Posts Tagged ‘secta catarilor’

Bogdan Duca: Martorii lui Băsescu – ca să avem şi noi sectanţii noştri politici. De la Alba ca Zapada la Zece negri mititei. Petru Romoşan şi Ioan Slavici despre “Martorii lui Băsescu” şi omul politic Eminescu. Cum suntem spionati cu telefonul mobil (I)

Martorii lui Basescu - Zece negri mititei cu Lazaroiu printre ei - Miscarea Populara Copulara Popopulara

“Traian Băsescu e tatăl spiritual al Mişcării Populare” – Marian Preda, zamislit de Tatuka cu ajutor de la Muma Padurii

Ziaristi Online:

Bogdan Duca: Martorii lui Băsescu – ca să avem şi noi sectanţii noştri politici. De la Alba ca Zapada la Zece negri mititei

Martorii lui Basescu - Zece negri mititei cu Lazaroiu printre ei - Miscarea Populara Copulara Popopulara

…a apărut Noua Republică (şi a murit). Apoi a apărut Forţa Nouă şi… a murit. Apoi a apărut ICCD si… a sfârşit în PFC (Partidul Forta Civica al lui MRU) care… e muribund. A apărut Fundaţia Mişcarea Populară şi ….noroc cu Băsescu că a scos-o la o cafea ca să poată să apară la televizor.

Petru Romoşan şi Ioan Slavici despre “Martorii lui Băsescu” şi omul politic Eminescu

Intelectuanalii-lui-Basescu-Cristian-Preda-Andi-Lazescu-Traian-Ungureanu-Mihnea-Berindei-Patapievici-si-Liiceanu

Minabilii noştri contemporani, « fripturiştii lui Băsescu », internaţionalişti de ocazie, bursieri şi stipendiaţi, feroce arivişti în faţa lui Dumnezeu, de genul autorilor de compilaţii foarte recomandate inginerilor virgini cultural, Cărtărescu, Patapievici, Pleşu, plus maestrul unguentelor şi al altor consumisme – untul lui Noica, de exemplu -, Liiceanu, au încercat oarecum comic să-l înfunde pe preaînaltul nostru Eminescu vîrîndu-l, de-a dreptul sau mai pe ocolite, în categoriile infamante « antisemit » sau « incorect politic ». Ambele categorii sînt aplicate cam incult şi strîmb la un secol XIX românesc destul de complicat.

Cum suntem spionati cu telefonul mobil (I)

interceptor spyphone

Tehnologia noului spionaj ne monitorizează total și fără întrerupere, transmițând în timp real și stocând informațiile colectate la nivel global.

Breban si Ultimul esec al lui Noica

“(…) Noica, în optimismul său, credea în forţa spiritului de a crea ceva nou pentru România. El a inventat ad-hoc conceptul culturii de performanţă, ca eliberare de lăutărism, de poezie, de eseu etc., în favoarea unui antrenament în vederea realizării unor studii şi cercetări de anvergură europeană. El şi-a rezervat rolul de antrenor al celor 22 pe care visa să-i depisteze în toată ţara. Păltinişul s-a vrut o asemenea şcoală de antrenament cultural. Dar, culmea ironiei, ca să parafrazez un dicton latin, Munţii Păltinişului s-au scremut şi au ieşit nişte ridiculi şoricei! Dacă Noica ar mai fi trăit, ar fi constatat, astăzi, că el n-a reuşit să facă performerii visaţi din discipolii săi, că, de fapt, Şcoala de la Păltiniş a dat noi „lăutari”, improvizatori, care n-au depăşit condiţia „eseului”, nevrednici de temeinicia culturală şi filosofică a maestrului, trădându-i chiar spiritul pentru care a lucrat. Şi, uluitor lucru, cel mai vrednic dintre ei, s-a coborât până la condiţia de lăutar al mai-marelui zilei, preşedintele în exerciţiu al României postdecembriste, o Românie în care lăutărismul de cea mai joasă speţă pune pentru prima oară în primejdie însăşi existenţa neamului românesc. Cantemir a evoluat de la condiţia de „cântăreţ” la tambură la aceea de autor al Istoriei ieroglifice şi al celebrei Historia incrementorum atque decrementorum Aulea Othomanicae, pe când Gabriel Liiceanu a parcurs drumul invers, de la peratologie la postura de lăutar prezidenţial. Mai mult de atât, a introdus, la Grupul pentru Dialog Social, după opinia lui Nicolae Breban, spiritul sectar în cultura românească, generator de discordie între scriitori, între tabere de intelectuali, consumând inutil energiile: „spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor, deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru.(…)”

Extras din Prof Theodor Codreanu – Polemici Incorecte Politic

Integral la Ziaristi Online – Gandirea

Foto (c) Dinu Lazar

CE-I LIPSESTE DOMNULUI PLESU (si altora, eiusdem farinae), pe langa inima. IMPOSTURA RELIGIOASA a adulatorilor lui

Avem către Domnul !

La recomandarea lui Claudiu Târziu,[1] am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche.[2] Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”?[3] Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.[4] De aceea, ne spune părintele Teofil Părăian, a avea „inima sus” înseamnă că „[aşa] cum nu putem trăi fără aer, aşa nu putem trăi fără Dumnezeu, aşa nu putem trăi fără a avea inima sus, aşa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, ‚Treimei celei de o fiinţă si nedespărţite’”.[5] Prin îndemnul liturgic „sus să avem inimile” nu sîntem chemaţi la o „trezire spirituală”, la o disponibilitate faţă de sacru; credincioşilor li se aminteşte că se află, ei înşişi, înaintea Prefacerii, că sînt pe cale de a fi prefăcuţi, înălţaţi prin Cel care urmează să se coboare. De aceea, pentru un creştin singurul mod de „a se situa într-o lume căzută” este acela de a se înălţa în Dumnezeul întrupat.

Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:


„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”[6]

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent,[7] unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. De aceea, nădăjduiesc că vorbele lui Soloviov de mai jos îi vor pune puţin pe gînduri mai ales pe acei creştini grăbiţi să-l vadă pe Antihrist în codul de bare:

„În orice caz, este neîndoielnic că Antihristul, care după concepţia biblică – a Vechiului şi a Noului Testament – semnifică ultimul act al tragediei istorice, nu va fi pur şi simplu necredinţă, sau negarea creştinismului, sau materialism şi alte asemenea, ci va fi o impostură religioasă, cînd numele lui Hristos şi-l vor însuşi acele forţe umane care în fapt şi în esenţă sînt străine şi de-a dreptul ostile lui Hristos şi Duhului Sfînt.”[8]


[3] Acest îndemn poate fi definit ca efort cognitiv doar în măsura în care credem în cuvintele lui Hristos: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

[4] Vezi A. Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Anastasia (f.a.), p. 172.

[6] A. Schmemann, op. cit., p. 152.

[7] Dar, pînă la urmă, de ce să aşteptăm dreaptă-credinţă de la elita neo-gnostică cînd virtutea explicit teologică a curăţiei inimii este asimilată de un om de cultura creştină a dnei Elena Dulgheru consecvenţei cu sine a unui criminal legendar? (http://elena-dulgheru.blogspot.com/2009/08/fatetele-harismei-politice.html )

[8] V. Soloviov, Povestire despre Antihrist, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 77.

RECUPERARI: CATARII DE LA PALTINIS – Parintele Nicolae Steinhardt despre Plesu si Liiceanu vs Noica si credinta cea adevarata


Marti 28 august 1984 – “Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis)” – Monica Lovinescu, Jurnal

Catarii de la Păltiniş

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983) (aparut cu avizul Securitatii – Nota VR), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.
N. STEINHARDT
Revista Familia, nr.12/1983
1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

PS VR: Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, intamplator, cu dl Plesu, dupa o destul de lunga perioada de timp. Nu pot sa nu recunosc ca, spre deosebire de Liiceanu, al carui orgoliu personal ii depaseste cu mult inteligenta, dl Plesu ramane un catar mult mai simpatic. Dar un catar.

O DOAMNA A ORTODOXIEI CATRE DAN PURIC SI POTERA SA: "Rusine!". Parintele Iustin despre AIUD, "buricul pamantului" si dracul vechi. FOTO/VIDEO INFO


Lup în blană de oaie este acest Dan Puric, care a cutezat să-l înfrunte pe Părintele Justin Pârvu cu îndârjirea tâmpă de a-i impune un proiect arhitectonic şi chipurile „cultural”, ce doreşte a fi amplasat într-un Sanctuar al Mucenicilor noştri români, martiri ai comunismului, a căror bună mireasmă, bine primită de Dumnezeu în jertfelnicul cel mai presus de ceruri, se ridică din Râpa Robilor Aiudului.

Pe osemintele celor mai vrednici dintre români, aceia care au înfruntat răul în formele sale cele mai hidoase şi au biruit ura şi crima, rămânând în acelaşi duh al iubirii curate deopotrivă de Dumnezeu şi de neamul românesc – o iubire care mustră cu mângâierea şi ceartă cu iertarea – trimiţând spre noi darurile preţioase ale Duhului Sfânt, în acest loc se cade să se înalţe spre cer rugăciunea smerită a românilor. Orice altceva este vânare de vânt.

Acest Dan Puric a ajuns să încerce să-l intimideze pe Părintele Justin. A venit pe furiş în Mânăstirea Petru Vodă luni, 17 august, spre seară, când vigilenţa călugărilor era mai atenuată, şi, adunâdu-şi o „poteră” formată din călugărul Moise de la Oaşa, Amfilohie de la Diaconeşti şi încă două persoane, l-au găsit pe Parintele Justin în chilia sa, unde l-au blocat, nedându-i voie să iasă şi, mai grav, nu au dat voie nimănui să intre, cu toate insistenţele Maicii Stareţe Justina, care a rămas la uşa chiliei.

În tot acest timp, primii trei au încercat ameninţător, în termeni brutali, să smulgă Parintelui Stareţ acordul pentru proiectul propus de pantomim.

Iată respectul acestui Dan Puric pentru Stareţul Justin Pârvu, care l-a primit cu căldură şi sinceritate. El i-a întors iubirea părinteacă cu dispreţ şi obrăznicie, cu vorbe jignitoare aruncate în faţa, ameninţări, uneltiri şi presiuni – Părintele ţi-a întins mâna, iar tu i-ai bătut-o în cuie! Nimic în această lume nu merită obţinut rănind un sfânt.

Să-ţi fie ruşine, Dan Puric!

Camelia Corban
23 August 2009, Roman

Sursa: http://vlad-mihai.blogspot.com/
Filmare: Vlad Mihai, 16 August
Foto: Cristina Nichitus

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova