Posts Tagged ‘Monahul Filotheu’

Părintele Justin despre vânatoarea de suflete din ziua de azi şi Monahul Filotheu cu un smerit omagiu adus poporului român la pomenirea Sf. Apostol Andrei. VIDEO

Ucenicii Părintelui Justin Pârvu, Ieroschimonahul Xenofont şi Monahul Filotheu, despre paza minţii şi a inimii şi despre Sfinţi şi sfinţenie la Mănăstirea Petru Vodă. VIDEO

Ziua Parintelui Justin Parvu (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013). Ultima aniversare de pe pamant. Adevaruri tulburatoare despre viata, moarte, jertfa si inviere. VIDEO/FOTO UPDATE

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituFotografii si filmari realizate de ziua Parintelui, 10 februarie 2013:


Ziua Parintelui Justin Parvu cu maicile, calugarii si pelerinii, de ziua Sfintiei sale, la Petru Voda de ZiaristiOnlineTV

Parintele Justin Parvu binecuvanteaza oamenii veniti la Manastir

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

Mai multe fotografii la Cristina Nichitus Roncea: De ziua Parintelui Justin Parvu, la Manastirea Petru Voda

Ziua Părintelui Justin Pârvu Mărturisitorul. Ultima aniversare. Fotografii inedite In memoriam

Parintele Justin Marturisitorul – Album de fotografii si vorbe de duh In Memoriam Parintele Justin Parvu

Parintele Justin Parvu la ultima aniversare pe pamant 10 Februarie 2012 - 94 de ani - Foto Cristina Nichitus Roncea - Calendar Sapanta 4

Era de ziua Parintelui, cand am ajuns, din noi, acasa, la Petru Voda, la picioarele Sfintiei Sale. 10 Februarie 2013. 94 de ani. Ultima aniversare pe pamant. Am mai scris despre acest moment, cand Parintele imi parea tare trist (Vedeti materialul mai jos, insotit de mai multe filmari). Intre micile noastre daruri binecuvantate de Sfintia Sa i-am adus si Calendarul despre frumosii romani ortodocsi din Sapanta si icoanele artistei populare Ioana Lutai, doamna preoteasa a Bisericii din Cimitirul Vesel, cu hramul Nasterii Maicii Domnului. Acesta i-a adus bucurie Parintelui. Marturisesc, o bucurie mult mai mare decat cea la care ma asteptam. L-a luat si l-a rasfoit pe indelete, pagina cu pagina, admirand fotografiile si icoanele si comentand la fiecare dintre ele. Despre frumusetea portului si a purtarii maramuresenilor la biserica, acolo unde sunt ei, in lupta directa cu vrajmasii credintei neamului romanesc, despre copii, mame, biserica si neam… Cu voce tare, Parintele a citit epitaful lui Stan Ioan Patras, creatorul Cimitirului Vesel, inscriptionat chiar de el pe propria sa cruce si preluat pe coperta Calendarului:

Cate zile am trait.

Rau la nime n-am dorit,

Dar bine cat am putut.

Orisicine mi-a cerut. ”

Am ramas, tacuti, foarte emotionati. Parintele era descris, exact, in aceste cuvinte simple. Erau ore tarzii, din noapte. Pelerinii plecasere, rand pe rand, cu mic cu mare, maicutele se pregateau de utrenie. Noi doi la picioarele Parintelui. Parintele, care, in cele 20 de ore de cand se trezise si slujise si primise inalti oaspeti, prelati sau pustnici coborati din munti, preoti si credinciosi din intreaga tara, nu apucase inca sa manance, de ziua lui. In linistea serii si pacea dumnezeiasca ce ne inconjura ca intr-o lume de basm, de pe tot cuprinsul coltului de rai manastiresc, glasul Parintelui citind epitaful ne-a tulburat profund. Incercam sa redam tuturor, pe cat putem, din acea emotie, prezentand cateva fotografii de la acel moment tainic, fotografii aflate si in Albumul Parintele Justin Marturisitorul, de Cristina Nichitus Roncea.

Parintele Justin Parvu de ziua lui 10.02.2013 la Petru Voda cu Documentele CZC Foto Cristina Nichitus Roncea

Parintele Justin Parvu de Ziua Sfintiei Sale 10 Februarie 2013 cu Victor Roncea Foto Cristina Nichitus Roncea

Relatare din 10 Februarie 2013: Ultima aniversare a Parintelui Justin pe acest pamant

Trist. Trist, trist, trist era Parintele Justin Parvu la aniversarea a 94 de ani de sfanta tinerete si batranete, de lupta si jertfa, pe 10 februarie, anul acesta, la Manastirea sa, Petru Voda, din Muntii Neamtului. 94 de ani, dintre care 16 petrecuti in temnitele bolsevice, la munci brute, silnice, in lagarul de la Periprava, la stuf, unde a stat patru ani impreuna cu Parintele Ilie Lacatusu facatorul de minuni, apoi in intuneric, la minele de plumb de la Baia Sprie, apoi la Gherla, Jilava, Vacaresti si inchisoarea exterminatoare de la Aiud. Dupa ce a mers ca preot militar pana la Odessa, sustinandu-i, binecuvantandu-i sau dandu-le ultima impartasanie ostastilor romani de pe incercatul Front de Rasarit, la inceputul prigoanei directe si organizate impotriva crestinismului, declansata de ocupantul sovietic in 1948, este arestat si condamnat la 12 ani de inchisoare. La expirarea termenului, pentru ca nu a vrut sa abjure de la idealurile sale nationale si sa-l renege pe Bunul Dumnezeu, a mai primit inca patru ani de temnita grea.

“A fost greu la inceput, pana cand ne-am aflat noi rostul pentru care suntem in puscarie”, spune Parintele evocand inchisorile-manastiri si celulele-chilii, intr-un documentar laudabil despre Sfintii Inchisorilor, realizat de echipa emisiunii In Premiera. Acest subiect grav, al Sfintilor Inchisorilor, era si cauza tristetii Parintelui, dupa cum am inteles eu. La sfarsitul unei zile aniversare, in care fusese felicitat de mii de pelerini, dar si de Mitropolitul Teodosie, cu care a si slujit cu o seara inainte, si, apoi, de inaltii emisari ai Mitropolitului Teofan, Parintele s-a intors la problema care il framanta: canonizarea sfintilor marturisitori, mucenici ai lui Hristos si martiri ai temnitelor comuniste, carora si-a si inchinat toate ctitoriile sale monastice, de la Petru Voda la Aiud si, de anul trecut, la Canal.

“As putea zice acum linistit, odata cu batrânul Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau Stapâne, dupa cuvântul Tau în pace”, dar mai am o neliniste: sa îi vad pe acesti martiri canonizati. Sfintele lor moaste izvorasc pretutindeni mireasma si vindecari, osemintele lor au ajuns la închinare pâna si în Tara Sfânta, la Sfântul Munte Athos si în multe locuri ale pamântului, de unde ma suna parinti si maici ca sfintii izvorasc mir si mireasma nemaiîntâlnita. Vreau sa vad ziua când nu ne vom mai teme ca avem în bisericile noastre la închinare moastele acestor sfinti mucenici, ca au ajuns sa fie slaviti peste hotare mai degraba decât în tara lor”, marturiseste Parintele, intr-un interviu publicat in revista maicilor-ziariste, Atitudini, dupa sfintirea lucrarilor la Manastirea de la Poarta Alba

Dupa plecarea credinciosilor pe la chilii, ramasi singuri cu Parintele, de a carui prezenta sfintitoare ne bucuram ca niste copii inca de la primele ore ale diminetii, am pornit discutia de la cazul Valeriu Gafencu evocand anii de razboi si apoi cei de temnita ai Parintelui, cu toata istoria tulburatoare a Romaniei din ultimii 70 de ani. Timpul a trecut prea repede. O ora, apoi alta ora. Se facuse aproape miezul noptii si, la capatul aniversarii zilei sale de nastere, Parintele inca nu mancase nimic. Desi Parintele ar fi vrut sa continuie, am fost nevoiti sa ne intrerupem repede, cu doar 10 minute inainte de ora 12, pentru ca urma o zi de post si masa era deja pregatita. Iar apoi venea slujba de noapte. A doua zi, dupa o noapte in care am fost zgaltait la propriu de vreo doi aghiuti – ispitele nu dispar la manastire, dimpotriva! – , ne-am intors la chilia binecuvantata. Parintele ne-a spus multe. Incarcatura duhovniceasca, coborarea impreuna cu Parintele in negurile minelor de plumb si subteranele in care poate ajunge omul, chinuit animalic, dar si iesirea lui la lumina cea adevarata, ca si marturiile directe asupra unor momente teribile din istoria tarii, te covarsesc, adeseori. Dar te si inalta. Ascultati-l pe Parinte, in aceasta prima parte a filmarii, si veti intelege.

Numai evocarea modului in care strangeau de pe jos bucatele de ziar de pe la pachetelele de mancare ale minerilor, pe care le lipeau apoi ca sa afle, si ei, ce se mai intampla afara, si-ti da fiori in suflet. “Eram in mina acolo, la subteran – spune Parintele. Eram foarte ahtiati dupa o noutate. Va dati seama: daca 12 ani n-am vazut creion, nu am avut o coala de hartie, de ziar. Si unde vedeam, peste tot, strangeam bucatele de ziar ca sa le lipim”. Hartia, creionul, informatia, gandul scris; Cuvantul – iata dusmanul de moarte al comunistilor, atunci ca si acum.

Pe langa acestea, Parintele face si afirmatii care, fara indoiala, vor deranja la fel cum s-a intamplat in urma cu doi ani, cand maicutele i-au facut drept cadou, de ziua sa si in chilia sa, in spatiul sau privat, practic pe un pat de spital, un cantecel din tineretea sa, pe versurile marelui poet martir Radu Gyr. Ce scandal s-a declansat atunci… Si cine a fost atunci acuzatorul public principal: un evasionist de milioane de euro al Guvernarii Nastase, care ca sa se protejeze de DIICOT si-a “tras” un ONG de “monitorizare a antisemitismului”. Ridicol si sinistru, in acelasi timp.

Ce spune Parintele azi, din propria sa experienta de voluntar pe Frontul de Est: ca “in Romania nu a existat holocaust”. “Ca a declarat un presedinte, care n-are habar de evenimentele care s-au petrecut si spune ca a existat holocaust… Nu-i adevarat. N-a existat. Nici un document nu arata. Asta este inventia lor, pentru umilirea romanilor. De aceea adevarul a devenit minciuna si mincina adevar. Pentru ca noi am fost totdeauna prea buni cu strainii acestia. Si ei au abuzat de bunatatea noastra si ne-au redus la tacere…”

Intr-adevar, daca studiem componenta Comisiei comunistului Iliescu care a elaborat un Raport pe aceasta tema, vom vedea cu nu se regaseste nici un academician printre autorii studiului realizat la comanda politica. Din acest punct de vedere, Raportul pare a fi la fel de stiintific ca si cel al lui Tismaneanu, redactat sub post-comunistul Basescu, dupa acelasi model. Apoi, cand reprezentanti de seama ai comunitatii evreiesti si insusi presedintele Israelului afirma chiar la Cotroceni ca Romania a salvat 400.000 de evrei, e cam greu, totusi, sa declami existenta unui holocaust in Romania. Mai mult, daca ar fi “sa se numere scheletele”, dupa cum s-a exprimat un fost detinut politic din Miscarea Nationala de Rezistenta, balanta nefasta a crimei s-ar inclina inspre martiriul poporului roman, deposedat de sute si sute de mii de suflete, pe cuprinsul tarii sau in Gulagurile sovietice, intreaga elita, decapitata, a Romaniei, formata din intelectuali, oameni politici si ofiteri ai Armatei Romane pana la tarani, preoti, calugari si… legionari!

Caci aceasta pare sa fie problema cea mai arzatoare a zilei, evidentiata si prin atacul la Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu: faptul ca majoritatea martirilor inchisorilor bolsevice, ca si a luptatorilor din rezistenta armata anticomunista, au fost legionari. Maica Ecaterina Fermo, ea insasi de etnie evreiasca, isi permite sa-i reproseze lui Alexandru Florian, evreu si urmas al unui comisar ideologic comunist, azi director al institutului guvernamental “Elie Wiesel“, ca, prin atacarea memoriei lui Valeriu Gafencu, face un deserviciu urias chiar evreilor, cinstiti, din aceasta lume. Practic, Alexandru Florian tine sa faca demonstratia periculoasa ca aceasta este modalitatea de multumire a evreilor pentru ca un tanar nationalist roman a salvat viata unui alt evreu, respectiv a lui Richard Wurmbrand. Intr-un mod pervers, Alexandru Florian da de inteles, prin actiunile sale, ca ar fi fost de preferat ca Valeriu Gafencu sa nu-l salveze pe Richard Wurmbrand, si sa-l lase sa moara asasinat de odiosii temniceri bolsevici, ceea ce in termeni legali se numeste apologia crimei.

“Aceste invinuiri si injurii la adresa lui Valeriu Gafencu – denumit de monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfantul Inchisorilor” -, nu-i fac lui Alexandru Florian cinste nici macar numelui lui de evreu”, afirma Maica Ecaterina Fermo in interviul video de aici. Ceea ce isi doreste Maica Ecaterina este ceea ce am sustinut si eu, in urma cu doi ani, cand a fost atacat salbatic Parintele Justin prin instrumente similare lui Alexandru Florin: O dezbatere publica asupra Miscarii Legionare. Motiv pentru care republic intregul text mai jos.

Care este, asadar, adevarul asupra Miscarii Legionare? Cel debitat de sovietici si comunisti timp de 50 de ani si continuat de “post-comunisti” alti peste 20 de ani? Cum ar putea fi o istorie prezentata de un regim “ilegal, ilegitim si criminal”, o istorie falsificata in urma teoriilor rolleriste din anii ’50, valabila si azi? Nu vi se pare ciudat? Este Alexandru Florian (ce nume frumos!) continuatorul misiunii tovarasului tatalui sau, Mihai Roller? Daca da, asa cum spune si Monahul Filotheu, secretarul Parintelui Justin, intr-o alta filmare, de aici, atunci vorbim de fapt de un atac al ateilor si anticrestinilor impotriva Bisericii si a oamenilor ei, mascat sub acoperirea unui institut guvernamental, impanat cu elemente evreiesti. Explorand aceasta teza, ne putem intreba, cu temei, daca nu este vorba, oare, de un razboi religios sau poate de un razboi etnic? Si atunci, mai afirma Monahul Filotheu, de ce plateste un Guvern al unui stat format eminamente din crestini un institut in care se desfasoara operatiuni discriminatorii la adresa contribuabililor romani crestini si a sfintilor lor?

In mod cert, dupa cum spune Monahul Filotheu despre cazul Valeriu Gafencu, “Sfintii nu pot fi prigoniti de la Guvern! Sunt sfintii nostri si dati-ne voie si cinstim asa cum se intampla in toata lumea, unde numerosi sfinti sunt cetateni de onoare ai oraselor in care au trait sau se afla sfintele lor moaste. Nu putem acuza de extremism un om al lui Dumnezeu. Este ca si cum L-am acuza de extremism pe Dumnezeu!”

1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti…


Parintele Justin: La noi nu a existat holocaust! Ziua Parintelui 2013 de ZiaristiOnlineTV


Parintele Justin – Nu va bucurati ca a murit Stalin! by ZiaristiOnlineTV


Parintele Justin – Martirii ca Valeriu Gafencu prin rugaciunile oamenilor. by ZiaristiOnlineTV

Parintele Justin de ziua lui: Nu mai merg niciodata in Basarabia, pentru ca nu vreau sa mai vad teroarea Moscovei asupra romanilor si a Ortodoxiei noastre:


Acatistul Parintelui Justin Parvu de ZiaristiOnlineTV

Foto: Cristina Nichitus Roncea 

Cititi si: Întâlnirea cu Părintele Justin Pârvu și minunile pe care le-a săvârșit în viața mea sunt un „premiu” de la Dumnezeu. Interviu cu Victor Roncea

Parintele Justin Parvu la ultima aniversare pe pamant 10 Februarie 2012, 94 de ani - Foto Cristina Nichitus Roncea

VIDEO. Monahul Filotheu despre ce l-a omorat pe Parintele Justin Parvu. PLUS: Fotografia ca treapta spre Icoana. Despre rolul Cristinei Nichitus Roncea la Manastirea Petru Voda si langa Parintele Justin Marturisitorul si cum ne-a schimbat viata intalnirea cu Duhovnicul Neamului

Jurnalul National via Roncea Ro: Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani: Doamna Aspazia Otel Petrescu intervievata de Florin Palas

Parintele Justin Doamna Aspazia Jurnalul National Florin Palas Blog RonceaJurnalul National:Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani

Doamna Aspazia Otel Petrescu si Parintele Justin Parvu - Cristina Nichitus Roncea - Precum-in-cer.roPărintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trecut luna trecută în lumea îngerilor, a cunoscut faptul că va muri în anul 2013. Sfinţia sa ar fi ştiut acest lucru încă de acum nouă ani, potrivit declaraţiei unui martor ocular, respectiv a scriitoarei Aspazia Otel Petrescu (foto dreapta, impreuna cu Parintele Justin Parvu).

Intr-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea si publicat pe blogul acestuia (corect: acordat profesorului Florin Palas si preluat de Roncea Ro si Ziaristi Online), scriitoarea afirmă: “Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!”.
Interviul integral poate fi citit  AICI.”

Cititi si: Ultima Profetie a Parintelui Justin Parvu, pe patul mortii: “Mai sunt 12 luni!”. O evocare tulburatoare a ultimelor zile ale Duhovnicului Neamului, Sfantul Justin Romanul, de Monahia Fotini. Prorocia: “12 luni de libertate şi vine urgie”

Foto: Cristina Nichitus Roncea / Interviul a fost publicat si de Familia Ortodoxa

Sursa informatiei: Pagina de Facebook dedicata memoriei Parintelui Justin

Vedeti si: O Doamna a Romaniei – Aspazia Otel Petrescu despre Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu


Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la… de ZiaristiOnlineTV

Părintele Justin a dus răstignirea neamului românesc, pe umerii lui, în faţa Mântuitorului. Omagiul Maicilor Neonila si Mina. ESEU/ POEM/ VIDEO “S-a născut un Sfânt”

Maica Neonila - foto Cristina Nichitus RonceaAvraam a priceput că nu Dumnezeu nu avea nevoie de ceva anume de la el, nici măcar de jertfă. Dumnezeu voia să fie ascultat şi să I se vorbească cu dragoste, ca unui Tată. De aceea l-a şi răsplătit pe Avraam atât de minunat.

Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul, şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele.
Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor.
Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea stăpâneşte mintea.
Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea lor era deja, El doar a vădit-o.
Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt simboluri clare.
Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit. Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa.
Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât orice pom vreodată.
Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este acesta? Ce să facem cu el?
Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.
Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.
Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.
Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu.
Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi (întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă preînchipuire a Sfântului Botez.
În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel falnic şi greu.
După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca plumbul.
Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.
Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui.
Ca blestemul să fie total.
L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.
Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.
I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.
Era atât de slab de post, atât de ostenit.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Poate că ar mai fi plâns cu lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi!
În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca celor de pe drumul de la Emmaus.
Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi obosim pe acel drum.
Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte.
Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.
Stropi de sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.
Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea L-a suit mai presus de toată făptura.
De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui, răstignirea lui pentru neam.
Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.
Să mă ierți!

Maica Neonila

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre o alta profetie a Parintelui Justin Parvu si despre jertfa Duhovnicului Neamului pe altarul Ortodoxiei Romanesti. Rusii au schimbat internationala comunista cu internationala asa-zis ortodoxa

Doamna Aspazia Otel Petrescu la Petru Voda - Cristina Nichitus Roncea - Precum-in-cer.roDoamna Aspazia: “Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. (…) Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.”

Reporter: – Care este locul pe care Părintele Justin îl ocupă în spațiul românesc ortodox?

Doamna Aspazia Otel Petrescu si Parintele Justin Parvu - Cristina Nichitus Roncea - Precum-in-cer.roDoamna Aspazia Otel Petrescu: – Părintele Justin a fost un foarte mare creștin, dar a fost un creștin luptător, un creștin ostaș. Dacă ar fi să-i dau o etichetă, deși am oroare de lucrul acesta, a fost ostaș al lui Hristos. S-a înrolat în oastea lui Hristos și a luptat sub acest drapel. Noi ne-am considerat ca o cruce, brațul vertical fiind dragostea pentru Părintele veșnic, iar cel orizontal fiind dragostea pentru neam. Dumnezeu m-a scos dintr-un anumit pământ, dintr-un anumit popor, și n-a făcut-o că așa a avut El fantezii atunci, ca Aspazia Oțel să se numească ortodoxă și româncă. Am un locușor al meu în misiunea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o, punându-mă anume în acest loc și dându-mi această etnie. Altfel, mă făcea să mă nasc într-un neam internațional, care are de toate în el.

– Ce a însemnat Părintele Justin pentru lumea legionară?

– În primul rând, confirmarea că a avut dreptate Căpitanul când a spus că nu este suficient să spui o rugăciune și să ții o relație personală cu Dumnezeu. Trebuie să fii și luptător. Era împotriva resemnării care vine dintr-o anumită comoditate a creștinului, care spune: eu mă retrag în mine, mă lupt, îl înving pe diavol în mine, pentru că așa trebuie, așa ni s-a trasat. Pentru toate acestea, lupta în comun cu neamul meu, cu cei în mijlocul cărora eu trăiesc este cu mult mai eficace, duce la rezultate mai bune. Ori, Părintele Justin a zis că trebuie să fim oastea care luptă ca Hristos să biruie în tot amalgamul ăsta de rătăciri. A fost un creștin luptător, foarte activ. Părintele a avut foarte puține ore de odihnă, numai Dumnezeu Sfântul știe dacă și orele acelea îi erau acordate, dacă nu în clipa aceea părintele Justin stătea de vorbă cu Părintele său veșnic. Plângea păcatele celorlalți.

Cineva m-a întrebat de ce Părintele a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele. Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului.

– Înainte de operație, Părintele a spus: “Oare ce ar fi mai de folos pentru voi ca să vă pocăiți: să mor sau să mă fac bine?”. Cum tâlcuiți aceasta?

– Probabil că la lucrul acesta se gândea: oare cine va mai lua asupra lui atâtea poveri? Lucru pe care l-a exprimat atât de simplu și atât de cutremurător maica Teodosia: “Tu cum de poți să le mai duci/Atâtea cruci, atâtea cruci?”. Cred că Părintele și-a pus întrebarea: cine va mai lua poverile lor, ca ei să știe că poverile acelea au fost luate? Că așa le ia Părintele în continuare, suntem siguri de lucrul acesta. Vom avea miracole care vor atesta lucrul acesta, că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Dragostea lui de oameni a fost atât de fără limite, încât nu se împiedică de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

– Putem spune că am câștigat un mare mijlocitor în Împărăția lui Dumnezeu.

– Absolut, absolut. Iar problema lui era: va putea să facă tot atât de mult bine? Căci oamenii nu știu să trăiască mistic, să trăiască în ascuns, cum spunea părintele Arsenie Boca. Or ști acolo că eu în continuare mă nevoiesc pentru ei? Aici, văzându-l și sărutându-i mâna și spunându-i toate poveștile… Doamne, ce-am putut să aud! A stat o oră și ceva o băbuță să-i spună ce-a pățit cu gâștele, și ce-a pățit cu bobocii, și ce pisică i-a aruncat în grădină vecina și toate chestiile astea… Oamenii sunt inconștienți, nu-și dau seama de unde veneau toate aceste rele, toate aceste nefericiri. Îi mâncau orele de tămăduitor, de vindecător, ale Părintelui.

– Ați fost la căpătâiul Părintelui Justin. Cum l-ați găsit?

– Atât de frumos! Părintele parcă dormea, căci în timpul vieții pământene n-a prea avut parte de odihnă. Oamenii au fost fără milă cu Părintele. Au tras de harul Sfinției Sale cât au putut. Nu s-au gândit că, pentru alinarea lor, Sfinția Sa stătea treaz până la ore mici din noapte. M-am liniștit când l-am văzut pe Părinte, am certitudinea că, așa cum Părintele Arsenie Boca face miracole mai mari după mutarea la Domnul, și mai multă lume se adună în jurul lui, și mai multă alinare aduce, așa o să facă și Părintele nostru.

Mi-ați vorbit despre o proorocie a Părintelui…

Doamna Aspazia Otel Petrescu cu flori in chilia Parintelui Justin Parvu - Foto c Cristina Nichitus Roncea– Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!

Părintele Justin a fost omul iubirii, și puterea lui de iubire față de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foștii deținuți politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o față de ateismul comunist. Noi am rămas orfani. Dar, în același timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăsește și că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

În același timp, Părintele a avut o atitudine corectă față de naționalism. Rușii duc acum o campanie intensă că ortodoxia este internaționalistă, că nu există bulgari, că nu există români. Părintele Justin n-a negat niciodată faptul că Mântuitorul a venit mai ales pentru cei nechemați. Ca dovadă este pilda ospățului, când El a chemat pe cei care trebuia să participe la ospăț, și fiecare a avut câte un motiv pentru care să nu vină. Și atunci, El a zis celor care au pregătit ospățul să iasă în stradă și să cheme pe cei care vor să vină. Și au venit și cei care erau în haine de sărbătoare, de ospăț, și au venit si cei care erau în haine de lucru. Deci, din asta se vede că toate neamurile sunt creația lui Dumnezeu, nu numai un neam ales. Sunt unii care susțin că nu există etnie creștin-ortodoxă, și că există numai ortodoxie, atât și punct. Eu susțin că există bulgar ortodox, român ortodox etc. Nu se poate nega acest lucru. La problema națiunilor, aceasta ni s-a părut nouă, celor ce am trecut prin închisorile comuniste, parabola cea mai limpede. N-ați venit voi cei chemați, i-am chemat pe ceilalți. Sunt la fel de chemați ca și voi. Important este cum trăiești această chemare, cum o aduci la îndeplinire. Iar Părintele Justin a fost întotdeauna pe această linie.

Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. Fiecare neam are o misiune în planul de mântuire al Părintelui veșnic, fiecare a venit cu această chemare, nu s-a lepădat de ea. Biserica Ortodoxă este universală, iar sub această cupolă vin atâtea neamuri, cu specificul lor. Faptul că sunt ortodoxă nu exclude faptul că sunt româncă, dimpotrivă, în cazul poporului meu, subliniază și mai mult acest lucru, pentru că așa s-a născut: creștin. Fac parte dintr-un popor care, atunci când s-a zămislit, a făcut-o sub bolta ortodoxiei.

Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.

Interviu realizat de Florin Palas 

Ziaristi Online

Cititi si: Ultima Profetie a Parintelui Justin Parvu, pe patul mortii: “Mai sunt 12 luni!”. O evocare tulburatoare a ultimelor zile ale Duhovnicului Neamului, Sfantul Justin Romanul, de Monahia Fotini. Prorocia: “12 luni de libertate şi vine urgie”

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Doamna Aspazia Otel Petrescu in chilia Parintelui Justin Parvu - Foto c Cristina Nichitus Roncea

UPDATE: Jurnalul National via Roncea Ro: Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani: Doamna Aspazia Otel Petrescu intervievata de Florin Palas

Ultima Profetie a Parintelui Justin Parvu, pe patul mortii: “Mai sunt 12 luni!”. O evocare tulburatoare a ultimelor zile ale Duhovnicului Neamului, Sfantul Justin Romanul, de Monahia Fotini. Prorocia: “12 luni de libertate şi vine urgie”

Profetia Parintelui Justin Parvu - Revista Atitudini - Foto Cristina Nichitus RonceaCuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie

de Monahia Fotini

Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

Ultima slujbă de Înviere

„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: “VENIȚI DE PRIMIȚI LUMINA!”

Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Parintele Justin Parvu pe patul de suferinta in spital 26 aprilie 2013

Examenul operaţiei

„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.

Izvora mir încă de pe patul spitalului

Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie, suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica povestea cu durere cum imediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgenţă medicală… Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă. Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.

Discreţia şi nobleţea sfinţeniei

Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns: „Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească. Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii duhovniceşti mai apropiaţi. Părintele atât de mult îşi ascundea darurile duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în nevoinţa duhovnicească.

Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui era şi bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.

Împodobit cu aceste două podoabe de mare preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.

Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.

Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Sfintitul trup al Parintelui Justin Parvu la inmormantarePărintele Justin nu ne-a părăsit!

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!

Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!

Apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI

Foto sus: Cristina Nichitus Roncea

Vedeti si: ESEU FOTO/VIDEO. Inmormantarea Parintelui nostru Justin Parvu, Sfantul lui Dumnezeu de la Petru Voda. 20 iunie 2013. Cant de M. Neonila, Fotografii de Cristina si Victor Roncea. Prea Cuviosul Marturisitor Justin Luptatorul si Biruitorul – GAND SI CUVANT IN MEMORIAM

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre o alta profetie a Parintelui Justin Parvu si despre jertfa Duhovnicului Neamului pe altarul Ortodoxiei Romanesti. INTERVIU Florin Palas

Patimirile Parintelui Justin si dragostea ucenicilor sai. VIDEO

Două scurte cuvinte de întărire în rugăciunea pentru însănătoşirea Părintelui Justin, ţinute Duminică, 26 Mai 2013, la Mănăstirea Petru Vodă (m. Filotheu) şi la Mănăstirea Paltin (Danion Vasile).


Sursa: Petru Voda Ro

Vedeti si: Pentru adevăr: starea sănătăţii Părintelui Justin Pârvu este stabilă

Actualizare 5 (Duminică, 26 Mai 2013, ora 20:25):

După ce astă noapte a trecut prin cîteva ceasuri de insuficienţă respiratorie, în cele din urmă astăzi dimineaţă, Duminică, 26 Mai 2013, Părintele Justin a putut să se odihnească destul de bine, tratamentul administrat făcîndu-şi pe deplin efectul.

Prin mila lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile tuturor celor ce îl iubesc, aceste complicaţii s-au micşorat vizibil, iar astăzi părintele stareţ a avut o poftă de mîncare cu mult mai mare decît în ultimele două luni de zile şi a mîncat un pic mai mult decît de obicei. Acestea ar putea fi primele semne clinice de biruinţă asupra bolii, chiar dacă pînă la restabilirea sănătăţii mai este încă mult.

Ca şi observaţie asupra acestei pagini de prezentare a mănăstirii noastre şi a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, în ultimele 24 de ore au avut loc mai multe zeci de atacuri informatice asupra sitului nostru. Dacă atacatorii sînt români, îi rugăm să îşi încerce măiestria pe alte situri, neavînd nimic de cîştigat din lupta împotriva Părintelui Justin şi a mănăstirilor sale.

Actualizare 6 (Luni, 27 Mai 2013, ora 14:10):

Părintele Justin a reuşit să doarmă destul de liniştit după ora 3 noaptea şi s-a odihnit bine pînă aproape de prînz, trezindu-se uneori. Este mai limpede decît ieri şi mai liniştit, respiraţia fiind bună şi neavînd nevoie de oxigen. În general, este cu puţin mai bine decît ieri.

Se vede, astfel, că Dumnezeu nu trece cu vederea iubirea de fii a celor ce se roagă pentru Părintele Justin. Crucea acestei boli pe care şi-a asumat-o duhovnicul nostru pentru fiecare din noi începe să fie cu mult mai uşor de purtat pentru sfinţia sa cu cît fiecare dintre noi înţelegem cît de mare este importanţa rugăciunii cu pocăinţă şi cu smerenie. Cu atît mai grabnică va fi, aşadar, însănătoşirea Părintelui Justin Pârvu, cu cît mai grabnic cei ce se roagă pentru el se vor spovedi curat şi se vor împărtăşi.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Cititi si: Interviu cu Parintele Justin – „Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?”

Parintele Justin Parvu: “La noi nu a existat holocaust!”. Maica Ecaterina Fermo despre atacul la Valeriu Gafencu: “Alexandru Florian nu face cinste numelui de evreu”. Monahul Filotheu: “Lasati-ne Sfintii Inchisorilor in pace!”. VIDEO RONCEA RO


Ziua Parintelui Justin Parvu cu maicile, calugarii si pelerinii, de ziua Sfintiei sale, la Petru Voda de ZiaristiOnlineTV

Mai multe fotografii la Cristina Nichitus Roncea: De ziua Parintelui Justin Parvu, la Manastirea Petru Voda

Parintele Justin Parvu de Ziua Sfintiei Sale 10 Februarie 2013 cu Victor Roncea Foto Cristina Nichitus Roncea

Trist. Trist, trist, trist era Parintele Justin Parvu la aniversarea a 94 de ani de sfanta tinerete si batranete, de lupta si jertfa, pe 10 februarie, anul acesta, la Manastirea sa, Petru Voda, din Muntii Neamtului. Din cei 94 de ani, 16 i-a trait in temnitele bolsevice, anchetat la Suceava si Aiud, apoi trimis la munci brute, silnice,  in intuneric, la minele de plumb de la Baia Sprie, la Gherla, din nou in inchisoarea exterminatoare de la Aiud, apoi Jilava si colonia Culmea din Dobrogea, iar final in lagarul de la Periprava, la stuf, unde a stat doi ani impreuna cu Parintele Ilie Lacatusu facatorul de minuni. Dupa ce a mers ca preot militar pana la Odessa, sustinandu-i, binecuvantandu-i sau dandu-le ultima impartasanie ostastilor romani de pe incercatul Front de Rasarit, la inceputul prigoanei directe si organizate impotriva crestinismului, declansata de ocupantul sovietic in 1948, este arestat si condamnat la 12 ani de inchisoare. La expirarea termenului, pentru ca nu a vrut sa abjure de la idealurile sale nationale si sa-l renege pe Bunul Dumnezeu, a mai primit inca patru ani de temnita grea.

“A fost greu la inceput, pana cand ne-am aflat noi rostul pentru care suntem in puscarie”, spune Parintele evocand inchisorile-manastiri si celulele-chilii, intr-un documentar laudabil despre Sfintii Inchisorilor, realizat de echipa emisiunii In Premiera. Acest subiect grav, al Sfintilor Inchisorilor, era si cauza tristetii Parintelui, dupa cum am inteles eu. La sfarsitul unei zile aniversare, in care fusese felicitat de mii de pelerini, dar si de Mitropolitul Teodosie, cu care a si slujit cu o seara inainte, si, apoi, de inaltii emisari ai Mitropolitului Teofan, Parintele s-a intors la problema care il framanta: canonizarea sfintilor marturisitori, mucenici ai lui Hristos si martiri ai temnitelor comuniste, carora si-a si inchinat toate ctitoriile sale monastice, de la Petru Voda la Aiud si, de anul trecut, la Canal.

“As putea zice acum linistit, odata cu batrânul Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau Stapâne, dupa cuvântul Tau în pace”, dar mai am o neliniste: sa îi vad pe acesti martiri canonizati. Sfintele lor moaste izvorasc pretutindeni mireasma si vindecari, osemintele lor au ajuns la închinare pâna si în Tara Sfânta, la Sfântul Munte Athos si în multe locuri ale pamântului, de unde ma suna parinti si maici ca sfintii izvorasc mir si mireasma nemaiîntâlnita. Vreau sa vad ziua când nu ne vom mai teme ca avem în bisericile noastre la închinare moastele acestor sfinti mucenici, ca au ajuns sa fie slaviti peste hotare mai degraba decât în tara lor”, marturiseste Parintele, intr-un interviu publicat in revista maicilor-ziariste, Atitudini, dupa sfintirea lucrarilor la Manastirea de la Poarta Alba

Dupa plecarea credinciosilor pe la chilii, ramasi singuri cu Parintele, de a carui prezenta sfintitoare ne bucuram ca niste copii inca de la primele ore ale diminetii, am pornit discutia de la cazul Valeriu Gafencu evocand anii de razboi si apoi cei de temnita ai Parintelui, cu toata istoria tulburatoare a Romaniei din ultimii 70 de ani. Timpul a trecut prea repede. O ora, apoi alta ora. Se facuse aproape miezul noptii si, la capatul aniversarii zilei sale de nastere, Parintele inca nu mancase nimic. Desi Parintele ar fi vrut sa continuie, am fost nevoiti sa ne intrerupem repede, cu doar 10 minute inainte de ora 12, pentru ca urma o zi de post si masa era deja pregatita. Iar apoi venea slujba de noapte. A doua zi, dupa o noapte in care am fost zgaltait la propriu de vreo doi aghiuti – ispitele nu dispar la manastire, dimpotriva! – , ne-am intors la chilia binecuvantata. Parintele ne-a spus multe. Incarcatura duhovniceasca, coborarea impreuna cu Parintele in negurile minelor de plumb si subteranele in care poate ajunge omul, chinuit animalic, dar si iesirea lui la lumina cea adevarata, ca si marturiile directe asupra unor momente teribile din istoria tarii, te covarsesc, adeseori. Dar te si inalta. Ascultati-l pe Parinte, in aceasta prima parte a filmarii, si veti intelege.

Numai evocarea modului in care strangeau de pe jos bucatele de ziar de pe la pachetelele de mancare ale minerilor, pe care le lipeau apoi ca sa afle, si ei, ce se mai intampla afara, si-ti da fiori in suflet. “Eram in mina acolo, la subteran – spune Parintele. Eram foarte ahtiati dupa o noutate. Va dati seama: daca 12 ani n-am vazut creion, nu am avut o coala de hartie, de ziar. Si unde vedeam, peste tot, strangeam bucatele de ziar ca sa le lipim”. Hartia, creionul, informatia, gandul scris; Cuvantul – iata dusmanul de moarte al comunistilor, atunci ca si acum.

Pe langa acestea, Parintele face si afirmatii care, fara indoiala, vor deranja la fel cum s-a intamplat in urma cu doi ani, cand maicutele i-au facut drept cadou, de ziua sa si in chilia sa, in spatiul sau privat, practic pe un pat de spital, un cantecel din tineretea sa, pe versurile marelui poet martir Radu Gyr. Ce scandal s-a declansat atunci… Si cine a fost atunci acuzatorul public principal: un evasionist de milioane de euro al Guvernarii Nastase, care ca sa se protejeze de DIICOT si-a “tras” un ONG de “monitorizare a antisemitismului”. Ridicol si sinistru, in acelasi timp.

Ce spune Parintele azi, din propria sa experienta de voluntar pe Frontul de Est: ca “in Romania nu a existat holocaust”. “Ca a declarat un presedinte, care n-are habar de evenimentele care s-au petrecut si spune ca a existat holocaust… Nu-i adevarat. N-a existat. Nici un document nu arata. Asta este inventia lor, pentru umilirea romanilor. De aceea adevarul a devenit minciuna si mincina adevar. Pentru ca noi am fost totdeauna prea buni cu strainii acestia. Si ei au abuzat de bunatatea noastra si ne-au redus la tacere…”

Intr-adevar, daca studiem componenta Comisiei comunistului Iliescu care a elaborat un Raport pe aceasta tema, vom vedea cu nu se regaseste nici un academician printre autorii studiului realizat la comanda politica. Din acest punct de vedere, Raportul pare a fi la fel de stiintific ca si cel al lui Tismaneanu, redactat sub post-comunistul Basescu, dupa acelasi model. Apoi, cand reprezentanti de seama ai comunitatii evreiesti si insusi presedintele Israelului afirma chiar la Cotroceni ca Romania a salvat 400.000 de evrei, e cam greu, totusi, sa declami existenta unui holocaust in Romania. Mai mult, daca ar fi “sa se numere scheletele”, dupa cum s-a exprimat un fost detinut politic din Miscarea Nationala de Rezistenta, balanta nefasta a crimei s-ar inclina inspre martiriul poporului roman, deposedat de sute si sute de mii de suflete, pe cuprinsul tarii sau in Gulagurile sovietice, intreaga elita, decapitata, a Romaniei, formata din intelectuali, oameni politici si ofiteri ai Armatei Romane pana la tarani, preoti, calugari si… legionari!

Caci aceasta pare sa fie problema cea mai arzatoare a zilei, evidentiata si prin atacul la Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu: faptul ca majoritatea martirilor inchisorilor bolsevice, ca si a luptatorilor din rezistenta armata anticomunista, au fost legionari. Maica Ecaterina Fermo, ea insasi de etnie evreiasca, isi permite sa-i reproseze lui Alexandru Florian, evreu si urmas al unui comisar ideologic comunist, azi director al institutului guvernamental “Elie Wiesel“, ca, prin atacarea memoriei lui Valeriu Gafencu, face un deserviciu urias chiar evreilor, cinstiti, din aceasta lume. Practic, Alexandru Florian tine sa faca demonstratia periculoasa ca aceasta este modalitatea de multumire a evreilor pentru ca un tanar nationalist roman a salvat viata unui alt evreu, respectiv a lui Richard Wurmbrand. Intr-un mod pervers, Alexandru Florian da de inteles, prin actiunile sale, ca ar fi fost de preferat ca Valeriu Gafencu sa nu-l salveze pe Richard Wurmbrand, si sa-l lase sa moara asasinat de odiosii temniceri bolsevici, ceea ce in termeni legali se numeste apologia crimei.

“Aceste invinuiri si injurii la adresa lui Valeriu Gafencu – denumit de monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfantul Inchisorilor” -, nu-i fac lui Alexandru Florian cinste nici macar numelui lui de evreu”, afirma Maica Ecaterina Fermo in interviul video de mai jos. Ceea ce isi doreste Maica Ecaterina este ceea ce am sustinut si eu, in urma cu doi ani, cand a fost atacat salbatic Parintele Justin prin instrumente similare lui Alexandru Florin: O dezbatere publica asupra Miscarii Legionare. Motiv pentru care republic intregul text mai jos.

Care este, asadar, adevarul asupra Miscarii Legionare? Cel debitat de sovietici si comunisti timp de 50 de ani si continuat de “post-comunisti” alti peste 20 de ani? Cum ar putea fi o istorie prezentata de un regim “ilegal, ilegitim si criminal”, o istorie falsificata in urma teoriilor rolleriste din anii ’50, valabila si azi? Nu vi se pare ciudat? Este Alexandru Florian (ce nume frumos!) continuatorul misiunii tovarasului tatalui sau, Mihai Roller? Daca da, asa cum spune si Monahul Filotheu, secretarul Parintelui Justin, intr-o alta filmare prezentata mai jos, atunci vorbim de fapt de un atac al ateilor si anticrestinilor impotriva Bisericii si a oamenilor ei, mascat sub acoperirea unui institut guvernamental, impanat cu elemente evreiesti. Explorand aceasta teza, ne putem intreba, cu temei, daca nu este vorba, oare, de un razboi religios sau poate de un razboi etnic? Si atunci, mai afirma Monahul Filotheu, de ce plateste un Guvern al unui stat format eminamente din crestini un institut in care se desfasoara operatiuni discriminatorii la adresa contribuabililor romani crestini si a sfintilor lor?

In mod cert, dupa cum spune Monahul Filotheu despre cazul Valeriu Gafencu, “Sfintii nu pot fi prigoniti de la Guvern! Sunt sfintii nostri si dati-ne voie si cinstim asa cum se intampla in toata lumea, unde numerosi sfinti sunt cetateni de onoare ai oraselor in care au trait sau se afla sfintele lor moaste. Nu putem acuza de extremism un om al lui Dumnezeu. Este ca si cum L-am acuza de extremism pe Dumnezeu!”

PS: Inainte de a da curs filmarilor sunt obligat sa fac si o precizare personala: pe 18 ianuarie 2012, colegul meu de internet, Gabriel Teodor Gioacas, a publicat pe blogul Apologeticum o postare cu Parintele Justin intitulata Parintele Justin se dezice de “ziaristul” Victor Roncea. Ascultandu-l pe Parinte e clar ca, in primul moment, face o confuzie intre mine si fratele meu, George, afirmand ca pozele care apar cu el pot sa fie vechi de cativa ani, de cand nu l-a mai vazut iar el a plecat “in acea universitate a lumii, intelegeti voi”. Cel care a mai ramas “asa, sa baraie”, sunt eu, care tocmai petrecusem noaptea de anul nou 2012 si slujba de Sfantul Vasile chiar alaturi de Parintele. Ulterior, Apologeticum a revenit cu o intrebare si solicitare de dezicere mai explicita a Parintelui de mine. Erau vremuri de zavera. Dar cand n-au fost? Trebuie sa-i multumesc sincer interlocutorului Parintelui, pentru ca, intr-adevar, a reusit sa ma trezeasca. Pe vremea aceea inca mai credeam ca as putea sa-l ajut pe presedintele Romaniei, Traian Basescu, sa revina pe calea cea dreapta. Am gresit. Era peste puterile mele si, dupa cum se vede, nici slujbele in care este pomenit zilnic nu par sa-l ajute prea tare. Mi-am spus, oricum, punctul de vedere, destul de clar, la momentul Referendumului. Iar de atunci, de la “dezicere”, am fost in continuare la Parintele, fara a face caz. Cum altfel am fi putut lua binecuvantre pentru ce am facut si avem de gand sa facem de-acum incolo? Si cum as fi putut sa nu mai merg? Este coltul nostru de Rai! Atata Iubire, de la maicutele muncitoare cu doua-trei facultati si vrednici monahi studiosi pana la atotcuprinzatorul si atoatetamaduitorul Parintele nostru, nicaieri nu vom mai gasi, vreodata. E drept, si aghiutii se arunca peste ei, zilnic, dupa cum am simtit si pe propria-mi piele. Pentru cei care s-au bucurat, trebuie sa le spun ca toiagul Parintelui mi-a fost mangaiere si cuvantul sau numai alinare. Dumnezeu sa ni-l tina spre binecuvantarea tuturor romanilor si binefacatoarea canonizare a sfintilor inchisorilor!

1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti…


Parintele Justin: La noi nu a existat holocaust! Ziua Parintelui 2013 de ZiaristiOnlineTV


Parintele Justin – Nu va bucurati ca a murit Stalin! by ZiaristiOnlineTV


Parintele Justin – Martirii ca Valeriu Gafencu prin rugaciunile oamenilor. by ZiaristiOnlineTV


Maica Ecaterina despre evrei, legionari si Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu de ZiaristiOnlineTV


Monahul Filotheu despre Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu: Un om al Bisericii nu poate fi extremist de ZiaristiOnlineTV

O dezbatere necesara: Parintele Justin, Petru Voda, Miscarea Legionara si Romania. Ziaristi la Portile Raiului

Scandalul creat din prostia si ura unor exemplare afaceristice ale retelei kominterniste din Romania, care se folosesc de paravanul “semitismului” (ce ne vom face cu mafiotii rusi cand vor incepe si ei sa strige ca sunt discriminati de “legionarii” din SRI, SIE si DNA?) creaza un binevenit prilej pentru o dezbatere nationala necesara si amanata aberant timp de peste 20 de ani: patriotismul curat al membrilor Miscarii Legionare si bolsevismul celor care aplica culpabilizarea in masa.

Pentru acesti extremisti antiromani care se pretind reprezentanti ai poporului evreu, Parintele Justin Parvu, un mare duhovnic al Ortodoxiei Romane, se face vinovat ca la a 92-a aniversarea a nasterii sale, in chilia sa de la spitalul Manastirii Petru Voda, asculta un cantec din timpul tineretii, altfel petrecuta pe frontul anti-sovietic, si pentru care deja a ispasit, “vinovat”, 16 ani de temnita grea, la ordinele “justitiei staliniste”. Sa-i mai faca odata? Tare mi-e teama pentru “monitorizatorii” nostri ca Dumnezeu va prefera in acest caz ca Parintele sa iasa bine-sanatos la 108 ani, din noua inchisoare, “democratica”, moment pe care ei s-ar putea insa, foarte probabil, sa nu-l mai prinda. Atunci poate ar trebui sa-l impuscam pe Parinte si pe toti legionarii ramasi in viata, daca bolsevicii au ratat asta, dupa cum cere si un sustinator infocat al “monitorizatorilor” lui Katz si al catelusilor de presa ai lui Tismaneanu (procedura legala de depistare a lui este in curs):

Moarte borfasului legionar Justin Pârvu !!! (Andrei) 21/02/2011 16:06
N-am inteles niciodata de ce comunistii nu i-au omorat de nenorocitii astia de legionari??? Vazandu-l pe batranul borfas Justin Pârvu am inteles ca probabil comunistii si-au dat seama ca sunt niste retardati mintali. Gunoiul asta spunea cu ceva timp in urma ca etichetele si bonurile de casa contin semnele diavolului!!! Cand auzi tampeniile astea nu poti decat sa razi.

(more…)

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova