Posts Tagged ‘Marturisitorii’

Profesorul Radu Ciuceanu, la 91 de ani, despre Sfinții închisorilor cu care a stat în celulă: “Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos!” La Mulți Ani fondatorului INST și CNSAS!

Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe

Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.

de Victor Roncea

Iscusit cercetător al trecutului românesc, cărturar erudit și ostenitor neobosit pe multiple laturi de valoare ale științei istorice, Prof arheolog Radu Ciuceanu este prețuit de Biserica Ortodoxă Română ca un fiu credincios al său, care, de-a lungul anilor, s-a îngijit de păstrarea, salvarea și restaurarea monumentelor istorice și bisericilor vechi din București”, scria Prea Fericitul Patriarh Teoctist, la o aniversare, despre fostul deținut politic și luptător cu arma în mână în rezistența anticomunistă, care astăzi împlinește 91 de ani.

Primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, (voi publica aici documentele) și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului unde este foarte activ, Radu Ciuceanu, descendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514, între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe”.

Florin Constantiniu: „Există oameni pe care scurgerea timpul și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.

Dl Radu Ciuceanu este pentru mine o experiență sufletească și intelectuală victorioasă, un noroc că există”, afirma și profesorul Mihai Ungheanu despre fostul deținut politic cu 16 ani de închisoare.

Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu”, scrie profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române.

Familia profesorului este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ştefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava.

Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.

Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca

Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?

Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.

A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.

Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?

Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.

Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“

Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?

Integral la România liberă

Redau mai jos Amin-ul lui Sergiu Mandinescu, colegul de luptă și de jertfă al lui Radu Ciuceanu:

AMIN (Reeducare)

De-aş avea o pană de înger 
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Pitesti, decembrie 1949

Sursa: Roncea Ro

Minunile curg în pace la Mănăstirea Petru Vodă. Mărturii filmate la 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu și extrase din “DUHOVNICUL – 100 de ani cu Parintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichitus Roncea”, Doxologia, 2019

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Justin Pârvu a fost pomenit în țară și străinătate, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (10 februarie 1919). La Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a fost oficiată slujba Parastasului pentru Duhovnicul României, la care au participat câteva mii de credincioși din întreaga țară. Slujba de pomenire, precum și Sfânta Liturghie care a precedat-o, au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a citit și Cuvântul Patriarhului României, Preafericitul Părinte Daniel, la un secol de la nașterea Părintelui Justin. Ulterior au fost lansate mai multe volume de omagiere a marelui Duhovnic al Ortodoxiei, între care DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea, Editura Doxologia, Iași, 2019, cât și filmul “Părintele Justin despre problemele Creștinismului românesc”, realizat de Monahul Filotheu Bălan, fostul secretar personal al Părintelui Justin, pe baza unor filmări inedite.

Cu o seară înainte, la Mănăstirea de maici Paltin – Petru Vodă s-a desfășurat simpozionul internațional “100 de ani de la nașterea Părintelui Justin”. Momentul aniversar s-a încheiat în localitatea natală a Părintelui Justin, Petru Vodă, unde înaltele fețe bisericești au sfințit o troiță inspirată de Duhovnicul Neamului și înălțată de autoritățile locale pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari. Prezentăm mai jos o mărturie a Maicii starețe Justina Bujor despre canonizarea Duhovnicului Neamului și alte filmări emoționante despre minuni ale Părintelui Justin și fotografii inedite de la acest eveniment omagial împreună cu o relatare de la fața locului, o priceasnă frumoasă compusă de doamna Maria Macovei, Cuvântul Patriarhului și un interviu cu starețul Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandrit Hariton Negrea, despre Centenarul Părintele Justin.

DUHOVNICUL – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu. 100 de portrete de Cristina Nichitus Roncea, Doxologia, Iași, 2019:

 

Părintele Justin Pârvu ‑ Duhovnicul a fost „omul lui Dumnezeu și al poporului român“

Părintele Justin, Duhovnicul nostru –iubitor de Dumnezeu, iubitor de țară, iubitor de români. Se spune că Părintele Justin a mers cu poporul în urma lui; să știți că el a primit pe orice om care i‑a bătut la ușă. Părintele a realizat comuniunea între oameni; ne‑a privit pe noi toți ca făpturi ale lui Dumnezeu. Nu a avut alte idei, nici xenofobe, nici antisemite. Părintele Justin a fost omul lui Dumnezeu, în primul rând. El ne‑a învățat iscusința duhovnicească și dragostea față de Dumnezeu, apoi față de oameni. Să nu se înțeleagă vreodată că Părintele Justin a fost nuanțat vreodată de ceva politic sau alte idei filosofice; el a fost doar un om al lui Dumnezeu și un om al poporului român.

Am trăit multe minuni făcute de Părintele şi ştiu că Duhovnicul nostru, Duhovnicul întregii Românii, își continuă lucrarea şi acum. Părintele Justin s-a înfăţişat în mai multe rânduri, la mormânt, printre credincioşi, unor suflete pure: copiii unor pelerini. „Era într-o formă de lumină şi şoptea ceva la ureche fiecărui credincios de la mormânt“, ne-au spus copiii. Împlinea un gând, o rugăciune! Părintele Justin aşa a fost întotdeauna: numai lumină! Și transforma sufletele noastre în bucurie în fiecare clipă. Nu uităm niciodată dragostea Părintelui Justin pentru Dumnezeu, Biserică şi Ţară şi cum ne spunea: „Eu aşa am mers mereu, cu Evanghelia în faţă şi cu naţiunea în spate. A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt“. Să aveți în permanenţă bucuriile sufleteşti pe care le-aţi împărtăşit şi le veți împărtăşi şi de-acum înainte alături de Părintele Justin!

Părintele Arhimandrit Hariton Negrea
Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

„La Sfânta Liturghie Părintele avea o lumină supraomenească pe chip“

Programul zilnic al Părintelui era unul mai presus de fire. În anii când era în mănăstirea de călugări, înainte de a se îmbolnăvi, de la ora 9-10 dimineața începea să dea drumul la oamenii de la ușă și îi primea neîntrerupt până la 6-7 seara sau chiar mai târziu, când făcea prima pauză ca să mănânce pentru prima și ultima oară în zi. Acest moment al mesei era singurul de relaxare
și de destindere. După care din nou deschidea ușa și primea oameni în continuu până la 11 noaptea sau chiar la miezul nopții. Se odihnea o oră și apoi se ducea la biserică, la slujbă. Niciodată nu l-am văzut să lipsească de la slujbă. În altar îl așteptau preoții mănăstirii care voiau și ei un sfat de la părintele şi duhovnicul lor, pentru că în timpul zilei nu era posibil din cauza mulțimii de oameni. În tot timpul slujbei stătea în picioare și pomenea pomelnice până la Sfânta Liturghie și apoi se mai așeza în genunchi în anumite momente ale slujbei. De multe ori îl vedeam cu fața strălucind în altar. Avea o lumină supraomenească pe chip.

După Sfânta Liturghie, la ora 4 dimineața îl așteptau alți oameni pe care îi primea uneori până la ora 7, când le pleca autobuzul de Piatra Neamț. Singurele ore în care dormea erau 2-3 ore până la 9-10 dimineața. Înainte de a se culca seara, indiferent cât de obosit era nu-și lăsa niciodată rugăciunile de seară și paraclisul Maicii Domnului. În fiecare zi citea acatistul Sfinților Arhangheli. Cea mai mare minune pe care am văzut-o la Părintele era modul cum reușea să-ți schimbe viața. Și nu numai a ta, dar și a familiei tale, a prietenilor tăi. Minunile pe care le vedeam la el în fiecare zi erau așa de multe, încât aproape că nu le mai băgam în seamă. Devenise ceva foarte normal să trăim în minunile lui.

Maica Justina Bujor
Stareţa Mănăstirii Paltin – Petru Vodă

Extrase din lucrarea apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea, Editura Doxologia, 2019

Integral la Despre canonizarea Părintelui Justin Pârvu și lansarea de către IPS Teofan a Albumului DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea. 20 DE FOTO / VIDEO MĂRTURII

Patriarhul României: "Ne amintim în acest moment de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ca de un adevărat luptător pentru…

Publicată de Parintele Justin Marturisitorul. Album foto despre Sfantul de la Petru Voda pe Luni, 25 februarie 2019

DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. Îngerul și Sfinții Arhangheli i-au arătat Părintelui Justin Pârvu unde să zidească Mănăstirile sfinților închisorilor, căminul de copii și azilul de bătrâni. INTERVIU Victor Roncea cu Arhimandritul Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă

Parintele Hariton Negrea și Parintele Justin Parvu – DUHOVNICUL – Foto Cristina Nichitus Roncea

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013), marele duhovnic al Ortodoxiei românești, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei celebrează Centenarul „Părintele Justin” printr-un album de fotografie omagial realizat de fotografa Cristina Nichituș Roncea.

„DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin” cuprinde 100 de portrete ale vrednicului de pomenire monah și fost deținut politic, împreună cu alte imagini de la Petru Vodă și texte ale Părintelui Justin Pârvu cât și relatări despre viața sa.

„Dincolo de tonul său categoric, de cuvântul său ca o sabie cu două tăișuri, dincolo de această fermitate cu care își prezenta mărturisirea despre Dumnezeu, despre neamul său și despre familie, Părintele Justin era omul blând, sensibil, gingaș, deschis, era Duhovnicul, era iubitorul de oameni și odihnitorul de suflete”, afirmă IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

„Îmi doresc ca aceste fotografii să fie privite cu sufletul”, spune autoarea, aflată la al patrulea album de fotografie. „Este suficient să-l privești pe Părintele nostru în ochi și prin intermediul unei fotografii ca să te trezești, să vii la viață. Și am toată nădejdea că viitorul României va fi altul, dacă noi aceștia care avem curajul să-l privim în ochi pe Părintele Justin vom încerca să facem faptele lui”, scrie Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.

„Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Viețile Sfinților, să se roage, să se spovedească cât mai des și să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea și lumina neamului nostru. Și atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belșug pământul românesc și sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toți. Amin. Hristos a Înviat!”, este ultimul cuvânt din lucrare al Părintelui Justin, Duhovnicul României.

În exclusivitate pentru cititorii ActiveNews, vă prezentăm un interviu cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, ucenicul Duhovnicului lasat stareț de însuși bunul, dreptul și înainte văzătorul Părinte Justin Pârvu, omul lui Dumnezeu de la Petru Vodă:

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Se împlinesc zilele acestea, pe 10 februarie, 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu, supranumit de popor, pe drept cuvânt, Duhovnicul Neamului, al românilor de pretutindeni. Puteți să ne povestiți cum l-ați cunoscut pe Părintele Justin? El v-a adus pe calea monahismului?

Nașterea Părintelui Justin la 10 februarie 1919 poate corespunde  cu nașterea României Mari, deoarece anumite tratate istorice care aveau în vedere teritoriul românesc au fost semnate în acest an istoric. Personal am înțeles de la Părintele Justin că România Mare reprezintă nu numai românii care trăiesc pe același teritoriu, ci și românii de pretutindeni. Românii care au același trecut, prezent și viitor istoric, aceeași tradiție și limbă, aceleași interese prezente. Sfinția Sa te învăța să înțelegi că România Mare cuprinde tot neamul românesc, cu vii și morți care au trăit  de la începutul istoriei și vor mai trăi în viitor pe acest pământ. Întotdeauna românii au fost spirituali, au avut noblețe sufletească, au dorit să cunoască Cerul și să locuiască în el, din acest motiv au avut încredere în jertfa de pe Golgota a lui Hristos și Învierea Lui de  treia zi.  Această încredere a fost sădită în fiecare generație de marii duhovnici, iar în zilele noastre Biserica oferă un mare exemplu: Arhimandritul Justin Pârvu mărturisitor, rugător și îndrumător spiritual. Duhovnicește, Arhimandritul Justin Pârvu a așezat în sufletul românilor dragostea și credința față de Dumnezeu, iubirea de neam și onoarea românului. Această doime, spiritualitate și românism, l-au remarcat pe marele  arhimandritul ca Duhovnicul neamului românesc.

Anul 1995 a adus momentul întâlnirii cu Sfinția Sa.  Atunci l-am auzit vorbind despre valorile umane, despre esența vieții duhovnicești și sfințirea sufletului. Am stat cu răbdare la ușa chiliei lui până la momentul când m-a primit să dialogăm despre întrebările care frământau sufletul meu. Toate răspunsurile care cuprindeau sfaturi și îndemnuri întăreau dorința de a cunoaște pe Dumnezeu, idea de a fi de dedicat vieții liturgice intensive, izbăvirea de patimi și controlul minții prin rugăciune. Finalul dialogului a definitivat hotărârea de a-mi continua viața pe drumul smereniei monahale alături de Sfinția Sa. Sfatul și binecuvântarea primite de la părintele meu de suflet, Ierodiacon Visarion Iugulescu,  lămurește convingerea de a rămâne în ascultare de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Cum a reușit Părintele Justin să ridice două așezăminte monahale, un spital cu azil de bătrîni, un camin de copii și atâtea altele, la vârsta sa înaintată la care le-a început, după 1990? Plus alte ctitorii pe cuprinsul țării?

Privind spre exemplul oferit de Sfântul Vasile cel Mare, Părintele Justin a ridicat cele două așezăminte monahale – unul închinat Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și sfinților mărturisitori ai temnițelor comuniste -, un azil de bătrâne, un cămin de copii la care adăugăm ajutoarele oferite la construirea de biserici și instituții filantropice. Efortul a izvorât din dorința de înviere spirituală a neamului românesc, stropită cu lacrimi și osteneli, cu post și privegheri. Ne vorbea adesea despre copilăria lui și întâlnirea cu îngerul care i-a arătat locul unde vor săvârși aceste ctitorii.  Perioada de detenție din Lagărul de la Baia Sprie aduce în viața Părintelui întâlnirea cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care îi arată satul natal și locul viitoarelor ctitorii. În anul 1990 i se arată îngerul Domnului și îl îndeamnă să ceară binecuvântarea Mitropolitului Moldovei IPS Daniel pentru începerea ctitoriilor, deși avea atunci vârsta de 70 de ani. Putem vorbi despre reușita Părintelui Justin că aparține lui Dumnezeu cu binecuvântarea Ierarhului locului și cu ajutorul creștinilor binevoitori. Întotdeauna Preacuviosul a știut să îmbrace în haina smereniei realizările pe care le-a făcut pentru Biserică și pentru români.

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Cum era traiul de zi cu zi cu Părintele? Ce amintiri ne puteți mărturisi?

Momentul când l-am cunoscut Părintelui Justin mi-a descoperit caracteristicile importante ale viețuire lui. Acestea erau așezate pe o activitate liturgică intensă (slujea Sfânta Liturghie într-o baracă), citirea Bibliei și a cărților Sfinților Părinți. Postea cu mare exigență perioade îndelungate de timp (frații din mănăstire ziceau că mănâncă mai puțin decât o vrăbiuță pe săptămână). Primea zilnic sute de credincioși care îi reduceau programul de somn uneori până la 45 de minute pe zi. Sfaturile lui mergeau la inima omului, iar rugăciunile și ostenelile erau urmate de minuni. Adeseori am vorbit credincioșilor despre minunea umplerii lăzilor cu făină pentru pregătirea pâinii oferită pelerinilor, despre înmulțirea mâncării pentru oamenii înfometați, despre minunea vindecării celor posedați de duhurile rele și despre minunea vindecării multor bolnavi. Toate aceste minuni s-au întâmplat sub ochii mei și ai fraților mei. Nimeni nu poate uita așa ceva. Mereu primesc și alte mărturii, din țară și din străinătate, despre minunile pe care le săvârșea Părintele Justin cu ajutorul lui Dumnezeu.

Puteți să ne evocați din învățămintele Părintelui Justin dobândite în cei 16 ani de închisoare, pe care vi le împărtășea și Dvs?

Experiența celor 16 ani de închisoare, apoi domiciliul forțat pe care l-a avut o perioadă îndelungată de timp l-au întărit pe Părintele Justin într-o experiență duhovnicească deosebită pe care mi-a transmis-o nu numai mie, ci și altor credincioși. Vorbea despre jertfă ca fiind din Hristos și sădită în opera de mântuire a fiecărui om de pe fața pământului. Nici un ideal, nici o faptă bună și nici o virtute nu pot fi clădite decât pe jertfă. Răbdarea l-a însoțit în toată perioada de detenție, l-a învățat stăruința în rugăciune, mângâierea în suferință și lacrimile atât pentru păcatele proprii, cât și pentru păcatele neamului. Perioada de detenție a Părintelui a fost propice pentru autocunoaștere, pentru consolidarea spirituală pe calea suferinței. Experiența dobândită în închisoare, care l-a ajutat pe parcursul vieții duhovnicești, a fost cunoașterea propriilor neputințe în dependența totală de Dumnezeu, întărită de către credință și nădejde. Închisoarea a fost calea prin care Părintele a învățat adevărata rugăciune clădită pe jertfă, suferință și dăruire de sine.

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Din suferințele, dar și bucuriile prin care a trecut alături de alți sfinți ai închisorilor comuniste ce vă povestea? Ce i-a ținut în viață pe acești mărturisitori chinuiți cu deceniile și persecutați și după eliberare?

Literatura de închisoare este o dovadă că suferințele întemnițaților s-au făcut pricini de renașterea duhovnicească. Părintele mărturisea că prezența morții, care de fapt era o izbăvire din calvarul detenției, i-a ajutat să conștientizeze motivul torturilor la care erau supuși: ispășirea propriilor păcate și pe cele ale neamului. Închisorile erau considerate fabrici de martiri din două puncte de vedere: trupesc, deoarece condițiilor inumane în care trăiau deținuții au fost adevărate metode de despătimire și sufletesc, prin cunoașterea de sine într-o legătură vie cu Dumnezeu. Cei care și-au asumat chemarea de a purta jertfa neamului au fost acoperiți de Harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Modul amplu de supraviețuire a fost acest dar al rugăciunii pe care deținuții l-au dobândit prin iconomia lui Dumnezeu. Temnițele au format și oameni de caracter, adevărații patrioți, deoarece deținuții nu au confundat nici torționarii și nici gardienii cu poporul român. Invitația la autocunoaștere, la limpezirea propriei situații spirituale, la smerenia prin care Dumnezeu i se descoperă umanității pentru a renaște duhovnicește este bucuria care urmărește omul pe tot parcursul vieții lui. Neamul se restabilește prin fiii săi care cu bucurie își îndeplinesc menirea de a se jertfi pentru el. Poporul român avea nevoie de o generație care să fie sacrificată pentru a putea fi curățat din punct de vedere spiritual.

Mulți mărturisitori ai temnițelor bolșevice au trecut sau chiar s-au așezat la Petru Vodă, alături de Părintele Justin. Care credeți că este mesajul lor pentru noile generații?

Mesajul lor se regăsește în faptele lor. Generațiile de azi, de mâine au responsabilitatea de a învăța dragostea față de țară, jertfa, răbdarea pe care le-au avut cei care au fost sacrificați pentru răscumpărarea spirituală a neamului. Continuitatea unei nații se face prin valoarea morală a celor ce fac parte din ea, care are ca bază bucuria jertfei de sine. Destinul poporului român, continuitatea lui spirituală au fost create de către generația care s-a sacrificat pentru el. Datoria noilor generații este de a prelua exemplul lor de mărturisire a adevărului atât istoric, cât și spiritual. Românul trebuie să fie conștient că Hristos nu S-a întrupat pentru a izbăvi umanitatea de suferință, ci pentru a fi prezent în acțiunea acesteia. Generația trecută a martirilor a fost cea care a dobândit valori care au păstrat independența duhovnicească a neamului.

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Care considerați că este însemnătatea moștenirii Părintelui Justin pentru cei de azi și cei de mâine și cum ar putea tinerii, tinerele familii, să beneficieze mai bine de sfaturile marelui Duhovnic?

Părintele Justin s-a sacrificat, s-a luptat pentru restaurarea spirituală a poporului român,  a trăit durerile neamului și ale fiecărui român în cel mai profund sens. Moștenirea importantă care cuprinde în ea multe caracteristici duhovnicești este jertfa. Dragostea Părintelui față de țară l-a întărit în lupta de a cizela duhovnicește suflete pregătite de jertfă, doritoare de a-i continua lucrarea. Părintele afirma adeseori că fiecare va lua din viața lui ceea ce va socoti că este bun.  Nenumăratele minuni săvârșite de către Părintele Justin Pârvu atât în viață, cât și după adormirea sa sunt modul în care fiecare creștin în parte poate beneficia direct de o legătură vie cu Părintele. Participarea Părintelui la durerea fiecărui om care îl căuta a făurit o comoară de sfaturi duhovnicești necunoscute. Vizibile și demne de urmat sunt faptele Părintele care pot contribui la refacerea noastră lăuntrică.

Ce învățături de la Părintele Justin v-au marcat cel mai mult și le puneți în aplicare în viața Dvs de monah și stareț?

Moartea Părintelui Justin  a provocat în inima mea o moarte din mine, iar nașterea Părintelui în Împărăția Cerului îmi oferă prilejul de renaștere duhovnicească. Am fost profund marcat de modul în care Părintele  se jertfea și  se ruga pentru oameni, avea o rugă direct din inimă. Datoria monahului este de a sprijini și de a se ruga încontinuu pentru cei care au nevoie, de a purta sarcinile altora. Asceza cea mai mare a monahilor astăzi este să-și găsească rostul în viața societății și să o ajute cu rugăciunea. Trăim zilele în care monahul are chemarea de a ajuta societatea în criza spirituală în care se află,  prin rugăciune, deoarece el este model de viață pentru lume, lumina lui Hristos printre oameni. Remarcabile au fost pentru mine dragostea și evlavia Părintelui pentru duhul patristic evocat în povestirile despre părinții de la Mănăstirea Durău, exemple vii de pateric. Actualmente monahilor li se cere să-și apere credința chiar cu prețul vieții, lucru imposibil de făptuit fără dobândirea duhului patristic.

Duhovnicul – 100 de ani cu Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Cum lucrează Părintele Justin azi?

Prin minunile și prin exemplul său. Și exemplul cel mai clar este momentul din perioada de detenție în care Părintele Justin a slujit Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund, oferindu-i acestuia prilejul de a se împărtăși cu Sfintele taine înainte de moarte. Însuși Părintele mărturisește că a fost cea mai profundă Liturghie din viața lui. Liturghia este rugăciunea în care slujitorul și credinciosul sunt una, fiecare îl ajută pe celălalt să se înalțe  de la condiția simplă de om la cea de ființă îndumnezeită. Metoda de comunicare între Părintele și cei care îi cer ajutorul este rugăciunea. Cât timp a fost în viață Părintele a purtat pe umerii săi povara acestui neam, iar acum o face la un nivel și mai înalt.

Care ar trebui să fie pentru credincioși cuvântul de temelie al acestui An Centenar “Părintele Justin”, un an important pentru țară din mai multe motive?

Cuvântul de temelie al acestui An Centenar ar trebui să fie Jertfa deoarece aceasta era caracteristica esențială a Părintelui Justin. Dragostea pentru aproapele l-a determinat să poarte slăbiciunile celorlalți fără a lua în considerare nevoile sale, înțelegând din experiența acumulată în pușcărie că folosul aproapelui este mai presus decât folosul propriu. Creștinul ar trebui să-L caute pe Dumnezeu, să-L găsească, iar prin osteneală, trudă, post, rugăciune  trebuie să se pregătească pentru înfricoșata zi a Judecății. Axa pe care se dezvoltă firea umană este credința, urmată de dragoste. Este necesar ca omul să-I dăruiască lui Dumnezeu dragostea sa sinceră, iar pentru aceasta este nevoie ca mai întâi să dăruiască dragoste față de aproapele. Cât timp omul trăiește pentru celălalt, trăiește pentru sine. Testamentul Duhovnicului este clar: Rugăciune, Pocăință, Ascultare, Unitate.

Interviu de Victor Roncea

Preluare de pe Mănăstirea Petru Vodă

Vedeți și Mesajul Patriarhului României la împlinirea unui secol de la naşterea Părintelui Justin Pârvu

Profeția Părintelui Calciu făcută fraților Roncea la Spitalul Militar a devenit vers de Acatist

Parintele Gheorghe Calciu si Corneliu Coposu la Washington

Părintele Gheorghe Calciu ne spunea cu puțin înainte de a purcede la ceruri că de vom fi uniți și cu credință vom birui și iadul. N-a fost să fie.

Profetic a fost cuvântul Părintelui, ce ni l-a spus (fraților Roncea) pe patul de suferință de la Spitalul Militar: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apă­raţi. Şi morţi vom izbândi”. “Căci, oricât ar încerca urmaşii prigonitorilor voştri să defaime şi să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriţi şi creşteţi ca nişte flori binemi­rositoare pe pământul inimilor noastre şi, pentru aceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v‑a proslăvit, cântând: Aliluia!” – se cântă în Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste alcătuit de maicile de la Petru Vodă.

“Iubiți-vă unii pe alții cum și Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiți jertfelnici! Străduiți-vă pentru zidirea bisericii! Rugați-vă și milostiviți-vă de cei în nevoi!”, acesta este ultimul cuvânt lăsat de Părintele Calciu enoriașilor lui, dar și tuturor credincioșilor, în Testamentul Sfinției Sale.

Părintele Gheorghe Calciu și Părintele Justin Pârvu la Petru Vodă

“Biserica și neamul nostru românesc pierd astăzi una dintre cele mai puternice conștiințe, icoana de-a pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării și al compromisului. După o viață de martiriu pentru Dumnezeu și neamul său, Părintele Calciu intră în lumea sfinților. Avem în ceruri un părinte ocrotitor. Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, Părinte Calciu!”, a spus Părintele Justin la înmormântarea de la Petru Vodă, slujba de la Radu Vodă, din București, fiind susținută de însuși Patriarhul Teoctist.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în Deltă, la Mahmudia, pe 23 noiembrie 1925, într-o familie cu 11 copii, și a plecat la Domnul și la frații săi din închisori pe 21 noiembrie 2006, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani, din locul exilului său, solicitând să fie înmormântat în țară, între mărturisitorii din pământul și din raclele de la Petru Vodă. Pentru cei ce nu știu, Părintele Gheorghe a fost închis pentru credință 21 de ani, în două rânduri, ultima dată în timp ce unii făceau pe disidenții, cu voie de la Securitate, la Paris sau Heidelberg.

Dumnezeu mi-a acordat șansa să fiu alături de Sfinția Sa în multe ocazii șl să mă înfrupt din harul și minunile pe care le răspândea cu bucurie și generozitate în jurul său. L-am văzut în acțiune ca om politic și de informații, ca tactician și teoretician, ca Părinte. Nu o să-i uit niciodată ochii jucăuși care uneori se puteau transforma în sfredele de diamant, mai ales când vorbea de trădători. A fost un luptător neînfrânt în viața de aici și cu siguranță continuă fără răgaz lupta de Dincolo. Dumnezeu să-l aibă în primele rânduri ale cetelor mărturisitorilor din România de Sus!

“Mărturisitorul cel neînfricat al dreptei credințe, care ca pe o necurmată jertfă s-a dăruit pentru apărarea Bisericii, a demnității și a mântuirii poporului său, prin nădejde şi curaj din adâncurile iadului la lumina lui Hristos s-a ridicat cu slavă. Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”.

Peste un an, pe 22 noiembrie 2007, avea să-l însoțească la rânduiala de până la Judecata de Apoi și călugărul-luptător Ioanichie Bălan, neobosit cărturar-mărturisitor al Patericului românesc și un mare strateg al luptei duhovnicești pentru România, care mi-a străluminat și mie viața, ca multor altora din generația noastră decembristă. Ultima oară când l-am vizitat a trebuit să intrăm în chilia dânsului pe geam… Dar aceasta este altă poveste… din străvechea Sihastrie unde bunul Părinte Cleopa, stâlp al ortodoxiei românești, ne urează cu foc, chiar și de sub brazii din grădina plină de moaște sfinte: “Mânca-v-ar Raiul!” Amin! Închei cu o rugăciune a Părintelui Ioanichie-luptătorul: “Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvânteze!”.

Victor Roncea

Vedeți Acatistul sfințitului mărturisitor Gheorghe Calciu

Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste

Scrisoarea Testament a Părintelui Gheorghe Calciu către frații de la Petru Vodă

Părinții Cleopa, Calciu și Ioanichie la Părintele Ilie pe prispă

Profesorul Radu Ciuceanu la 90 de ani: Vă doresc tuturor să vă simțiți la fel de tineri cum mă simt eu. Și mai am o mare dorință, de fost deținut politic: să-mi văd camaradul de suferință, Starețul Gherasim Iscu de la Tismana, în sinaxar

La 90 de ani împliniți azi, Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 15 ani de temniță grea și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, mai are o mare dorință: canonizarea camaradului său de rezistență anticomunistă, Părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana. “Părintele Gherasim Iscu a murit ca un martir. În plus, ceea ce nu se prea vorbește despre el este că starețul de la Tismana este de fapt omul care a salvat Tezaurul național de bolșevici. Banca Națională i-a cam ignorat pe adevărații autori ai salvării aurului României… NKVD-iștii care ne-au anchetat nu i-au iertat asta! Mai mult: el ne-a ajutat foarte mult, pe mine și pe generalul Carlaonț, pentru rezistența noastră armată. Apoi a suferit cumplit la Penitenciarele din Craiova, Aiud, Poarta Albă și Tg. Ocna, alături de Sfântul Închisorilor – cum i-a zis Nicu Steinhardt – Valeriu Gafencu și ceilalți tineri mărturisitori. Pentru că propăvăduia neclintit dreapta credință, pe Dumnezeul Iubirii. Nu se cunoaște cum s-ar cuveni jertfa lui supremă. Cu ultimele lui puteri a rugat să fie dus pe priciul celui care îl torturase, la rândul lui suferind. L-a spovedit și l-a împărtășit mărturisindu-i dragostea și iertarea sa și primindu-i pocăința și salvându-i sufletul. În aceeași noapte – de Crăciun! – au murit amândoi. “Cred s-au dus în Rai ținându-se de mână”, a scris Richard Wurmbrand. Are toate meritele pentru a intra în Calendarul Sfinților Bisericii Ortodoxe Române și am inițiat deja demersurile pentru acest lucru pe care sper să-l văd împlinit cât mai sunt pe aici cu voi. Altfel, vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”

Profesorul Radu Ciuceanu, recent decorat de Patriarhul României, a fost sărbătorit azi printr-un Te Deum la Sfânta Mănăstire Radu Vodă. Îi urăm din toată inima La Mulți Ani!

Victor Roncea

Vă recomand mai multe articole despre Profesorul Radu Ciuceanu, aici, cât și interviul: “Reperele mele, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi”

La Mulţi Ani Profesorului Radu Ciuceanu! FOTO şi INTERVIU: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter.”

Presa, credincioșii și Biserica au recunoscut-o pe Doamna Aspazia Oțel Petrescu drept Sfânta Închisorilor comuniste. FOTO și VIDEO de la înmormântarea de la Roman

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Presa din România (cum ar fi o serie de televiziuni naționale – Antena 1, Romania TV, Kanal D – cât și posturi și ziare locale – Roman TV, Ziarul de Roman si Transilvania Expres) au denumit-o pe Doamna Aspazia Oțel Petrescu “Sfânta Închisorilor comuniste”, așa cum a recunoscut-o și un Înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române în cuvântul său de la înmormantarea fostei deținut politic cu 14 ani de închisoare, IPS Ioachim: “Prohodim o eroină ce se naște azi în cer dar noi socotim ca azi, la Roman, chiar înmormântăm o Sfântă” (surse video: Atitudini și Ziaristi Online: Ierarhi ai României la plecarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu: “Noi înmormântăm o sfântă”! VIDEO: Cuvântul Patriarhului și al Înaltpreasfințiților Teodosie și Ioachim)

Alături de cuvântul Patriarhului României, filmat mai sus, în semn de pioasă aducere aminte, public cateva fotografii de la inmormantarea Sfântei Închisorilor comuniste, care atesta evlavia populară a eroinei anticomuniste Aspazia Oțel Petrescu. România are de acum în Ceruri o vrednică apărătoare, în ceata sfinților mărturisitori din temnițele comuniste. Să avem parte de rugăciunile Doamnei Aspazia! Veșnica ei pomenire!

Foto: Victor Roncea și Arhiepiscopia Romanului și Bacăului

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Mai multe fotografii la portalul MARTURISITORII, cu multumiri editorilor acestuia, pentru perseverenta

Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. Miracolul dimensiunii româneşti a martirajului – de vorbă cu Doamna Măriuca Vulcănescu. 65 de ani de la moartea martirică a marelui român (3.03.1904 – 28.10.1952)

Mircea Vulcanescu – Desen, Muzeul Mitropolitan Iasi, 2017

Introducere în dimensiunea românească a martirajului

“Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că “Domnul este cu noi până la sfârşitul veacului“, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei şi printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca şi prin celelalte Taine) coboară asupra noastră şi împlineşte strigarea aceluiaşi acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, “ca să tragă la înălţime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată “Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”

“Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deţinut politic timp de 16 ani

Dna Mariuca Vulcanescu

Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă şi caldă în acelaşi timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpturi în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boştină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu şi unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, şi pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi alţii. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administraţie bolşevică să fugă din ţară, Mircea Vulcănescu şi-a făcut liniştit bagajul şi şi-a aşteptat, mioritic, sfârşitul previzibil.

În 1946, pe când erau evacuaţi val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj şi mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit şi lătrând din mers că “este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. şi tatăl analistului “anticomunist” de la “Europa liberă” Vladimir Socor.

Din păcate, locuinţa din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, aşa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârşit martiric pe strada Plantelor, la câţiva paşi de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureştiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuinţele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzeşti. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu şi Vulcănescu.

Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuşi, şi noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu şi domnul Ion Papuc, soţul regretatei Valentina Boştină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanţă unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei şi credinţă, Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.

Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile şi abilităţile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reuşit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naţionale, avem dimensiunea nerecunoştinţei de stat a celor ce ocupa azi poziţiile biruitoarei generaţii sacrificate şi decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.

În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte cum mama şi fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani şi venea toamna. Tata era închis la Văcăreşti. La un “vorbitor”, în ianuarie 1947,  Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puţin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareşalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are faţa trasă şi barbă neregulată, înfrigurat de temniţele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunţit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeaşi: negri, arzători.

Peste câţiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăşi avea sa fie arestată şi încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: “element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolşevic, el însuşi un nomenclaturist, avea să declame a scuză: “Ce vină aveam noi că eram copii duşi la şcoală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deţinuţilor politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul şi li se anihila viitorul, unii (cazul Ion Varlam) fiind închişi de la 14 ani, alţii (cazul Zoea Rădulescu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferenţa trebuia să vina dupa 1989, când privilegiaţii cartierului şi burgheziei roşii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenţie de a da, până şi azi, lecţii de “anticomunism”, copiilor şi nepoţilor celor din închisori şi chiar şi supravieţuitorilor represiunii sataniste, foştilor deţinuţi politic, dintre care unii şi cu peste doua decenii de viaţă furată. Trebuiau să tacă, definitiv.

În acelaşi an în care fusese arestată şi condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în nişte condiţii îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor,  aminteşte Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei îşi trăia ultimele luni de viaţă, chinuit de boli şi torturat sălbatic.

Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulţi deţinuţi, pentru a fi reazămul salvator al vieţii unui student slăbit, este, la fel ca şi în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.

Aşa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii şi structurile aparatului bolşevic de represiune de la centru, formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.

Pe fondul pleureziei avansate şi a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâşietoare a fostului deţinut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în “Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”. Moartea “deținutului K 9320” a fost raportată de gardieni pe 29 octombrie 1952.

 

Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat şi din care am şi publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu (“ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei româneşti“) şi pentru care mulţumesc Colegiului şi colegilor cercetători prin măruntaiele Securităţii -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, “criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanţuise “holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galaţi şi regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade şi Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui martiraj se împlinesc azi 65 de ani, a fost exterminat în temniţele bolşevice în plină forţă creatoare, la doar 48 de ani, după şase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naţionale ale României.

Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica ce mică a marelui gânditor, la randul ei închisă şi persecutată în tinereţe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari fireşti a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieşit din lagăr, la numai 20 de ani “mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână”, povesteşte Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulţi alţi eroi fără morminte, nici acum nu se ştie ce s-a întâmplat în temniţa ungurească de la Aiud cu rămăşiţele pământeşti ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate “Dimensiunea românească a existenţei”. Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtăşit următoarele, la o aniversare a naşterii filosofului-martir (interviu nepublicat până acum):

“- Din ’54, când am ieşit din lagăr, şi până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo,  în miezul Râpei Robilor se află şi tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur şi simplu, şi în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.

– S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte ştim.

– Da, şi Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropaţi după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieşit din temniţă, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui şi locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date şi amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise şi, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deţinut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înştiinţare în care se spunea cam aşa: “Deţinutul cu numele şi numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Aşa am primit şi noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăştiase pe la alţii. Şi mama, cu foaia în mână, s-a dus la nişte prietene şi le-a spus: “Uite, mi-a venit o înştiinţare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Şi s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei ştiau. Atunci a înţeles şi mama. Eu nu ieşisem încă din lagăr. Şi când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat şi şi-a dat seama că am venit, şi-a scos repede pălăria şi vălul de doliu şi le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că “Ştii, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci şi opt de ani!  Şi atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: “A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Şi ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele şi erau îngropaţi chiar şi în gropi comune. Şi atunci, “pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau şi păşteau oile, tot dâmbul era plin de verdeaţă şi flori. După ce s-a şubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – şi am pus şi-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După şapte ani de la moarte am obţinut o aprobare pentru deshumare. Şi am găsit un tânăr: avea o şuviţă de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, aşa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea nişte ciorapi groşi care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Şi mie şi mamei ni s-a părut şi am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămăşiţele pământeşti şi să le aducem la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu este tata, după şuviţa de păr negru. Tata slăbise şi albise încă de la Închisoarea Văcăreşti; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunţise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să ţină o slujbă şi am reuşit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol şi să vină acasă şi atunci a facut schimb cu un camarad de temniţă. Aşa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Şi acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…

– Dar Marius Oprea, dacă aţi auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu ştirea aceasta.

– Zice! Dar nu e aşa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, şi care nu ştie prin ce am trecut eu şi chiar dacă ar şti nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puţin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie aşa, o cacealma, să zică că “uite, l-am găsit” şi de fapt să nu fie el.

– Şi cât de des mergeaţi acolo?

– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Şi mă duceam şi mă reculegeam la o troiţă de lemn pe care au pus-o nişte bănăţeni în memoria tatălui meu. Stăteam mult pe deal. Şi chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este aşa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Şi încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Şi au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – şi le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deţinuţilor. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înştiinţarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, şi care a murit şi el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Şi familia a venit să-i pună o cruce şi apoi l-au luat de acolo.

– Despre perioada de detenţie ce vă mai amintiţi?

– Tata a fost luat în primul lot de “duşmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcăreşti, apoi la Aiud.  Deşi bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-şi trupul în saltea vie pe ciment. Ştiţi istoria, desigur. Am avut şansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Şi mi-a spus despre tata că “N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aş fi dorit din puţinul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit şi ne-a adus din lucruşoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Şi tata le-a spus, când a venit la vorbitor: “Ca să înţelegeţi să nu mai veniţi aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Şi de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, şi care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis şi câteva carţi poştale şi scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase şi scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoşteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare şi-a retrăit viaţa ceas cu ceas, stând cu el însuşi de vorbă despre Dumnezeu. Scria: “M-am simţit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”

– Şi nu aţi mai încercat niciodată să-l găsiţi, poate alături de locul în care aţi pus crucea?

-Nu! Mi-a ajuns. Ştiţi cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se ştie unde este îngropat cel drag. Şi atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar şi a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un “cifru” şi-o să-l găsim. Dar cred totuşi că spunea aşa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranţă, între Drepţii neamului nostru. E cel mai important lucru.”

Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel şi în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi şi generaţiilor viitoare aşa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele şi mărturiile rămase. În ciuda dorinţei ucigaşilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură străluceşte pe Golgota generaţiei mărturisitorilor – neînfrânţii -, pe urcuşul lor spre Ceruri de unde ne trag şi pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.

Mulţumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii româneşti a martirajului.

Victor Roncea

PS: Vedeți și filmarea de mai jos, în care Măriuca Vulcănescu afirmă că “Tata a vrut să se facă preot sau să se călugarească”.

Familia Mircea Vulcanescu

Foto arhive: Mărturisitorii.ro

UPDATE: EXCLUSIV: Dosarul lui Mircea Vulcănescu de la CNSAS (PDF)

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova