Posts Tagged ‘Mircea Eliade’

De ce trebuie canonizat Mihai Eminescu. Strămutarea sa la Catedrala Mântuirii Neamului, “un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”

Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

Constantin Barbu: Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului. Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu. Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

(Craiova, 3 decembrie 2013,  via Ziaristi Online)

Eminescu a fost, între altele, diplomat, cifror, jurnalist diriguitor de politici şi opinii naţionale şi agent pentru Marea Unire a României, dacă ţinem cont că organizaţia secretă din care făcea parte, Societatea “Carpaţii”, urmărită atent de spionii Austro-Ungariei şi Imperiului Ţarist, avea ca deziderat militarea pentru unirea tuturor românilor în cuprinsul “Daciei Mari”.

Dincolo de orice exaltare, cercetările de astăzi ne arată fără putinţă de tăgadă că ultimii şase ani din viaţa lui Mihai Eminescu, de la arestarea sa abuzivă şi internarea cu forţa într-un sanatoriu cu regim de recluziune şi până la momentul uciderii sale – în acelaşi spital, “Caritatea”, al doctorului Şuţu -, Eminescu a trăit un martiraj continuu.

Este posibil ca Eminescu să fie primul jurnalist român devenit deţinut politic pentru opiniile sale necruţătoare faţă de trădători şi pus apoi în cămaşă de forţă, un model ulterior consacrat pe scară largă de regimul criminal sovietic. Şase ani de martiraj şi o moarte martirică, toate dovedite azi, pas cu pas, prin cercetările temeinice ale profesorilor Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ion Filipciuc, Constantin Barbu, academicienii Dimitrie Vatamaniuc şi Mihai Cimpoi, expertul în informaţii speciale Gheorghe Ene, jurnaliştii de investigaţie Ion Spânu şi George Roncea, cercetătorii Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu şi Dan Toma Dulciu, între alţii.

Adevărurile Academicianului Vatamaniuc

“Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului” – spune Dimitrie Vatamaniuc

Un singur exemplu care atestă că teoria nebuniei este falsă ne este oferit de profesorul Vatamaniuc: în această perioadă nebuloasă de “nebunie”, după revenirea de la clinica ”Ober Dobling” din Viena, Eminescu a fost încadrat la Iaşi la Biblioteca Universitară și a mai fost și profesor de germană. “Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!” – exclamă academicianul. “Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Iszac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate…

Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat”.

Chiar eliminând total ipoteza asasinării lui Eminescu, moartea lentă la care a fost supus timp de şase ani, de la arestarea din 28 iunie 1883 – zi când este desfiinţată brutal şi Societatea “Carpaţii” -, la vârsta de 33 de ani, şi până la momentul în care îi este crăpat capul chiar când cânta “Deşteaptă-te, române!” – conform unui martor ocular –, pe 15 iunie 1889, se înscrie într-o perioadă de martiraj cu deznodământ fatitic.

Să-i dăm cuvântul tot academicianului Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul lui Perpessicius, care studiază viaţa şi Opera lui Eminescu de exact 45 de ani şi care consideră că Eminescu a murit de fapt în urma tratamentului greşit:

“Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor Constantin Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta nemaiconsiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament… (…)

Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.“, conchide academicianul.

Condiţiile de fond ale canonizării sunt îndeplinite, conform cutumelor

Chiar şi înainte, în perioada cât a condus direcţiile presei româneşti, Eminescu a trăit adeseori într-un regim de sărăcie şi pustnicie citadină. A fost Eminescu un apărător al Ortodoxiei? Neîndoios! O demonstrează Părinţii Profesori Constantin Galeriu, Constantin Voicescu şi Ovidiu Moceanu sau Arhimandritul Mihail Daniliuc, Profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu, scriitoarea fostă deţinut politic Aspazia Oţel Petrescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Alexandru, Maica Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, geniile româneşti Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi Mircea Eliade, între alţii. Să mai amintim şi că a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sf. Munte Athos?… Dar cine altul a definit mai bine Biserica strămoşească: “mama poporului român”?!

„Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…”

Condiţii de canonizare sunt, între altele: pioşenia poporului faţă de cel ridicat la Ceruri, modul prin care a strălucit prin credinţă, prin trăire sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu, puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

Acestea sunt, după părerea mea, doar câteva dintre motivele care permit instituirea de către Sfântul Sinod a unei Comisii de studii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond a canonizării martirului Mihai Eminescu. Teologi şi profesori au datoria de a aprofunda această opinie pe care o formulez, în asentimentul multora, la 167 de ani de la naşterea Românului Absolut, cu dorinţa fierbinte ca Mihai Eminescu să străjuiască la 100 de ani de la Marea Unire într-o capelă specială din cadrul Catedralei Mânturii Neamului.

“Faptul că Mihai odihneşte în pământul Munteniei, părinţii lui, doi fraţi şi-o soră în Moldova, sora lui Aglae în Bucovina şi Matei în Ardeal, apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”, scria nepotul său, Gheorghe Eminescu, el însuşi un fost deţinut politic, al regimului bolşevic.

“Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină…”

Dacă nu se află la malul mării, măcar Lumină lină să asculte fratele nostru Mihai, zilnic, de la Catedrala Mântuirii Neamului…

Victor Roncea

PS: Mulţumesc pe această cale Patriarhiei Române pentru cadoul oferit de la început de an, un abonament la ziarul Lumina, care, cu adevărat, îmi luminează fiecare dimineaţă.

Adenda:

„Marţi, 16 iunie (*), se vor îm­plini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Emi­nescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o preve­dere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravu­rilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului ro­mân, a apărat din convingere şi cu pricepere programul par­tidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.

Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în ti­ne. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pe­deapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de în­şişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.

Nicolae Filipescu, Epoca, 14 iunie 1909

(*) Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada inter­belică, zi comemorativă a lui Eminescu.

Documentare: Pentru Martirul Mihai Eminescu în Sinaxarele “Maicii Neamului Românesc”, Biserica Ortodoxă Româna. 125 de ani de la asasinarea “Românului Absolut”. DOCUMENTE

Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret

Mircea Eliade: A nu mai fi român. 109 ani de la naşterea Marelui Român, “mistic, legionar, retrograd, fascist”

Stamp_of_Moldova_Mircea EliadeA aparut acum, de curând, o noua moda printre tinerii intelectuali si scriitori: a nu mai fi români, a regreta ca sunt români, a pune la îndoiala existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului românesc. Sa ne întelegem bine: tinerii acestia nu depasesc nationalul pentru a simti si gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român pentru ca sunt înainte de toate om, si cuget numai prin acest criteriu universal si etern.” Tinerii acestia nu dispretuiesc românismul pentru ca sunt comunisti sau anarhisti, sau mai stiu eu ce secta social-universala. Nu. Ei, pur si simplu, regreta ca sunt români, si ar vrea sa fie (o marturisesc) orice alta natie de pe lume, chienzi, unguri, nemti, scandinavi, rusi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au saturat pâna în gât de destinul acesta de a fi si ramâne români. Si cauta prin orice fel de argumentare (istorica, filozofica, literara) sa demonstreze ca românii sunt o rasa incapabila de gândire, incapabila de eroism, de probleme filozofice, de creatie artistica si asa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieste atât de mult de realitatea unui neam românesc razboinic, încât îsi propune sa citeasca Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca sa verifice daca într-adevar s-au luptat vreodata românii cu turcii si i-au învins! Altul crede ca orice creier care conteaza în istoria si cultura “româneasca” nu e de origine româna. Cantemir, Kogalniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc., etc. – toti, dar absolut toti, sunt straini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemti orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt destepti, sunt smecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Daca le pronunti vreun nume despre care se stie sigur ca e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreaga e slavizata. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câtiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!”; sau “Stramosu-meu a fost rus.” Singura lor sansa de a fi oameni adevarati este de a-si dovedi ca originea lor nu este curat româneasca.

Nu cred ca se afla tara europeana în care sa existe atâtia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor, sa-i caute cu atâta frenezie defectele, sa-si bata joc de trecutul lui si sa marturiseasca, în gura mare, ca ar prefera sa apartina, prin nastere, altei tari.

Toti tinerii acestia au de facut obiectii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt destepti si asta îi împiedica sa aiba drame interioare, sa cunoasca profunzimile sufletului omenesc; îi împiedica sa aiba probleme. Cine nu are probleme sufletesti, cine nu capata insomnii din cauza meditatiilor si agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei si al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urla “Neant! Agonie! Zadarnicie!”, cine nu se da cu capul de pereti ca sa afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” si “viata interioara” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaste valorile vietii si ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepti – ce oroare! Unde poate duce desteptaciunea? La ce-ti foloseste faptul ca poti cunoaste, superficial, realitatea – când îti lipseste facultatea de a imagina probleme, îti lipseste boala prin care poti întrezari moartea si existenta, îti lipsesc însesi elementele dramei launtrice?

Tinerii acestia sunt suparati pe neamul românesc pentru ca românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din desperare metafizica. Tinerii au descoperit o întreaga literatura europeana de metafizica si etica a desperarii. Si, pentru ca desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a ramas, în pofida atâtor erezii si culturalizari, drept-credincios Bisericii Rasaritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabila a acestui neam. Tot ce nu se gaseste în Pascal, în Nietzsche, în Dostoevski si în Heidegger – si toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabila structurii gândirii românesti – tot ce nu se gaseste în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus si în meditatiile unui catolic în vesnica îndoiala, nu înseamna nimic, nu are o valoare filozofica, nu are valoare umana.

Alimentati de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice pret o spiritualitate care sa semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentala sau rusa – tinerii n-au înteles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea pacate, având nenumarate lipsuri, dar stralucind totusi cu o inteligenta si o simtire proprie. Tinerii au reactionat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la Gândirea si Ideea Europeana (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile si publicatiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în arta si în gândire, si încercase cea dintâi filozofie ortodoxa prin crearea tipologiei românesti. Cauzele acestei reactiuni (care a început prin a fi pur spirituala, pentru a ajunge în deplin nihilism, negatie a istoriei, relativism în cultura, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante si prea aproape de noi ca sa ne încumetam sa le discutam în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici sa cercetam întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai sa denuntam câteva din aberatiile ultimei mode intelectuale.

Acei care despereaza de destinul de a se fi nascut români judeca strâmb meritele si defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul straina îndoiala si despre eroi are o conceptie cu totul familiara. Pentru un tânar intelectual credinta si îndoiala au valoare filozofica, deschid caile meditatiei, pun probleme; pentru un taran român, nu exista îndoiala, el crede firesc (“asa cum curg apele, cum cresc florile”), fara “probleme” (taranul roman este realist – vezi colectiile de proverbe ca sa întelegi cum a reactionat el contra încercarilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legatura).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morala sau magica; si într-un caz, si altul, ei judeca individualist, iar la limita demoniac. Am aratat în alta parte ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred si despre pesonajele biblice si apostolice: ca traiesc într-un rai ca un plai românesc, se gândesc la nevoile lor, familiare, ca si în viata, coboara pe pamânt în ceasuri grele, stau de vorba cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii asa cum sunt întelesi de popor, si eroii asa cum sunt închipuiti de intelectualii tineri – nu au nimic de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l da viata asociata, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame si conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judeca întotdeauna un popor prin ce creeaza, nu-l judeca prin ceea ce este, prin supravietuirea lui. A “crea” este o conceptie individualista; a fi asa cum a lasat Dumnezeu este adevarata axa a “spiritualitatii”: poporului; nimic nu se creeaza, nimic nu se face; lucrurile vin si pleaca, lucrurile se întâmpla. Dar aceasta este o problema prea complicata pentru a o rezolva aici.

Este adevarat ca poporul românesc sufera de multe pacate, este adevarat ca ne lipsesc multe axe – dar aceasta e conditia noastra umana, acestea sunt posibilitatile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur si simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace sa ne fie rusine ca ne-am nascut români, numai pentru simplul motiv ca nu gasim în valentele românesti ceea ce vrea Sestov sau Dostoevski.

Mircea Eliade

Citiţi şi: De ce primesc unii români eticheta de mistici, retrograzi, legionari, fasciști. Neokominternul, cenzura comunistă şi sistemul gustian de „sociologia naţiunii”

Marturisitorii, Mucenicii si Sfintii Inchisorilor - Parintele Justin Parvu - Posta Moldovei 16 Iunie 2015

Rezistenţa lui Eminescu la crimă. Seria restituiri din ziare interzise. Un editorial de Victor Roncea din ZIUA

Mihai Eminescu - 1878 - Fotografia 2 - Societatea JunimeaRezistenţa lui Eminescu la crimă (seria restituiri din ziare interzise)

“Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor”. “Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau” este “setea lui de nemurire”. O spune Mircea Eliade.
Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil “America”. Tot Eliade ingrijise o “Editie de pribegie a Poesiilor”, la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierilelui Eminescu: “Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc”.
Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi “globalist”, in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.
In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator. Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua “Scanteie”, cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea – si atunci, ca si in urma cu 100 de ani – consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta “relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul”. Incercarea de blocare a publicarii volumui X din “Opere” s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.
Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, “refacerea Daciei Mari”. De aici i se trage si “moartea civila”, survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.
La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor “brucani” sau “arioni”, cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept “expresia integrala a natiunii romane” si Tutea afirma ca “Eminescu e romanul absolut – suma lirica de mari voievozi”, cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu “poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e”.

Victor Roncea, ZIUA
Iunie 2009

Adenda:

Misiune indeplinita

Adevarul despre Eminescu - George Roncea - Civic Media

In 2007, Asociatia Civic Media lansa o dezbatere nationala asupra vietii, luptei si mortii lui Eminescu. George Roncea scria “Adevarul despre Eminescu” (http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-eminescu/), George Damian publica documente inedite despre urmarirea militantului pentru “Dacia Mare” de catre securitatea austro-ungara (www.civicmedia.ro/eminescu-urmarit-de-securitatea-austro-u…/) iar eu aratam cum a fost ucis Eminescu, primul jurnalist detinut politic din istoria presei romanesti, conform cercetarilor eminescologilor Nae GeorgescuNae Georgescu si Constantin Barbu (http://www.civicmedia.ro/cum-a-fost-ucis-eminescu/ si http://www.civicmedia.ro/eminescu-si-geopolitica-marii-neg…/). Presa de pe vremea aceea relata cine a declansat dezbaterea: http://www.civicmedia.ro/jurnalul-national-despre-cazul-em…/. In 2010 aceasta incepe sa circule: http://www.civicmedia.ro/ziare-com-a-preluat-dezbaterea-ci…/. In 2016, dezvaluirile noastre au devenit fapte cunoscute si relatate la fiecare aniversare sau comemorare a Romanului Absolut. Multumim, Eminescu!

PS: Am mai facut si asta: http://www.mihai-eminescu.ro/

Carte de Vizita Mihai Eminescu - Prim Redactor Timpul

CADOU PDF: MANUSCRISUL INEDIT al lucrării lui Petre Ţuţea despre Mircea Eliade via MĂRTURISITORII.RO, la 113 ani de la naşterea lui “Nea Petrică”

Petre-Tutea-si-Mircea-Eliade-tineri-si-cu-semnaturaPrin intermediul scriitorului Dumitru Stancu, prieten al lui Petre Ţuţea, cel care a primit de la “Nea Petrică” manuscrisul lucrării sale despre Mircea Eliade, şi al jurnalistului Victor Roncea, care ni l-a remis nouă, avem bucuria să oferim cititorilor portalului MĂRTURISITORII acest cadou, la 113 ani de la naşterea filosofului, mucenic pentru Hristos si neamul său în temniţele bolşevice. Mulţumim colegului mai tânăr de idealuri şi luptă al marelui român Petre Ţuţea, dl. Dumitru Stancu, pentru gestul său de suflet, împărtăşirea acestui document valoros pentru istoria literară şi anticomunistă a României.

Dedicatia lui Petre Tutea pentru Dumitru Stancu si Familia sa

Eseul a apărut în premieră, sub formă de serial, în revista Familia, în 1990, după una dintre copiile manuscrisului, prin grija lui Aurel Dragoş Munteanu, fiind apoi publicat şi sub formă de carte, atât de Editura Familia, în anii ’90, cât şi de Editura Eikon, mai recent. Însă sub forma sa originală, de manuscris adnotat de însuşi Petre Ţuţea, este pentru prima oară când apare, în format electronic, spre încântarea tuturor celor care îi iubesc pe cei doi mari români şi opera lor pentru neamul românesc şi umanitate. Lucrarea poate fi citită şi descărcată de mai jos prin platformele internaţionale Scribd şi Issuu. În cazul preluărilor vă rugăm să citaţi sursa.

Petre Tutea de Mihai Oroveanu

Foto: Mihai Oroveanu

La Mulţi Ani, Nea Petrică, în Ceruri!

MĂRTURISITORII

AVIZ AMATORILOR: Petre Ţuţea a fost REABILITAT de două ori de Justiţia Română. DOCUMENTE în atenţia municipalităţilor din România cu avertismentul constituţional: NIMENI nu este mai presus de LEGE

Petre Tutea despre Mircea Eliade – MANUSCRIS INEDIT by Victor Roncea

 Vedeţi şi:

Petre Tutea despre Mircea Eliade

Emil Cioran şi Mircea Eliade despre Mircea Vulcănescu: Un Sfânt care a biruit Moartea

Statuia lui Mircea-Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sf. Stefan - Str. Popa Soare din Bucuresti

Statuia lui Mircea Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sf. Stefan – Str. Popa Soare din Bucuresti

Emil Cioran: “Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.

Integral la MĂRTURISITORII

Mircea Eliade: “Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a ramas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: “Să nu ne răzbunaţi!”…”

Integral la MĂRTURISITORII

Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu si Emil Cioran - Marturisitorii

Apel emoţionant către Iohannis din partea fiicei lui Mircea Vulcănescu, privind aşa-zisa “lege antilegionară”: Căutaţi Adevărul! VIDEO

Dna Mariuca Vulcanescu - Foto Victor Roncea

Doamna Măriuca Vulcănescu – Foto Victor Roncea

Sub pretextul întăririi luptei împotriva rasismului şi xenofobiei, un subaltern al premierului Victor Ponta a introdus prin câţiva parlamentari corupţi şi un fost informator al securităţii o lege continuatoare a celor comuniste de “luptă anti-fascistă şi anti-imperialistă”, reiterând sentinţele ocupanţilor bolşevici împotriva unor luptători anticomunişti, cum au fost legionarii, sau a unor mari personalităţi condamnate pentru “crime de război”, ca marele filosof Mircea Vulcănescu. Alcătuită de fiul unui comisar ideologic sovietic, fost “profesor” de marxism-leninism la Universitatea Bucureşti, Alexandru Florian, un extremist comunist sub acoperire de director al Institutului “Elie Wiesel”, a ajuns să-şi exprime obsesiile de familie printr-o lege menită distrugerilor simbolurilor româneşti anticomuniste. Alexandru Florian vrea nici mai mult nici mai puţin decât demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu – după ce un asemenea atentat i-a eşuat lamentabil în trecut -, eliminarea numelui marelui filosof dat în prezent unei străzi şi unui Liceu din Bucureşti şi interzicerea oricăror lucrări publicistice despre viaţa şi opera sa, acestea intrând sub incidenţa “legii” în cauză, în care este interzisă apologia “criminalilor de război”.

Aberaţia legislativă prin care este siluită istoria şi sunt atacate valorile româneşti poartă codul de PL-x nr. 193/2014 şi denumirea pompoasă de “Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.

Mircea Vulcănescu a lăsat României “Dimensiunea Românească a Existenţei” şi 58 de tone de aur

Economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, asistent al lui Dimitrie Gusti, membru al şcolii Nae Ionescu şi coleg de redacţie şi generaţie al altor mari genii româneşti condamnate de această lege aberantă, ca legionari, cum ar fi Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Constantin Noica, sau Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, autorul lucrăriiDimensiunea Românească a Existenţei, şi-a dat viaţa martiric în temniţele bolşevice, în 1952. Decorat de Regii Carol al II-lea şi Mihai I pentru meritele sale de funcţionar guvernamental în slujba României, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României de la al Treilea Reich plăţi datorate statului român, parvenite sub forma a 8 vagoane de aur, respectiv 58,1 tone aur fin. După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de “crime de război”. În pledoaria sa finală de la mascarada de proces – cunoscută sub titlul de Ultimul Cuvânt – Mircea Vulcănescu a înfăţişat toate actele sale întreprinse în folosul României. Pentru toate acestea şi pentru sfârşitul său martiric, numitul Alexandru Florian îl condamnă din nou la ştergerea sa din spaţiul public, din manualele şcolare şi chiar şi din Istoria României.”De unde atâta ură?”, se întreabă, azi, Măriuca Vulcănescu, fiica deţinutului martir K 9320 asasinat la Aiud, alături de elita românească aruncată în închisori de “înaintaşii” lui Alexandru Florian.

Familia Mircea Vulcanescu - Foto Victor Roncea

O parte din familia Mircea Vulcănescu – Foto Victor Roncea

Legea de recondamnare a luptătorilor români anticomunişti îl loveşte şi pe eroul de necontestat Ion Gavrilă Ogoranu, cel care rămâne în istoria lumii drept opozantul armat împotriva regimului sovietic de ocupaţie cu cea mai îndelungată perioadă de rezistenţă, colaborator al forţelor NATO şi SUA, eliminat dintr-o viitoare istorie rescrisă de “Elie Wiesel”, ca legionar. Sau scrierile şi omagierea lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu  şi ale unor mari Duhovnici ai Ortodoxie Române, ca Părinţii Arsenie Boca, Arsenie Papacioc şi Justin Pârvu, adevăraţi sfinţi ai închisorilor, acuzaţi de legionarism şi pătimitori a ani grei de închisoare pentru această “vină”, acum asimilată, în ciuda adevărului istoric, cu cea de “fascism”.

Legea strâmbă, care falsifică grosolan realităţi istorice incontestabile – după cum arată Academia Română şi o serie de istorici şi feţe bisericeşti – , a ajuns pe masa preşedintelui României, Klaus Iohannis, spre promulgare sau returnare la Parlament, pentru a fi revizuită. Doamna Măriuca Vulcănescu, ea însăşi arestată, la numai 18 ani, pentru “vina” de a fi fiica marelui filosof şi “criminal de război” Mircea Vulcănescu, se alătură Apelului făcut de Mănăstirea Petru Vodă a Părintelui Justin Pârvu şi îi adresează la rândul său un Apel preşedintelui Klaus Iohannis, pe care l-a şi susţinut la recentele alegeri prezidenţiale, în care îi cere să discearnă Adevărul de minciună. Redăm mai jos mesajul scurt şi cuprinzător al Doamnei Măriuca Vulcănescu:

Dna Mariuca Vulcanescu, Apel catre Klaus Iohannis - Foto Victor Roncea

Doamna Mariuca Vulcanescu, Apel catre Klaus Iohannis – Foto Victor Roncea

CENZURA, reinstaurată pe şest în România, prin mâna unui turnator al Securităţii. O Lege stalinistă se îndreaptă spre un preşedinte cu bunici prigoniţi de sovietici. O va promulga?


“Cu 70 de ani in urma, in ianuarie 1945, 70.000 de sasi si svabi din Romania au fost deportati de autoritatile bolsevice in lagare de munca fortata din Uniunea Sovietica. Femei, barbati si copii. Germania fusese infranta si orice vorbitor de limba germana trebuia pedepsit, indiferent daca participase sau nu la razboi”, a notat seful statului, Hlaus Iohannis, la inceputul acestui an, adaugand: “Printre cei 70.000 de deportati s-au aflat si bunicii mei. Erau tineri. Dupa cativa ani, s-au intors acasa imbatraniti de suferinta. Nu au povestit niciodata ce au trait in lagar. Era dincolo de cuvinte”.

Dincolo de cuvinte este şi suferinţa a sute de mii de români aruncaţi de ocupanţii sovietici ai României în iadul temniţelor bolşevice. Astăzi, printr-o lege orwelliană, se încearcă reîntemniţarea lor, de data aceasta în istorie, şi chiar uciderea lor în efigie, prin demolarea puţinelor statui care li s-au ridicat şi ştergerea numelui lor de pe cele câteva străzi sau licee din întreaga ţară. Exact ca pe timpul invaziei hoardelor sovietice. Mai mult: oricine va scrie despre perioada interbelică şi geniile generaţiei Eliade-Vulcănescu-Ţutea este pasibil de închisoare! Viaţa marilor duhovnici ai ortodoxiei române, Părintele Justin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc sau chiar şi Părintele Arsenie Boca – acuzat şi inculpat pentru “vina” de “legionarism” – ar putea fi interzisă în scrierile publice. Se întâmplă în România, la 25 de ani de la “căderea comunismului”…

Iată cum, după 70 de ani, Parlamentul României pregăteşte noi deportări, printr-o lege neostalinistă. Candidaţi: istorici, cercetători, jurnalişti, artişti, simpli români. Legea, manevrată de persoane cu grave probleme patologice prin alte personaje cercetate în prezent de DNA, şi desăvârşită de un turnător ce urmează să fie deferit Justiţiei pentru fals în declaraţiile de necolaborare cu Securitate, urmează să ajungă azi-mâine pe masa Preşedintelui României. Între piciorul în ghips al lui Victor Ponta, tupeului securistului de modă nouă Seby Ghiţă şi amanţii Elenei Udrea, ştirea elaborării şi adoptării pe şest a acestei legi totalitare nu şi-a găsit drumul spre ecranele TV, al căror scop este, de altfel, indobitocirea omului. Sunete guturale sau analfabetisme istorice însoţesc imaginile violente şi triviale – chiar şi când vorbim de politică – răspândite prin mass-media.

Se va ajunge, oare, ca orice vorbitor de limbă română să poată fi pedepsit în România? Numai Preşedintele României ne-o poate spune, după ce va promulga sau respinge această “Lege” diabolică.

Plx193/2014 – O Lege totalitară

Votata in 24.06.2015 de catre Camera Deputatilor cu 302 voturi pentru, 3 abtineri, 0 voturi negative. In prezent se afla depusa la Secretariatul General al Camerei Deputatilor: http://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=14131

Pleaca spre promulgare la Presedentie vineri, 3 iulie sau luni, 6 iulie.
Forma legii asa cum pleaca spre Presedentie poate fi descarcatat de aici: http://www.cameradeputatilor.ro/pls/proiecte/docs/2014/pr193_14.pdf

Ce aduce nou forma in care s-a votat legea:

– include in categoria de infractori “criminalii de razboi” definiti ca orice persoana care a primit o condamnare in acest sens data de o instanta romana sau straina – adica inclusiv sentintele date de ocupantii sovietici generalilor, ofiterilor, ziaristilor, demnitarilor judecati si condamnati drept “criminali de razboi”;

– lege stabileste ca nu se pot ridica si mentine in spatiul public statui, placi comemorative etc ridicate in memoria acestor oameni;

– legea stabilese ca numele acestor oameni nu se pot aloca strazilor, pietelor etc – nici unui spatiu public – si ca nici o asociatie nu poate purta numele lor – statuiile lui Mircea Vulcanescu si Petre Tutea vor fi daramate, iar numele date unor Licee si strazi din intreaga tara vor fi indepartate;

–  “legionarismul” este definit vag – practic, oricine va deranja va putea fi catalogat drept “legionar”, exact ca pe vremea stalinistă, folosindu-se chiar  şi un simplu comentariu pe Facebook. “Legionarismul” devine infractiune si asocierea, promovarea etc a unor persoane considerate a fi legionare se pedepseste cu inchisoarea;

–  se elimina complet din prezenta lege articolul Art.4 aliniatul (3) care mentiona ca nu constituie infractiune nicio actiune dedicata acestor oameni daca este facuta in interesul artei, stiintei, educatiei etc; practic orice referire pozitiva sau neutra la viata, opera sau suferinta acestor oameni poate fi catalogata drept infractiune;

– legea stabiliste juridic (!?) definitia Miscarii Legionare ca “organizatie fascista” care a activat pe teritoriul Romaniei intre 1927-1941, in ciuda definitiilor puse de numerosi istorici, membri ai Academiei Române sau ai Acedemiei Oamenilor de Stiinta din Romania;

– se urmareste crearea bazei legislative pentru un “Minister al Adevărului”, cu toate mecanismele lui de control, “monitorizare”, urmărire, cenzură şi pedepsire, exact ca în perioada în care România era comandată de consilierii sovietici ai poliţiei politice bolşevice, NKVD.

– in Apelul Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța se afirmă: “Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.”

Ce să mai vorbim când intenţiile sunt din cele mai rele?

Redăm articolele din Constituţia României pe care acest proiect de lege le încalcă grav:

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI:

ARTICOLUL 29 – Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

ARTICOLUL 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Documentare:

Eliade ar fi arestat pe aeroport: Cine au fost legionarii şi ce voia Corneliu Zelea Codreanu. Un STUDIU al istoricului Ioan Scurtu, ce ar putea fi INTERZIS de o nouă Lege aberantă, neostalinistă

Legea prin care Sfinţii Închisorilor sunt puşi din nou la zid, un atentat la Istoria României şi cultura naţională

“Aleşii” noştri habar n-au că au votat o Lege comunistă pentru interzicerea “fasciştilor” Noica, Ţuţea, Eliade sau Steinhardt. INTERVIURI

Istoricii riscă să intre la închisoare dacă vor mai scrie despre perioada interbelică a României. O “Lege” împotriva Istoriei Naţionale

Comunismul, din nou legitimat. Un preot către deputaţi: Legea “anti-legionară” este o lege anti-românească

Cine este Ciprian Nica “Bratosin”, turnătorul Securităţii care vrea să condamne în fals prima mişcare anticomunistă din lume

ORDONANŢA ROŞIE. Proiectul “legii anti-legionare” uită bolşevicii comunişti şi pune semnul egal între virtute şi crimă

Eliade, Cioran şi Gyr în pericol de a fi interzişi de un turnător al Securităţii, un şantajabil şi un şpagar de milioane de euro

Apel către Deputaţi: Nu vă transformaţi în marionetele unui turnător al Securităţii! Nu-i interziceţi pe Eliade, Cioran şi Noica! Nu ştergeţi memoria primei mişcări anticomuniste din lume printr-o lege anti-constituţională, “legea anti-legionară”! UPDATE: S-a votat: 302 pentru, 3 abţineri, 0 voturi negative

Poziţia Fundaţiei George Manu – Ediţie Specială- PDF

Acasă la Avram Iancu, Crăişorul Munţilor, şi la Horea, în satul Fericet din Munţii Apuseni, în fotografii de Cristina Nichituş Roncea

Prin-muntii-Apuseni-02-foto-Cristina-Nichitus-RonceaAcolo sus – sus, sus, sus, la munte sus, la Vidra de Sus – acasă la Avram Iancu, Craişorul Munţilor, este, după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Cine n-a fost, a pierdut un colţ din raiul pe care ni l-a adus Dumnezeu din cer pe pământ. Aşa că mergeţi! La casa lui Horea, din cătunul Fericet, Alba, de la un capăt de ţară, la fel! Antena Satelor a considerat că aceste frumuseţi ale României trebuie să fie prezentate şi pe noul portal online al postului, aşa că a reprodus două galerii de fotografii realizate de Cristina Nichituş Roncea pe potecilor Apusenilor. Eu am filmat românii locului, pentru Dvs. Vizionare plăcută! 🙂

Cu Avram Iancu în gând, la Vidra de Sus

3 La Casa Memoriala Avram Iancu din Vidra - Foto Cristina Nichitus Roncea
13 In muntii Apuseni - Vidra - foto Cristina Nichitus Roncea
14 Invatatorul Iosif din Vidra din Scoala de la casa lui Avram Iancu -foto-Cristina-Nichitus-Roncea

Vedeţi o Galerie cu 2o de fotografii din comuna lui Avram Iancu, la Antena Satelor.

“În Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra fiinţa unui neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid. O luptă politică în vechea Transilvanie – însemna o revoluţie, cu riscurile ei: temnița, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămaşa morţii. Cea dintâi revoluţie socială din Europa au făcut-o trei români de dincolo: Horia, Cloşca şi Crisan. Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu.” – Mircea EliadeElogiu Transilvaniei

Acasă la Horea din Fericet

15 La Casa lui Horea din Fericet - Muntii Apuseni - Foto Cristina Nichitus Roncea 8

6 Spre Casa lui Horea din Fericet - Muntii Apuseni - Foto Cristina Nichitus Roncea 3
9 La Casa lui Horea din Fericet - Muntii Apuseni - Foto Cristina Nichitus Roncea 2

Vedeţi o Galerie cu 20 de fotografii din satul lui Horea şi împrejurimile lui, la Antena Satelor

Ortodoxia, concepţie totală asupra lumii şi a existenţei. Mircea Eliade despre Nae Ionescu

 Nae Ionescu - Foto Manastirea Petru Voda via Roncea Ro

Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.

Era un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.

Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.

(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.

Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”

Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).

Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.

extras din “Memorii” de Mircea Eliade

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Circumstanţele asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu de către Carol al II-lea şi Armand Călinescu, la ordinele masoneriei. STUDIU Prof. Ioan Scurtu / VIDEO Prof. Cristian Troncotă

Corneliu Zelea Codreanu - Capitanul Miscarii Legionare - Arhiva CZC - Buzatu - Roncea„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti.“– Mircea Eliade

În această noapte, a Sfântului Andrei, se împlinesc 76 de ani de la asasinarea Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, şi a camarazilor săi, Nicadorii şi Decemvirii. Pentru a pătrunde circumstenţele acestei crime am apelat la un studiu al profesorului Ioan Scurtu, apărut în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012. În completarea acestuia voi adăuga şi opinia istoricului Cristian Troncotă despre cine a stat în spatele executanţilor operaţiunii criminale.

Iată momentele politice premergătoare actului ucigaş, prezentate într-un studiu al profesorului Scurtu despre ideologie şi formaţiuni de dreapta în România interbelică:

(…) “La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.

Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. (…)

Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.

În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.

Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.

La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”. (…)

Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.

Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.

La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.

* * *

Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.

Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legiona­re. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, pro­cesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.

Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.

În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.

În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.

Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, cri­mă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.

Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.

La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.

Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să sem­neze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei,

Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acor­dul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Socie­tăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.

În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Lon­dra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea co­lectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.

Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea gu­vernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pen­tru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asa­sinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.” (*)

Dumnezeu să-i ierte!

Sursa: Roncea.Ro

Detalii despre actul criminal puteţi afla din articolul Roncea.Ro de anul trecut – Asasinarea, deshumarea si reinhumarea Capitanului Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Un articol de ziar cenzurat devenit un document pentru Istorie. FOTOGRAFII DE ARHIVA inedite din 28 si 29 noiembrie 1940

După studiul Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu iată şi opinia fostului decan al Facultatii de Informatii din cadrul Academiei Nationale de Informatii, istoricul Cristian Troncotă, despre “actul de terorism de stat” al regimului dictatorial instituit de cuplul Carol al II-lea – Elena Lupescu:


Istoricul Cristian Troncota: “Corneliu Codreanu a fost asasinat sub influenta masoneriei asupra casei regale by ZiaristiOnlineTV

* Extrase din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi cuprinse în volumul POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012

Vedeţi şi: Cum a luat fiinţă Mişcarea Legionară şi ce voia Corneliu Zelea Codreanu. Un studiu al istoricului Ioan Scurtu face lumină

Sursa Foto: Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu, Vol IV colorată de ColoRostariu

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova