Posts Tagged ‘Pacepa’

Un fost director adjunct la Europa Libera vs o fosta secretara PCR la TVR. Liviu Tofan demonteaza minciunile Luciei Hossu Longin aparute la Humanitas. Ce ii leaga pe Sorin Rosca Stanescu, Liiceanu si Tismaneanu? Afacerea ruseasca Pacepa

Cercetatorul Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct al postului Radio Europa Libera, care, din cate deduc, pregateste o carte-document despre Afacerea Haiducu, ia la bani marunti minciunile din cartea despre Pacepa a fostei secretare PCR pe TVR in decembrie 1989, Lucia Hossu Longin, convertita peste noapte in “anticomunista” si revenita in Consiliul de Administratiae al actualei TVR, din partea PNL. Cu acribie, Liviu Tofan descopera in cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” aparuta la fosta Editura Politica a PCR, actualmente Humanitas, a lui Gabriel Liiceanu, falsuri istorice jenante debitate de Pacepa si colportate de Longin (despre care se spune ca facea partea din reteaua tovarasului general DIE). Cum ar fi, de exemplu, o declaratie despre Afacerea Hernu pusa in gura lui Mitterrand intr-un an cand fostul presedinte francez nu mai era in viata…  Interesant de observat cum, in apararea fantomei Pacepa se tin de manuta diversi agenti si traficanti de influenta care, in aparenta, fac parte din cercuri politice si de interese diferite, de la Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu la Lucia Hossu Longin si indelung propagandistul lui Pacepa in Romania, Sorin Rosca Stanescu. Daca avem in vedere recentele dezvaluri privind apartenenta lui Pacepa la KGB, pe linia vechiului NKVD si presupunerile ca toate persoanele de mai sus activeaza “pe deplin consipirat”, nu avem, insa, de ce sa ne mai miram. Redau mai jos analiza dlui Liviu Tofan, pe care, chiar daca l-am piscat putin legat de falsa fotografie a lui Pacepa, il respect ca pe un profesionist ce e:

Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii

Am cumpărat cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas) mai mult dintr-un fel de simt al datoriei (de cercetător şi de fost “obiectiv” al Securitătii), dar şi pentru că un prieten din occident era curios să afle eventuale noutăti puse pe tapet de fostul general de Securitate. Mie mi se spusese chiar că n-ar fi nimic nou în acest lung interviu luat lui Pacepa de dna Lucia Hossu Longin.

Dar, mi-am zis, mai bine să văd cu ochii mei. Si bine am făcut. Căci am dat peste afirmatii care m-au uimit, pur şi simplu, prin precaritatea veridicitătii lor (ca să nu mai vorbesc de superficialitatea receptării lor de către autoarea interviului). Uimit pentru că, în exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemîna aproape oricui; ca să nu mai spun că, în cazul de fată, improvizatiile “după ureche” vin din partea unui om din domeniul “intelligence”, cunoscător – nu-i aşa – al materiei din interior, de la sursă, ca nimeni altul.

Mi-a sărit în ochi numele “Haiducu” (pag. 79). Aha, mi-am zis, interesant; să vedem ce are de zis Pacepa despre cazul Haiducu, un caz pe care îl cercetez de un an şi jumătate, şi despre care cred că ştiu mai mult decît oricare alt muritor de rînd (formulare menită să-i excludă pe cei din serviciile speciale, româneşti sau străine). Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi luat de bune fără nici cea mai sumară verificare aiurelile scrise de un ziarist “bazat”, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul (vi se pare cunoscut?). Dar, să le luăm pe rînd. Pacepa mentionează anul 1982 “cînd DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris”. Toate bune pînă aici, deşi lipseşte deja un element foarte important asupra căruia voi reveni. Mai departe: “Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformatii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşită i l-a dat lui Haiducu, ofiterul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul continea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă”. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate. În imaginea alăturată (la începutul postului) se poate vedea că “stiloul” era în realitate un banal pix Parker.

(more…)

PREMIERA ABSOLUTA: Comando-ul DIE nu l-a rapit sau executat pe Pacepa in SUA pentru ca era protejat de KGB. Sub nasul CIA: menajera lui Pacepa din Washington era agenta Securitatii. Un membru al Grupului Special sparge tacerea, in dialog cu fostul sef de cabinet a lui Iulian Vlad, Aurel I Rogojan

Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există

Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut  intenţii  să se pună în slujba unor puteri străine.

Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.

Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.

În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.

Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales,  pentru  a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.

Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?

Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare

- Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?

- Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri  din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic,  cum a fost cazul lui Pacepa.

- Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.

- Aţi reţinut corect.

- Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?

- Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.

- Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri… Cazul fostului căpitan Şerban, în Elveţia, membri ai emigraţiei române anticomuniste…

- Dumneavoastră cam ştiţi cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…

(more…)

O pretinsa fotografie cu Pacepa aparuta in presa romana nu ii apartine. Este, la fel, a unui agent dublu al KGB, insa numele lui e George Blake, nu Pacepa Mitica. Dubla eroare a unui specialist: Liviu Tofan de la IRIR, ex-Radio Europa Libera

Tam-nisam, dupa 40 de ani in care a pretins ca se ascunde de Securitate si si-a mai facut, saracul, si niscai operatii estetice, ca sa nu fie executat de securisti (aiurea, dupa cum s-a vazut in cartea cercetatorului CNSAS Liviu Taranu, DSS ii stia si numele de imprumut, Paul Montaigne, si masina si adresa si menajera, dar n-a vrut sa intre in coliziune cu badigarzii de la KGB pe terenul CIA) batranul kaghebist Pacepa se preface ca isi devoaleaza noua infatisare. Poza ii apare, din “neant”, intr-o revista cvasi-anonima pentru romani, la unul din articolele sale scrise cu dosul, despre care CIA a concis ca e bine sa fie citite cu un mare semn de intrebare in spate. Pentru ca trebuia sa se stie si in Romania, un ziarist descopera intamplator fotografia si baga un articolas in Cotidianul.ro, intarit de “sursa” a doua, Wikipedia… Care ar fi dovada ca personajul din poza e Pacepa, cand Pacepa e sinonim – conform site-ului oficial al CIA – cu neverosimil -  implausible – (adica minciuna)?

Asa imi incepeam ieri seara un articol, dupa ce, desi nu dadusem crezare “stirii” privind pretinsa fotografie a lui Pacepa – pe care am vazut-o prima oara pe Ziare.com – , am cazut in plasa unui specialist, care o confirma, ba chiar dezvolta o intreaga poveste pornind de la poza in cauza. E vorba de directorul IRIR, Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct la Europa libera. Dar, de fapt, cand colo, ce sa vezi? Omul din fotografia publicata in presa de la Bucuresti are o latura comuna cu Pacepa, in sensul ca este un fost faimos agent dublu al KGB. Insa numele lui este George Blake, fost ofiter MI6 devenit colonel KGB si decorat de SVR in 2007 cu “Ordinul Prieteniei”. Amuzant, nu? Si eu care incepusem sa cred ca Pacepa vrea sa vina in Romania si, de frica, se joaca pe net cu o fotografie falsa…

Ce ziceam eu ieri: E, dar articolasul din Ziare.com n-a starnit prea mult atentie. Atunci ce facem? Inlocuim ziaristul cu un nume “greu”. Greu de tot: ditamai directorul IRIR (Institutul Roman de Istorie Recenta, infiintat de britanici prin clasicul steag olandez folosit si inainte de 1989, cu aportul lui Dennis Deletant care l-a instalat pe Marius Oprea pana ce acesta si-a luat valea la Tariceanu), domnul Liviu Tofan, fost director adjunct la Europa Libera. Cand am vazut titlul articolului sau de pe Cotidianul.ro – “Un ofiţer francez confirmă: Pacepa a fost agent dublu al americanilor” – (oare cine-i “PR”-istul care l-a plasat acolo?!), mi-am spus in sinea mea: Ia te uita, Tofan e ofiter francez. Si eu care credeam ca-i “de-ai nostri”… Cand colo “dezvaluirea” era facuta de “un ofiter francez” iar Tofan doar o interneto-novelea.

Nici asta cu “agent dublu al americanilor” n-am prea inteles-o. Pacepa a fost general al Securitatii, cu functie de conducere (tot adjunct, ca si Tofan, dar la DIE). Deci pentru romani nu era un simplu “agent”. Asadar formula “agent dublu” pusa alaturi de “al americanilor” inseamna ca, de fapt, pe langa americani mai lucra si pentru altcineva. Cum pentru Romania o facea oficial, ca ofiter, la vedere, insotindu-l pe Ceausescu, ca atare nu mai putea fi si “agent”, inseamna oare ca “ofiterul francez” a vrut sa spuna ca lucra ca “agent dublu”, adica si pentru rusi? Gura pacatosului adevar graieste. Logica, bat-o vina. In tot cazul, mister Tofan tranteste o povestioara cu Pacepa de adormit mosnegii Securitatii – chipurile, dar astia sunt mereu de veghe :) – , care se sfarseste cu marturia unui misterios sef DST, acum pensionar bonom, care-i confirma lui, dupa lungi tergiversari, situatia, neelucidata, din titlu, desi, dupa cum conchide Tofan ca-ntr-un “B” spre “C” movie: “Cum ziceam, I.M. Pacepa nu mă preocupă în mod special. Am vorbit cu “Albert S.” despre cu totul altceva. Dar asta este, iarăşi, altă poveste”. Bomba!, ce sa zic…

Iata si nuvela fantastica a domnului Tofan:

Un ofiţer francez confirmă: Pacepa a fost agent dublu al americanilor

Nu mă interesează în mod special I.M. Pacepa, am mai spus-o. Dar recenta dispută privind “fotografia lui Pacepa”, cea apărută în “American Spectator”, m-a determinat să intervin.

(more…)

ISTORIE. Romania vazuta prin ochii unui general de Securitate, fostul comandant al Directiei de Contraspionaj. Interviu cu Neagu Cosma: Securitatea si Partidul au fost conduse de alogeni in proportie de 80-90% in anii Gulagurilor

Cercetatorul Calin Mihaescu aduce la lumina un interviu din 1999 cu seful Directiei de Constraspionaj a Securitatii, generalul Neagu Cosma, o legenda a lumii informatiilor cuprinzand toate taberele posibile, ale prietenilor si dusmanilor Romaniei, de ieri si de azi. Interviul este fara indoiala exceptional, mai ales si pentru ca nu exista multe astfel de marturii. De la PCdR, o agentura a alogenilor care au calarit apoi tancurile Armatei Rosii invadand toata Romania, si a Securitatii de la inceput, dominta de consilierii sovietici de aceeasi factura, pusi pe distrus nationalismul si Miscarea Legionara, la atacurile constante ale ungurilor asupra Romaniei si la culisele operatiunilor sovietice din 1968, pana la unitatea anti-KGB si ultimii ani ai regimului Ceausescu, generalul Neagu Cosma si Calin Mihaescu nu scapa aproape nimic. O pagina lunga si trista a istoriei Romaniei, mai mult sau mai putin cunoscuta, reletata de un general de Securitate la moartea caruia urmasii consilierilor sovietici de ieri, acum calare pe ponei roz, au jucat tontoroiul.

ROMÂNIA ÎN FATA INVAZIEI

- interviu cu generalul de Securitate Neagu Cosma -

Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”

Călin Mihăescu: – Stimate domnule general Neagu Cosma, recent revista britanică „The Observer” a stârnit vâlvă în jurul evenimentelor din vara lui 1968, dezvăluind că imediat după ocuparea abuzivă de către sovietici a Cehoslovaciei, România era expusă în mod iminent unui pericol asemănător, iar guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. Dumneavoastră, ca director în acea perioadă al Serviciului de Contraspionaj al României ce ştiaţi despre posibilitatea ca România să fie atacată militar?

NEAGU COSMA: Da, înţeleg … S-au trezit acum englezii, şi bine că s-au trezit, şi au spus public că în 1968 România a fost în mare pericol de a fi invadată de sovietici şi că poziţia guvernului englez atunci a fost fermă, intenţionând chiar  intervenţia armată pentru a apăra România. Mie parcă nu-mi vine să cred că au fost într-atât de hotărâţi, dar desprind din chestia asta faptul că englezii erau îngrijoraţi că aici putea să înceapă o poveste care să complice lucrurile.

Dezvăluirea revistei britanice confirmă ceea ce eu şi generalul Ion Stănescu, şeful Securităţii în 1968, am mai dezvăluit în cartea apărută la Editura Pacea în vara anului trecut („În anul 1968 a fost programată şi invadarea României”), deci confirmă că pericolul invaziei a fost real şi nu imaginar. Sunt bune asemenea clarificări pentru că unii dintre ai noştri, unii care vor să o facă pe interesanţii, care nu au informaţii dar pozează a fi bine informaţi, ignoră informaţiile şi dau prioritate propriilor păreri şi gânduri, spunând că a fost un joc al lui Ceauşescu, al puterii de la Bucureşti, că de fapt ruşii nu au avut o asemenea intenţie de a ne invada şi că ar fi fost doar o strategie a lui Ceauşescu pentru a-şi consolida poziţia, pentru a deveni lider internaţional, cu o recunoaştere mai largă. Ba unii au şi spus că ce s-a întâmplat atunci la Palatul Regal, cu discursul, a fost o mascaradă, sau poate nu atât de brutal au zis-o, dar au zis-o cam aşa: că poate n-ar fi trebuit să se dea frâu liber unor porniri şi unor jocuri meschine.

N-au fost nici un fel de jocuri meschine ci România a fost în pericol de a fi invadată.

De unde ştiu astea? Ştiu pentru că în anii aceia lucram în Securitatea Română. Eram şeful contraspionajului şi pentru cine nu ştie vreau să spun că această structură de informaţii adună tot felul de date, de fapte şi informaţii care se referă la interesele României. Contraspionajul se află într-o luptă de-a „hoţii şi gardiştii” cu spionii. Unii pătrund să fure informaţii, contraspionii încearcă să-i oprească, să-i anihileze. Deci este un contact cu surse bine informate privind România, dacă ne referim la contraspionajul român, şi din sursele acelea bine informate care au legătură cu serviciile de informaţii ale altor state, am aflat că România era într-adevăr în mare pericol. Şi vreau să vă spun că nici o acţiune de anvergura celei din 1968 nu se pornea fără informaţii obţinute se serviciile abilitate. Îşi trimiteau oameni afară, îi activau pe cei din interior, căutau alţii, ş.a.m.d. Noi fiind pe urmele lor am ştiut aceste lucruri. În carte dăm un caz deosebit de interesant, că am avut o sursă chiar la Comandamentul Pactului de la Varşovia, chiar în grupul de clarificare a invaziei şi care ne-a ţinut la curent permanent cu ceea ce ni se punea la cale. Era vorba de un colonel polonez care lucra cu noi şi ne informa.

Deci am ştiut, şi pe baza informaţiilor acestea Ceauşescu a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, ba a încercat să-i ajute şi pe alţii: l-a prevenit personal şi pe Dubcek, ducându-i o scrisorică. L-a prevenit şi pe Tito, căci era vizată şi Iugoslavia. Am fost la curent, am luat contra-măsuri, o multitudine de măsuri a luat ţara atunci, pe toate liniile: armată, diplomaţie, servicii secrete, pentru a fi la curent cu acţiunea care viza ţara noastră şi pentru a contracara.

Călin Mihăescu: – S-a făcut un plan atunci care mergea până la capăt? Adică: să ne batem cât putem, ce să facem când ne-au bătut, că sunt mai tari şi mai mari, unde ne ducem, şi aşa mai departe …?

NEAGU COSMA: – Planul era de ripostă, fără nici o îndoială. Ceauşescu atunci nu a făcut greşeala pe care a făcut-o Dubcek, să spună că dacă ruşii vin îi primim cu flori. Nu! Ceauşescu a zis: „Dacă vin îi primim cu gloanţe”

Călin Mihăescu: – Şi dacă teritoriul României ar fi fost ocupat total?

NEAGU COSMA: – Problema stătea cam aşa: să opunem rezistenţă, conştienţi fiind că nu o să putem să rezistăm prea mult şi până la capăt, pentru că era vorba despre un colos care năvălea peste noi. Dar ne-am fi bătut ca lumea, dacă ne retrăgeam în munţi, citadela aceasta naturală putea să ne apere. Încercam să-i convingem pe sârbi, Tito chiar îşi dăduse acordul, ca la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun dacă atacă şi Iugoslavia.

Călin Mihăescu: – Dar probabil şi Iugoslavia ar fi fost învinsă şi ar fi fost ocupată total?

(more…)

Ion Stanescu, fost sef al Securitatii, despre Experimentul Pitesti, realizat de NKVD, si agentii sovietici Birladeanu, Roman, Tismaneanu et eiusdem farinae

Foto: Pacepa, Doicaru si Stanescu – doi agenti KGB si un roman

Interviu: Lavinia Betea in dialog cu Ion Stanescu (2008)

I.”Oamenii noi” ai Securităţii lui Ceauşescu

● Lavinia Betea: Domnule general Ion Stănescu, un tânăr de astăzi sau un cetăţean din altă parte a planetei n-ar putea să înţeleagă cum un copil care se naşte într-un sat, într-o familie de ţărani puţin înstăriţi şi ştiutori de carte, face o uluitoare carieră. Ajunge în funcţia de şef al serviciilor speciale. Funcţia aceasta dezlănţuie imaginaţia oamenilor: îşi imaginează un super-man al spionilor, un individ supradotat cu inteligenţă, o persoană extrem de cultivată, un bărbat cu spirit de aventură şi farmec nebun… Care v-a fost parcursul? Şi pe ce calităţi s-a bazat ascensiunea dv?

Sunt născut la 23 ianuarie 1929, comuna Gherceşti, judeţul Dolj. Părinţii: mama – Elena, tatăl Hariton. Tatăl purta numele de Silaghi întrucât bunicii veneau din judeţul Sălaj, din Jibou. Şi cu maghiarizarea forţată care avusese loc înainte de 1940, au purtat numele de Silaghi. Dar bunicul a venit la Turnu Măgurele cu dezvoltarea porturilor pe Dunăre, fiind lăcătuş. Tata s-a născut la Turnu Măgurele, mama este născută la Craiova (…).

● De exemplu, despre fenomenul Piteşti… Ce ştiţi dv? Unii spun că n-a existat, alţii că a fost exclusiv creaţie a partidului, alţii că legionarii implicaţi în “reeducare” sunt martirii obligaţi de Nikolski şi Sepeanu să-şi tortureze camarazii. Iar ancheta care s-a făcut, a fost tot o manipulare… Aţi avut cunoştinţă despre anchetă, nu?

Sigur. Am şi scris într-o carte. E real, şi cu Nikolski şi cu tot ce au făcut…

● Sepeanu fusese tot agent sovietic ca şi Nikolski?

Nu mai ţin minte numele lui exact. Era evreu.

● Iniţiativa de unde venise? De la Ţurcanu sau de la Nikolski? Unde-a fost raportată mai întâi pentru a fi pusă în aplicare: la Moscova, pe linia NKVD a consilierilor sovietici sau lui Gheorghiu-Dej, pe filiera Securitate – Minister de Interne-partid?

Sepeanu şi Nikolski raportaseră. Ştia şi Pintilie. Şi Pintilie la rându-i informase Moscova. Era omul NKVD, al Moscovei. Ca şi Nikolski. Primea şi leafă de la Moscova.

● Cine venise cu ideea? Legionarii sau ofiţerii?

(more…)

Afacerea Pacepa. Introdus de KGB in Securitatea controlata de consilierii sovietici, la “directia contrasabotaj”, un banal agent corupt, cu o inteligenta redusa, a ajuns “eroul” komintern- istilor de tipul bolsevicilor “anticomunisti”. Ce zic NYT si CIA.

Afacerea Pacepa

de Aurel I Rogojan, general (r) SRI

Conferinta publica sustinuta la Universitatea din Oradea – Facultatea de istorie – Amfiteatrul “Nicolae Iorga”

Tradarea lui Ion Mihai Pacepa ocupa cu intermitente, intotdeauna calculate, pagini ale spatiului mediatic romanesc din ultimele doua decenii. Etichetele cele mai frecvente: “tradator”, “defector” sau “erou” i-au fost atribuite functie de contextul in care i s-au judecat faptele, ori de partea baricadei  ideologice in care s-au aflat comentatorii.

Tradarea implica “defectiunea”, deci nu suntem in prezenta a doua notiuni distincte. “Defectorul”/ dezertorul/ este un termen mai mult de jargon profesional, care a facut cariera dupa o carte de referinta in materie de tradatori, a lui Harry Rositze, intitulata “C.I.A. 25 ans au sein de l`Agence d`espionage”, aparuta in 1978. Autorul a radiografiat marile cazuri de tradare ale unor inalti ofiteri, spioni sau/si diplomati ai Moscovei, incepand cu anii ’50 din epoca razboiului rece. Pentru a nu se complica in itele si asa incurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de tradare, anchetatorii americani, care se ocupau cu “descarcarea de informatii” a dezertorilor importanti din elita serviciilor de securitate ori armatelor din tarile Tratatului de la Varsovia, i-au numit pe cei care savarseau oripilanta crima a tradarii, dintotdeauna pedepsita cu moartea, “defectori”.

In opinia noastra, denumirea nu a fost, insa, “la inspiratie”, ci rezultatul unor rationamente. Astfel, termenul, pe care unii sunt tentati sa-l considere doar un eufemism pentru desemnarea tradatorului, are semnificatii multiple si de adancime:

  • un agent care s-a pus in serviciul altui stat, urmare a defectiunii sistemului de contraspionaj advers, care s-a bazat pe cineva nesigur, admis in sistem fara a fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au cunoscut  si demascat intentiile, pentru a nu fi posibila tradarea;
  • un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitatea al partii adverse;
  • un agent cu defecte, tare caracteriale ori vicii, pe seama carora a fost racolat, pus in dependenta, determinat sa tradeze si fata de care se impune prudenta si un regim special;
  • un agent care aparent s-a predat si reuseste sa castige incredere, pentru ca ulterior sa-si valorifice potentialul defector impotriva partii care l-a adoptat.

Taxonomia defectorilor: dezetori la inamic; fugari din tara; ramasi pe loc (cazul Mircea Raceanu), dupa motivatie – voluntari, cointeresati, constransi prin santaj.

Pe un astfel de rationament, Jesus Angleton, contraspionul sef al C.I.A., din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevarat proces tehnologic de vanatoare a presupusilor agenti ai serviciilor estice, trimisi inspre Agentie ca defectori. Nu se poate spune ca Angleton, primul spion  american (cu acoperire diplomatica la Roma) care a recrutat ca agent un viitor Papa, pe cardinalul Montini, dupa ce constatase cat de adanc patrunsesera sovieticii in Cetatea Sfantului Scaun, nu ar fi avut temei sa nu vada in fiecare “defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era insa pe masura. De fiecare defector se ocupa o echipa complexa, care ramanea blocata timp indelungat. Cum numarul defectorilor tot crestea, sporeau si efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor si verificarea informatiilor furnizate. In acest fel, contraspionajul S.U.A. putea alerga pe nesfarsite piste false si condimentate cu tot felul de surprize, care le faceau din ce in ce mai interesante, iar spionajul sovietic avea cale libera pe autostrazile informatiilor delicate ale natiunii americane.

(more…)

Alogenul Pacepa primeste o lectie istorica de la un general roman. Conferinta publica: “Securitatea nationala si cultul tradarii. Afacerea Pacepa”. Aurel I. Rogojan: 1989. Dintr-o iarnă în alta. Dinu C. Giurescu despre secretele “revolutiei”

Conferinta publica : “Securitatea nationala si cultul tradarii. Afacerea Pacepa”

Miercuri , 26 mai 2010, orele 11,00, la Universitatea din Oradea – Facultatea de istorie – Amfiteatrul “Nicolae Iorga” , general de brigada (r) Aurel I. Rogojan va sustine conferinta publica: “Securitatea nationala si cultul tradarii. Afacerea Pacepa”.

Conferinta va fi urmata de lansare de carte: “1989. Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei ” si “Istorie , geopolitica si spionaj in Balcanii de Vest. Iugoslavia versus Romania in razboiul din umbra”.

Note de lectura – Aurel I. Rogojan: 1989. Dintr-o iarnă în alta

de Acad Dinu C Giurescu

La două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989, tot mai multe fapte sunt cunoscute, iar interpretările asupra lor se nuanţează.

Volumul datorat generalului Aurel I. Rogojan aduce o sumă de informaţii noi, cât şi evaluări, dintr-o perspectivă aparte: aceea a serviciilor de informaţii. Aflăm, în linii generale, cum funcţionau mecanismele de informare. Anexele (nouă la număr) ne ajută să înţelegem situaţia aparatului de securitate şi a forţelor sale în zilele din decembrie 1989.1

1. În anii ‘80, când situaţia internă se deteriora vizibil, m-am întrebat, nu o dată, cum era informată „conducerea de partid şi de stat”2 despre realităţile din ţară şi dinafară. Presa şi propaganda de partid proiectau, de regulă, imaginile unor „măreţe” realizări şi împliniri, deşi lucrurile mergeau într-o direcţie contrarie şi nu se întrevedeau măsuri de îndreptare.

Era în logica regimului să prezinte, necontenit, succese. Am avut un sentiment real de frustrare când am constatat că în timpul vizitei „Tovarăşului” într-o piaţă din Capitală magazinele alimentare ale locului erau pline cu produse, care dispăreau de îndată ce înaltul oaspete pleca! În acest scurt răstimp, cetăţenii prezenţi la „primire” nu puteau cumpăra ceva. Peste toate, presa mai publica şi fotografii cu rafturi bine aprovizionate, la care se uita şeful statului.

(more…)

Cum a scapat Ceausescu de la moarte in accidentul aviatic din padurea Vnukovo. Istoria Boeingului 707 cu care acum zboara Basescu. Minciunile lui Pacepa. Secretele locotenentului societatii civile Mircea Toma, psihologul pilotilor lui Ceausescu

La 24 mai 1989, generalul-colonel Vasile Milea i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport referitor la “executarea reparaţiei medii – controlul D/2 – prevăzută în normele tehnice de exploatare la avionul Boeing 707 YR-ABB din înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport”. Cu acel prilej, mi­nis­trul Apărării Na­ţio­nale a propus “tri­­miterea în RF Germania a avionului şi a unui număr de 14 specialişti strict necesari transportului, parti­ci­pă­rii la reparaţii şi recepţia aeronavei, în perioada 18 iunie – 8 iulie 1989″.

de dr. Petre Opriş

De asemenea, generalul Vasile Milea a solicitat aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru ca generalul-ma­ior Rus Iosif, comandantul Avia­ţiei Militare, să se deplaseze în Re­pu­blica Federală Germania, în perioada 2-8 iulie 1989, pentru a conduce activităţile de recepţie a avionului menţionat, după efectuarea re­pa­raţiilor planificate.

În scopul asigurării deplasărilor oficiale în străinătate ale lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Na­ţio­nale a propus utilizarea unui alt avion Boeing-707 3K1 C (înmatriculat YR-ABD). Acesta era amenajat special pentru şeful statului român şi a efectuat, la 19 martie 1979, primul său zbor. La sfârşitul aceleiaşi luni, avionul respectiv a fost livrat Flotilei 50 Aviaţie Transport, fiind păstrat ca rezervă a aparatului principal de transport a preşedintelui României. La 27 februarie 1990, avionul ame­ri­can livrat în anul 1979 a fost pre­luat de compania “Tarom”. După câteva luni, acesta a revenit la “Romavia” şi la 10 ianuarie 1991 a suferit un accident în timpul unui zbor de an­tre­nament. Piloţii români au evaluat greşit condiţiile de aterizare de pe Aeroportul Otopeni şi au lovit pista cu motoarele nr 1 şi 2, apoi au deteriorat aripa avionului şi s-a de­clan­şat un incendiu la bord. Aparatul a revenit în cele din urmă la sol, fără probleme, şi a fost reparat.

(more…)

Istoricii si informatiile. Profesorul Gheorghe Buzatu ne ofera cateva instrumente de descalcit tainele spionilor, de la Securitate la MI 6, CIA, MOSSAD si KGB

KGB-MI6-CIA

Spion, spionaj, spionomanie… Cariera acestor cuvinte, beneficiind de aceeaşi rădăcină, se dovedeşte şocantă. Mai ales în ultima sută de ani, când termenii respectivi – desemnând în esenţă persoana sau acţiunea de a urmări şi smulge cuiva (fără distincţie, partener ori inamic) informaţii sau documente secrete pentru a le transmite unui terţ, în cele mai diverse ţeluri (stocare, utilizare în caz de şantaj sau de război etc.) - şi-au câştigat o incontestabilă  expansiune şi, totuşi, precisă accepţiune, în mai toate limbile şi pretutindeni pe mapamond. Situaţia este de înţeles fie numai dacă avem în vedere faptul că spionajul, după cum desprindem dintr-o Enciclopedie universală standard consacrată domeniului (vezi Norman Polmar, Thomas B. Allen, The Encyclopedia of Espionage, New York, Gramercy Books, 1998, 633 p.), se reclamă ca una dintre cele mai vechi meserii din lume, originile coincizând cu însăşi apariţia omului, iar „cazurile” intervenite în răstimp, renumele multora dintre personajele implicate, cheltuielile exorbitante înregistrate, mobilurile şi consecinţele unor operaţiuni din „umbră” au provocat, cel mai adesea şi pretutindeni, veritabile şocuri de natură politică, diplomatică, militară, ştiinţifică, artistică, sexuală etc. Dacă ar fi numai atât, şi este suficient pentru a înţelege de ce mai cu seamă astăzi preocupările şi lucrările referitoare la spionaj (operaţiuni, organisme, agenţi) se află netăgăduit în vogă, la noi şi nu numai (Alexandru-Radu Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Bucureşti, Editura ANI, 2004; Ioan Talpeş, În umbra Marelui Hidalgo. Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, I, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2009).

Am evidenţiat doar unele motive pentru care se impune a aduce în discuţie unele dintre studiile recente referitoare la spionaj. Nu vom neglija, în prima ordine, că după abrogarea cenzurii politico-ideologice şi „deschiderea arhivelor” în 1989-1990, cercetările originale şi publicarea unor contribuţii temeinice privind informaţiile/contrainformaţiile, organizarea, evoluţia/involuţia lor, rosturile spionilor au înregistrat succese remarcabile, într-un fel nebănuite anterior. Concomitent, traducerile nu numai că au sporit considerabil, dar, realizate prompt şi judicios, ne-au oferit titluri şi autori despre fapte şi eroi aflaţi de regulă în topurile internaţionale. Nu intrăm în detalii, de vreme ce, graţie dr. Florian Banu (vezi „Caietele CNSAS”, nr. 1/2008, p. 187-220) şi dr. Alexandru Popescu (vezi Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O istorie universală, 2006;  Agenţii mărturisiţi. Diplomaţii şi spionajul. O istorie universală, 2009), deţinem deja de investigaţii bibliografice cvasi-complete şi competente. În opinia noastră, rămâne în atenţia studioşilor problema de a se face – peste toate dificultăţile prezentului şi peste orice presiune a „climatului” post- 89 – o distincţie obiectivă şi corectă în cazul operaţiunilor informative de acelea de „poliţie politică” desfăşurate vreme de patru decenii „sub cupola Securităţii” de la Bucureşti.

(more…)

Ilarion Tiu despre Ion Constantin. Kuklinski vs. Pacepa: trădările din Europa de Est, faţă în faţă

Kuklinski

Dezbatarea privind trădarea generalului de Securitate Ion Mihai Pacepa în 1978 a fost readusă în atenţia publică printr-o nouă aparţie editorială semnată de istoricul şi diplomatul Ion Constantin, cu titlul “Cazul Ryszard Kuklinski: un Pacepa al Poloniei?”. La începutul săptămânii, pe 23 februarie, cartea a fost lansată la “Casa Titulescu” din Bucureşti, după care a urmat o masă rotundă cu participarea unor istorici specialişti în problematica serviciilor secrete, precum şi foşti ofiţeri ai Direcţiei de Informaţii Externe.

Istoricul Ion Constantin, fost consilier diplomatic la Varşovia în perioada 1996-2000, este un bun cunoscător al istoriei recente a Poloniei, fiind autorul mai multor articole de specialitate şi cărţi pe această temă. Cea mai recentă apariţie editorială o reprezintă relatarea “cazului Kuklinski”, care a provocat mari frământări în cadrul Tratatului de la Varoşovia la începutul anilor ’80.

Recenzia la Ilarion Tiu Blog

Download Free Verizon Ringtones Online. | Thanks to Best CD Rates, Bank Deals and Bad Credit

Stiri toateBlogurile.ro