Posts Tagged ‘Oculta’

Mihai Eminescu: Pentru libertatea presei. “Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută”

Mihai-Eminescu-Omagiu-1909-Corneliu Botez reeditat de Nae Georgescu si Victor Roncea la Editura SemneCurajosul ziarist Ion Spanu, colegul meu de proces cu Gabriel Liiceanu in Cazul Liicheanu Profitorul tuturor regimurilor, Oculta si Intelectualii rosii (termen pe 20 februarie a.c.) face un pustiu de bine necunoscatorilor presei din Romania si republica un articol antologic al parintelui jurnalismului roman de atitudine, marele gazetar si ganditor national Mihai Eminescu. Este vorba chiar de ultimul sau articol din “Timpul”, scris inainte de a fi arestat si transformat in primul ziarist roman detinut politic  si tratat psihiatric ca forma de eliminare a sa din viata publica.
Mihai Eminescu:  Pentru libertatea presei

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Eminescu Timpul 28 iunie 1883 Ultimul Articol Pentru Libertatea Presei

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu despre libertatea presei. Foto: Roncea.ro

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

(Timpul, Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S)

Sublinirile ii aparţin jurnalistului Ion Spânu / Cotidianul

Cotidianul: Curtea de Apel a decis: Cazul “Liicheanu” continuă la Tribunalul Bucureşti. Ion Spanu ofera o mostra de literatură comparată SIE – Humanitas pentru Marele Carmaci, “Comandantul”: Mihai Răzvan Ungueanu şi GabriGel Liiceanu

Celebrul proces Liiceanu vs „Ziua”, în care sînt implicaţi şi ziariştii Sorin Roşca Stănescu, Victor Roncea şi Ion Spânu, se va relua la Tribunalul Bucureşti după aproape doi ani de suspendare. Aşa a decis Curtea de Apel Bucureşti, după ce procesul fusese suspendat pentru că SC Ziua SRL intrase în procedura de lichidare.

Reamintim că procesul (Dosarul nr. 14976/299/2007) a fost deschis de scriitorul Gabriel Liiceanu după ce, în februarie 2007, ziarul ZIUA l-a acuzat de plagiat din mai multe lucrări, între care şi „Sein und Zeit” de Martin Heidegger, de falsificarea unui trecut de pretinsă dizidenţă, de omiterea unor pasaje din Marx în lucrările reeditate după Revoluţie şi de trădarea lui Noica (articolul „Liicheanu”, scris de Ion Spânu), ori de fraudele de la Editura Humanitas (articolul „Intelectualii roşii” si editorialul “Profitorul tuturor regimurilor”, scrise de Victor Roncea. Sorin Roşca Stănescu a fost chemat în instanţă pentru editorialul „Oculta”.

Gabriel Liiceanu (apărat de fostul ministru al justiţiei, Valeriu Stoica) a solicitat plata unor despăgubiri în valoare de 100.000 de euro de la cei trei ziarişti pentru că i-ar fi fost afectată imaginea.

În prima instanţă, Gabriel Liiceanu obţinuse o sentinţă favorabilă, însă Tribunalul Bucureşti a dat cîştig de cauză celor trei ziarişti, şi a casat hotărîrea Judecătoriei, trimiţînd cauza spre rejudecare. Între timp, după ce ziarul ZIUA a fost preluat de Sorin Ovidiu Vântu, şi-a încetat apariţia, iar societatea care-l edita a intrat în lichidare (arhiva electronica a ziarului ZIUA fiind rasa de pe suprafata internetului la cererea lui Tismaneanu si Patapievici, angajatii lui Vintu la “Idei in Dialog”, cel din urma fiind si beneficiar al unui “Volvo” de lux de la mogulul puscarias).

Decizia din această săptămînă a Curţii de Apel Bucureşti redeschide acest proces, el urmînd să fie reluat în perioada următoare la Tribunalul municipiului Bucureşti.

Dosarul are în acest moment peste 2.000 de file, majoritatea fiind depuse în apărare de către jurnaliştii acuzaţi de Liiceanu şi reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai spectaculoase procese în care sînt implicaţi nişte ziarişti.

De-a lungul timpului, Gabriel Liiceanu a dat mai multe interviuri legate de acuzaţiile aduse de ZIUA, însă nu a reuşit să se disculpe, astfel încît instanţa este chemată acum să decidă dacă articolele respective au relatat despre fapte adevărate sau Liiceanu a fost doar calomniat.

Publicăm mai jos unul dintre cele trei articolele care au stat la baza acestui proces spectaculos.

Ionela Predescu

Ion SPÂNU:

LIICHEANU

Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe aşa de pur cum vrea să pară în repetatele sale Apeluri naţionale. El a plagiat în cărţile sale din operele altora, şi-a antedatat texte pentru a-şi justifica o dizidenţă imaginară – într-un cuvînt defineşte prin comportament exact tipul pe care îl condamnă: licheaua.

Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui să fugă ca dracul de tămîie de cuvîntul lichea şi asta pentru că, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea să-şi afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care înseamnă om de nimic, netrebnic, secătură, fie din macedoromânul liche, neogrecul lekés, albanezul likje sau bulgarul leké, care înseamnă pungaş, ticălos sau şmecher (v. „Dicţionarul enciclopedic”, vol. IV, ed. Enciclopedică, 2001, p. 104 şi Alexandru Ciorănescu – „Dicţionarul etimologic al limbii române”, ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detaşa de semnificaţiile dure ale cuvîntului lichea, deşi, ca moralist al naţiei, Gabriel Liiceanu ar trebui să ţină cont de lucrurile din viaţa sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piaţă (abandonarea propriului copil înainte ca acesta să se nască, etc.) într-un alt jurnal al său, „Uşa interzisă”, unde se autointulează „un impostor de anvergură” (p. 85). Grav este că impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde şi în sfera prestaţiei sale publice ca intelectual, elitismul său fiind mai degrabă un soi de lichelism pur. Să exemplificăm.

Continuarea la Cotidianul.ro

Literatură comparată pentru sâmbătă seara: Mihai Răzvan Ungueanu şi GabriGel Liiceanu

Cei care au citit romanul autobiografic al lui Gabriel Liiceanu şi au văzut listele de cumpărături făcute de MRU prin locurile pe unde acesta a dat până acum cu sapa probabil că au observat că aceşti „cărturari” sunt fraţi de… cremă, întrucât amândoi au pasiunea de a se unge bine!

Când era şef la SIE, Mihai Răzvan Ungureanu cumpăra din banii statului „unguent rectal” şi „comprimate vaginale”, în valoare de 250.000 euro! Abia instalat ca prim-ministru, acelaşi MRU a cumpărat de vreo 300.000 euro balsam de buze, apă de urechi, „plasturi mici pentru băşici” şi alte sulemeneli.

Prefăcut, maliţios, efeminat, cu o voce erectilă, fostul supleant al CC al UTC pare, mai degrabă, o femeie încarcerată în pielea unui bărbat. Preocupările sale din perioada când deţinea funcţii importante în stat demonstrează cu prisosinţă câteva slăbiciuni ale firii, ce trădează o mare pasiune pentru un tip de snobism pe care nu-l poate înţelege în toată dimenisunea lui decât unul care simte la fel.

GabriGel Liiceanu şi voluptăţile sale cremoase

Cel care-i seamănă perfect, din acest punct de vedere, şi care l-a inspirat în aceste excese cosmeticale ce frizează ridicolul este traducătorul Gabriel Liiceanu. Acesta, în – să-i zicem – romanul său autobiografic „Scrisori către fiul meu”, scrie cu feminină sensibilitate:

„Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“ („Scrisori catre fiul meu”, de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 2008, pag. 193).

Parcă am fi în faţa destăinuirilor unei gheişe, ale unei curtezane de la curtea nu ştiu cărui rege destrăbălat sau a unei cadâne din haremul vreunui sultan!

Ungueanu, între balsamul de buze şi unguentul rectal

Neavând talent de scriitor, „cărturarul” Mihai Răzvan Ungureanu îi dă replica lui Liiceanu pe lista de cumpărărturi de la SIE şi de la Guvern:

„50 de tuburi de unguent rectal, 10 tuburi de cremă vaginală, comprimate de ginkgo biloba ori granule homeopate, viagra (la SIE) şi Plasturi mici tratament pentru băşici, Deodorant stick sans alcool Armani Code by Giorgio Armani, Lip Care with propolis organic beeswax and olive oil, Deodorant roll-on Neo by Givenchy, Eau florale Petale de rose lotion naturelle, Antiperspirant deodorant roll-on – Clinique skin supplies for men, Cremă Apivita Men’s care Antiwrinkle anti-fatigue, Givenchy pour homme blue label aftershave, Cremă de faţă Clinique skin supplies for men maximum hydrator, Cremă Bepanthene Plus, Baneocin unguent de la Sandoz, BioRepair Zahncreme, Spray Forest Essentials – Stress Reliever, Spray Forest Essentials – Sound Sleep, Apă de urechi Odol Extra Fresh, Deodorant Armani Code bz Giorgio Armani, Parfum Lolita Lempika, Deodorant – Neo – by Givency, Deodorant roll-on Neo by Givency, Voltaren Emulgel, Parfum Lalique White, Givenchy pour homme blue label, eau de toilette vaporisateur spray, Parfum Roadster by Cartier, Parfum Givenchy Play, Parfum Fahrenheit by Dior, Loţiune de corp L’Occitane Lait corporele Verveine, Gel de duş L’Occitane Gel douche Verveine, Cremă de mâini Apivita Hand Care, Cremă de mâini Clinique Stop sign Hand repair , Parfum Mont Blanc Hommo Exceptionnel eau de toilette” (pe lista de protocol a Guvernului).

Oricine poate să observe că aceste două personaje au gusturi comune în privinţa unor creme de corp sau parfumuri, astfel încât este uşor să ne imaginăm întâlnirea dintre Liiceanu şi MRU:

„- Oh, excelenţă, ce frumos îţi miroase mânuţa a cremă Clinique, şi urechiuşa a Odol fresh!

– Da, şi ţie, maestre, cum îţi pute hoitul a lavandă Roger&Gallet!

– Dar nu ai simţit aroma mea Molton Brown?

– Ei, cum să nu, dragul meu, dar era s-o confund cu parfumul meu Lalique White!

– Vai, cum ai putut să comiţi o asemena impietate, doar ştii că această cremă nu merge decât cu damful lui Bois d’Argent de la Dior!

– Scuze. Dar, ia spune-mi, de ce mergi aşa crăcănat?

– A, o nimica toată, am o micuţă fisură anală de care nu mai scap.

– Şi nu ai încercat noul unguent rectal?

– Ba da, dar am auzit că e mai bună crema vaginală din gama Armani Code.

– Bine, pa, te sărut, dragul meu!

– O nu, să nu faceţi asta, că abia ce am dat pe buze cu Lip Care with propolis organic beeswax and olive oil!”

Indicaţii de regie: dacă vreţi să lecturaţi cu voce tare acest dialog imaginar, trebuie, musai, să începeţi de la nota „si”, astfel încât persoanjele să fie recunoscute mai uşor!

Cărtărescu: „Mi-am băgat botul în sexul ei blond”

Dincolo de glumă, aceste două – pardon! – aceşti doi închipuiţi au şi modele livreşti, ca orice snob din galeria lui Molière. Înaintaşul lor este tot un maestru al limbajului piţigăiat: aspirantul la Premiul Nobel – nota „si”, vă rog! – Mircea Cărtărescu! Şi el descrie într-un volum de poezie (scris împreună cu soţia sa, poeta Ioana Nicolaie, pe vremea când aceasta era doar nevasta prietenului său) tot un fel de ungere, numai că, pe vremea aceea, crema era luată direct de la sursă. Iată-i şi pe cei doi în plină desfătare, aşa cum se descriu singuri:

Ioana Nicolaie scrie: „Coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţâţele ei nehrănite/ iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe”.

Mircea Cărtărescu îi răspunde: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” „iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe” (din vol. „40238 TESCANI”).

În faţa unor asemenea valori, cum să nu simţim noi, muritorii de rând, ca nişte bieţi locuitori ai vreunui muşuroi de furnici?

Continuarea la Cotidianul.ro

Sursa foto: Politica ta: Chifla săptămânii : lansarea A.R.D. în absenţa “adevăratului Comandant”

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova