Posts Tagged ‘Pascal Ilie Virgil’

25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii 1990. Amintirile unui Golan

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Piata Universitatii - 1990 - Golania Foto Emanuel ParvuAstăzi se împlinesc 25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii. Cum s-a întamplat, vă relatează, pe scurt, George Roncea, mai jos. Adaug şi o notă personală: la 25 de ani de când am blocat cu mâna mea Piaţa Universităţii, peste numai câteva zile, respectiv pe 27 aprilie, ora 8.30, la Tribunalul Bucureşti, o să am prima înfăţişare în procesul pe care mi l-a înaintat cea mai sinistră procuroare comunistă de pe scena politică dâmboviţeană, Mandela Macovei, scoasă din jobenul încopitatului şi proţăpită în vârful dealului de nimeni altul decât de fratele de stea roşie al tartorului din decembrie 1989. De ce? Doar pentru că i-am arătat faţa de  căloaie (femininul călăului 🙂 ) şi impostoare, bolnavă de ură la adresa poporului român. Abia aştept să înceapă procesul! Doamne ajută!

Începutul…

În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității (Autorii infracţiunii: Io, V.R., împreună cu ofiţerul de marină Andrei Rochianu, supranumit Marinarul – Nota Roncea.Ro). Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității, care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația.
Elena si Grupul GID in Piata Universitatii 1990 - Foto Pascal Ilie VirgilȘi, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.

23 aprilie: De ziua Sfântului Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.

24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena (viitoarea soţie), Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.

Deschiderea balconului

Marian Munteanu in Piata Universitatii 1990 -mediafax-foto-emanuel-parvu

La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.

Organizarea Pieței

rp_Piata-Universitatii-1990-George-si-Victor-Roncea.jpgStudenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Feroiu.

Echipa Arhitecturii

Claudiu Cracea, Victor Roncea si Andreea Flondor in Piata Universitatii 1990

Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.

Ecranul luminat şi prima Televiziune liberă

Piata Universitatii 1990 Adam Michnik Arhitectura Foto c Victor Roncea

Piata Universitatii 1990 Roncea Arhitectura

 

Piata Universitatii Arhitectura 1990 Blog Roncea

Atelierul de la Arhitectura și-a extins rolul funcțional din momentul apariției video-proiectorului. “Apariția” a însemnat șterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franței, care avea deschisă o expoziție la sala Dalles. Aparatul era “împrumutat”, la căderea serii, adus pe șest în Institut, și apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu “completate” din patrimoniul Oficiului de Expoziții. Aveam trei video-uri și două televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate în timpul Revoluției erau vizionate în premieră aici, montate improvizat și apoi distribuite la emisari sosiți din centrele universitare din țară unde se organizaseră mini-Golanii.
Francezii au aflat după un timp ca filmele din Piață, se proiectau cu obiectul lor așa că am rămas fără el. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care știam că există video-proiectoare, și cu această ocazie am realizat ce puternică susținere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut să ne servească. Tana Roșca, soția lui Sorin Roșca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat mai mic de la Școală germana, unde era profesoară. Nucleul format în studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi ulterior SOTI.

Echipa Universității

Emanuel Parvu - Piata Universitatii - Zona Libera de Neocomunism a Romaniei

Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieței, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieței și solidariza conștiința publică a locuitorilor acesteia. Băieții de la Liga purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieței. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon și, pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieței, la balcon au început să apară personalități de prestigiu ale vieții românești.
Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piața se îngroașă și poate aduce un profit, și-au schimbat atitudinea. Studenții din Universitate trebuiau să facă față și grupurilor de diversioniști de la diverse asociații dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieței o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non-violent lansat și susținut de studenți.
Tot la Universitate se organiza curățenia și apărarea Golaniei, cu concursul GID și al Asociației 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieței, deoarece, încă de la început a persistat norul amenințării și al violenței asupra Zonei. În timp ne-am “dotat” cu aparate de emisie-recepție, de jucărie, cu o rază de acțiune de 200 de metri, s-au creat “consemne” și “parole” de acces la “obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, stația de amplificare, videoproiectorul, ecranul și punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă, dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.

Va (mai) urma

George Roncea

Sursa: Curentul via Roncea.Ro

Foto: Emanuel Pârvu, Victor Roncea, Pascal Ilie Virgil şi… anonim, din păcate. UPDATE: Am descoperit sursa unei fotografii primita pe e-mail de la Claudiu Cracea si ii multumesc autorului ei, Mircea Ordean!

Vedeţi şi:

13 iunie 1990 – FOTOGRAFII DIN ZIUA A TREISPREZECEA. Victor Roncea: Ce-am vazut si ce-am trait, ce-am avut si n-am pierdut

Amintiri din Piata Universitatii cu fratii Roncea. Jurnalul Garnizoanei Bucuresti din 13 – 15 iunie 1990, martorii, rebeliunea legionara a lui Ion Iliescu si complicitatea la crima a lui Andrei Plesu si Monica Macovei. FOTO/DOCUMENTE

Remember Piata Universitatii 1990 la 25 - George Roncea - Foto Pascal Ilie Virgil

21 Decembrie 1989. Am fo ş-om hi

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

21 Decembrie 1989 ASA CUM A FOST. FOTO / VIDEO / MARTURII

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Cum mi-am petrecut sfarsitul comunismului cu nebunii lui 21 Decembrie 1989. Foto-document: Ovidiu Paulescu, Harald Alexandrescu, Titi Calistru, Pascal Ilie Virgil, Victor Roncea si alti (cativa) nebuni. Evocare Ernest Maftei: Batranul si Steagul

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Dupa 21 de ani am gasit fotografia de mai sus, intamplator, pe Facebook, in vara aceasta, dupa cum spuneam in articolasul O poveste si o poza de pe Facebook: Cum l-am gasit dupa 21 de ani pe omul caruia i-am salvat copilul dintre bocancii scutierilor, pe 21 decembrie 1989, cam pe la pranz. Este extrasa dintr-o revista aparuta la inceputul anului ’90: Carusel. Cred ca a fost un fel de supliment al Romaniei libere, daca nu ma insel. Gasiti toata pagina revistei, semnata de regretatul astronom Harald Alexandrescu si trimisa din Italia de Ovidiu Paulescu, in baza articolului de mai jos. O parte din povestea zilei de 21 am scris-o la o “aniversara”. Iat-o aici:

Batranul si steagul. 21 Decembrie 1989

„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã” * (21 Decembrie 1989)

Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.

Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.

Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.

Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.

L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…

Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.

Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.

Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.

Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.

Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.

Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.

Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.

Victor Roncea

La un 21 Decembrie

* Versuri de Ernest Maftei

Foto cu Badia: Dinu Lazar / Fotografu

Foto-Document Dinu Lazar: “Hipopotamul transpirat” al lui Eugen Mihaescu in mijlocul minerilor, alaturi de amiralul “Cico” Dumitrescu si de fotograful Pascal Ilie Virgil cu mana la cap

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

La ce viseaza Ion Iliescu pe patul de spital de la Elias. O incursiune vizuala de Dinu Lazar. UPDATE de Pascal Ilie Virgil: Emanatul s-a externat

Dă mai departeShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest


Fot0 sus (c) Pascal Ilie Virgil
Foto mineri (c) Dinu LazarFotomaniacu




Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova