Posts Tagged ‘Paul Cornea’

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA. “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS

În acelaşi set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat în urmă cu o lună de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc. Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300). “Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA.

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA. “Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”. “Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:

“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului. A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc. Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”. Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru). Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”. O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.

La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a. (Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurarilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi: Silviu Brucan: Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea: Tendinţe în opera de artă (1947); Leonte Răutu: Împotriva Cosmopolitismului (1948); Mihail Roller: Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948); Zigu Ornea: Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961); Radu Florian: O controversă filozofică.

Ah, era să uit de Tismăneanu. Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”. În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu. Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

Va urma

Citiţi şi: CIA despre aberaţiile scrise de Pacepa: ”Dacă ar putea plânge copacii ar face-o, pentru că au furnizat hârtia pentru această carte”. CIA confirmă: Ceauşescu, duşmanul Nr. 1 al URSS în Pactul de la Varşovia. Lovitura de stat cu concursul KGB, prevăzută din anii ’80. Iliescu, pe o listă albă încă din 1970!



Constantin Barbu il desfiinteaza pe Manolescu, plagiatorul pensionabil de la UNESCO: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…

Nicolae Manolescu nu va ajunge membru titular al Academiei Române din cauza lui Poulidor

În toamna asta, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi-au scris câte două scrisori în care se certau pe Academia Română. Citind atent cele patru epistole, am căpătat certitudinea că este nevoie de o Nouă Academie Română.

NICOLAE MANOLESCU CREDE CĂ LITERATURA ROMÂNĂ S-A ÎNFIINŢAT CA SĂ FIE EL DE TREI ORI AMBASADOR UNESCO (şi să nu scoată o vorbă despre aniversarea Cantemir), ca să fie el de trei ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor (ca antrenor de poeţi la Ateneul Român), ca să fie el veşnic şi ferice director al revistei România Literară (urmat de directorul general Chifu), ca să fie el “demolatorul” lui Eminescu, în revista plagiatorului Andrei Pleşu (cel cu “etc.” din Corbin), ca să fie el susţinătorul minorului Cărtărescu, el însuşi plagiator şi detractor suficient al lui Eminescu.

MANOLESCU ESTE, ÎNTRE ALTELE, CEL MAI MARE FALSIFICATOR DE IERARHII din toată istoria literaturii române (unele falsificări s-ar putea să provină din nepriceperea la literatura grea).

DE CE NU INTRĂ MANOLESCU ÎN ACADEMIE TITULAR DIN CAUZA LUI POULIDOR? În Istoria lui critică, Manolescu scrie la sfârşitul paragrafului despre Eugen Simion: “Eugen Simion e un fel de Raymond Poulidor (ciclistul francez al anilor 60) al criticii noastre de după război. Lipsa aceasta relativă de curaj se observă şi în tratarea oarecum nediferenţiată a scriitorilor. Dincolo de M. Preda şi de încă unul sau doi senatori de drept ai istoriei literaturii contemporane, toţi ceilalţi sosesc, în reprezentarea lui E. Simion, în pluton compact (în virtutea inerţiei, recurg tot la o metaforă din ciclism). Aceasta se explică prin faptul că E. Simion n-are suficientă vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa preferinţelor e vădită: criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj: slabul accent emoţional. Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă.”

AŞADAR MANOLESCU ÎL IRONIZEAZĂ PE SIMION DIN TOATE POZIŢIILE. Ba este Poulidor, ba n-are vigoare, ba conduce plutoane, ba e banal, ba nu-şi dă în petic, ba e frigid. Numai că Manolescu va avea surpriza ca Eugen Simion să demoleze, în fine, un scriitor român. Pariez că atât timp cât va trăi Eugen Simion în Academia Română, Nicolae Manolescu va rămâne membru corespondent. Iar Manolescu va deveni, încet încet din ce în ce mai mult membru şi din ce în ce mai puţin corespondent.

DE CE VA DEVENI MANOLESCU MAI MULT MEMBRU? Răspunsul nu poate fi decât simplu. În toată Istoria lui, se dovedeşte a fi un teoretician impotent (chiar absent), un necititor absolut de filosofie (nu dă absolut nici un citat direct din cei doisprezece mari filosofi ai lumii), un frigid în materie de poezie. În materie de Eminescu este necalificat. Din Blaga, Ion Barbu sau Doinas nu poate înţelege nimic. Este incult. Singurul poetastru cu care are comerţ este minorul său preferat, Cărtărescu.

DE CE NU VA DEVENI MANOLESCU MEMBRU PLIN? Fiindcă a plagiat. Nu numai din insuficientul Mihai Zamfir, aşa cum i s-a demonstrat în Jurnalul literar (Manolescu a  plagiat în cartea sa Despre poezie din broşura lui Mihai Zamfir despre literatura portugheză). Ca să dau un singur exemplu, chiar din teza de doctorat a lui Manolescu, numită Contradicţia lui Maiorescu, nivelul mental al omului se exprimă prin următoarea frază demnă de orice Gâgă literar: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea” (citez din memorie). Atât poate să înţeleagă Manolescu din Luceafărul lui Eminescu.

PERSONAL, NU POT SĂ ÎNTELEG DE CE S-A APUCAT NICOLAE MANOLESCU DE CRITICĂ LITERARĂ. Are chiar tupeul să creadă că el stabileşte a patra ierarhie canonică în literatura română, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu. N-a înţeles nimic nici măcar din versurile ţiganiadei:

“Era de viaţă dătătoare

Cruci acolo şi-evanghelii sfinte,

Moaşte, metanii cu sărindare,

Pósturi cu rugăciuni fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiasme şi tămâi.”

NEFERICITUL CRITIC AL CENACLULUI DE LUNI NU ÎŞI DĂ SEAMA CĂ NU MAI SUNTEM ÎN DICTATURA CU UN SINGUR CANON. Literatură înseamnă libertate şi este nevoie nu numai de mai multe canoane. Ci chiar de nici un canon. Demonstraţia stupidă a lui Manolescu ar fi că în deceniul opt ar fi dominat el şi Cenaclul de luni şi nu, cum este cumplit de adevărat, Noica şi Şcoala de la Păltiniş. Aşa se scânceşte să afirme şi nefericitul Cărtărescu în improvizaţia cacofonică Postmodernismul românesc, un doctorat trecut cu stalinistul Paul Cornea. Vă dati seama ce putea să iasă când stalinistul Paul Cornea trecea de la Ana Pauker la Nietzsche şi Heidegger. Ce pretenii să am eu la Paul Cornea, când Poulidorul generaţiei ’80, Cărtărescu ca să nu-l numesc, zicea despre Heidegger că umbla cu basca prin cârciumi, exersându-şi hermeneutica. Analfabetul n-avea de unde să ştie că, simbolic, postmodernismul (în cazul că există) ar începe după ce Nietzsche ar fi vestit că: “Dumnezeu a murit.” (interpretat fundamental de Heidegger).

VAI, CUM ÎMI AMINTESC DE O VORBĂ A LUI EMINESCU: “ITALIA L-A DAT PE DANTE, NOI PE PRODĂNESCU…” Etc., Manolescu, Cărtărescu…

Constantin Barbu

va urma

Sursa: Expresul de Sud

Ce vrajeli ieftine mai pregatesc diematicii lui Basescu, dupa Sima si Diaconescu? Cartarescule, simţi cum te cuprinde neantul şi CNSAS-ul? Nu ratati azi, la Roncea Ro: Ce mare patron de presa nu a colaborat cu Securitatea. DOCUMENTE

Deocamdata sa tratam problema cultural:

Cronicile lui Gr. Modorcea: Energia negativă a românilor s-a concentrat la Cotroceni »

“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS.

Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”

Sursa 1: VIDEO EXCLUSIV. Confesiunile unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, antrenat ca politruc in caz de razboi, si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate

Sursa 2: Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

Sursa 3: CNSAS

“Curentul” Roncea Ro si “propaganda anti-ICR” a lui Mihai Gadea de la Antena 3 il zguduie in Dilema pe Mircea Vasilescu, cel mai sexy intelectual al lui Plesu. Caricaturistul Devis Rebu ii tine isonul si il ataca suburban pe artistul Eugen Mihaescu

“Din păcate însă, acest model de instituţie normală este tratat prosteşte şi de politicieni, şi de o parte a presei, şi de un segment de public care a fost expus, ani la rînd, propagandei deşănţate a unor indivizi din mass-media – de la Victor Roncea la Mihai Gâdea –, care sînt incapabili de o discuţie argumentată. Ei ştiu doar să lanseze atacuri şi campanii defăimătoare. Decizia Guvernului de a trece ICR în subordinea Parlamentului este în bună parte consecinţa acestui „curent“ aberant al opiniei publice…”, am aflat ca a scris in Dilema mogulului filo-rus Dinu Patriciu redactorul sef Marius Vasilescu, proclamat “cel mai sexy intelectual” al lui Andrei Plesu (?!), un serios concurent de-al scriitoarei de top si top-less Mihaela Radulescu (foto “in familie”, alaturi de clientul ICR, Cacartarescu). Editorialul lui Vasy in care e cainat bietul Pata este intitulat nici mai mult nici mai putin decat “Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici“. Sa fi fost vorba in titlu de ziarul “Adevarul” al aceluiasi stapan, caci e clar ca nu a avut timp sa afle adevarul chiar de la tatal si mama-omida intelectuanalilor lui Patriciu, bulibasa Plesu, pentru ca academicianul Buzura dezvaluie ca, in ceea ce priveste ICR, rectorianul Plesu avea aceeasi viziune cu premierul Ponta, dorindu-l la sanul Parlamentului (vedeti Dezvaluirile lui Augustin Buzura despre ICR: Plesu voia sa stea sub Parlament. Despre Patapievici: “Ziua, om de știință, noaptea, prostituată!” »). Deci, iata, o noua dilema, ba chiar o trilema, ca tot am auzit ca la Dilema vara asta se poarta trisexualitatea, politica desigur. 🙂

Dincolo de brasoavele lui Vasy despre Pata si ai lui nu pot decat sa ma amuz cum amploaiatul lui Patriciu pune in aceeasi balanta spatiul meu de activitate publicistica – Blogul Victor Roncea – cu ditamai uzina de presa care este Antena 3 cu al sau realizator vizibil seara de seara, jurnalistul Mihai Gadea, director totodata peste afacerea de milioane a trustului Intact, aflata azi in topul audientei TV din Romania. Multumesc, ce sa zic?! Sunt onorat, desi eu am scris intotdeanua despre profitorii tuturor regimurilor mai mult pentru Basescu, ca sustinator – unii zic tampit – de-al lui, si nu incasand salariu de la devalizatorul Romaniei Patriciu, ca Marius Vasilescu sau de la Voiculescu, ca Mihai Gadea (sau incasand 1.000.000 – un milion de euro de la Vintu, ca colonelul Turcescu)! Macar, vorba dilematicului, am creat un curent. Ceea ce, un om de valoarea fizicianului scatofag Horia Roman Patapievici nu a reusit inca, in ciuda resurselor sale – materiale nu intelectuale -, nelimitate. Asemenea, Plesu si Liiceanu. Sa luam, de exemplu, modelul filosofului legionar Noica, de la care se revendica, pentru PR si marketing, atarnatorii de la Paltinis si de la a carui nastere se implinesc astazi 103 ani fara nici o manifestare publica, academica, din partea profitorilor lui, Pat si Patason, alias Lesu si Pliiceanu, mai cunoscut drept Liicheanu, Liigheanu sau Plagiiceanu. Unde sunt sutele de oameni care-i cauta si urmeaza zilnic, unde este curentul literar, eseistic, filosofic pe care l-au creat, in cei 22 de ani de ocupatie de tip sovietic a spatiului cultural romanesc? Iata, inca o dilema pe adresa lui Mariusica cel sexyca.

Din aceeasi gama dilematica se remarca si un alt aparator al Pataplesului, recte caricaturistul Devis Grebu, alias Devil Rebu, care m-a portretizat si pe mine intr-o serie de ipostaze simpatice prin caricaturile lui de presa (vedeti aici, aici aici si aici), pe vremea cand era platit de cel de-al doilea mogul filo-rus din tabara anti-Basescu si anti-Romania: Sorin Ovidiu Vintu, sponsorul Volvo-ului de sub fundul lui Patapievici, conform Agentiei Nationale de Investigatii. Iata ce a putut sa debitez sustinatorul aferatului Patapievici, finutul sinecurist ICR, unei cunostinte de-a mea din spatiul online:

Elegantul intelectual ICR Debil Rebu despre un jurnalist roman si munca lui: “blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea” 🙂

“Socat fara margini la descoperirea unei postari laudative a unei poze a “capitanului” Zelea etc… cu nu stiu (si nici nu ma intereseaza ) ce ocazie/aniversare a miscarii legionare, preluata de unul/una dintre voi (ezit/evit sa identific – deocamdata – autorul/oarea) de pe blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea ( frate-sau nu-i mai breaz ). Credeti-ma, ii stiu bine pe amandoi, mai ales pe acest imund Victor si, de altfel sunt convins ca si cei de mai sus dintre voi care profeseaza in domeniul jurnalismului il/ii stiu nu mai putin bine decat mine. In consecinta vreau sa cred, chiar sper din toata fibra sufletului meu ca postarea a fost facuta din neatentie, iar legatura pe acest spatiu cu scarba sus-amintita se datoreaza naivitatii si/sau superficialitatii in alegerea celor cu care doriti sa comentati, sa compatimiti, sa sustineti cauze drepte in comun, sa nu va fie rusine sau chiar sila de a va afla alaturi, in orice situatie… Dar, inca socat profund de descoperire, m-am precipitat pe blogul cu pricina si, in afara constatarii – cu sila – a catorva scarbosenii (texte scrise la adresa lui Patapievici de catre Eugen Mihaescu, un xxx, xxx, xxx, xxx/xxx, xxx, un xxx de xxx pe care il cunosc personal mult mai bine decat pe Roncea ) si a unei multitudini de ode legionare proprii sau combinate cu un alt blog legionar – “ZiaristiOnline.Ro“… am constatat cu stupoare ca avem un numar impresionant de “prieteni comuni”, voi. Acest surprinzator fapt m-a determinat sa va transmit de indata “numai” trei vome dezgustatoare preluate de pe aceste bloguri, care – sper – va vor lamuri ( daca nu cumva erati deja ) asupra acestui personaj cum nu se poate mai nociv. Vi le trimit si astept – cu nerabdare (fara intarziere) – v-o cer chiar, din prietenie si apreciere – reactia voastra individuala imediata cu privire la relatia voastra cu “el”, de acum incolo. Multumesc pentru intelegere. – Devis Grebu

Urmeaza cele trei “vome”, de fapt o dezvaluire despre plagiatul lui Cartarescu si doua opinii simpatice ale academicianului onorific Eugen Mihaescu, pentru a caror transmitere in spatiul online ii multumesc dlui Rebu, ca-mi face reclama :). Respectiv, parca:  Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy si Inapoi la Patapievici. Artistul Eugen Mihaescu, Membru de Onoare al Academiei Romane, in exclusivitate pentru Ziaristi Online: PATA(pievici) DE PE ICR si Artistul Eugen Mihaescu catre Horia Roman Patapievici: “Cu un pai îţi voi frânge cocoaşa!”. Un pamflet antologic: CONTORSIONISTUL

Domnul Eugen Mihaescu, artist plastic anticomunist faimos in intreaga lume, il pune la punct pe scremutul g/rebut al lui Patapievici: “Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez”

“Acest individ ar fi trebuit sa se numeasca REBU si nu Grebu si e ilustrarea proverbului: “Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti!” L-am ajutat cand a ajuns la New York (dupa ce si-a lasat samanta pe doua continente si si-a parasit progeniturile in Israel si Franta) si l-am prezentat la “The New York Magazine”. Acolo a avut proasta inspiratie sa ceara sa fie favorizat pentru ca, vezi Doamne, e evreu. J.C.Suares, (care si el e evreu!) – amicul meu – n-a vrut sa lucreze cu el din acest motiv. L-am dus apoi la Jerelle Kraus care era art director la “The New York Times” in acea perioada si care l-a si gazduit pana nesimtitul i-a spus de la obraz ca nu-i mai plateste chirie daca nu ii da de lucru. In fine, mizerii din astea. Apoi a inceput sa scrie la toata lumea ca ii fur ideile si, bineinteles, i-a scos din sarite pe toti redactorii care au incetat sa-l mai solicite. Pentru toate astea sunt vinovat eu, se pare, din moment ce ma injura in halul asta. Nu e prima data ca sunt astfel “rasplatit” si nici ultima data! Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez. Un nenorocit, unul dintre sutele de mii de evrei care s-au intors in Romania ca sa o praduiasca si sa ne insulte din nou.

Eugen Mihaescu

Vedeti aici cateva dintre lucrarile artistului plasitic, fost senator si ambasador al Romaniei la UNESCO

In incheiere iata un cuvant omagial inaltator al unui adevarat discipol al marelui Noica, academicianul Alexandru Surdu:

Comisia de Etica a Universitatii Bucuresti analizeaza plagiatul lui Ponta cu rectorul Mircea Dumitru, care a “tradus” din germana lucrari de Wittgenstein pentru Liiceanu fara a sti… limba germana. DOVADA fraudei Humanitas din varful UB

Comisia de Etica a Universitatii din Bucuresti s-a intrunit astazi, din nou, pentru a analiza plagiatul lui Victor Ponta. Foarte bine! Dar cu cine? La cererea publicului (re)semnalam frauda rectorului UB, care ar trebui cercetata si sanctionata de aceeasi Comisie de Etica din care face parte chiar el (!):

Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT

Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT

Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.

Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.

Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la  Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?

Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?

Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”

Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?

“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.

Cele trei lucrari “traduse” de Mircea Dumitru se afla prezentate si pe portalul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti la sectiunea Lucrări publicate și activitate științifică – Prof. dr. Mircea Dumitru. Cu adevarat “stiintifica”. Iata-le:

7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu
12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta.
13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.

“Traducerile” lui Mircea Dumitru sunt prezentate ca atare pe “Enciclopedia Wikipedia” in numeroase studii filosofice si pe site-ul Humanitas care, chiar anul acesta (!), a publicat a doua editie a volumului „Tractatus Logico-Philosophicus” in co-traducerea aceluiasi afon al limbii germane… Mircea Dumitru!

Ma intreb:

De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?

Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?

Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?

Tot CNATDCU? 🙂

Cititi si “Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

Liiceanu: “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”? Ce, bambilici? Din “tulburatoarele” cacofonii de gandire ale celor doi tata si mama-omida a plagiatorilor in serie, Lesu si Pliiceanu. A crescut “frontul unit”: CTP – Adevarul – EVZ

“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi:  “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.

“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.

Vezi: Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul http://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP.  Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.

Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:

Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă

În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.

Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?

Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!

Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger

Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.

În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.

Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!

Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).

Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)

După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.

Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:

Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.

La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!

Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”

Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.

În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!

Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!

Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:

Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:

Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:

Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:

La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!

În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.

În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!

Ion Spanu / Cotidianul

Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Pamfletul Negru

(fragment)

Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:

A pierde meciul nemaijucându-l?

Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.

Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:

„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.

Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).

Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?

Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.

Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.

A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…

Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online

Pana atunci, va recomand:

PLAGIICEANU. Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul LIICHEANU II

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

 

Patapievici minte de stinge in NY Times. Tata si mama-Omida sinecuristilor GDS stie si ce se va intampla cu ICR: “Se va ocupa numai de diaspora, într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”. Cornea cere “front unit”

Presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, minte in New York Times ca a fost chestionat “dur” de membri “nationalisti” ai Senatului (care sunt aia, sa-i votez si eu? 🙂 ) la o intalnire care, in realitate, nu a avut loc! Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici redau mai jos dezideratele GDS legate de ICR: “recrearea frontului unit”!

Intr-un interviu aranjat in New York Times, la sectiunea de Cultura “Larga” 🙂, Horia Roman Patapievici, inca presedintele ICR, minte de stinge. Pare incredibil pentru orice cititor cu bun simt si probabil, sinecuristii sefutului miscarii papitoilor vor contrazice si ceea ce sta scris negru pe alb, intr-unul dintre cele mai mari cotidiene ale lumii, dar chiar asa e: distinsul fizician scatofag minte opinia publica mondiala fara cea mai mica jena. Iata dovada:

New York Times Blogs: “Preşedintele ICR a mai spus că grupurile naţionaliste din Senatul român obiectează faţă de gusturile şi abordarea sa «cosmopolită». El a precizat că atunci când a fost invitat, săptămâna trecută, la Comisia de cultură din Senat pentru a prezenta situaţia activităţii ICR, a fost întâmpinat cu întrebări ostile de genul: «De ce nu vorbiţi despre valorile naţionale. De ce aveţi atitudini anti-româneşti?»”.

Mediafax: Patapievici, invitat luni la Parlament, de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL. Întâlnirea a fost anulată

Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), a fost invitat de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, luni, de la ora 15.00, la Palatul Parlamentului, pentru un dialog pe tema Ordonanţei prin care institutul trece în autoritatea Senatului. Întâlnirea s-a anulat după ce aceştia nu au ajuns la un acord comun cu privire la participarea presei la şedinţă şi a numărului de invitaţi.

Mediafax: Haşotti: Patapievici crede că sunt la dispoziţia sa? L-am chemat, nu a vrut să vină, la revedere!

Liderul senatorilor PNL, Puiu Haşotti, i-a transmis, luni, preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, că Senatul nu se află la dispoziţia acestuia şi i-a recomandat să fie mai reticent în atitudine, mai ales că nu a fost înlocuit din funcţie, deşi raportul Curţii de Conturi arată grave lacune.

Vai-vai-vai! 🙂

Minciuna crasa a Patapieviciului este observata prompt de Lucian Gheorghiu de la Cotidianul care o ia la bani marunti si afirma: “Totul intră în categoria tehnicilor de manipulare. Dar, atenţie, Patapievici spune că a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului, şi reproduce şi două întrebări ostile care i-ar fi fost spuse. În spaţiul public din România această informaţie nu a circulat. Contactat telefonic, senatorul Georgică Severin, membru în Comisia de cultură, ne-a făcut următoarele precizări: „Domnul Patapievici nu a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului. Şi nu a fost nici în ultimele săptămâni şi luni. Personal nu am lipsit de la niciuna din acţiunile comisiei în acest an, deci ştiu cine a fost, sau nu. Dacă nu greşesc, domnia sa a fost prezent la comisie anul trecut când s-a dezbătut bugetul ICR. Domnul Patapievici a fost invitat la o întâlnire cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PNL, pentru o discuţie lămuritoare referitoare la trecerea ICR în subordinea Senatului, dar această întâlnire nu a avut loc”.”

Vai-vai-vai! 🙂

Intr-o alta stire, preluata ieri de Mediafax de la Digi24, Patapievici “ameninta” ca-si va da demisia, el si conducerea de sinecuristi ai tuturor regimurilor (se aude, tovarasa Tania a tovarasului Gogu?), daca Curtea Constitutionala va hotari nu-stiu-ce pe 5 iulie legat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind reconstituirea ICR. In acest context, Patapieviciul declara onctuos ca “prin noua ordonanta de urgenţă, atenţia cade numai pe programe care au ca obiect românii din afara ţării”. Ca un/o adevarat/o tata si mama-Omida a tocatorilor de bani din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor (44 de milioane lei – 10 milioane euro!), Pataghiveciul “culturii romane” stie si ce se va intampla de acum incolo cu Institutul:  “ICR se va ocupa numai de diaspora românească, dar într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”.

Vai-vai-vai! 🙂

Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici e suficient, cred eu, sa redau dezideratele lui Andrei Cornea, care apreciaza in organul “22” al GDS “recrearea frontului unit”:

Andrei Cornea, “22”: “Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aş­teptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai din­tre „intelectualii lui Băsescu“ şi ami­cii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali os­tili ideologic lui Patapievici, pre­cum Vasile Ernu, sau critici vehe­menţi la adresa lui Traian Băsescu, pre­cum Cristian Pârvulescu şi Alina Mun­giu. Sunt convins că nu s-a aş­teptat să protesteze şi mai mulţi re­gizori din „noul val“, precum Cristi Pu­iu, Corneliu Porumboiu, inclusiv du­blul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a în­tâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de re­probabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zi­lele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Ar­hi­velor Naţionale, s-ar putea ca ve­ni­rea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut.

Cam de cand a disparut, tavaris Cornea? De cand a pus Ceausescu Unitatea “Anti-KGB” pe voi? 🙂 🙂 🙂

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.”V.I. Tismaneanu

“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” Nicolae Manolescu

“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“Gabriel Liiceanu

“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”

O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?

“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:

“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.

Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia “Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era angajat la “Informatia Bucurestiului” (“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate

Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.

Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”

Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.

O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.

“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:

„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”

Dar, ce  ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:

Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.

Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.

Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.

Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”

Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni),  ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.

In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.

Victor Roncea / Ziaristi Online

PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova