stau la usã si bat; de-mi va auzi cineva glasul si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine“ (Apoc. 3,20.; Ioan 14,23.) Astfel, cel mort cu duhul înviazã, cel întinat cu stiinta se curãteste, cel pierdut se mântuieste (Acatistul Sf. Treimi).
Aceastã practicã a rugãciunii lui Iisus se recomandã fiecãrui crestin, de vrea sã-si mântuiascã sufletul sãu. Nimeni sã nu zicã: Nu încep, pentru cã eu nu voi putea realiza sutã la sutã. Dumnezeu te va primi si cu saizeci la sutã. Ba chiar si cu treizeci la sutã. Exemplu: Pilda Talantilor; Pilda Semãnãtorului; Pilda cu lucrãtorii viei.

Urare de An Nou!

Ce urare îti vom aduce tie, Bisericã strãbunã, la nou mileniu trinitar, Treimii Sfinte închinat, cu înnoiri si în acest Nou An dat?
Ceea ce ai rãsturnat pe Agav si pe Izabela, care ucideau duhul profetic si pe preotii lui Dumnezeu; Ceea ce ai pus capãt si lui Irod, care omora pe prunci.
Astãzi, Biserica îmbãtrânitã, ce ajunsese o cersãtoare, întinereste, iar pruncii Cristian si Cristina, cu hainele zdrentuite, au primit de la mama lor – Biserica – cãmãsute si rochite noi, luminoase si-nflorate, prin orele de religie predate în scoli.
Tineretul, prin har luminat, în revolutie s-a jertfit; acum, prin Duh, si el se înnoieste, strigând: „Înnoieste-te, înnoieste-te, Noule Ierusalime!“
Pentru o mai bunã înnoire, ce îti urãm noi tie?
Pentru tineret: sã fugã de tovãrãsiile rele. Sã se fereascã de vraja multor josnicii. În special de practicile yoghine, care folosesc chemarea numelui Iisus Hristos în ritualul lor magic, ducând în eroare pe multi ca si cum practica isihastã ar fi una cu practica pãgânã yoga.
Sã ia aminte cã rugãciunea lui Iisus e o rugãciune de pocãintã iar nu e o tainã pe care o face numai preotul sau numai monahii mult nevoitori, ci tot crestinul sã se roage cu aceastã rugãciune a inimii si sã strige ca vamesul, ca pãcãtoasa, ca tãlharul de pe cruce: Dumnezeule, milostiv fii mie pãcãtosului; Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã sau mântuieste-mã
pe mine pãcãtosul.

Pentru monahi si monahii: paza mintii; privegheati si vã rugati. Paza inimii: Fiule dã-mi inima ta, zice Domnul. Rugati-vã neîncetat cu rugãciunea inimii, prin care se realizeazã calitatea rugãciunii.
Stomacul mai mic si statornicie în mãnãstire si sârguitori în toate bunele nevointe.

Pentru preoti: sã nu vã lipseascã viata de evlavie si de rugãciuni particulare. Aceste douã frunze pe lac sunt suficiente sã tinã sus floarea de nufãr. Pentru progresul spiritual, nu-i va lipsi pocãinta, practicã canonicã a Bisericii: sã se spovedeascã mai des.
Iar P.S. Episcopi sã le spele picioarele: toti sunt curati, iar picioarele trebuie sã li se spele.

Mama Bisericã astfel va întineri, viguroasã va deveni si de cel obidit, sãrac, bolnav si orfan se va îngriji. Acestuia, ocrotire sã-i dea si astfel, în Hristos Domnul, mântuire vom avea.

Episcopul, în acelasi timp inspector, cu darul prestiintei si al exactitãtii, sã ducã toate la îndeplinire, rãmânând în a Domnului jertfelnicã iubire.

Persistenta în ateism a conducerii Basarabiei, mult mã întristeazã.
Sã ne rugãm pentru fratii basarabeni.

Cel mai mic între muritori,
Pãrintele Mina Dobzeu

►MINA DOBZEU – “Rugăciunea inimii pentru toţi. Gânduri, poveţe, îndrumări”
CARPATHIA PRESS

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova