Posts Tagged ‘Pribeag în ţara mea. Sub mască. 23 august 1944 – 24 mai 1947’

Frumuseţile martirilor ortodoxiei: AUDIO necunoscut cu Ion Petrovici despre Nichifor Crainic şi alte mărturii inedite despre Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor

Marturisitorii Ro - Sfintii Inchisorilor - Timbre Posta Moldovei - Catedrala si Clopotnita Chisinau

Nichifor Crainic in Enciclopedia BritannicaPortalul MĂRTURISITORII continuă prezentarea unor mărturii şi documente inedite despre martirii închisorilor bolşevice, între care se înscrie la loc de cinste şi o înregistrarea audio necunoscută, până acum, cu marele filosof Ion Petrovici, el însuşi fost deţinut politic, vorbind despre personalitatea lui Nichifor Crainic la aniversarea de 80 de ani a marelui ziarist şi teolog ortodox, pe care pe redau cu bucurie aici, împreună cu trimiterile spre alte materiale memorialistice:

INEDIT: Lista lui Crainic. Cum a salvat evrei Nichifor Crainic în sediul GÂNDIREA şi chiar şi în propria lui casă din Vasile Conta 3-5, de unde Alexandru Florian voia să-i dea jos placa

NICHIFOR CRAINIC CU FIICA SA FORTUNA-27 IANUARIE 1964 - Pribeag in Tara mea - Ed Floare Alba de Colt - MarturisitoriiMarele teolog Nichifor Crainic, fost deţinut politic timp de 15 ani, marele filosof Mircea Vulcănescu, martir al închisorilor bolşevice şi, în trecutul apropiat, Valeriu Gafencu, cel numit de către Monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”, au fost printre primii plasaţi pe lista neagră a directorului Institutului “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, pentru extinţie de “pe spaţiul public”.

Valeriu Gafencu, se ştie, şi-a dat medicamentele şi viaţa alegând să o salveze pe cea a evreului Richard Wurmbrand. Însă despre relaţiile celorlalţi doi mari români cu evreii se ştiu la nivelul opiniei publice mai puţine lucruri. Până acum.

În toate cele trei cazuri, Alexandru Florian s-a folosit de falsuri şi afirmaţii mincinoase la adresa lor. Dar toate cele trei cazuri mai au un numitor comun: cei trei mari români au salvat evrei de la moarte sau deportare, unul chiar cu propria lui viaţă. Ceea ce-l face pe Alexandru Florian şi mai ciudat decât este.

După ce l-a incriminat pe Valeriu Gafencu în fals, la Târgu Ocna, după cum a admis Curtea de Apel Bacău printr-o sentinţă definitivă, în prima sa conferinţă de presă de după adoptarea Legii 217/2015, supranumită”Elie Wiesel”, Florian atrăgea atenţia cu mânie proletară că există o placă în memoria lui Nichifor Crainic, pe clădirea în care a creat şi locuit, din strada Vasile Conta 3 – 5, care trebuie dată jos, la fel ca şi statuia lui Mircea Vulcănescu, din Piaţa Sf. Ştefan din Bucureşti.

În privinţa lui Crainic, ulterior, Florian s-a edificat, “de pe internet”, şi a admis că academicianul a fost reabilitat de Justiţia Română, motiv pentru care nu mai poate atenta la placa sa.

În ce priveşte demolarea statuii martirului “criminal de război” Mircea Vulcănescu, la auzul acestei enormităţi, fiica acestuia, Doamna Măriuca Vulcănescu, avea să afirme, după ce şi-a exprimat mila faţă de Alexandru Florian: “Dacă ar şti evreii câţi fraţi de-ai lor a salvat tatăl meu… Noi i-am adăpostit chiar în casa noastră când au început să fie căutaţi. Unde sunt urmaşii familiilor pe care le-am salvat, chiar când tata era în funcţie la minister? Cei de la Comunitate ar trebui să cunoască aceste familii, doar am stat chiar lângă ei…” Rămâne o sarcină de onoare în atenţia Comunităţii Evreieşti, spun eu.

Cât despre Nichifor Crainic, aflăm din recent apăruta lucrare tipărită de Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu, Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, amănunte de primă mână. Lăsăm cititorul, evreu sau român, să ia la cunoştinţă cu luare aminte despre cum s-a comportat un gânditor ortodox cu reprezentanţii seminţiei rătăcitoare. Sperăm ca conducerea Comunităţii evreieşti să-i aducă la cunoştinţă aceste fapte şi exponentului lor bizar, Alexandru Florian. Recunoştinţa lor, desigur, s-ar putea exprima chiar şi printr-o statuie a salvatorului evreilor, Nichifor Crainic, care lipseşte în acest moment bucureştenilor.

Manuscrisul lucrării din care prezint mai jos un fragment revelator, a fost salvat graţie eforturilor Părintelui Arsenie Boca, a fiicei Fortuna şi a ginerelui lui Nichifor Crainic, Alexandru Cojan, care a suferit şi o condamnare de cinci ani din acest motiv. Prezint mai jos un extras din Mărturia lui Alexandru Cojan despre aceste sacrificii şi miracole, prin care rândurile din pribegia socrului său (1944-1947) au putut ajunge până la noi. Să ne închinăm memoriei lor.

Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Mărturia lui Alexandru Cojan,

ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările

din 1944-1947

“(…) Manuscrisele memoriilor, eseurilor şi studiilor, poeziilor scrise de Nichifor Crainic în pribegie, au supravieţuit vremurilor vrăjmaşe şi datorită tainiţelor din parohia preotului Sămărghiţan. În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna: (de, un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie [Boca], le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă.

După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi.

Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoşoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârşitului:

M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de ţărână…

Acestea sunt câteva crâmpeie de amintiri din epoca de pribegie a lui Nichifor Crainic prin „Ţara de peste veac”, câteva crâmpeie de amintiri din viaţa şi opera lui, trecute prin asprimea vremurilor pe drumul de pătimire şi suferinţă.”

Nichifor Crainic

 Pribeag în ţara mea

Sub mască

23 august 1944 – 24 mai 1947

“Din luna aprilie 1944, când au început bombardamentele anglo-americane deasupra Bucureştilor, familia mea era evacuată la Guşteriţa, lângă Sibiu. Eu am rămas în capitală, reţinut de datoria de profesor şi de sarcina de a redacta revista „Gândirea”. Blocul Casei Corpului Didactic din strada Vasile Conta 3-5, unde aveam locuinţa, era o clădire cu adăpost solid, care atrăgea o mulţime de oameni din străzile vecine, ce se înghesuiau până la sufocare de frica morţii. În bloc se îngrămădiseră mulţi evrei, ca unii care n-aveau voie să părăsească oraşul din ordinul lui Ion Antonescu. Locuia la etajul 8 dentistul Bernath cu soţia şi un băieţaş drăgălaş. Dentistul mi se plângea de greutatea de a-şi coborî copilul la adăpost îndată ce suna alarma. Cum aveam o cameră disponibilă la demisol, i-am oferit-o să locuiască acolo bona cu băieţaşul, scutindu-i de această mare grijă. După un timp, dentistul, căruia nu-i eram client, a găsit o posibilitate să-şi evacueze familia. Am intervenit pentru autorizaţie la Prefectura Poliţiei, fără rezultat. Atunci l-am sfătuit s-o evacueze clandestin, pe răspunderea mea, ceea ce a şi făcut. Rămas singur, Bernath locuia în apartamentul meu, la etajul 1, de unde ne era mai uşor să coborâm în adăpost.

După 23 august, bombardamentele anglo-americane au încetat, dar au început cele germane. Acestea erau mai primejdioase fiindcă germanii puseseră mâna pe câteva avioane româneşti, folosindu-le la bombardament şi înşelând lumea ca să nu-şi ia măsuri. Răspândindu-se zvonul că armatele germane din Balcani, în retragere prin România, s-ar putea deda la masacre, evreii au intrat în panică. Cunoscuţi sau necunoscuţi, m-au rugat să-i primesc în casă pentru a-i salva în această eventualitate. Fireşte că le-am promis. Încă din aprilie, redacţia mea din strada Domniţa Anastasia 11 am pus-o la dispoziţia familiei Berciu, care adăpostea acolo, noaptea, serii de evrei refugiaţi din Moldova.

Adăpostul din Vasile Conta devenise un infern: femei care leşinau necontenit, copii care ţipau, căldură care fierbea trupurile, panică ucigătoare sub zguduirea zidurilor. Leoarcă de apă, am răcit şi am căpătat pneumonie dublă. Bernath mi-a luat temperatura: 40 de grade. Profesorul Ioan Petrovici, care locuia în acelaşi bloc, m-a evacuat într-o maşină la mănăstirea Pasărea şi a dat de veste soţiei mele la Sibiu. Într-o seară, m-am pomenit cu ea venind de la Sibiu cu un taxi de piaţă. M-a ridicat în starea în care eram. Când am trecut prin Bucureşti, bulevardul Bălcescu era un fluviu de armată sovietică şi duduia de aclamaţii. Până la Câmpina am călătorit paralel cu armatele biruitoare. Un vehicul în timp de război e o binefacere. Dar taxiul nostru era atât de deschiolat din toate piesele şi făcea un zgomot atât de comic încât stârnea râsul soldaţilor pe lângă care treceam. Nimeni n-a râvnit la el. Drumul până la Sibiu a durat două zile. Soţia mea, fiind medic, m-a întreţinut cu injecţii şi medicamente.

Am fost internat în clinica profesorului Iuliu Haţeganu şi îngrijit de asistentul său, doctorul Turcu. Universitatea din Cluj era refugiată la Sibiu din anul tragic 1940.

Când am ieşit din spital, pe la jumătatea lui octombrie, a venit vestea recuceririi Clujului. Oraşul fremăta de o bucurie extraordinară. Convalescent, m-am dus la Universitate, unde se sărbătorea marea biruinţă. În timp ce se ţineau discursurile învăpăiate sub cerul liber, un grup de tineri cu un vraf de ziare noi în braţe se uitau insistent spre mine şi comentau ceva ce citiseră în ziare. De bună seamă mă cunoşteau. Erau probabil studenţi. Ţinusem atâtea conferinţe şi la Cluj şi la Sibiu şi în mai toate oraşele Transilvaniei. Doi s-au apropiat de mine cu vraful de ziare şi mi-au dat să citesc o ştire care mă privea. Se spunea că eu am fost prins la Sibiu şi dus sub o puternică escortă la Bucureşti. Grupul de tineri se amuza văzându-mă liber la manifestaţie. În toate ziarele, ştirea arestării mele era redactată la fel, ceea ce presupunea o sursă oficială. S-a apropiat de mine un ziarist local, Nicolae Ciuceanu, originar din Răşinarii lui Octavian Goga. Pleca în curând la Bucureşti şi, cunoscând pe noul subsecretar de stat de la Interne, îl va întreba ce sens are această ştire. Peste două zile a venit cu răspunsul. În vremea asta umblam pe străzile Sibiului, unde mă recunoştea atâta lume. Nicolae Ciuceanu mi-a spus că informaţia a fost redactată la Ministerul de Interne pentru a închide gura anumitor gălăgioşi care cereau insistent arestarea mea. Mi se trimitea sfatul să stau ascuns până se potolesc lucrurile. Ceva mai mult, mi se spunea că generalul Sănătescu, pe care nu-l cunoşteam, a declarat că atâta timp cât va fi el prim-ministru „nici vorbă” să mă aresteze.

În plus, circula zvonul că generalul Ion Antonescu împreună cu un grup de foşti demnitari au fost arestaţi şi luaţi captivi în Rusia. Lucrul acesta mă îngrijora, deşi n-am avut nici un rol oficial în timpul războiului din răsărit. Eu am demisionat din guvernul lui Antonescu la 27 mai, cu aproape o lună până să înceapă ostilităţile. Trei ani, cât a mai durat regimul antonescian, m-am ţinut la o parte, refuzând ofertele de colaborare după ce mă convinsesem că guvernul e condus de doi demenți.

În vremea asta am luptat de unul singur să fac lumină asupra nedreptăţii ce se făcuse ţării mele prin dictatul de la Viena.

Acum nu eram atât de naiv să nu-mi dau seama că ordinea veche s-a spulberat şi, în locul ei, ordinea nouă e în fază de fierbere. Revoluţia vine totdeauna în numele unor principii raţionale, dar până la statornicirea lor se dezlănţuie pasiunile, şi pasiunile primului moment nu stau să aleagă. Eu n-am fost comunist, dar la revistele unde am scris şi în cărţile pe care le-am tipărit am preconizat naţionalizarea tuturor bogăţiilor naturale ale României şi naţionalizarea întregului sistem bancar din România, textual. Sunt principii pentru care am militat în plină dictatură regală. Nu există nici un alt scriitor sau publicist care să fi cerut pe faţă aceste reforme, în acel timp. Totuşi, pentru o anumită categorie de revoluţionari, dintre care mulţi au fugit ulterior din ţară, eu trec drept un reacţionar feroce, un „huligan”, deşi am dezavuat cuzismul şi am combătut crima legionară. Rămas în ţara mea, sunt gata să dau seamă de faptele mele, când lucrurile se vor mai potoli.

În Sibiu era o febră printre refugiaţi, care să fugă mai repede peste hotare de frica răspunderilor unii, de necunoscutele evenimente alţii. Am respins orice oferte şi înlesniri de a trece graniţa. În ţara mea nu mi-e frică de faptele mele. Câţiva prieteni mi-au dat ideea să-l consult şi pe Petru Groza, care era atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Îl cunoşteam bine de multă vreme. A fost de părere să nu mă prezint la judecată, ci să stau ascuns. Petru Groza era sigur că într-un an va veni amnistia politică. Răspunsul lui sosit de la Deva era identic cu cel venit de la Bucureşti.

M-am despărţit de soţie şi de fată în noiembrie. Ele plecau acasă spre o viaţă mai mult decât problematică. Niciodată nu m-am simţit mai neputincios decât în clipa despărţirii. Avere n-aveam. Trăiam din salariul meu de profesor şi din câştigul ei de medic. Soţia mea, inteligentă şi extrem de muncitoare, nu se putuse adapta condiţiilor de viaţă bucureştene. Curajul ei fusesem eu, dar numele meu acum era o calamitate pentru ea. Clientela avea s-o ocolească, prietenii mei tot aşa. Erau în schimb oameni care simulau pe revoluţionarii şi abuzau de mijloacele revoluţiei pentru a se răzbuna orbeşte contra oricui şi cu orice preţ. În aceste condiţii, peste care e lesne de înţeles de ce trec, soţia mea n-avea să dureze decât un an şi jumătate.”

Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, Editura Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015, cu un Studiu introductiv de Florin Duţu

Preluare: Roncea.Ro

Cum au scăpat Nichifor Crainic şi Părintele Arsenie Boca de încercuirea sovietică a Sibiului, într-un camion cu brânză. Părintele Arsenie Boca: “E un suflu care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.”

harta Pribegiei lui Nichifor Crainic - intocmita de Cezar BUTEREZ si Florin DUTU - Marturisitorii RoUn manuscris al lui Nichifor Crainic ascuns în perioada comunistă prin poduri şi tainiţe de însuşi Părintele Arsenie Boca, vede lumina zilei la Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu: Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947. Studiul introductiv al teologului Florin Duţu, care tratează şi problematica memoriei elitei de duh a României supusă noilor afronturi bolşevice, a fost publicat integral de site-ul MĂRTURISITORII. Redau aici un fragment emoţionant din carte, despre cum a scăpat Nichifor Crainic, împreună cu Părintele Arsenie Boca, din încercuirea bolşevică a Sibiului, pentru a se refugia la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cât şi o fotografie inedită cu marele ziarist ortodox, poet, filosof şi profesor de teologie ce avea să devină un “duşman al poporului”, până la momentul predării sale, urmat de 15 ani de temniţă grea, fără nici o judecată.

NICHIFOR CRAINIC

Pribeag în ţara mea

Sub mască

23 august 1944 – 24 mai 1947

“În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.

Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşul de Jos. Avea doi cai ca două maluri şi, femeia-bărbat, se ocupa cu transporturile. Trecea adesea pe la spălătoreasa mea, rudă sau prietenă. Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de înalt prea sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.

Pr. Arsenie BocaEra o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugar [Părintele Arsenie Boca, n.n.], fost student al meu, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe-o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. Îmi simţeam sufletul material, spumegând şi dând pe răscoale. Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la barieră. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Acu’ e-acu! Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsura. A început controlul minuţios al celor din faţă, aşa de minuţios că nu se mai sfârşea. Haiti, acuma vine la noi. Gândul unei captivităţi în Rusia era o teroare. În clipa aceea mi-am zis: „Doamne, de s-ar isprăvi odată!”

În exaltarea în care ardeam, s-a auzit o voce românească:

– Ce aveţi înăuntru?

– Brânză, ce s-avem!

– Dă-i drumul!

Camionul a luat-o din loc cu viteza maximă.

Vocea care a zis „dă-i drumul” mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.

– Lele Paraschivo, mai e vreun control pe drum?

– Nu, ne-a ferit bunul Dumnezeu.

Alături de mine, călugărul, făcea prin întuneric cruci de mulţumire.

Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte-o ţigare oferită.

– Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţă mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară un ban. Uite poliţistul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comanda de plecare.

– E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.

Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: „Am ţinut multă vreme cârciumă, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică.” Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.

Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat pe a sa de astrahan. Vă şade mai bine cu ea prin locurile noastre.

Nichifor Crainic - Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 - 24 mai 1947 - Floare Alba de ColtTrebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub talpă. Gerul cumplit prefăcea totul în cristale strălucitoare sub bătaia lunii pline, ea însăşi un zloi de gheaţă, care la ora aceea cădea spre apus. Femeia mi-adusese o sarică ciobănească, lăţoasă, care m-a înghiţit cu palton cu tot. Intrasem ca într-un cuptor. Numai faţa rămasă afară frigea, ştearsă de ger şi genele se lipeau una de alta. Căldura lacrimii era prididită de tirania lui. Din spate ne bătea luna în apus. Înainte, cerul de cristal îşi răsturna cupa imensă peste un orizont atât de alb că părea albăstrui. Mergeam pe lângă munţi cu codrii troieniţi. Roţile poştalionului scârţâiau plăcut în şleaul pur al drumului. Crupele negre ale cailor abureau un fum gros ca o pastă. Gerul e halucinant de feeric când îl vezi dintr-o sarică ciobănească.

Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ pe care creşteau buruieni, iar dintre ele ţâşnea în sus un moţ stufos de arbust ca o egretă verde pe o cuşmă voevodală. E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare, câteva magazii fără gust: locuinţe pentru doi călugări şi un frate, un grajd pentru vaci şi, bineînţeles, o vilă pentru mitropolit, cu o plantaţie de meri în faţă. Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici în situaţia de haiduc în care mă aflu.

Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, mâţoase, numite în partea locului straie. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.

– Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu [Părintele Arsenie Boca, n.n.] această mângâiere.

Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”

Preluare: Roncea.Ro

Citiţi şi: Nichifor Crainic – Versuri din Pribegie (1944 – 1947) şi o Fotografie INEDITĂ

Nichifor Crainic INEDIT - Foto via Florin Dutu - Marturisitorii Ro

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova