Posts Tagged ‘marea unire’

“Să nu uităm să sărbătorim Centenarul Eliberării Budapestei, pe 4 august, la Arcul de Triumf!” – Dedicația lui Victor Roncea pentru Armata Română la conferirea Premiului Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pe 2018 pentru interviurile din Ziarul BURSA despre Marea Unire. VIDEO

Colegul nostru, Victor Roncea, a primit Premiul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România pe anul 2018 la categoria Presă scrisă pentru seria de interviuri din ziarul BURSA intitulată “Luminile şi umbrele Centenarului”, care i-a avut între cei intervievaţi pe academicienii şi profesorii Ioan Aurel Pop, Ilie Bădescu şi Larry Watts.

Gala premiilor UZPR pe anul 2018 a avut loc în studiourile Televiziunii Române. În competiţie au participat aproape 100 de jurnalişti din toată ţara, care au trimis producţii de presă scrisă şi online, de radio şi televiziune, reviste şi carte de publicistică, informează cea mai veche societate profesională a jurnaliştilor din România. UZP a fost înfiinţată acum 100 de ani, la 11 ianuarie 1919, pe fondul celebrării naţionale a Marii Uniri şi la propunerea ziaristului Pamfil Şeicaru, proaspăt întors ca voluntar de pe front, unde fusese decorat de Ferdinand I Întregitorul cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler pentru faptele sale de vitejie. Profesorul universitar de ziaristică şi eminescologul Nae Georgescu l-a prezentat în cadrul Galei pe Victor Roncea drept “un căutător al adevărului care trăieşte mai intens decât mine acest paradox ziaristic: pasiune mare, caldă, în căutare adevărului, adevăr care este rece, declanşând astfel o perpetuă mişcare complementară” (video TVR, mai jos).

În cuvântul de deschidere a Galei, preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, a punctat participarea de excepţie, masivă, la concurs, care, conform acestuia, “demonstrează interesul jurnaliştilor pentru competiţiile Uniunii şi, de asemenea, valoarea şi talentul care definesc presa profesionistă din România”. Printre cei premiaţi s-au aflat autorii unora dintre cele mai relevante lucrări de publicistică din întreaga ţară. Victor Roncea a mulţumit şi a dedicat acest premiu şi Armatei Române la Centenarul de anul acesta al eliberării Budapestei de comunişti şi a blocarii avansului bolşevic asupra Europei, una dintre temele abordate în interviurile de Centenar publicate în BURSA. “Să nu uităm să sărbătorim şi Centenarul Eliberării Budapestei, la 4 august anul acesta, la Arcul de Triumf!”, a mai spus ziaristul premiat de UZP.

Sursa: BURSA

Vedeți Evenimentul Hai la Arcul de Triumf! 100 de ani de la eliberarea Budapestei!

UPDATE: Cum a fost la acțiunea de omagiere a eroilor Armatei Române care au ocupat Budapesta și au eliberat Europa Centrală de bolșevism. FOTO / VIDEO la Arcul de Triumf și Ambasada Rusiei de la CENTENAR

RONCEA.RO

Legendarul Radu Theodoru: “Opera Politică a lui Mihai Eminescu este esența Istoriei Românilor. A Istoriei trecute, prezente și viitoare. A eternității”. VIDEO Victor Roncea


Veteranul de război și legendarul explorator, scriitor și general Radu Theodoru, în vârstă de 96 de ani, ne-a mărturisit la 28 iunie, data fatidică a primei arestări a lui Mihai Eminescu, crezul său despre Românul Absolut:

„Eminescu este Biblia Românismului”, spune generalul. „Eminescu reprezintă pentru mine esența românității. Pe masa mea de lucru există Biblia și Eminescu – Opera Politică. Aceasta este esențială. Aceasta ne reprezintă. Opera Politică are valoarea permanenței, a eternității. Aceasta e România, prezentă, trecută și viitoare: Eminescu. E Biblia Românității. Acesta este Eminescu! Pentru mine, Opera Politică a lui Eminescu este esența Istoriei Românilor. Nu numai a Istoriei trecute. Nu. A Istoriei trecute, prezente și viitoare”, ne spune Radu Theodoru în exclusivitate. 28 iunie este una dintre cele mai triste zile din istoria românilor pentru că este și ziua când am pierdut Basarabia, în 1940, consemnează Glasul Istoriei. Opera Politică a jurnalistului Eminescu – “esența Istoriei Românilor” – poate fi găsită în forma sa integrală, sub forma editată de Academia Română și preluată de la vrednicul de pomenire academician Dimitrie Vatamaniuc, la www.Mihai-Eminescu.ro.

La 28 iunie 1883 are loc percheziționarea și devastarea tuturor sediilor odată cu desființarea de către Guvern a Societății Carpații, prin care prim-redactorul ziarului conservator „Timpul” Mihai Eminescu milita, inclusiv cu mijloace clandestine, pentru unirea Transilvaniei cu Țara Mamă în proiectul „Dacia Mare”.

Societatea Carpații era pregătită inclusiv pentru operațiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, și număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Crișana, teritorii românești aflate sub ocupație străină, cât și, evident, din ceea ce Societatea Carpații numea “România liberă”. Agenții secreți ai imperiilor urmăreau îndeaproape activitatea lui Eminescu în cadrul organizației naționaliste, așa cum demonstrează numeroasele raporte descoperite în Arhivele de la Viena. La 28 iunie 1883 este expulzat din România Émile Galli, directorul ziarului francez din București „L’Indépendence roumaine”.

La 28 iunie 1883 P. P. Carp, membru marcant al Lojii Steaua Românie și al Junimii, se afla la Viena în calitate de ministru plenipotențiar pentru a negocia un tratat secret cu Austro-Ungaria (la care aderă și Italia și Germania), de unde îi scrie lui Titu Maiorescu depeșa care a dus la anihilarea incomodului ziarist naționalist de la Timpul: “Mai potoliți-l pe Eminescu!”. 28 iunie era și ziua de naștere a lui Petre Carp, deci se poate spune că i s-a făcut un cadou pe măsura rangului său. La 28 iunie 1883, Eminescu s-a aflat la Capșa, local pe care nu îl frecventa de obicei.

Cercetătorul Dan Dulciu ne arată că la Capșa se afla la acea dată primul sediu al Legației SUA în România, de unde se și trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau și alți diplomați străini, nu numai cel american. Ambasadorul SUA pentru România și Balcani era dr. Eugene Schuyler, un foarte bun cunoscător al Rusiei și al situației spațiului de securitate de la Gurile Dunării și Marea Neagră, cu care Eminescu se întâlnise personal și discutase aproape până la miezul nopții, cu numai cinci zile în urmă, pe 23 iunie, la Titu Maiorescu acasă, conform jurnalului acestuia.

La 28 iunie 1883 expira un „ultimatum” dat de Austro-Ungaria după ruperea pentru 48 de ore a relațiile diplomatice cu România. La 28 iunie 1883 Germania amenință România cu războiul printr-o scrisoare amenințătoare trimisă de Bismark Regelui Carol I. La 28 iunie 1883, Carol I îi scrie de la Sinaia tatălui său, Karl Anton de Hohenzollern: „Dacă tonul presei românești este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerușinării, aceștia cer cu o nemaiauzită nerușinare pur și simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi tratați cu mai multă indulgență. Germanii iubesc banii românești, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra țării”, afirma Regele. Evenimentele în cascadă survin după ce, așa cum ne arată eminescologul Nae Georgescu, “raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutățit brusc după sărbătorile de la Iași din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, în prezența lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădișteanu)”. Pe 6 iunie 1883, și tot la Iași, în acea seara, Eminescu recită pentru prima și ultima oară poemul național “Doina” în fața junimiștilor.

Tot în aceeași zi moare, în urma regimului la care a fost supus, camaradul său de luptă pentru România Mare, teologul și admirabilul compozitor Ciprian Porumbescu, cu care Eminescu se cunoscuse la Putna, la mare reuniune a tinerilor români din spațiul românesc, liber sau ocupat, la rândul său militant pentru “Dacia Mare” în cadrul Societății Arboroasa a românilor din Cernăuți. Peste numai 22 de zile, în contextul geopolitic încărcat și întunecat prezentat succint mai sus, Eminescu este condamnat la moarte civilă, după cum scrie profesorul Nae Georgescu, și este declarat nebun și internat cu forța la Sanatoriul Doctorului Șuțu, unde, peste alți șase ani avea să moară în condiții neelucidate până azi, așa cum demonstrează în studiile sale eminescologul Constantin Barbu.

La 28 iunie 1883, Eminescu scria, în ultimul editorial din Timpul: “Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Și răzbunarea a venit.

28 iunie 1883 consemnează practic prima arestare politică sub pretext psihiatric a unui ziarist român, pentru crezul și adevărurile sale, formulă uzitată apoi adesea de regimul comunist. Iată de ce Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a propus ca această zi să fie declarată oficial Ziua Națională a Ziaristului Român. Eminescu și colegii săi sunt, cu adevărat, așa cum el însuși scria, “agenții unei lumi viitoare”, “agenți ai istoriei” (un concept întâlnit și la Eliade), agenți ai Marii Uniri realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat în 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerare data reală a nașterii sale, 20 decembrie 1849) și ar mai fi creat și militat pentru România Mare încă mulți ani.

Victor Roncea

Va urma

Apărut și la ActiveNews

La Mulți Ani, Evenimentul Zilei! Evenimentul Istoric: Victor Roncea despre Tezaurul de la ruși și bijuteriile Reginei Maria – povești de dragoste, minciuni, spioni, eroi și morminte. FOTO INEDITE de acum 100 de ani cu presupusul amant al Reginei Maria, spionul american Lt. Col. Joe Boyle

Evenimentul Zilei împlinește astăzi 27 de ani. Sunt bucuros să-mi aduc și eu micile mele contribuții publicistice împreună cu echipa celui mai bun cotidian generalist din România, un ziar care, fără îndoială, a schimbat fața presei românești, schimonosind-o cât a fost ocupat de brigăzile intelectualilor roșii și spălând-o apoi de păcate după preluarea ziarului de către vechea echipă, a veteranilor presei românești pe care îi cunoașteți foarte bine, Simona Ionescu, Mirel Curea și Dan Andronic împreună cu maestrul Ion Cristoiu, fondatorul “bulinei roșii”. Îi doresc Evenimentului Zilei La Mulți Ani! și la cât mai multe dezvăluiri care se schimbe și fața României cât și contribuții spre luminarea adevărului istoric, cum sunt cele apărute în cel mai recent produs de mare succes al trustului, Evenimentul Istoric, din care redau un fragment interesant din numărul lunii, însoțit de fotografii cu totul inedite de acum 100 de ani.

Fragment din materialul apărut în Evenimentul Istoric, Nr. 16, 24 mai – 24 iunie 2019

Tezaurul de la ruși și bijuteriile Reginei Maria – povești de dragoste, minciuni, spioni, eroi și morminte

de Victor Roncea

Regina Maria, Lt. Col. Joe Boyle si Principesa Ileana la Bicaz, dupa recuperarea spionului american in urma unui atac de cord suferit la Chisinau

Chestiunea Tezaurului nostru de la Moscova pasionează de la război încoace cu un interes mereu viu întreaga populaţie românească, şi cu drept cuvânt, pentru că bunurile transportate la Moscova aparţineau nu numai Statului ci şi instituţiilor publice sau private de tot felul precum şi nenumăraţilor cetăţeni. Adunarea deci, într-un mănunchi, a ştirilor utile pentru cunoaşterea adevărului asupra tezaurului român de la Moscova era nu numai necesară, dar şi de mult dorită. Lucrul acesta se impunea cu deosebire fiindcă chestiunea tezaurului român de la Moscova depăşea, prin nedura ei, interesul local-naţional pentru a se aşeza în cadrul problemelor internaţionale.“ Gheron Netta, directorul Institutului Economic Românesc (IER), în prefața cărții lui Mihail Grigore Romaşcanu, şeful Serviciului Studii al Băncii şi autorul celei mai documentate lucrări despre problematică, Tezaurul Român de la Moscova (Cartea Românească, Bucureşti, 1934 – disponibilă integral AICI).

(…) Celebra carte a lui Romașcanu nu apare la BNR ci sub egida IER. Dar în ea autorul are ocazia să lămurească complet falsa recuperare a bijuteriilor Reginei Maria de către spionii George Alexander Hill și Joseph Boyle, o informație inexactă, prezentată romanțat în toate biografiile lui din străinătate ba chiar și pe la noi, unde până și un istoric ca Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei, afirmă nonșalant că „Bijuteriile reginei Maria au fost recuperate de la ruși de un fost căutător de aur”. Și unde sunt, atunci?

Cine este Joe Boyle?

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu

Dar cine este Joe Boyle și cum a apărut povestea cusută cu fir de aur? După ce face bani din aur în teritoriile Yukon, câștigă un proces de înșelăciune cu faimosul Sigmund Rotshchild de la care obține suma datorată, de 500.000 de dolari, contribuie la implicarea Canadei în Primul Război Mondial cu un detașament de 50 de militari, recrutați, instruiți și înzestrați cu mitraliere chiar de el, devine prieten cu viitorul președinte al SUA Herbert Hoover, cu care lucrează cot la cot la fondarea Comitetului American al Inginerilor, în numele căruia pleacă în Rusia și reușește să desțelenească încurcatele căi ferate ale Moscovei, Boyle aterizează în România pe cai mari. Cai cu aripi, puse la spate de amicul său, spionul britanic – născut în Kazan, Tatarstan după unii, după alții în Estonia – căpitanul George Alexander Hill, care, ca în povestea cu Motanul încălțat, răspândește istoria despre uimitoarele aventuri ale celor doi în Rusia sovietică. Hill ar fi venit cu Boyle la Moscova din Petersburg, unde au aflat de la ministrul român Constantin Diamandi despre situația Tezaurului României, rechiziționat de bolșevici. Fug repede la Moscova și reușesc să scoată din Kremlin aur în valoare de 100 de milioane de lei plus bijuteriile Reginei Maria, pe care le încarcă toate într-un tren și ajung la Iași încununați de victorie, după alte teribile peripeții prin teritoriul inamic secerat de revoluția bolșevică. Informația falsă apare în mai toate biografiile celor doi.

În realitate, după cum demonstrează Mihail Romașcanu pe baza documentelor și a mărturiilor celor implicați, angajați ai Băncii și soldați români trimiși pentru paza Tezaurului, „nici un gram din aurul românesc aflat la Moscova n-a fost ridicat”. Tot ceea ce au adus cei doi, însoțiți de un funcționar al băncii, C. Vasilescu, au fost, conform procesului verbal de predare-primire de la Iași, datat 12 decembrie 1917, următoarele: 544.000 bilete a 100 de lei, 1.064.736 bilete a 2 lei și 896.225 bilete a 1 leu. Totodată au fost repatriați și militarii trimiși cu Tezaurul. Pentru acest serviciu și pentru altele aduse României în timpul războiului, Boyle și Hill au fost decorați. Atât și nimic mai mult, scrie Romașcanu, care consideră că dovezile publicate „sunt hotărâtoare pentru a sfărâma o legendă publicată într-o carte în care mai mult de trei sferturi dintre afirmațiuni sunt isvorâte dintr-o imaginație destul de bogată”.

Dincolo de legenda croită de Hill, există suficiente alte date despre activitatea benefică a lui Boyle în România, motiv pentru care a și fost învăluit de admirația Reginei Maria. Îl găsim, astfel, la negocieri cu bolșevicul Rakovski pentru Basarabia și România, scurt-circuitat de un atac de cord sau cerebro-vascular la Chișinău și adus de Regină la Bicaz, pentru refacere, apoi în spatele primului acord comercial canadiano-român, semnat de Regină la 6 martie 1919 la Paris, prin care România primea un credit de 25 milioane dolari sau la masa Conferinței de Pace de la Paris.

Salvarea românilor de la Odesa

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Lt. Col. Boyle la Odesa cu prizonierii romani

Dar poate cel mai temerar act al colonelului Boyle rămâne salvarea în martie 1918, pe fondul declarării Unirii Basarabiei cu Patria-mamă, a 62 de ostatici români eliberați din Odesa, unde se aflau în prizonieratul bolșevicilor, sub paza „Batalionului Morții”. Ethel Greening Pantazzi, o compatrioată de-a lui Joe Boyle căsătorită cu unul dintre românii închiși, directorul Afacerilor Navale și fost comandant al crucişătorul Elisabeta și Diviziei de Dunăre, reușește prin dragostea sa față de soțul ei Vasile (Basil) Pantazzi (foto mai jos) să salveze întregul grup arestat și ca și condamnat la moarte.

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Contramiralul Basil Vasile Pantazzi si Ethel Greeninng Pantazzi

Ea îl alertează pe Boyle, care, prin manevre de inteligență, diplomație și forță reușește să-i îmbarce pe un vas pe prizonieri, între care se află un vicepreședinte al Senatului, patru senatori, doi generali și Comandorul Pantazzi, pentru a le da la schimb bolșevicilor, la intrarea în țară, un număr de marinari reținuți de români.La Galați sunt primiți la 5 aprilie cu entuziasm de reprezentanții Guvernului, ai Palatului și de popor. Cu un tren special sosesc la Iași unde Boyle este primit ca erou la 6 aprilie 1918. A doua zi, Boyle ia prânzul cu Regele și Regina și i se conferă medalia „Steaua României” în grad de mare cruce”, menționează un biograf vivace al colonelului, dr. Francis Dworschak, în publicația de limbă română din Canada, Observatorul. Toată istoria pasionantă a acestui eveniment este descrisă cu talent și lux de amănunte de Ethel Greening Pantazzi, soția plină de abnegație a lui Vasile, în memoriile ei, „Romania in Light and Shadow”, apărute și la Humanitas, în 2015, sub titlul „România în lumini și umbre. 1909-1919”. Contraamiralul Pantazzi, la rândul lui un erou al reîntregirii, din câte aflăm de pe internet a fost înmormântat în satul Budila, dar nu mai are placă mortuară. „Peste rămășițele sale pământești au fost înmormântați soții Bondarenco Leonte și Bondarenco Cornelia”, informează o doamnă din sat. Evenimentul Istoric a avut șansa să primească de la unul dintre succesorii familor Cesianu-Racovitza-Pantazzi, inimosul Alexandru Ștefan Mihăilescu, realizatorul site-ului Cesianu-Racovitza.ro, câteva fotografii extraordinare din prizonieratul de la Odesa urmat de primirea triumfală a colonelului Boyle la Iași, fotografii folosite și în cadrul proiectului Starea Națiunii de către Asociația Culturală Atelierele Albe și care reflectă, credem noi, personalitatea puternică a personajului nostru, Joe Boyle.

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Lt Col Boyle la Iasi cu prizonierii salvati

Joe și Maria, dragoste la prima vedere

La Iaşi a fost decorat, a fost prezentat Regelui şi Reginei şi ce trebuia să se întâmple, fiindcă aşa era scris în cartea destinului, s-a întâmplat. Evenimentele din primele luni ale anului împrăştiaseră pe toţi aceşti prieteni încercaţi — n-am enumerat mai sus decât pe cei mai de seamă— şi Regina ar fi rămas singură în braţele doamnelor sale de onoare dacă nu s-ar fi deschis, cam în aceeaşi vreme, înaintea ei, braţele viguroase ale colonelului Boyle. Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a dominat complet, această nobilă şi mândră femeie. Ştirbei a avut o covârşitoare influenţă asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut”, scrie destul de acid Constantin Argetoianu în memoriile sale.

Articol din 1938 scris de fiica lui Joe Boyle, Flora Alexander Boyle

Tot Argetoianu descrie o altă scenă, destul de picantă, de data aceasta din iatacurile de la București Reginei: „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe coridor: ‘De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea… A luat ceaiul cu Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle… Pe mine nu vrea să mă vadă’“, se plângea Ştirbey, eternul amant al reginei. Când a intrat la regină, Argetoianu a nimerit într-un cuib al amorului. Despletită şi îmbujorată, abia stăpânindu-şi răsuflarea, suverana României a apărut aproape dezgolită, într-o rochie vaporoasă din mătase gălbuie. Lui Argetoianu i-a fost limpede că întrerupsese întâlnirea amoroasă a reginei cu oaspetele de casă. „Cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’… Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit – dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi ea… jenată de starea în care se afla“.

Hill, spionul favorit al lui Trotki?

Întorcîndu-ne la asociatul său, George Hill și afacerea Tezaurului, „rămâne totuși fără răspuns o întrebare”, spune Romașcanu: cu ce intenție a susținut dl George Hill acest neadevăr? Cui prodest? Dacă luăm în considerare ca real un titlu al unei cărți apărute recent despre viața lui George Hill, intitulate „Spionul favorit al lui Troțki”, ne putem face o idee. Deși este publicată în 2017, când nu se mai poate spune că informațiile sunt greu de verificat, autorul ei Peter Day, introduce încă din primele rânduri ale Prefeței aceeași legendă, potrivit căreia George Hill a „răpit” bijuteriile Casei Regale a României din Rusia Sovietică și, mai mult decât atât, a fost implicat într-o tentativă de salvare a familiei Țarului.

Analistul CIA Hayden Peake a recenzat cartea pentru ofițerii americani de intelligence și consideră că cel puțin titlul ei e cam tras de păr. Tot el pomenește în treacăt că celebra cârtiță sovietică din serviciul secret britanic, defectorul Kim Philby, îl amintește pe fostul său coleg în memoriile sale publicate în 1968 drept „veselul George Hill”. (…)

Crucea românească a lui Boyle

Născut pe 6 noiembrie 1867 la Toronto dintr-o familie scoțiano-irlandeză, Boyle a murit pe 14 aprilie 1923 în casa unui prieten din Hampton Hill, în apropierea Londrei, unde a și fost înmormântat. Ca și Maria, a avut șapte copii, patru din prima căsătorie și trei dintr-a doua. Fiica lui cea mare, Flora Alexander Boyle, scria în „Maclean’s Magazine” din 1 iunie 1938 că Regina Maria a transportat personal cu suita sa, la una dintre primele vizite făcute la mormânt, o lespede și o cruce românească străveche de piatră, pe care era săpată inițiala sa și un ghiveci tot de piatră în care a plantat o iederă adusă din România (foto mai sus). Pe placă, Regina Maria, a înscris două versuri din poezia „Legea Yukonului” de Robert William Service, un poet din teritoriile bătute de Boyle: “A man with the heart of a Viking And the simple faith of a child.” – “Un om cu inima unui viking şi credinţa simplă a unui copil“. Dar strofa întreagă cuprinde și restul poveștii de dragoste a Reginei-soldat:

And I wait for the men who will win me – and I will not be won in a day;/ And I will not be won by weaklings, subtle, suave and mild,/ But by men with hearts of vikings, and with the simple faith of a child/ Desperate, strong, and restless, unthrottled by fear or defeat.”

În 1983, la cererea Florei, rămășițele pământești ale colonelului Boyle sunt repatriate și, la 29 iunie, la Cimitirul din Woodstock, are loc reînhumarea, cu onoruri militare. Deși crucea veche românească a fost transferată de asemenea la mormântul din Canada, lângă un monument ridicat în cinstea lui Boyle, peste ani observăm că, din motive necunoscute, aceasta a fost placată sau înlocuită cu o copie din marmură neagră. Pe monument stă scris: “Locotenent Colonel Joseph W. Boyle D.S.O. [Distinguished Service Order – decorație militară britanică, n.n], Regele Klondike-ului și Salvatorul României”. (…)

Roncea Ro / Evenimentul Istoric

Eminescu sacrificat pentru Transilvania. „Listele negre” de la Cernăuți cu Eminescu și Creangă printre luptătorii pentru Marea Unire. Nae Georgescu, Dragoș Olaru și Victor Roncea în România liberă și Revista Floare Albastră

Moartea civilă a lui Eminescu – arestarea și eliminarea din 28 iunie 1883

de Nae Georgescu

În discuţia legată de arestarea lui Eminescu și eliminarea lui de la ziarul „Timpul“ și din spațiul civil și politic intră şi evenimentele acestui torid 28 iunie 1883.

Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

După primele mele cărţi, prin anii ’90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883, numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României.

După aceea, Alexandru George acordă, de asemenea, o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994, aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

România liberă, 15 ianuarie 2019

Integral la Mihai Eminescu Ro

Eminescu sacrificat pentru Transilvania

de Victor Roncea

Ziua Culturii Naționale, care nu-și poartă încă numele complet, pentru că în Lege cineva a uitat să adauge și „Mihai Eminescu”, este, categoric, și un prilej de aducere aminte asupra idealurilor pe care le împărtășea Românul Absolut. Între acestea, poate în primul rând, a stat idealul Unirii, Eminescu fiind fără îndoială unul dintre precursorii Marii Uniri de la 1918.

În urmă cu 137 de ani, pe 24 ianuarie 1882, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter clandestin, semi-secret, ce-şi propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – “sprijinirea după puteri a oricărui scop şi a oricărei întreprinderi românesci” și „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”. Societatea avea şedinţe deschise dar hotărârile tactice şi strategice erau luate în secret de membrii fondatori şi asociaţi. Intrarea în organizaţie nu era aşa uşoară; Ioan Slavici – cetăţean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informaţii austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiaţi.

În mai puţin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operaţiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, şi număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana, teritorii româneşti aflate sub ocupaţie străină, cât şi, evident, din ceea ce Societatea “Carpaţii” numea “România liberă”. 24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societăţii, unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”. Aşadar, Eminescu şi colegii săi sunt, cu adevărat, aşa cum el însuşi scria, “agenţii unei lumi viitoare”, “agenţi ai istoriei” (un concept întâlnit şi la Eliade), agenţi ai Marii Uniri, realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat la 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerarea data reală a naşterii sale, 20 Decembrie 1849) şi ar mai fi creat şi militat pentru ţară încă (cel puţin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925.

Eminescu a fost urmărit toată viaţa sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat și atestat eminescologul Nae Georgescu în lucrările sale. Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenţia organelor cezaro-crăieşti încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista “Federaţiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria şi Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.

Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenţilor români din toate provinciile româneşti.

Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăseşte în Rapoartele Biroului de Informaţii din Viena în numeroase rânduri. “Există circa 80 de astfel de Rapoarte asupra Societăţii lui Eminescu, dar cu siguranţă sunt mult mai multe şi prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.

Ceea ce pare ciudat unor cercetători ai vieții ascunse a lui Eminescu este de ce editorialistul conservator de la Timpul nu a fost cooptat în conspirația pentru aprobarea și semnarea acordului secret cu Germania, Austro-Ungaria și Italia și s-a recurs la eliminarea lui din 28 iunie 1883, deși acesta împărtășea cam aceleași valori germanofile cu colegii săi de partid. Raspunsul este simplu: Eminescu era germanofil până la patrie, până la Transilvania, Basarabia și Bucovina, pe care și le dorea cu ardoare acasă. Filosoful și eminescologul Constantin Barbu arată că în cadrul întâlnirii secrete de la Viena, pentru perfectarea alianței, la care au participa Regele, P.P Carp, D. A. Sturza și Brătianu, s-a condiționat părții române semnarea acordului de păstrarea actualului status-qvo al Transilvaniei. Or, din sânul conservatorilor, Eminescu era cel care agita cel mai tare steagul unirii Transilvaniei cu patria-mama. Profesorul Barbu afirmă că revolta armată contra Austro-Ungariei, la care lucra Eminescu împreună cu Societatea Carpații, se pregătea pentru anul următor arestării jurnalistului, 1884, când se aniversau 100 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Viena lua foarte în serios toate semnalele din România Mică, până la a mobiliza trupe la graniță, în timp ce Budapesta cerea prin presa și propagnda ei oficială chiar alipirea României la Austro-Ungaria, fapt consemnat cu revoltă de Regele Carol în corespondența sa recent publicată de cercetătorul Sorin Cristescu. Să reamintim: Societatea Carpații strângea arme pentru Transilvania; sediile Societății Carpații sunt devastate și organizația este interzisă chiar pe 28 iunie 1883, ziua arestării și internării forțate a lui Eminescu.

Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite şi comentate de arhivistul de la Cernăuți Dragoş Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea “liste negre” ale membrilor Societătii “Carpaţii” – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania cât şi la Cernăuţi, locul descoperirii lor în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007.

Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viaţă prinzând un rămăşag cu amicul său Constantin Simţion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeaşi zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraş, îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidenţială privind activitatea sa la “Carpaţii” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), preşedintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena “lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea “Carpaţii”. Peste numai trei zile, Societatea înfiinţată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată iar Eminescu să devină primul jurnalist român deţinut politic anihilat prin cămaşa de forţă şi internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Şuţu, unde, peste alţi şase ani, avea să fie ucis.

“Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.”, scria Eminescu în ultimul său articol de la “Timpul”, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineaţă de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la “Junimea”, societate catalogată de Matilda Poni drept o “francmasonerie literară” (A.Z.N. Pop – op. cit.).

“Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormânarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la “România liberă” şi totodată camaradul de conspiraţie pentru “Dacia Mare” de la Societatea “Carpaţii”.

Listele negre” de la Cernăuți cu Eminescu și Creangă printre luptătorii pentru Unire

de Dragoș Olaru

La 16 Mai Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

“Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea “Carpaţilor” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul “României libere”, mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”4.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883 cu trei zile înainte de arsetarea lui Eminescu ! –, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”5.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)6… Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Dragoş Olaru

România liberă, 15 ianuarie 2019

Documentele și scrisoarea pot fi găsite în facsimil la Eminescu urmărit de agenţii austro-ungari pentru “Dacia Mare” şi Societatea “Carpaţii”. DOCUMENTE de la Cernăuţi şi Viena

O versiune mai amplă a acestui articol a apărut și în Revista Floare Albastră, publicată de Centrul Cultural Spiritual Varatic aflat sub auspiciile Mănăstirii Varatic

CONTRASPIONII – Luptătorii secreți pentru adevărata Românie. Generalul (r) Aurel Rogojan în dialog cu Daniela Rei Vișan la Radio România Cultural – AUDIO

”Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera unui om politic, a unui guvern, a unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntași politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit.” – Profesorul Florin Constantiniu

Duminică, 2 decembrie 2018, Radio România Cultural a difuzat a doua parte a interviului înregistrat cu domnul general Aurel Rogojan interviu ce a avut drept punct de plecare conferința ”Eroii anonimi pe frontul secret al reîntregirii neamului” susținută la București în luna octombrie.

În volumul al II lea al ”Jurnalului de război 1917-1918”, Regina Maria scria:

”Oamenii noștri politici încă nu sunt pricepuți să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârșăvia omenească în general, și a guvernelor și a administrațiilor în particular, mă izbește cu o putere copleșitoare și îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.” ”Dacă va fi să murim, măcar să se știe că nu murim ca niște neghiobi orbi.”

Cuvinte aproape profetice, valabile nu numai pentru situația dramatică în care se afla România atunci, ciopârțită și jefuită de toți, ci și pentru prezentul cenușiu, labirintic și contorsionat.

Pentru a putea înțelege corect eforturile depuse în urmă cu 100 de ani, pentru realizarea Marii Uniri ar trebui să trecem în revistă câteva elemente geopolitice și geostrategice semnificative.

La începutul secolului trecut România deținea rezerve importante de petrol, cereale, lemn, indispensabile funcționării mașinăriei de război. Din punct de vedere al forțelor militare combatante, țara noastră a reușit să mobilizeze peste 500.000 de persoane. Victimele înregistrate în Primul război mondial au depășit cifra de 400.000, dintre care peste 250.000 au fost militari.

Resursele demografice și de materii prime dar și poziția geostrategică, au transformat teritoriul țării noastre într-o importantă țintă a serviciilor de spionaj ale Imperiului Austro-ungar, Imperiului Țarist, Bulgariei și Turciei.

Eforturile depuse de Secția I Informații din Marele Stat Major al Armatei Române au fost mult îngreunate chiar de politicieni sau oameni de cultură români, filogermani convinși sau cumpărați pe bani grei. Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște, generalul Zottu, coloneii A. Sturza, V. Verzea, Crăiniceanu, au colaborat cu oficialitățile germane fie din convingere, fie de teama unei stăpâniri rusești, fie din interese materialicești bine răsplătite.

În ”Capitala sub ocupația dușmanului. 1916-1918” Constantin Bacalbașa scria:

”Cucerirea cu armele nu poate avea valoare atât timp cât toate conștiințele vor fi de partea celor biruiți. Germanii au nevoie să cucerească și conștiințele printr-o propagandă zilnică de presă, lipsită de contradicția unei prese naționale. (…) Bucureștiul a avut în permanență o fabrică de născociri.”

Această Fabrică de născociri nu ar fi putut să funcționeze fără sprijinul material semnificativ primit din partea bancherului Rozelius, director al Societății petrolifere cu capital german Gunther, dar și al agentului comercial Hennen Vogel și al agentului de publicitate Iwerseen. Existau pe teritoriul țării noastre cele mai performante mijloace de interceptări radio, pentru controlul traficului comunicațiilor guvernamentale, ale Armatei, ale Ministerelor de Externe și de Interne.

Contraspionajul românesc a reușit în nenumărate rânduri să anihileze acțiunile spionajului străin. Cu un preț imens ! Schingiuri, arestări, hăituire continuă.

Nucleele informative din Banat, Cluj-Bistrița, Brașov-Bran, Oituz-Buzău și Bucovina de nord au compensat prin sacrificii imense decăderea morală a câtorva personalități politice ale vremii, care au împins România până pe buza prăpastiei. Generalul Traian Grozea, avocatul Spiridon Boita, învățătorul David Pop, profesorul Aurel Moldovan, profesorul Tofan și George Munteanu, Maria Bălan, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Iancu Panaitescu, Romulus Voinescu,Vasile Lucaciu, Vasile Stoica, sunt doar câțiva oameni care au scris istoria României cu un preț pe care puțini dintre noi, astăzi, am putea să îl plătim.

Domnul general Aurel Rogojan a evocat câteva din personalitățile românești de la începutul secolului trecut, cu un rol important în contraspionajul românesc, înfăptuitori fără statui ai României adevărate – România Mare.

Pe aceeași temă citiți și Frontul Secret al Războiului pentru România Mare

Cele două părți ale dialogului cu Daniela Rei Vișan, aici

Radio România Cultural via Roncea.Ro

Larry Watts de Centenar: România și românii au supraviețuit prin sacrificiul şi performanţa naţiunii în 1918 și prin capacitatea briliantă de a se impune la nivel internațional. INTERVIU de Victor Roncea în Ediția Specială BURSA 100

100 – EDIŢIE SPECIALĂ BURSA

Interviu cu istoricul american Larry Watts la Centenarul Marii Uniri

A consemnat Victor Roncea

“[Romanii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.” scriau Marx şi Engels într-un articol din 1849 intitulat “Lupta maghiarilor” scos la lumină într-una din cărţile de referinţă ale istoricului Larry Watts, în prezent cercetător al Academiei Române.

Despre aceasta şi despre ultimii 100 de ani din Istoria României am stat de vorbă la ceasul aniversării Centenarului Marii Uniri cu profesorul american, special pentru cititorii BURSA. Subiectul a fost dezvoltat pe 29 noiembrie şi la Conferinţa publică de Centenar a Institutului de Sociologie al Academiei Române, la Casa Academiei, din Calea 13 Septembrie Nr. 13, Sala de Conferinţe “Dimitrie Gusti”.

Larry Watts a felicitat poporul român la aniversarea Centenarului României Mari și a apreciat că Marea Unire, a cărei reușită doar românii și-o putea imagina în 1918, “demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lui înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional general în ciuda diferenţelor lor şi a altor interese personale, eventual concurente”. “Aceste lecţii sunt la fel de valoroase astăzi, şi nu numai în România şi pentru români”, apreciază istoricul american. Interviul aici:

“Retrocedarea Tezaurului românesc de către Moscova este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România”

Victor Roncea: România a devenit o ţintă a bolşevicilor încă de dinainte de lovitura de stat a lui Lenin, revoluţia roşie din 1917. Putea fi România prima ţară comunistă după Rusia? Ce a blocat această intenţie şi i-a determinat pe ruşi să se îndrepte spre Ungaria?

Dr. Larry Watts: Printre principalii conducători bolşevici, România era cotată, teoretic, foarte sus pe lista ţărilor coapte pentru revoluţia comunistă din 1917, din mai multe motive.

În primul rând, compoziţia socială şi socio-economică a României şi a Rusiei era asemănătoare, sugerând că aceleaşi tipuri de nemulţumiri existau în grade similare, făcând terenul apt pentru revoluţie. În al doilea rând, peste un milion de soldaţi ruşi, supuşi unui proces de bolşevizare rapidă, erau prezenţi pe teritoriul României, iar teoretic, conducerea potrivită i-ar fi putut exploata în scopuri revoluţionare – de altfel, de aceea a fost trimis în România comisarul bolşevic Semion Roshal, care a reuşit parţial să preia câteva mari unităţi ale armatei ruseşti înainte să fie arestat. Şi, după părerea mea, România a fost considerată o ţintă probabilă deoarece Lenin a crezut în estimările optimiste ale acestei posibilităţi oferite de unul dintre cei mai militanți revoluţionari, Cristian Rakovsky, care a deţinut cetăţenia română la un moment dat şi era responsabil de Ucraina.

Dintre motivele pentru care acest lucru nu s-a întâmplat, două sunt deosebit de importante. În primul rând, deoarece bolşevismul şi comunismul au fost privite ca ideologii ruseşti, ceea ce le dis­credita de la bun început în ochii româ­nilor în general şi a celor simpli, în special, adică exact a grupurilor socio-economice pe care revoluţionarii s-ar fi bazat în mod normal. Motivul a fost cel mai bine exprimat de Robert W. Seton-Watson, şeful de atunci al Biroului de Informaţii Britanic:

“… vechea neîncredere şi nemulţumire a României faţă de Rusia este atât de accentuată, în primul rând de trădarea guvernului ţarist faţă de România, care, în mod corect sau în mod greşit, este adânc încredinţată în fiecare român şi, în al doilea rând, de abandonarea de către Rusia revoluţionară a sprijinului militar promis României. Indisciplina trupelor ruseşti din Româ­nia, care provoacă indignarea, se dovedesc ca o contrapondere la oricare dintre avansurile guvernului bolşevic. Simplul fapt că bolşevismul este de origine rusă militează împotriva succesului său în România astăzi.” (7 februarie 1918)

Cel de-al doilea motiv care se remarcă a fost operaţiunea de a dezarma şi de a elimina un număr copleşitor de trupe ruseşti. Cele mai periculoase trupe ruseşti bolşevizate din Iaşi şi din jurul Iaşilor, cele mai periculoase pentru Regele şi guvernul român, au fost dezarmate fără vărsare de sânge într-o operaţiune planificată de duo-ul Prezan şi Antonescu şi efectuată chiar înainte de autorizarea oficială, la primele ore ale lui 22 decembrie 1917. În următoarele săptămâni au existat vărsări de sânge, comise în timpul opoziţiei unor forţe ruseşti – la Galaţi, Focşani, Roman, Suceava, Botoşani, Bacău etc. – dar mult mai puţine decât s-a anticipat. Iar într-o perioadă extraordinar de scurtă, din noiembrie 1917 până la sfârşitul lunii ianuarie 1918, Forţele Armate Române au redus prezenţa militară a bolşevicilor ruşi de la peste 1.000.000 de militari la mai puţin de 50.000.

Într-adevăr, intelligence-ul britanic a prezis un astfel de rezultat. După cum s-a raportat în februarie 1917:

“Cel mai probabil Armata Română va opune o rezistenţă puternică împotriva oricărei ofensive bolşevice. Există, de altfel, motive să presupunem că va avea succes în menţinerea acestei rezistenţe. [Trupele române] sunt mult mai bine organizate şi disciplinate decât orice trupe pe care le pot dispune bolşevicii şi sunt sub conducători militari capabili”.

• Românii “insignifianţi” erau, de fapt, atât de importanţi încât trebuiau să fie eliminaţi, pentru succesul revoluţiei mondiale

Victor Roncea: Dacă Armata Română nu elibera Budapesta şi Ungaria de bolşevici iar trupele româ­ne, conduse chiar de Maniu, Viena, până unde credeţi că s-ar fi întins bolşevismul şi cât de mult ar fi afectat Europa de Vest? Putem spune că azi se vorbea rusa în mare parte din ea?

Dr. Larry Watts: Mă cunoaşteţi şi ştiţi că nu sunt un fan al istoriei contrafactuale. Principala problemă a acestor “ce-ar fi fost dacă” este că ele se bazează aproape întotdeauna pe analize lineare şi presupuneri ceteris paribus şi sunt predis­puse mai mult la prejudecăţi decât la analiza evenimentelor care au avut loc. Acestea fiind spuse, operaţiunile militare româneşti de a înlătura regimul sovietic, indiferent cât de mult ar fi provocat protestul Consiliului Suprem Aliat, au eliberat de fapt pe ceilalţi aliaţi ai Antantei de a fi nevoiţi să-şi folosească forţele militare pentru a rezolva o problemă considerată de toţi gravă – destul de serioasă ca cele mai multe state membre să-şi trimită trupe să lupte împotriva bolşevicilor ruşi din Rusia la sfârşitul anului 1918. În fapt, trupele britanice şi americane au părăsit Rusia chiar în momentul în care forţele româ­ne au intrat în Ungaria.

Deci, ipotetic, ceilalţi aliaţi ar fi fost forţaţi să facă faţă problemei dacă România nu ar fi făcut-o deja. Iar dacă România nu ar fi făcut-o, este de înţeles că poziţia şi pârghia ei de negocieri la Conferinţa de Pace ar fi fost ceva mai slabe. În ceea ce priveşte impactul acţiunilor lui Maniu la Viena, în noiembrie 1918, măsurile de pacificare ale trupelor româneşti au stabilit cu siguranţă o ordine extrem de necesară într-o perioadă de degringoladă socială (şi militară) şi dezintegrare instituţională. Şi el a împiedicat sau a ameliorat dezvoltarea unei situaţii care altfel s-ar fi putut sfârşi într-o revoluţie roşie. Dar din nou, există un pic de necunoscut între ceea ce s-ar fi putut întâmplat şi ce s-a întâmplat.

Victor Roncea: De ce credeţi că îşi doreau Marx şi Engels încă din 1849 “extirparea” românilor de pe faţa pământului, eliminarea lor din istorie? Religiozitatea poporului putea fi un factor – pe care ei îl analizau pe termen lung, ca liant natural al anticomunis­mului? La aceasta putem adăuga apoi, pe măsură ce bolşevismul s-a impus în Rusia, linia clasică a imperialiştilor ruşi cărora, după cum enunţa însuşi Eminescu, românii le-au stat mereu ca un ghimpe în coastă, împiedicandu-i – până azi – să controleze Europa prin Gurile Dunării? Putem vorbi de asemenea şi de un şovinism?

Integral în BURSA – EDIȚIE SPECIALĂ

Citiți și 100 – EDIŢIE SPECIALĂ – “Cea mai sublimă pagină a istoriei româneşti”

Un vis împlinit: CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI. CUVINTE DE TEMELIE: Eminescu și Ferdinand. FOTO/VIDEO: Imagini frumoase din interiorul Catedralei Naționale, în ajunul sfințirii, la Centenarul Marii Uniri

“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” –Mihai Eminescu – Romanul Absolut

Mihai Eminescu pentru Catedrala Mântuirii Neamului:

“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”

Regele Ferdinand: “Suntem datori să ridicăm Biserica Mântuirii în capitala tuturor Românilor”

„Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, aducem laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.

Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a decleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei-Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi, poporul român, am avut fericirea a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național.

Deci și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”

București
10 Mai 1920

Ferdinand – Regele României

Via Dacia Edenica și Roncea.Ro

Autorul mozaicului, pictorul bisericesc Daniel Codrescu:

“Pentru mine Catedrala Naţională reprezintă o încununare a unui efort multisecular al poporului român, acela de a construi o catedrală simbolică pentru toți românii. Cred că e o împreună lucrare cu înaintaşii noştri, adică cei care suntem fizic aici nu suntem singurii care am contribuit. Cred că și toate rugăciunile oamenilor au contat şi au mijlocit în fața lui Dumnezeu pentru ca lucrurile să se așeze cărămidă cu cărămidă și să ajungem astăzi să ne bucurăm de acest edificiu. E important să existe un loc reprezentativ pentru toţi românii, unde să ne adunăm, de aceea cred că în primul rând e o necesitate, nu un lux. Şi mai cred că ne va ajuta foarte mult, în aşa fel încât lucrurile să se așeze mai bine pe verticală și să ne bucurăm de această viziune a cerurilor, care este Catedrala Naţională.”

Vedeți și: Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice”. VIDEO: Turul virtual al Catedralei Mântuirii Neamului

Citiți și: Catedrala Naţională explicată: o călătorie în istorie şi viitor

Momente importante în construirea Catedralei Naționale

Programul Sfințirii Catedralei

Foto: Ziarul Lumina

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova