Posts Tagged ‘Parintele Iustin Parvu’

Părintele Justin Pârvu: Rostul nostru pe acest pământ: A fi contemporani cu Iisus Hristos!

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

La sfârşit de an şi început de an nou gândul nostru nu poate să zboare decât spre Părintele Justin şi calea pe care ne-a lăsat să mergem, pe tainice poteci de munte, tot mai sus, acolo unde aerul este din ce în ce mai tare şi drumul din ce în ce mai greu. Preiau aşadar un interviu pilduitor extraordinar cu Duhovnicul Neamului, realizat înainte de Crăciunul lui 2008 de Marius Sidoriuc, însoţit de o evocare emoţionantă de la Mănăstirea Petru Vodă:

Un tipat al pustiei se zbate prin vene. Un strigat mut, de netamaduit. Drumul si bezna cresc tot mai tare in spatele nostru, lasand in urma pe Parintele Iustin, manastirea de la Petru Voda, tacerea, iubirea si cerurile care vorbesc in soapte de brazi, de duhovnici, de toaca, de ruga.

Ora zabovita cu noi in chilia sa de la Petru Voda cauta o punte intre aceste doua lumi. In fata se casca tot mai tare lumina, podoabele de Craciun, mormaitul orasului. Luminile fug in sensuri inverse, lumea curge pe strazi, priveste beculetele atarnate in copaci, pe stalpi. Dar orasul e tot mai greu, blocurile apasa retina, batranii cauta din nou la gunoaie, unii probeaza pantofii noi, iar altii, ca uitati in fata oglinzii, nu stiu care din sticlutele de parfumuri sa aleaga. In spate, acolo dupa paduri, intre alte paduri, departe si de sosea, vocea calda a Parintelui Iustin Parvu impresoara odaia sa unde alti oameni asculta. Gandul fuge neputincios: daca, intr-o zi, nu vor mai fi duhovnici, nu vor mai fi oameni precum Parintele… (…)

Parintele Iustin Parvu s-a nascut la 10 februarie 1919, in satul Petru Voda din comuna Calugareni din judetul Neamt. La varsta de 17 ani, Parintele a imbracat rasa monahala la Schitul Durau. Dupa un an, in 1937, tanarul frate este indemnat sa studieze la Seminarul Teologic de la Cernica, studii care vor fi continuate si la Valcea si Roman.

A urmat in anul 1940 tunderea sa in monahism, iar anul urmator a fost hirotonit preot. In perioada 1943 – 1944, Iustin va activa ca preot misionar pe Frontul de Est, in Neamt. Dupa razboi, au inceput vremurile de prigoana a romanilor de catre bolsevici. In 1948 preotul monah Iustin a fost condamnat la 12 ani de temnita. Comunistii l-au trecut prin furcile caudine de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla si Periprava. Insa intemnitarea a insemnat pentru monahul Iustin contopirea cu Lumina, dupa cum marturisea in interviul acordat. Dupa deceniul din temnitele diabolice comuniste a urmat o a doua condamnare, de inca 4 ani, caci bolsevismul credea ca n-a spalat creierele asa cum trebuia in viziunea lor animalica. Dar, cu decretul din 1964, monahul Iustin si ceilalti detinuti au fost eliberati. Dupa o vreme, lucrand pe unde a reusit, monahul este primit in obstea de la Manastirea Secu, in anul 1966 unde va sta pana in 1974. Din acest an, Iustin a fost preot monah la Manastirea Bistrita pana in 1989, unde i-au stabilit domiciliul fortat comunistii, sub supraveghere. Intre timp, in anul 1976 a facut o calatorie la Athos pe care si la 32 de ani trecuti de atunci inca ii este vie in memorie. In 1991, alaturi de doi monahi, Ignat si Calinic, preotul monah Iustin soseste la Petru Voda. Aici va zidi manastirea Petru Voda cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. Tot la Petru Voda, monahul zideste un Schit de Maici in 1999, la cativa kilometri de manastirea cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, un azil de batrani, un centru de plasament pentru copii. Iar in urma cu doi ani a inceput constructia unui spital, tot sub ingrijirea sa. Pe langa acestea, monahul a sustinut viata monahala si din alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Pestera Ioan Casian, Pestera Sfantul Andrei sau Manastirea Sfantul Ioan Casian. Norii plumburii de deasupra Ceahlaului adunati de fostul mitropolit Daniel s-au risipit. Cum intentia noastra este de a reflecta o clipa din cele ce au marcat vizita la Manastirea Petru Voda si intalnirea cu Parintele Iustin Parvu, pentru cititorii interesati de viata si invataturile duhovnicului recomandam cartea “Viata si invataturile unui marturisitor. Parintele Iustin Parvu”, tom coordonat de Gratia Lungu Constantinescu, editia a III-a, Iasi, 2008. De asemenea, se mai pot consulta volumele “Intoarcerea la Hristos” de Ianolide Ioan, “Cu Parintele Iustin Parvu despre moarte, jertfa si iubire” de Alui Gheorghe, “Abecedar duhovnicesc” semnat chiar de Arhimandritul Iustin Parvu si altele.

Natiunea crestina fara duhovnici nu are nici un inteles, iar credinta nu se face prin conducatori, ci este plamadita de marii Parinti. Parintele Iustin Parvu, duhovnicul plin de har de la Manastirea Petru Voda, este unul dintre pilonii crestinismului ortodox, fara de care noi am fi atat de saraci spiritual.

Dialogul cu Parintele Iustin Parvu ne da prilejul sa regasim idealurile noastre cele mai inalte, curate si nobile. Intalnirea cu monahul Iustin Parvu zideste casa pentru care suntem nostalgici intreaga viata. Dar datorita unei astfel de intalniri ne dam seama si ca nu suntem straini, ca gasim mereu, acolo intre munti si paduri, inteleptii care cu o inima mare, cu iubire de Dumnezeu, de frumos, de bine, de adevar ne primesc in bratele lor asa cum cumintenia cerului i-a invatat sa plamadeasca nazuinta catre darurile fericirii divine. Acum, doar aceste case ale crestinatatii, manastirile, ofera ca dar din prea putinul lor si celor care isi indreapta pasii sa le treaca pragul. Parintele Iustin apare celui care-i intra in chilie asemenea unui om care il asteapta de multa vreme. Aici, la Petru Voda se impletesc, datorita Parintelui Iustin, una din casele crestinatatii in sufletele oamenilor. Usa chiliei sale este in permanenta inchisa si deschisa de oameni. Cu vocea blajina, cu ochii albastri profunzi, cu miscari de om intelept, Parintele Iustin asculta cu respect si sfatuieste cu bucurie pe fiecare.

Modestie, masura, oameni care-l asteapta ca pe un Tata, un timp inchegat pe coloanele gandurilor profunde, un spatiu al tamaduirilor. Iata Manastirea Petru Voda, ctitoria monahului Iustin Parvu. Dintre toate corpurile de chilii ridicate in jurul bisericii, a Duhovnicului este cea mai simpla.

Langa prispa, in partea dreapta creste un pui de tuia, iar langa el este sadita o tulpina de vita-de-vie. In partea stanga, doua banci si un scaunel pentru credinciosii ce-si asteapta randul sa intre la Duhovnic, dar cum este zi rece de decembrie, crestinii fie asteapta in tinda chiliei, fie in arhondaricul din apropiere, dupa numarul lor. In aceasta zi de vineri, 12 decembrie, se iveste si un tanar paralizat, purtat in carucior probabil de fratele sau. Cateva zeci de persoane asteapta in tinda chiliei, cateva pe afara si multi altii in arhondaric. Din toate partile Romaniei crestinii vin aici, la Parintele Iustin, sa caute linistea spiritului. Camera duhovnicului aminteste de cea a bunicilor. Retras putin cu spatele spre usa, in dreptul mesei de scris, Parintele Iustin Parvu isi primeste credinciosii la care tine foarte mult, fara deosebire de rang social.

Odaia monahului este o camera mica, cu o soba ce trece prin perete pentru a incalzi si camera alaturata; spre Rasarit, o fereastra cu doua ochiuri langa care este asezat un mic altar de rugaciune, cu multe icoane si un candelabru. Peretii sunt acoperiti pana la brau cu laicere. Biblioteca prinde in cerc camera, mai putin in dreptul sobei si a usilor. Un aer patriarhal, cu iz de rugaciune, izvoraste din odaia duhovnicului. Icoane, carti, cateva ghivece cu flori, o masuta de scris, scaunul Duhovnicului si un tamburel. Abia se deschide un spatiu gol, pe unde sa se poata pasi, incat toate din odaia Duhovnicului par unite intr-o armonie cum numai in chiliile duhovnicilor aparte se poate gasi. Odaia duhovnicului Iustin Parvu, cu icoane, cu carti, cu flori, cu miros de mir, cu prezenta sa insufletitoare este un fragment dintr-un spatiu fara spatiu, din acel loc al carei dor oricine l-ar duce chiar fara sa-l fi vazut vreodata. Aici este respirabil un aer curat, iar cartile, cateva sute, vorbesc si ele, incet, icoanele la fel, florile la fel… Dar toate au suflet curat in prezenta monahului Iustin.

Reporter: Sfinţia Voastră, am întîlnit în învăţăturile creştine aceasta sintagmă: «a fi contemporan cu Iisus». E drept că aceasta sintagmă am găsit-o şi în domeniul filosofiei, de exemplu, la un filosof danez, Kierkegaard. Cum mai este posibilă aceasta ajungere în contemporaneitate cu Iisus?

Părintele Justin Pârvu: A fi contemporan cu Iisus Hristos – aceasta este datoria creştinului. Ce-ar fi făcut Hristos dacă era în situaţia mea? Păi Hristos ar fi făcut aşa şi aşa. Atunci eu mă conformez să fiu în această prezenţă a lui Hristos. Cînd eram în celula Aiudului, acolo veneau toate stările de lucruri. Erai şi mort, erai şi viu. Erai adus în stadiul de lepădare de lumea aceasta, de tot ce este omenesc, de ceea ce este trecător. Că nu mai veneai tu. Pe tine nu te mai interesa dacă trăieşti pînă mîine sau nu. Eram aşa de bine pregătit încît pentru mine că rămîn aici, nu-i nimic, că mă duc dincolo, iar nu-i nimic…

Pe străzi, dimineaţa, trupă: armata mergea în cîntece, venea în cîntece, copiii se jucau în curtea din jurul închisorii… Creşteau şi copacii din partea birourilor directorilor… Cînd am intrat în celulă erau cît nuiaua, cît degetul, şi cînd am ieşit, umbreau toate geamurile şi erau copaci mari. Iată că aicea, ce făceam eu aicea, decît să trăiesc prezenţa şi contemporaneitatea Mîntuitorului Hristos? Exact ceea ce au făcut şi Apostolii. Ce a făcut Sfîntul Spiridon? El mereu a fost contemporan cu Iisus Hristos, «că fără Mine, spunea Mîntuitorul, nu veţi putea face nimic». Deci El este prezent permanent şi ne călăuzeşte în toate împrejurările.

Rep: Sfinţia Voastră, oamenii vă iubesc, vă caută, vă aşteaptă zi de zi. Dumnezeu v-a dat această misiune de a fi o călăuză de încredere a sufletelor. Un testament spiritual?

Părintele Justin Pârvu: Ei, vă potriviţi la ce spune lumea? Ei, lumea asta e ca o turmă… Uite bătrîni. E bătrîn, dar nici de multe ori nu este înţelept un bătrîn. Dar lumea cînd te-a luat aşa, merge înainte aşa. Şi tu te minunezi, de altfel, de lumea asta care socoteşte cărunteţea că e şi înţelepciune. Poţi să faci ceva?

Rep: Sfinţia Voastră, aţi dus o viaţă în rugăciune, în credinţă, ochii vă reflectă sufletul curat. Totuşi, aţi fost încercat în viaţa aceasta.

Părintele Justin Pârvu: Nu prea am dus-o. Nu… am avut numai… Cea mai frumoasă viaţă am avut-o acolo, între zidurile închisorii. Păi da, pentru că aicea e şcoala şi formarea omului, dragii mei. Formarea omului nu este viaţa liberă, aşa… Formarea omului este cînd este pus la încercare, cînd este pus să se contopească cu Lumina. Pui o bandă de fier în foc. Dar pînă nu aduci temperatura la anumite grade, banda nu se contopeşte cu focul. O vezi mereu aşa. Dar abia ce ai ajuns la înălţimea unor grade de încercări şi ai ajuns că nu mai trăieşti tu, ci Hristos în tine, atunci încep să cred că eşti şi tu aşa, un infinit.

Rep: Şi atunci, Sfinţia Voastră, ce putem face noi ca să ne contopim cu Lumina, căci acum nu avem nici o constrîngere, avem libertatea…

Părintele Justin Pârvu: Păi tocmai asta este nenorocirea: Nu ştim să folosim libertatea aceasta. Nu ştim să o folosim. Dacă noi am şti să ne folosim libertatea, am fi pe pămîntul acesta îngeri toţi. Ar fi doar cîntări de slavoslovie, colinde permanente şi viaţă fericită în bucurii. Dar dacă noi nu ştim să folosim toate acestea… şi vine şi ispită, pe partea cealaltă. Că i-a adus acuma şi televizor, şi calculator, i-a adus şi Internet, i-o adus şi chip, i-o adus toate acestea. Şi este mult mai greu la ora actuală să lupţi. La început, Sfinţii Părinţi ştiau una. Aveau un singur diavol cu care luptau. Acuma au venit încă o tabără, şi încă o tabără. La începuturi, creştinismul se ridica prin forţele sale proprii. A venit a doua perioadă a lumii în istorie, cînd jumătate este a omului şi jumătate a Domnului. Vine partea a treia, ultima. Altă cale de mîntuire nu se poate, decît printr-o răbdare extraordinară. La oleacă de credinţă, adaogi răbdarea asta enormă şi ai avansat mai mult decît cele două perioade. Acuma sunt vremuri grele cu toată supratehnica asta. Şi te obsedează şi te munceşte, măi… Acuma vezi că merge în maşină omul şi dă drumul la toate zdrăngănelile. N-ai nici acolo linişte. Te urci într-o cursă (autobuz – n.rep.), nu-i chip nici acolo să stai.

Rep: Înainte, în satul tradiţional, duminica era dedicată pentru slujba şi odihnă. Acum, nici duminica… Tot timpul se vorbeşte, se face una, se desface alta. Nu se mai tace…

Părintele Justin Parvu: E arta flecărelii. A flecări. Dar se mai vorbeşte cu sens. Dar dacă diavolul la Iaşi, de pildă, îţi pune toate măscăriciurile pe blocuri, şi în dreapta, şi în stînga, că nu mai ai chip să te mai uiţi?! Sau de la 10 km, 5 km îţi pun toate trăznăile pe tablouri şi fotografii?!… Păi ce să mai facă copiii noştri, cum să reziste? În casă acolo, cînd stă copilul cu părinţii lui, trăieşte o dramă nemaipomenită. Taică-său care vine beat şi aşa, şi spune acolo şi vrute şi nevrute, o mamă care abia îşi creşte copiii, cu un soţ numai sminteală şi cădere, ce poate să mai facă? Copiii mereu sunt în neştire, trec prin încercări grele. Vin copii şi-mi spun că nu se împacă mama cu tata şi nu mai pot sta în casă, îi alungă, dorm pe la vecini. Ce să le spun? Măi copii, staţi şi voi acolo pînă vă faceţi mari, ca să plecaţi şi voi, să vă căsătoriţi, să mergeţi la o facultate… Ei, copilul acesta ce formare mai are? Este o societate care nu se mai gîndeşte, este o societate la ora actuală care nu se mai gîndeşte cu nimic la formarea şi vederea spirituală a omului. Şcoala deformată, Armata deformată, ce să mai spun? Sănătate deformată, familii deformate…

Rep: Şi atunci, ce om se naşte acum?

Părintele Justin Pârvu: Acum se naşte omul cum îl formezi. Şi acuma se poate creşte după Hristos, sigur. Uite, sînt familii care merg cu copilaşii la biserică, postesc lunea, miercurea, vinerea. Copiii sunt foarte deştepţi, îs ageri şi vin cu cornuleţul şi brînza de la şcoală în buzunar şi-l aduce acasă, nu-l mănîncă miercuri, la 11-12 cînd îl primeşte la şcoală.

Rep: Sfinţia Voastră, cunoaşteţi povestea cu Turnul Babel. Cum o gîndiţi în contextul actual?

Părintele Justin Pârvu: Păi ce să o mai gîndim? E aşa de evident, încît nici Turnul Babel nu era aşa de realizat cum este realizat acuma. Sunt 7.000 ani de istorie, din care 2.000 de ani după Mîntuitorul Hristos, şi priveşti la Turnul Babel. Uite, te aşezi cu vorbitorul acesta (se referă la reportofon – n.rep.), îl pui, şi diseară tu realizezi Turnul Babel. Amestecarea limbilor… şcoala diavolului este aşa de puternică, încît la ora actuală poveştile lui Ion Creangă … [sînt depăşite].

Rep: Cum vedeţi drumul spaţiului monahal pe viitor, misiunea manăstirilor? Pe Muntele Athos, în scurta mea şedere, am văzut că se fac modernizări. Se fac şosele, circulă maşini, e drept că nu peste tot, căci mai există o parte aşa cum era în urmă cu 900 de ani.

Părintele Justin Pârvu: Pe viitor îl văd foarte înceţoşat. Da, da… Pînă şi ei, ca şi noi, oameni fiind, au căzut. Lupta e foarte puternică. Athonul ca şi o cetate, sau un oraş, o ţară, are o armată care o apără. O armată formată cu virtuţi, cu calităţi, cu moştenitori ai unui trecut, cum avem noi pe Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Vedeţi, acestea au operat în viaţa noastră, au format.

La fel, athoniţii s-au adunat aicea cu ce avem noi în societate, în lumea asta. Au venit ruşii pravoslavici şi s-au extins acolo. Erau ruşii lui Sfîntul Serafim de Sarov. Erau ruşii lui Dostoievski. Şi se menţin ruşii aceştia… Dar la ora aceasta nici ei nu mai au. Vin ruşi după Revoluţie. Ruşi revoluţionari, oameni revoluţionari, neputincioşi, ca şi noi. De ce s-a întîmplat fenomenul acesta al emigrării la noi? Cineva a avut tot interesul ca să lovească în unitatea noastră, în credinţa noastră, în istoria noastră. Şi merge pînă astăzi această lovitură. Cine ştie cît va dura? Şi Athonul, ca şi Sinaiul, Meteora, ca şi România, toate au venit la acelaşi nivel de cădere morală şi spirituală. Apoi spune: «cînd veţi vedea că se întind firele electrice prin Athon, aproape că este şi sfîrşitul lor». Nu mai sînt grecii de altădată, e un grec ciopîrţit. Nu mai e romanul de altădată, e un român ciopîrţit. Iată cum am ajuns la un creştinism nevertebrat, gîrbovit, secătuit.

Toate serbările care se fac în concernul nostru, se fac numai duminică, numai în sărbători. Aşa cum lucra muncitorimea în perioada comunistă, patronul face aceleaşi greşeli păgîneşti. Îl exploatează pe om, îi dă un preţ derizoriu, îl exploatează şi omul stă la dispoziţia patronului şi spune: votezi pe cutare, mai rămîi la noi; nu?, te duci mai departe…

În România a fost şi va rămîne o oază deosebită faţă de Balcani şi Rusia. Nădăjduiesc că România va fi un far luminos pentru Europa. Nădăjduiesc.

Rep: Dar pentru liderii intelectuali şi politicieni, faţa către Europa n-a însemnat şi păstrarea tradiţiei, ci tocmai nevertebrarea noastră.

Părintele Justin Pârvu: Ce-i politica asta? Politica asta este o fanfară care nici nu se poate compara cu marile idealuri ale neamului nostru. Ăştia n-au nimic comun cu idealurile noastre, idealurile unei naţiuni.

Rep: Am impresia că este o Românie recentă. De ce nu recuperăm istoria? Ce face intelectualitatea?

Părintele Justin Pârvu: Intelectualii noştri, să mă ierte, dar nu mai au nici o legătură cu ceva tradiţional, ceva care să continue să lucreze la idealurile naţionale. Intelectualul, săracul, a ajuns şi el la o marfă de vînzare. A făcut o carte aicea, pe calculator şi o vinde în America. Acolo se vinde pentru 4 -5 ani. Face un ban şi vine şi face o căsuţă aici. Soţia stă acolo şi el stă aici.
Intelectualul nostru a divorţat de mult de valorile noastre. Dar cum să aibă [valori], cînd un profesor universitar spune că el este de 18 ani profesor la universitate şi are 4 studenţi la matematică? Lucrează cu 4 studenţi şi nu interesează pe nimeni de nimic. Dacă-l întrebi pe studentul nostru ce gîndeşte, de valori, de noi, hmm, asta prea puţin îl interesează. Ei, şi atunci, iată unde s-a ajuns. Ce mai face studentul nostru, tînărul acesta care iese după atîţia ani de şcoală? Se vinde foarte simplu, se duce şi nu mai stă aicea. Uite, dar şi ceilalţi! Nu mai avem nici un sobar, nici un cizmar. N-avem un tîmplar să-ţi facă un geam.

Rep: Bolniţele. Sunt legate atît de nebunie, cît şi de sărăcie. E prima formă prin care Biserica venea şi-l proteja pe celălalt, fie că era nebun… Bolniţele sînt atestate din secolele XV, XVI în Ţara Moldovei, Ţara Românească, Transilvania… Apoi, ele capătă rol laic, de spital şi nu mai sînt la mănăstiri decît sporadic. De ce nu s-a recuperat istoria şi în acest sens? De ce noi ratăm şi acum astfel de subiecte atît de profunde şi interesante de studiat? Mă gîndesc la un filosof francez, Michel Foucault, care a studiat o Istorie a nebuniei… iar noi, noi, ce am făcut, mă refer la intelectuali?

Părintele Justin Pârvu: Te temi acuma să-l ocroteşti pe nebun, că păţeşti ca la Tanacu. Da, vă spun… Dacă îl vezi cu mintea slabă îi spui: Măi, du-te acasă, nu te pot opri aici. Pentru că îndată vine acuma şi spune că l-ai omorît. Abia aşteaptă: au tot interesul să fie făcută o greşeală şi să spună „Uite călugărul criminal!”. Presa noastră, politica noastră, viaţa noastră socială este condusă de inamicul numărul unu al omului. Cînd spun om, mă gîndesc la ortodox, la creştin, la valoarea lui şi la personalitatea lui. Cei care ne oprimă pe noi sînt cei care l-au prigonit pe Hristos de la început şi l-au dus la Răstignire. Ei bine, ei nu fac astăzi decît acelaşi lucru, răstignirea lui Hristos.

Rep: Că aşa am ajuns să avem tot felul de falşi profeţi care vin şi încearcă să ne convingă că ei inventează roata în secolul XXI, că roata acum au descoperit-o ei înşişi…

Părintele Justin Pârvu: Acolo avea un fel de bolniţă unde măicuţele îngrijeau de bolnavi, le citeau, făceau rugăciuni, le făceau Liturghie. Se ştie cum a ieşit fata asta din spital şi a venit la Tanacu… Aveau tot interesul să lovească Biserica. Fără cunoştinţe, lucrarea asta a ieşit pe mîna unui gazetar. Nu avea o noţiune mai clară… «O răstignit-o domnule, zicea». Sau «Uite că a apărut călugărul criminal…» şi s-a terminat cu lumea asta. Biserica şi-a luat mîna de pe el… Nici o judecată, nici o cercetare, nimic: dă-l pe mîna legii. Legea cine este? Crimă şi pedeapsă!

Rep: Ce mai înseamnă să fii un om virtuos?

Părintele Justin Pârvu: Să fii la locul tău. Să fii model pentru copiii tăi, soţia ta. Să munceşti cinstit. Să nu te dedai la furturi. Să fii mulţumit cu ceea ce este. Să munceşti: exact ce făcea ţăranul nostru acum 150 de ani. Tata venea din Iaşi, noi aveam pămînt acolo. Plecam vineri, făceam 2 zile pînă în judeţul Neamţ cu căruţa încărcată cu 700-800 de kilograme. Ajungeam sîmbătă, până la 15 -20 kilometri de casă. Sună toaca şi clopotul de vecernie la biserică. Tata zicea: Gata. Trăgeam la liman, era un maidan, se lua o masă şi acolo stăteam, dragii mei, pînă duminică la ora 12-13, cînd cîntau cocoşii. Şi atunci tata zicea «măi, s-o gătit, hai ş-om merge». Şi ajungeam acasă, în 2-3 ore. Dar nu: sărbătoarea era sărbătoare. Aşa era tatăl meu. A fost om gospodar, corect. A crescut copiii cu o mamă evlavioasă, cu frică de Dumnezeu. Şi cu această străduinţă a lor am întîlnit şi eu viaţa mănăstirilor şi am ajuns ceea ce sunt. Nu-mi trebuie mai multă filosofie.

Rep: Ce reprezintă spaţiul monahal pentru Sfinţia Voastră?

Părintele Justin Pârvu: Este viaţa mea!

Rep: Este totul, într-adevăr. E aşa de frumos aici!

Părintele Justin Pârvu: Spunea Părintele Gheorghe Calciu: «Sărbători, Hristos a înviat, Hristos s-a înălţat, tot aşa, în sfîrşit, bucurie, lume, Hristos se naşte, unul zicea, altul răspundea, să-l slăvim pe Hristos». Şi el credea. Credea. Credea cumva. Dar cînd a ajuns acasă de la biserică şi i-a spus mama «Hristos a înviat!», atunci «Adevărat că a înviat!». Dar de ce? «Că a spus mama». Păi da: cînd a spus mama, aşa este. Dragii mei, asta-i mama. Ea este Apostolul – mama. Ea este marele Preot. Ea este geniul şi eroismul… Mama… [Părintele Justin, în aceste clipe, parcă, vorbea din altă lume, vocea sa era asemenea unei mîngîieri de ceruri infinite; era o stare greu de marcat prin cuvinte – n.rep.]. N-avem mame… n-avem nici societate…n-avem nici har… Mamaaa…

Sursa: Marius Sidoriuc / BZI

Foto: Vasilica Dulama

Preluare: Roncea.Ro

La Mulţi Ani! Să dea Dumnezeu un an mai bun pentru Ţară!

Remember 18 Iunie 2013 la Petru Vodă. Mărturia unui pustnic despre Părintele Justin. Florin Palas despre marele duhovnic şi porunca iubirii. Semn minunat pe cer la pomenirea de 3 ani cu ÎPS Teofan şi PS Andrei al Covasnei şi Harghitei. VIDEO

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Trei ani fără Părintele… “Să mă pomeniţi, măi, şi voi pe mine după plecarea mea…” VIDEO cu Părintele Justin Pârvu

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

“Dumnezeu este iubire”. “Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, îl lasă în moarte spirituală”. Părintele Justin: “Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului”. AUDIO/VIDEO

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Parintele-Justin-in-mijlocul-fiilor-duhovnicesti-1.03.2009 - Sursa Victor Roncea Blog““Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.”

Integral la ROF: Sfantul Ignatie Briancianinov si Sfantul Luca al Crimeei despre retragerea harului lui Dumnezeu de la cei ce nu vor sa-l ierte pe fratele lor

Părintele Justin: Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…

– Spuneţi-ne ceva despre comunicatul acesta recent – cel un milion de semnături [către Preşedintele României]

Părintele Justin: Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”. „Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care) „toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte…” (I Cor. 13, 7). Dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Citiţi şi: Cuvinte de duh alese de la Parintele Justin Parvu

96 de ani de la naşterea Părintelui Justin Pârvu. VIDEO/ FOTO In Memoriam. Părintele Justin: Calea românului este dragostea. În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini

Părintele

96 de ani de la naşterea Părintelui Justin Pârvu. VIDEO/ FOTO In Memoriam. Părintele Justin: Calea românului este dragostea. În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Parintele Justin Parvu cu maicile de la Paltin-Petru Voda - Foto

Reporter: Elena Toderaṣcu, Operator Imagine, Editor Montaj: Dacian Aniṭei

Si ultima aniversare…

Un Cuvânt care nu trebuie uitat, din partea Manastirii Petru Vodă: Părintele Justin: Calea românului este dragostea

Parintele Justin Parvu si monahii de la Petru Voda - Foto VictorŞi din partea unui fiu duhovnicesc:

Părintele Justin: „În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”

Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.

Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)

Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.

Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.

Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (Florin Palas)

Citiţi şi: Apoftegme ale Părintelui Justin Pârvu: “A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt”

Parintele Justin Parvu la Petru Voda - Iulie 2010 - Foto Florin Palas

Părintele

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Pastorala Părintelui Justin Pârvu la Naşterea Domnului şi un scurt cuvânt despre sfinţii mucenici ai închisorilor comuniste. VIDEO. La Mulţi Ani! Crăciun Fericit!

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea

Cuvantul Parintelui Justin Parvu catre romani la Nasterea Domnului by VictoRoncea

Părintele Justin: “Hristos, Mîntuitorul nostru, a luat trup omenesc, făcîndu-se om adevărat. Dar nu a încetat să rămînă ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat.

De acum Mesajul lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire, înfăţişîndu-ni-L pe Hristos, care cuprinde în sine atît firea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească.

Prin faptul că S-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu a aşezat umanitatea Sa la dreapta Tatălui. S-a făcut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toţi putem ajunge la Împărăţia Lui.

Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu era prezent în cortul sfînt, astăzi El a coborît în însuşi trupul nostru – cortul nostru, în carne şi oase, pe care l-a sfinţit, l-a înveşmîntat pentru slavă.

Prin coborîrea Lui, El ne-a cuprins, ne-a înălţat pe toţi. El s-a coborît pentru ca noi să ne înălţăm. El s-a făcut ca noi pentru ca şi noi să ne facem ca El. El a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi să luptăm împotriva ispitelor. El a fost necinstit şi batjocorit ca să ne păzească pe noi. El a fost chinuit şi omorît ca să ne mîntuiască pe noi. El s-a coborît pînă la iad ca să ne înalţe pe noi pînă la Cer. El S-a făcut Fiul Omului pentru ca noi să avem putere de a ne face fii lui Dumnezeu, în veci.

De acum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, pentru că nu există un alt drum spre Dumnezeu, nu există o altă viaţă, decît viaţa în Iisus Hristos. Iar viaţa creştinului adevărat nu poate fi decît o viaţă în Hristos, în care sîntem cuprinşi şi ne hrănim precum mlădiţele din tulpina Viţei.

Pe de altă parte, Sărbătoarea Întrupării sau Naşterea Domnului nu face decît să dezvăluie adevărul pe care îl trăim noi înşine în spaţiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Întruparea Domnului nu semnifică una sau mai multe zile de sărbătoare; semnifică o prezenţă reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De aceea ne cheamă mereu să trăim, să actualizăm în mod real unirea cu Dumnezeu, ce este întotdeauna prezenţa prin Sfînta Taină.

În peştera Bethleemului, Dumnezeu S-a născut om, pentru ca în Biserică omul să se nască Dumnezeu. Semnificaţia Bethleemului de „casă a pîinii” se transmite astăzi prin Biserică, în lăcaşul sfînt în care Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor, ca Pîine a Vieţii, care hrăneşte deopotrivă şi sufletul şi trupul.

Asemănarea cu Dumnezeu spre care am fost chemaţi înseamnă întruparea lui Hristos în noi. Precum El a unit divinul cu umanul, sîntem chemaţi şi noi să unim umanul cu divinul. Adică să ne unim cu Hristos prin Biserică, după cum şi Fiul lui Dumnezeu e întrupare în ipostasul Său – firea Sa dumnezeiască cu firea noastră, omenească.

Sfinţenia nu este altceva decît participarea la viaţa lui Hristos, o creştere în omenire. Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim.

Venirea Fiului Omului în lume este mărturisirea iubirii Tatălui, El, Care ne iubeşte pe toţi şi noi toţi sîntem în Fiul, devenind trupul Său prin credinţa în El. Urmează Sfîntul Grigore  [Teologul] şi spune că tocmai noi, noi înşine, sîntem trupul Său.

Oricine împlineşte voia lui Dumnezeu nu face altceva decît să crească şi să lumineze în slavă şi să se îndumnezeiască şi să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Aceasta este bucuria sfintelor sărbători ce uneşte printr-o înţelepciune dumnezeiască atît însemnarea curgerii timpului, a anilor, dar şi Taina Credinţei care lucrează; pînă ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu toţii la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos. [Efeseni 4:13]”


Parintele Justin Parvu despre tinerii mucenici by VictoRoncea
Sursa: Parintele Justin Parvu Ro

Vedeţi şi: “De acum până-n vecie, Hristos cu noi o să fie”. Doamna Elena Solunca Moise la Naşterea Domnului. La Mulţi Ani tuturor cititorilor portalului liber Ziarişti Online!

Naşterea Domnului în temniţele comuniste cu Sfinţii Închisorilor

Reproducerea Icoanei Maicii Domnului Prodromita de la Sfantul Munte Athos

 

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova