Posts Tagged ‘mircea vulcanescu’

Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. Miracolul dimensiunii româneşti a martirajului – de vorbă cu Doamna Măriuca Vulcănescu. 65 de ani de la moartea martirică a marelui român (3.03.1904 – 28.10.1952)

Mircea Vulcanescu – Desen, Muzeul Mitropolitan Iasi, 2017

Introducere în dimensiunea românească a martirajului

“Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că “Domnul este cu noi până la sfârşitul veacului“, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei şi printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca şi prin celelalte Taine) coboară asupra noastră şi împlineşte strigarea aceluiaşi acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, “ca să tragă la înălţime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată “Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”

“Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deţinut politic timp de 16 ani

Dna Mariuca Vulcanescu

Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă şi caldă în acelaşi timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpuri în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boştină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu şi unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, şi pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi alţii. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administraţie bolşevică să fugă din ţară, Mircea Vulcănescu şi-a făcut liniştit bagajul şi şi-a aşteptat, mioritic, sfârşitul previzibil.

În 1946, pe când erau evacuaţi val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj şi mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit şi lătrând din mers că “este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. şi tatăl analistului “anticomunist” de la “Europa liberă” Vladimir Socor.

Din păcate, locuinţa din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, aşa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârşit martiric pe strada Plantelor, la câţiva paşi de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureştiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuinţele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzeşti. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu şi Vulcănescu.

Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuşi, şi noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu şi domnul Ion Papuc, soţul regretatei Valentina Boştină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanţă unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei şi credinţă, Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.

Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile şi abilităţile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reuşit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naţionale, avem dimensiunea nerecunoştinţei de stat a celor ce ocupa azi poziţiile biruitoarei generaţii sacrificate şi decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.

În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte cum mama şi fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani şi venea toamna. Tata era închis la Văcăreşti. La un “vorbitor”, în ianuarie 1947,  Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puţin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareşalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are faţa trasă şi barbă neregulată, înfrigurat de temniţele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunţit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeaşi: negri, arzători.

Peste câţiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăşi avea sa fie arestată şi încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: “element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolşevic, el însuşi un nomenclaturist, avea să declame a scuză: “Ce vină aveam noi că eram copii duşi la şcoală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deţinuţilor politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul şi li se anihila viitorul, unii (cazul Ion Varlam) fiind închişi de la 14 ani, alţii (cazul Zoea Rădulescu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferenţa trebuia să vina dupa 1989, când privilegiaţii cartierului şi burgheziei roşii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenţie de a da, până şi azi, lecţii de “anticomunism”, copiilor şi nepoţilor celor din închisori şi chiar şi supravieţuitorilor represiunii sataniste, foştilor deţinuţi politic, dintre care unii şi cu peste doua decenii de viaţă furată. Trebuiau să tacă, definitiv.

În acelaşi an în care fusese arestată şi condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în nişte condiţii îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor,  aminteşte Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei îşi trăia ultimele luni de viaţă, chinuit de boli şi torturat sălbatic.

Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulţi deţinuţi, pentru a fi reazămul salvator al vieţii unui student slăbit, este, la fel ca şi în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.

Aşa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii şi structurile aparatului bolşevic de represiune de la centru, formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.

Pe fondul pleureziei avansate şi a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâşietoare a fostului deţinut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în “Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”.

 

Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat şi din care am şi publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu (“ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei româneşti“) şi pentru care mulţumesc Colegiului şi colegilor cercetători prin măruntaiele Securităţii -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, “criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanţuise “holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galaţi şi regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade şi Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui martiraj se împlinesc azi 65 de ani, a fost exterminat în temniţele bolşevice în plină forţă creatoare, la doar 48 de ani, după şase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naţionale ale României.

Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica ce mică a marelui gânditor, la randul ei închisă şi persecutată în tinereţe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari fireşti a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieşit din lagăr, la numai 20 de ani “mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână”, povesteşte Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulţi alţi eroi fără morminte, nici acum nu se ştie ce s-a întâmplat în temniţa ungurească de la Aiud cu rămăşiţele pământeşti ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate “Dimensiunea românească a existenţei”. Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtăşit la o aniversare a naşterii filosofului-martir (interviu nepublicat până acum):

“- Din ’54, când am ieşit din lagăr, şi până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo,  în miezul Râpei Robilor se află şi tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur şi simplu, şi în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.

– S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte ştim.

– Da, şi Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropaţi după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieşit din temniţă, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui şi locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date şi amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise şi, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deţinut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înştiinţare în care se spunea cam aşa: “Deţinutul cu numele şi numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Aşa am primit şi noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăştiase pe la alţii. Şi mama, cu foaia în mână, s-a dus la nişte prietene şi le-a spus: “Uite, mi-a venit o înştiinţare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Şi s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei ştiau. Atunci a înţeles şi mama. Eu nu ieşisem încă din lagăr. Şi când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat şi şi-a dat seama că am venit, şi-a scos repede pălăria şi vălul de doliu şi le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că “Ştii, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci şi opt de ani!  Şi atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: “A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Şi ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele şi erau îngropaţi chiar şi în gropi comune. Şi atunci, “pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau şi păşteau oile, tot dâmbul era plin de verdeaţă şi flori. După ce s-a şubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – şi am pus şi-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După şapte ani de la moarte am obţinut o aprobare pentru deshumare. Şi am găsit un tânăr: avea o şuviţă de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, aşa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea nişte ciorapi groşi care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Şi mie şi mamei ni s-a părut şi am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămăşiţele pământeşti şi să le aducem la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu este tata, după şuviţa de păr negru. Tata slăbise şi albise încă de la Închisoarea Văcăreşti; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunţise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să ţină o slujbă şi am reuşit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol şi să vină acasă şi atunci a facut schimb cu un camarad de temniţă. Aşa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Şi acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…

– Dar Marius Oprea, dacă aţi auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu ştirea aceasta.

– Zice! Dar nu e aşa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, şi care nu ştie prin ce am trecut eu şi chiar dacă ar şti nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puţin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie aşa, o cacealma, să zică că “uite, l-am găsit” şi de fapt să nu fie el.

– Şi cât de des mergeaţi acolo?

– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Şi mă duceam şi mă reculegeam la o troiţă de lemn pe care au pus-o nişte bănăţeni în memoria tatălui meu. Stăteam mult pe deal. Şi chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este aşa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Şi încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Şi au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – şi le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deţinuţilor. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înştiinţarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, şi care a murit şi el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Şi familia a venit să-i pună o cruce şi apoi l-au luat de acolo.

– Despre perioada de detenţie ce vă mai amintiţi?

– Tata a fost luat în primul lot de “duşmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcăreşti, apoi la Aiud.  Deşi bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-şi trupul în saltea vie pe ciment. Ştiţi istoria, desigur. Am avut şansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Şi mi-a spus despre tata că “N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aş fi dorit din puţinul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit şi ne-a adus din lucruşoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Şi tata le-a spus, când a venit la vorbitor: “Ca să înţelegeţi să nu mai veniţi aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Şi de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, şi care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis şi câteva carţi poştale şi scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase şi scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoşteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare şi-a retrăit viaţa ceas cu ceas, stând cu el însuşi de vorbă despre Dumnezeu. Scria: “M-am simţit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…

– Şi nu aţi mai încercat niciodată să-l găsiţi, poate alături de locul în care aţi pus crucea?

-Nu! Mi-a ajuns. Ştiţi cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se ştie unde este îngropat cel drag. Şi atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar şi a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un “cifru” şi-o să-l găsim. Dar cred totuşi că spunea aşa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranţă, între Drepţii neamului nostru. E cel mai important lucru.”

Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel şi în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi şi generaţiilor viitoare aşa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele şi mărturiile rămase. În ciuda dorinţei ucigaşilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură străluceşte pe Golgota generaţiei mărturisitorilor – neînfrânţii -, pe urcuşul lor spre Ceruri de unde ne trag şi pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.

Mulţumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii româneşti a martirajului.

Victor Roncea

Familia Mircea Vulcanescu

Foto arhive: Mărturisitorii.ro

UPDATE: EXCLUSIV: Dosarul lui Mircea Vulcănescu de la CNSAS (PDF)

VIDEO: “Ne-am reunit, am analizat, am hotărât: Mircea Vulcănescu nu a fost criminal de război.” Cum a rezolvat Bârsana situaţia lui Mircea Vulcănescu. Model pentru Primăriile din ţară. La Bucureşti doi consilieri PMP l-au trădat pe Traian Băsescu. Memoriul profesorilor şi elevilor Liceului

Statuia lui Mircea Vulcănescu din Bârsana

“Dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Maramureşului”. Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Apărarea în faţa “Tribunalului poporului”

Primăria şi Consiliul Local Bârsana, unde se află un bust al filosofului-martir Mircea Vulcănescu şi o Şcoală ce poartă numele Marelui Român, a tranşat rapid “cazul”, urmând exact recomandările Ministerului de Interne, care a declarat oficial că lasă la analiza autorităţilor locale tratarea “problemei” inventate de Institutul Elie Wiesel.

După cum puteţi viziona în filmarea de mai jos, edilul Teodor Ştefancă şi consilierii Bârsanei s-au întâlnit, au analizat, au hotărât: Mircea Vulcănescu nu este criminal de război! În unanimitate! Cinste lor!

La Bucureşti, situaţia rămâne încurcată, după amânarea primei şedinţe extraordinare a Consiliului Local Sector 4 dedicată abrogării Hotărârii Primarului  de sector, Daniel Băluţă, prin care PSD încearcă abuziv schimbarea denumirii Liceului “Mircea Vulcănescu”, în ciuda opoziţiei a mii de români, oameni de cultură şi cetăţeni ai Sectorului 4, profesori şi elevi ai Liceului.

La şedinţă, doi consilieri PMP l-au trădat pe fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, şeful formaţiunii si cel care a condamnat comunismul drept “ilegitim, ilegal şi criminal”, şi s-au dat cu PSD şi tartorul lui, Ion Iliescu, fugind de la şedinţă. Este vorba de Marin Ștefănel – Dan şi de Tecuceanu Mărioara.

După cum transmite şi Cotidianul, şedinţa a fost amînată din lipsă de cvorum! Deşi toţi consilierii PNL s-au prezentat, alături de colegi din USR şi PPU, împreună cu o excepţie de la PSD, au mai lipsit doar doi consilieri pentru ca şedinţa să se desfăşoare. Pe lângă cele trei petiţii existente şi semnate de un număr important de membri ai Academiei Române, la şedinţa extraordinară elevii şi profesorii Liceului „Mircea Vulcănescu” au prezentat consilierilor un Apel semnat de peste 200 de persoane.

În acest document – pe care îl prezentăm integral mai jos -, elevii şi profesorii Liceului „Mircea Vulcănescu” din Bucureşti spun că se opun schimbării denumirii şcolii, considerînd că „această modificare este nedreaptă şi inoportună, cu atît mai mult, cu cît Mircea Vulcănescu este un simbol al valorilor noastre naţionale pe care trebuie să le apărăm”.

Fiica filosofului Mircea Vulcănescu, doamna Măriuca Vulcănescu, a transmis prin subsemnatul acest mesaj către toţi consilierii de la sectorul 4: „Le transmit un gând bun tuturor, indiferent din ce partid fac parte. Să voteze cu bărbăție și demnitate, să voteze cu inima și capul și să știe că nu o fac pentru Mircea Vulcănescu, ci pentru poporul român. Dumnezeu să-i binecuvânteze!”.

În această toamnă se împlinesc 65 de ani de cînd Mircea Vulcănescu a murit martiric în închisoarea de la Aiud, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună, nefiind descoperit până acum! Avea doar 48 de ani. Patriarhia Română a primit propunerea de canonizare a lui Mircea Vulcănescu în rândul martirilor mărturisitori ai Secolului XX.

Ne-a impresionat intervenţia consilierul Sector 4 Antonio Andrușceac, reprezentant al grupului consilierilor USR, care le-a mulțumit celor care s-au mobilizat și au venit la ședința extraordinară, ieșind „din pasivitatea cu care prea mulți dintre noi au fost obișnuiți atâta vreme”, afirmând în continuare, răspicat: “Noi nu suntem aici să vorbim despre borduri, buget și alte lucruri care pot fi înlocuite, suntem aici să apărăm memoria unui neam, memoria unui erou martir. Probabil că, dacă nu vom face lucrul ăsta până la capăt, la rând vor fi alții: Radu Gyr, Cioran, Eliade, de ce nu, și Eminescu, la un moment dat…” 

Reamintim că atât Primăria Sectorului 1 – unde se află strada Mircea Vulcănescu – cât și Primaria Sectorului 2 – unde se afla statuia gânditorului – au respins până acum cererile aberante de modificare a denumirii străzii, respectiv de demolare a statuii, în timp ce ministrul de Interne Carmen Dan a dat înapoi după scandalul legat de strada Radu Gyr de la Cluj, afirmând că ministerul a solicitat autorităților locale doar să analizeze situațiile.

De asemenea, Ambasadoarea Israelului în România, Excelenţa Sa Tamar Samash, a afirmat într-o adresă transmisă în exclusivitatea portalului ActiveNews“inițiativa de a redenumi străzi și clădiri din diferite orașe face subiectul aprobării autorităților românești”.

Redăm mai jos, integral, Memoriul profesorilor și elevilor Liceului „Mircea Vulcănescu” din Capitală – felicitându-i pentru înalta ținută morală -, după filmarea colegilor de la ActiveNews cu reprezentanta Liceului la şedinţa extraordinară, doamna profesor Marilena Enache:

„Mircea Vulcănescu este un simbol al valorilor noastre naționale pe care trebuie să le apărăm”

„Către Ministerul Educației Naționale,
În atenția Domnului Ministru Liviu Marian Pop
Către Inspectoratu/ Școlar al Municipiului București,
În atenția Domnului Inspector Școlar General Ionel Florian Lixandru
Către Primăria Sectorului 4 București,
În atentŢia Domnului Primar Daniel Băluţă

Subiect: Modificarea denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” În Liceul Tehnologic „Traian Popovici”

În numele Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” – cadre didactice, personal nedidactic, elevi și părinți, cei care au reușit să își exprime până în acest moment o opinie –  vă solicităm să luați act de poziția noastră care se opune vehement Proiectului de Hotărâre nr. 327123.06.2017 a Consiliului Local al Sectorului 4 București privind aprobarea propunerii Primarului Sectorului 4 in vederea schimbării denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” În Liceul Tehnologic „Traian Popovici”.

Subliniem că această modificare este, după părerea noastră, nedreaptă și inoportună, cu atât mai mult cu cât Mircea Vulcănescu este un simbol al valorilor noastre naționale pe care trebuie să le apărăm.

Nu putem fi de acord cu această schimbare, în primul rând pentru că profilul intelectual al lui Mircea Vulcănescu corespunde profilului școlii noastre, atât  din punct de vedere al domeniului de pregătire, cât și din punctul de vedere al viziunii școlii. Scriitor, filosof, sociolog, economist, teolog, profesor de etică, profesor de economie politică și științe juridice, un model de trăire creștină, un martir al temnițelor comuniste, Mircea Vulcănescu reprezintă un model demn de urmat pentru tinerii în formare, atât ca viitori economiști, cât și ca buni creștini. Ne dorim să imprimăm elevilor noștri calitățile unui economist bine ancorat în spiritualitatea creștină românească.

Considerăm că prin schimbarea denumirii liceului l-am condamna din nou, în mod samavolnic, pe Mircea Vulcănescu, așa cum a făcut-o un „tribunal al poporului” ilegitim, înființat de comisarii bolșevici. Această a doua condamnare ar fi cu atât mai gravă cu cât ea ar avea loc astăzi într-o Românie în care comunismul a fost condamnat ca regim ilegitim și criminal, într-o Românie în care ne dorim să reclădim o scară de valori autentice.

Ne-am identificat cu personalitatea marelui cărturar, ne-am numit vulcănești și ne-am dorit să fim, prin realizări și performanțe, la înălțimea valorii patronului nostru spiritual. Dacă le­ am spus elevilor atâtea lucruri frumoase, dacă ei înșiși au citit și au scris despre frumusețea omului care a fost Mircea Vulcănescu, cum să le explicăm acum că nu mai avem dreptul să purtăm acest nume care ne-a onorat și ne-a stimulat să fim mai buni? Aceasta ar putea să însemne o răsturnare a scării de valori pe care le considerăm repere în formarea elevilor noștri.

Mărturie în ceea ce privește solidaritatea cu Mircea Vulcănescu stau și cele peste 3000 de semnături din cele două petiții prin care se exprimă opinia publică, cu atât mai mult cu cât aceasta este susținută de intelectuali de marcă: https://petitieonli ne.net/petitie/42606146 și https://www.petitieonline.com/nu modificați denumirea  liceului  tehnologic  mircea vulcnescu (la acestea se adauga si cele stranse de Petitia academicianului Nicolae Breban – Nota Red.).

Schimbarea denumirii liceului ar crea mari probleme și în ceea ce privește prezentarea ofertei educaționale viitorilor noștri elevi, ducând în anonimat un liceu care în zona de sud a Bucureștiului și în localitățile învecinate a dobândit un renume pentru învățământul economic. Astfel, munca de 25 de ani a cadrelor didactice, de câștigare a încreder ii elevilor și părinților, ar fi zădărnicită printr-o decizie al căreisens noi nu îl vedem.

Totodată ne permitem să atragem atenția că această decizie nefericită alimentează la nivelul societății sentimente și atitudini legate de antisemitism și xenofobie.

Astfel, pentru motivele arătate mai sus, vă rugăm să respingeți hotărârea de modificare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, demonstrând că rolul instituțiilor statului corespunde intereselor de formare a tinerei generații.”

Vedeţi şi: Bârsana către Institutul “Elie Wiesel”: PE AICI NU SE TRECE! “Până acum a fost bun Mircea Vulcănescu şi acum nu mai e? Păi cum aşa?!” – Urmaşii Baciului Vasile

Mircea Vulcănescu, Cetăţean de Onoare la Cornova, prigonit la Bucureşti. Primaria Sectorului 4 vrea desfiinţarea Liceului “Mircea Vulcănescu”. DREPTUL LA ADEVĂR

Mircea Vulcanescu in uniforma de ofiter al Armatei Romane

În urmă cu o lună, de ziua martiriului lui Eminescu, 15 iunie, celebrul sat Cornova din Basarabia i-a desemnat pe patru iluştri monografişti ai lui Dimitrie Gusti drept Cetăţeni de Onoare post-mortem. Este vorba de prigonitul martir şi filosof Mircea Vulcănescu, academicianul Henri Stahl, unul dintre fondatorii Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, sociologul-martir Anton Golopenţia, recent numit şi membru post-mortem al Academiei Române, şi de renumitul fotograf evreu-român Iosif Berman, supranumit “Omul cu o mie de ochi”.  Mircea Vulcănescu este şi Cetăţean de Onoare post-mortem la Aiud, alături de preotul-martir Ilarion Felea şi de marele duhovnic Părintele Justin Pârvu.

Reamintim că la Bucureşti, un Institut dubios încearcă prin mai multe acţiuni desfăşurate simultan demolarea din spaţiul public a Marelui Român Mircea Vulcănescu, peste 3000 de români reacţionând prin mai multe proteste faţă de aceste încercări staliniste, soldate până în prezent cu schimbarea abuzivă a denumirii Liceului “Mircea Vulcănescu”. Marţi, la ora 17, la Primăria Sectorului 4, aflată în prezent cu sediul provizoriu la Mall Grand Arena, urmează să aibă loc o şedinţă extraordinară a Consiliului Local, pentru a se abroga această propunere venită din partea Primarului PSD Daniel Băluţă.

Spre deosebire de Primăria Sectorului 4 al Capitalei, Primăria din Cornova şi-a anunţat astfel Propunerea sa:

Citiţi:

Cetăţeni de Onoare la Cornova: Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Anton Golopenţia şi Iosif Berman, monografiştii lui Dimitrie Gusti. MÂNDRIE ÎN BASARABIA

“Revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!” – Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt către “Tribunalul Poporului” (SCRIBD)

Mii de români, academicieni, istorici, profesori, scriitori, regizori, actori, artişti şi jurnalişti PENTRU MIRCEA VULCĂNESCU! 

VICTORIE URIAŞĂ: Primăria Sectorului 2 transmite Institutului “Elie Wiesel” că NU demolează statuia lui Mircea Vulcănescu. PATRIARHIA ROMÂNĂ susţine demersurile societăţii civile româneşti: “Vulcănescu, un adevărat martir”

Doamna Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof, la Statuia lui Mircea Vulcaneascu din Piata Sf. Stefan Bucuresti, amenintata de “ElieWiesel” cu demolarea

Am primit din partea Primăriei Sector 2 un răspuns care consacră o victorie a normalităţii, a bunul simţ, în cazul statuii marelui gânditor şi martir Mircea Vulcănescu din Piaţa Sfântul Ştefan din Capitală, unde se află şi o Biserică minunată, în care stă la mare cinste o icoană de luptă a ostaşilor români care au declanşat Războiul Sfânt pentru eliberarea Basarabiei.

Felicitări tuturor românilor din Primăriile Sectorului 1, 2 şi 4 ale Capitalei, la cel din urmă aşteptând de urgenţă revenirea la normalitate!

Foto/Doc: Roncea.Ro

Acelaşi răspuns a fost trimis şi redacţiei ActiveNews, aşa că reproduc cu plăcere articolul colegilor de presă:

Primăria Sectorului 2, răspuns SCURT pentru Institutul Elie Wiesel: Statuia lui Mircea Vulcănescu rămâne pe loc. Reacția fiicei marelui filozof: Nu știu cine ar putea să-l urască pe tata? El a iubit România și s-a sacrificat pentru ea

Vizată și ea de adresa trimisă Ministerului Afacerilor Interne de către Institutul „Elie Wiesel”, Primăria Sectorului 2 nu s-a lăsat intimidată.

Institutul „Elie Wiesel” a reclamat că pe raza Sectorului 2 al Capitalei se află ambasat un bust la filozofului, economistului și sociologului Mircea Vulcănescu, persoană condamnată pentru „crime de război” de către așa-zisele Tribunale ale Poporului instalate sub ocupație sovietică, după Al Doilea Război Mondial, scriu Adriana Oprea-Popescu şi Mihai Şomănescu de la ActiveNews.

Într-un răspuns solicitat de ActiveNews pe această temă, Primăria Sectorului 2 a comunicat, sec, faptul că respectiva construcție a fost amplasat, „în anul 2009, având toate avizele prevăzute de lege”.

Aceasta a fost a doua tentativă a Institutului condus de Alexandru Florian de a dărâma statuia, după cea eșuată din 2014. Mircea Vulcănescu este şi Cetăţean de Onoare post-mortem al localităţii Aiud, alături de Părintele Justin Pârvu şi martirul Ilarion Felea.

Iată răspunsul primit pe adresa redacției din partea Primăriei Sectorului 2:

“Referitor la solicitarea dumneavoastră, adresată Primăriei Sectorului 2, despre situația bustului care îl reprezintă pe Mircea Vulcănescu vă comunicăm următoarele:

– Primăria Sectorului 2 a primit o sesizare din partea Instituției Prefectului Municipiului București cu privire la amplasarea în sectorul 2 a bustului care îl reprezintă pe Mircea Vulcănescu;
– Facem precizarea că bustul lui Mircea Vulcănescu a fost amplasat Primăria Sectorului 2, în anul 2009, având toate avizele prevăzute de lege, respectiv:
– Avizul favorabil al Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nr. 2.276 / V. T. / 29.07.2009 înregistrat sub nr. 58.624 / 3.08.2009;
– Avizul favorabil al Comisiei Tehnice de Circulație din cadrul Primăriei Municipiului București;
– Avizul favorabil al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România nr. 306 / 27.07.2009 înregistrat sub nr. 59.460 / 06.08.2009 – Ultima adresă, din data de 20.06.2017, transmisă de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România prin care se reconfirmă avizul trimis în 2009.
 
În baza avizelor legale a fost eliberată Autorizația de Construire nr. 1.115 / 105S / 22.10.2009.”
Într-o situație asemănătoare, cu referire la denumirea Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, Primăria Sectorului 4 s-a conformat imediat cu cererea Institutului „Wiesel”, de a-i schimba denumirea. Decizia edililor a născut o reacție în lanț din partea societății civile, fiind inițiată o PETIȚIE (cu peste 2.000 de semnături), la care s-au raliat academicienii Sorin Dumitrescu şi Eugen Mihăescu, o altă Petiţie, iniţiată de Profesorul Mihai Florea, cu circa 700 semnături, şi un PROTEST semnat de mai multe sute de intelectuali, în frunte cu academicienii Nicolae Breban, Ioan Aurel Pop, fiica şi ginerele lui Radu Gyr, mii de români, academicieni, istorici, profesori, scriitori, regizori, actori, artişti şi jurnalişti.
În localitatea Bârsana, Maramureș, intenția institutului „Wiesel” legată de școala din localitate a întâmpinat o opoziție puternică.
La Cluj Napoca, Primăria a dat înapoi în ceea ce privește redenumirea străzii Radu Gyr, și ea trecută pe lista neagră a Institutului „Wiesel”. Nu același lucru se poate spune despre Primăria Mangalia, care intenționează să schimbe numele străzii Vintilă Horia, în timp ce soarta școlilor ce poartă numele generalului Jienescu (Rast, Dolj) și a pedagogului  I.C. Petrescu, rămân necunoscute.

Contactată de Victor Roncea, doamna Măriuca Vulcănescu, fiica marelui martir mărturisitor, după cum a fost denumit chiar de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei,  a primit cu mare bucurie știrea:

Dna Mariuca Vulcanescu – Foto Victor Roncea

„E o veste minunată! Draga de Valentina Boștină, autoarea bustului, a dăruit lucrarea ei superbă tuturor românilor și în special celor din Sectorul 2 al Bucureștiului, unde tata a ridicat casa noastră părintească și unde am copilărit până când am fost dați afară din casa iar eu arestată și trimisă în lagăr, doar pentru că eram fiica tatăl meu. Oi fi fost și eu o “criminală de război”, la 19 ani…

Primăria Sectorului 2 trebuie felicitată pentru că a știut să pună în valoare și oamenii, valorile mereu vii ale Bucureștiului. Mă gândesc la acest triptic sculptural pe care l-au creat pe străzile din zona Mântuleasa: Mircea Eliade, Petre Țuțea și tata, Mircea Vulcănescu… Sunt fericită când aflu că atâția oameni îl iubesc pe tatăl meu. De altfel, nu știu cine ar putea să-l urască? El a iubit România și s-a sacrificat pentru ea. Dacă este cineva care nu poate iubi acesta este un lucru întristător. Trebuie să ne rugăm cu toții pentru acea persoană. Dragostea e mai mare decât toate.

Cum a spus și Patriarhia: din dragoste, tata a murit ca un adevărat martir. Mulțumesc! M-a impresionat în mod deosebit atitudinea tinerilor de la Liceul ce poartă – încă – numele tatălui meu. Cum au spus ei că se vor lega de statuie… La fel, cuvântul consilierului de la Sectorul 1, care l-a apărat pe tata. Sper ca și Primăria Sectorului 4 să revină asupra deciziei. Puteau măcar să mă anunțe și pe mine. Nu mai vorbesc de conducerea școlii, care n-a știut nimic… E păcat, e nedrept. Dar sunt sigură cu oamenii buni vor repara situația. Am văzut apelul academicienilor, al miilor de români care s-au solidarizat, ca și în cazul poetului Radu Gyr, și mă înclin în față lor. Dumnezeu să-i binecuvânteze! Sunt sigură că tata, din Ceruri, le e recunoscător.”

Citiţi şi:  De ce trebuie demis Alexandru Florian, komisarul rasist, xenofob și antisemit de la Institutul „Elie Wiesel”

Patriarhia Română susține și îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale, între care Mircea Vulcănescu, „erudit savant creștin, care a murit ca un adevărat martir”

Patriarhia Română îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine, ortodoxe și naționale românești, inclusiv a lui Mircea Vulcănescu, a declarat pentru Mihai Şomănescu de la ActiveNews, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu.
Poziția Patriarhiei Române vine în contextul în care memoria publică a mai multor personalități care au murit în închisorile comuniste, cunoscute drept martiri și apărători ai credinței, a fost contestată de către Institutul „Elie Wiesel”. Între acestea se numără filozoful Mircea Vulcănescu, dar și Mitropolitul Transnistriei, Visarion Puiu.
„În contextul Anului 2017, declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Patriarhia Română susține și îndeamnă la cinstirea și cultivarea memoriei tuturor celor care s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale, între care se numără personalități autentice ale culturii și spiritualității românești precum Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, membrii „Rugului Aprins”, precum Părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict Ghius, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu și alții.
 
Cinstirea memoriei unor oameni credincioși care au ales sa sufere prigoana comunismului ateizant și agresiv dezlănțuit, oameni care fie și-au pierdut viața în urma torturii, fie au supraviețuit prin credință, stâlciți de chinurile inimaginabile îndurate in temnițele unui regim care a făcut in lume peste 100.000.000 de victime, este o datorie esențială intr-o societate afectată azi de secularizare, de puținătatea reperelor morale și de ideologia neomarxismului cultural. Autentica istorie culturală românească nu poate face nicio clipă abstracție de un nume precum cel al lui Mircea Vulcănescu, erudit savant creștin, care a murit ca un adevărat martir”, a declarat pentru ActiveNews.ro, domnul Vasile Bănescu.

ADMIRABIL! Elevii de la Liceul Mircea Vulcănescu: “Ne vom lega cu lanţurile de statuie!”. Mii de români PENTRU MIRCEA VULCĂNESCU. Apelul academicienilor, istoricilor, profesorilor, scriitorilor, regizorilor, actorilor, artiştilor şi jurnaliştilor către Guvern şi Parlament: SCHIMBAŢI LEGEA “ELIE WIESEL”!

Emil Boc, când ai fost cinstit, când l-ai aplaudat pe Traian Băsescu pentru că a condamnat regimul comunist ca “ilegitim, criminal şi ilegal” sau când ai relegitimat sentinţele “Tribunalului Poporului” în Cazul Radu Gyr? UPDATE: Lui Emil Boc i-a venit mintea la cap şi a retras cererea – Victorie a societăţii civile româneşti la Cluj Napoca

Detalii: Apelul societăţii civile româneşti către Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca: Nu schimbați numele străzii „Radu Gyr”! Nu mutilaţi Istoria României după modelul ocupanţilor sovietici!

Documentare: Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici. DOCUMENTE – PROCESUL ZIARISTILOR

UPDATE: Victorie uriaşă a societăţii civile – Emil Boc a retras de pe ordinea zi Proiectul de schimbare a numelui străzii „Radu Gyr”!

de Ion Spânu

Şedinţa Consiliului Municipal Cluj a început azi cu o surpriză de proporţii: primarul Emil Boc a solicitat retragerea de pe ordinea de zi a punctului 31 privind schimbarea denumirii „străzii Radu Gyr”! Cezarina Condurache, de la Fundaţia George Manu, care a fost prezentă în sală alături de mai mulţi clujeni, ne-a comunicat ce s-a întîmplat: „Dl. Emil Boc a spus că retragerea se face ca urmare a numeroaselor solicitări venite din partea societăţii civile (peste 6000 de solicitări!), venite pe căi legale şi formulate pe ton democratic. Dumnealui a spus că nu poate ignora vocea societăţii civile. Va solicita analizarea situaţiei de către instituţii abilitate şi, în urma acestei analize, se va decide DACĂ se va mai reintroduce vreodată pe agenda Consiliului Local schimbarea denumirii „străzii Radu Gyr”.

Este un succes de etapă al societăţii civile, care a reuşit să oprească nedreptatea pusă la cale de Institutul „Elie Wiesel” şi Ministerul de Interne, condus de Carmen Dan, care a trimis mai multor prefecturi ordinul de a schimba denumirile unor străzi sau şcoli, precum şi de a demola unele statui ale martirilor poporului român, cum este cea din curtea mănăstirii Putna, care-l reprezintă pe mitropolitul Visarion Puiu, condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului!

Reamintim că Institutul „Elie Wiesel” a solicitat ministrului Carmen Dan să ia aceste măsuri în baza OUG 31/2002, indicînd următoarele obiective de schimbare a denumirilor sau chiar de demolare:

Integral la Cotidianul

America americanilor. România românilor – Actualitatea lui Mircea Vulcănescu

Mesajul Generatiei de la 1989 - Romania

Mircea Vulcănescu – Există o Românie

Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor. România viziunii româneşti. Ea singură contează.
Sunt însă unii care au pe dracu-n ei. Vor să schimbe. Românul însă, frate cu codrul, le răspunde cu poetul:

Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Că, la anumite vremi, plasma biologică, amestecată de „vremi“ se tulbură şi se vrea altfel, asta e legea vieţii ei. Că această „tulburare“ a vieţii poate primejdui spiritul unui neam, care el e imuabil, în sensul că poate da naştere altei naţii, printr-o prefacere internă de structură, că plasma biologică se simte-n chingi de fier când spiritul rasei cade asupra ei copleşitor, până a le face viaţa imposibilă? Se poate. N-ar muri altfel oamenii de un anumit stil.
Dar că singura lege a unui neam e viaţa inşilor, înţeleasă existenţial, adică mecanic şi cantitativ, n-o vor admite niciodată.
Desigur că te minunezi de înfiriparea ei, aşa cum te minunezi de o capodoperă, şi ca-n faţa oricărei contemplări estetice măsurând viaţa  spiritului, în timp ce zici cu poetul simţindu-i precaritatea:
Şi dacă tremuri pentru el este numai pentru că, fiindu-ti drag aşa cum este, ai sentimentul că s-ar putea să te trezeşti cu aceeaşi plasmă, dar fără el
Că vor fi 60 de milioane de inşi? Cum mi s-a spus de atâtea ori? S-avem iertare! Noi am spus-o altora totdeauna. Dar le-am mai spus încă ceva. Că, dacă e vorba să fie 60 de milioane, de japonezi, de turci sau de englezi, atuncea, de-ar fi miliarde nouă totuna ne-ar fi.
Să crezi? În ce? În progresul cantitativ al unei plasme amorfe? Nu într-un anumit stil de viaţă? Într-o anumită tablă de valori, unică, a ta, care-ţi fortifică existenţa şi faţă de Dumnezeu şi faţă de vecini, şi fără de care viaţa ta, chiar biruitoare, e numai muşcătura unui câine? Şi singură te scoate din starea de [?].
Să fim serioşi. în definitiv, ori îţi iubeşti neamul, şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cum e, şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau îl judeci pe el, ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci, cu toată pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia asupra al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşător blestem.
Iată, de pildă, cu spaima. Nu e adevărat că românul e sperios. Dimpotrivă. Spaima cronicarului, pe care Noica i-o atribuie, e numai o ipoteză. După ce-i opune „dorul inimei“, cronicarul încheie: „Biruit-au gîndul”.
Experienţa milenară l-a învăţat că „ce e val ca valul trece“, sau că „apa trece, pietrele rămân“, şi de ce[l ce face] tovărăşie cu dracu se-ndeamnă uneori să treacă puntea.
Din ceea ce istoria a lăsat viu în el, românul ştie însă că ispita schimbării e bucuria nebunilor şi, de aceea, în faţa celor în călduri, a Prometeilor care vor să forţeze destinul, el cheamă Juhul lui Anteu, duhul izvoarelor şi al rădăcinilor, prin care forma veşnică renaşte esenţa ei cu fiecare val de floare omenească.
Îi tot dăm cu istoria. Să laşi istoria. Să facă istoria. Să faci istorie? Ce-i aia, în definitiv, istoria? Mă supără folosirea unor vocabule pline de subînţelesuri, dar ale căror înţelesuri nu fac faţă unei discuţii lucide.
Să faci şi să contempli. Totul vine de aci. Dacă dai primatul faptei, te arde mâncărimea ei. Şi, pentru că fapta e oarbă, când nu începi prin a şti ce-ai făcut, făptuirea fandează în absurd sau aleargă după imitaţii iluzorii.
România nu e o ceată de avocaţi şi de istorici. România e un amestec de ingineri şi de secături. Ingineri sunt toţi cei ce luptă după valori pieritoare, secături toţi cei ce luptă după valori nepieritoare!
Îmi ceri să cred? Să cred în ce? În ce nu ştii nici dumneata, în amorful în care te vânzoleşti veleitar şi steril? Eu nu am nevoie să cred în neamul meu. Eu ştiu sau nu ştiu.
Problema nu e: ce trebuie să fac? Ci: sunt sau nu sunt în adevărul lui?
Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci, şi nicidecum revoluţie şi răsturnare.
Asta şi numai asta este: a fi român!
Vecinic nu eşti decât când te-nchipui Dumnezeu, tu însuţi. Cum să fii vecinic, când te simţi făptura lui? Şi chiar dacă simţul nimicniciei [tale] nu e pentru că nu eşti, ci pentru – nu eşti vecinic, aşa cum te vezi ca făptură a lui: în îndurare * în slavă.
Sigur că, mai presus de toate, trebuie să fim cu minte, nu „cuminţi“, cum scrie Noica. De ce n-am fi?

Mircea Vulcănescu

”Opere I – Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, Ed. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pg. 952-956 via Mănăstirea Petru Vodă

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova