Posts Tagged ‘sfintii inchisorilor’

Presa, credincioșii și Biserica au recunoscut-o pe Doamna Aspazia Oțel Petrescu drept Sfânta Închisorilor comuniste. FOTO și VIDEO de la înmormântarea de la Roman

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Presa din România (cum ar fi o serie de televiziuni naționale – Antena 1, Romania TV, Kanal D – cât și posturi și ziare locale – Roman TV, Ziarul de Roman si Transilvania Expres) au denumit-o pe Doamna Aspazia Oțel Petrescu “Sfânta Închisorilor comuniste”, așa cum a recunoscut-o și un Înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române în cuvântul său de la înmormantarea fostei deținut politic cu 14 ani de închisoare, IPS Ioachim: “Prohodim o eroină ce se naște azi în cer dar noi socotim ca azi, la Roman, chiar înmormântăm o Sfântă” (surse video: Atitudini și Ziaristi Online: Ierarhi ai României la plecarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu: “Noi înmormântăm o sfântă”! VIDEO: Cuvântul Patriarhului și al Înaltpreasfințiților Teodosie și Ioachim)

Alături de cuvântul Patriarhului României, filmat mai sus, în semn de pioasă aducere aminte, public cateva fotografii de la inmormantarea Sfântei Închisorilor comuniste, care atesta evlavia populară a eroinei anticomuniste Aspazia Oțel Petrescu. România are de acum în Ceruri o vrednică apărătoare, în ceata sfinților mărturisitori din temnițele comuniste. Să avem parte de rugăciunile Doamnei Aspazia! Veșnica ei pomenire!

Foto: Victor Roncea și Arhiepiscopia Romanului și Bacăului

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Inmormantarea doamnei Aspazia Otel Petrescu – foto Victor Roncea

Mai multe fotografii la portalul MARTURISITORII, cu multumiri editorilor acestuia, pentru perseverenta

Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. Miracolul dimensiunii româneşti a martirajului – de vorbă cu Doamna Măriuca Vulcănescu. 65 de ani de la moartea martirică a marelui român (3.03.1904 – 28.10.1952)

Mircea Vulcanescu – Desen, Muzeul Mitropolitan Iasi, 2017

Introducere în dimensiunea românească a martirajului

“Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că “Domnul este cu noi până la sfârşitul veacului“, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei şi printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca şi prin celelalte Taine) coboară asupra noastră şi împlineşte strigarea aceluiaşi acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, “ca să tragă la înălţime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată “Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”

“Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deţinut politic timp de 16 ani

Dna Mariuca Vulcanescu

Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă şi caldă în acelaşi timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpuri în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boştină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu şi unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, şi pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi alţii. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administraţie bolşevică să fugă din ţară, Mircea Vulcănescu şi-a făcut liniştit bagajul şi şi-a aşteptat, mioritic, sfârşitul previzibil.

În 1946, pe când erau evacuaţi val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj şi mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit şi lătrând din mers că “este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. şi tatăl analistului “anticomunist” de la “Europa liberă” Vladimir Socor.

Din păcate, locuinţa din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, aşa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârşit martiric pe strada Plantelor, la câţiva paşi de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureştiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuinţele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzeşti. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu şi Vulcănescu.

Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuşi, şi noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu şi domnul Ion Papuc, soţul regretatei Valentina Boştină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanţă unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei şi credinţă, Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.

Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile şi abilităţile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reuşit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naţionale, avem dimensiunea nerecunoştinţei de stat a celor ce ocupa azi poziţiile biruitoarei generaţii sacrificate şi decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.

În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte cum mama şi fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani şi venea toamna. Tata era închis la Văcăreşti. La un “vorbitor”, în ianuarie 1947,  Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puţin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareşalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are faţa trasă şi barbă neregulată, înfrigurat de temniţele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunţit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeaşi: negri, arzători.

Peste câţiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăşi avea sa fie arestată şi încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: “element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolşevic, el însuşi un nomenclaturist, avea să declame a scuză: “Ce vină aveam noi că eram copii duşi la şcoală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deţinuţilor politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul şi li se anihila viitorul, unii (cazul Ion Varlam) fiind închişi de la 14 ani, alţii (cazul Zoea Rădulescu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferenţa trebuia să vina dupa 1989, când privilegiaţii cartierului şi burgheziei roşii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenţie de a da, până şi azi, lecţii de “anticomunism”, copiilor şi nepoţilor celor din închisori şi chiar şi supravieţuitorilor represiunii sataniste, foştilor deţinuţi politic, dintre care unii şi cu peste doua decenii de viaţă furată. Trebuiau să tacă, definitiv.

În acelaşi an în care fusese arestată şi condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în nişte condiţii îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor,  aminteşte Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei îşi trăia ultimele luni de viaţă, chinuit de boli şi torturat sălbatic.

Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulţi deţinuţi, pentru a fi reazămul salvator al vieţii unui student slăbit, este, la fel ca şi în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.

Aşa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii şi structurile aparatului bolşevic de represiune de la centru, formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.

Pe fondul pleureziei avansate şi a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâşietoare a fostului deţinut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în “Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”.

 

Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat şi din care am şi publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu (“ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei româneşti“) şi pentru care mulţumesc Colegiului şi colegilor cercetători prin măruntaiele Securităţii -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, “criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanţuise “holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galaţi şi regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade şi Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui martiraj se împlinesc azi 65 de ani, a fost exterminat în temniţele bolşevice în plină forţă creatoare, la doar 48 de ani, după şase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naţionale ale României.

Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica ce mică a marelui gânditor, la randul ei închisă şi persecutată în tinereţe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari fireşti a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieşit din lagăr, la numai 20 de ani “mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână”, povesteşte Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulţi alţi eroi fără morminte, nici acum nu se ştie ce s-a întâmplat în temniţa ungurească de la Aiud cu rămăşiţele pământeşti ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate “Dimensiunea românească a existenţei”. Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtăşit la o aniversare a naşterii filosofului-martir (interviu nepublicat până acum):

“- Din ’54, când am ieşit din lagăr, şi până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo,  în miezul Râpei Robilor se află şi tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur şi simplu, şi în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.

– S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte ştim.

– Da, şi Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropaţi după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieşit din temniţă, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui şi locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date şi amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise şi, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deţinut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înştiinţare în care se spunea cam aşa: “Deţinutul cu numele şi numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Aşa am primit şi noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăştiase pe la alţii. Şi mama, cu foaia în mână, s-a dus la nişte prietene şi le-a spus: “Uite, mi-a venit o înştiinţare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Şi s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei ştiau. Atunci a înţeles şi mama. Eu nu ieşisem încă din lagăr. Şi când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat şi şi-a dat seama că am venit, şi-a scos repede pălăria şi vălul de doliu şi le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că “Ştii, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci şi opt de ani!  Şi atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: “A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Şi ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele şi erau îngropaţi chiar şi în gropi comune. Şi atunci, “pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau şi păşteau oile, tot dâmbul era plin de verdeaţă şi flori. După ce s-a şubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – şi am pus şi-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După şapte ani de la moarte am obţinut o aprobare pentru deshumare. Şi am găsit un tânăr: avea o şuviţă de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, aşa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea nişte ciorapi groşi care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Şi mie şi mamei ni s-a părut şi am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămăşiţele pământeşti şi să le aducem la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu este tata, după şuviţa de păr negru. Tata slăbise şi albise încă de la Închisoarea Văcăreşti; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunţise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să ţină o slujbă şi am reuşit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol şi să vină acasă şi atunci a facut schimb cu un camarad de temniţă. Aşa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Şi acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…

– Dar Marius Oprea, dacă aţi auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu ştirea aceasta.

– Zice! Dar nu e aşa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, şi care nu ştie prin ce am trecut eu şi chiar dacă ar şti nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puţin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie aşa, o cacealma, să zică că “uite, l-am găsit” şi de fapt să nu fie el.

– Şi cât de des mergeaţi acolo?

– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Şi mă duceam şi mă reculegeam la o troiţă de lemn pe care au pus-o nişte bănăţeni în memoria tatălui meu. Stăteam mult pe deal. Şi chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este aşa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Şi încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Şi au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – şi le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deţinuţilor. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înştiinţarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, şi care a murit şi el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Şi familia a venit să-i pună o cruce şi apoi l-au luat de acolo.

– Despre perioada de detenţie ce vă mai amintiţi?

– Tata a fost luat în primul lot de “duşmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcăreşti, apoi la Aiud.  Deşi bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-şi trupul în saltea vie pe ciment. Ştiţi istoria, desigur. Am avut şansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Şi mi-a spus despre tata că “N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aş fi dorit din puţinul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit şi ne-a adus din lucruşoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Şi tata le-a spus, când a venit la vorbitor: “Ca să înţelegeţi să nu mai veniţi aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Şi de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, şi care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis şi câteva carţi poştale şi scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase şi scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoşteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare şi-a retrăit viaţa ceas cu ceas, stând cu el însuşi de vorbă despre Dumnezeu. Scria: “M-am simţit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…

– Şi nu aţi mai încercat niciodată să-l găsiţi, poate alături de locul în care aţi pus crucea?

-Nu! Mi-a ajuns. Ştiţi cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se ştie unde este îngropat cel drag. Şi atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar şi a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un “cifru” şi-o să-l găsim. Dar cred totuşi că spunea aşa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranţă, între Drepţii neamului nostru. E cel mai important lucru.”

Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel şi în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi şi generaţiilor viitoare aşa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele şi mărturiile rămase. În ciuda dorinţei ucigaşilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură străluceşte pe Golgota generaţiei mărturisitorilor – neînfrânţii -, pe urcuşul lor spre Ceruri de unde ne trag şi pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.

Mulţumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii româneşti a martirajului.

Victor Roncea

Familia Mircea Vulcanescu

Foto arhive: Mărturisitorii.ro

UPDATE: EXCLUSIV: Dosarul lui Mircea Vulcănescu de la CNSAS (PDF)

Pomenirea de patru ani a prea bunului Părinte Justin Pârvu: sâmbătă, 10 iunie, Mănăstirea Petru Vodă

Pomenirea a 4 ani de la mutarea la viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu (10 Februarie 1919 – 16 Iunie 2013) are loc Sâmbătă, 10 Iunie. Liturghia va începe la ora 9 şi va fi urmată de slujba Parastasului, informează Mănăstirea Petru Vodă.
Veşnica lui pomenire!

ABSOLUT INEDIT: Vocea lui Radu Gyr redată public pentru prima oară. O oră de poezii din închisori. AUDIO/VIDEO

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!”

Portalul Mărturisitorii.ro a anunţat azi, că, de Ziua Deţinuţilor Politic Anticomunişti, redă posterităţii vocea marelui poet Radu Gyr:

Îi felicităm!

Erată: Radu Gyr recitând este o premieră absolută. Pe YouTube mai există o înregistrare inedită cu Radu Gyr, de la aniversarea de 80 de ani a lui Nichifor Crainic:

Slujbe speciale pentru mărturisitorii şi martirii anticomunişti ai temniţelor bolşevice de Sfinţii Mucenici

Comunicat

Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, iar Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 864 din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român.

Momentul liturgic va cuprinde ectenia pentru pomenirea eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) şi din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016).

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sursa: Basilica.Ro

Canonizarea Părintelui Arsenie Boca a intrat în linie dreaptă. Ucenicul “Sfântului Ardealului”, PS Daniil Stoenescu al Daciei Felix, membru al Comisiei de Canonizare, despre ,,Lumina Părintelui Arsenie Boca înaintea oamenilor”. AUDIO EXCLUSIV MĂRTURISITORII

Parintele Daniil Stoenescu despre Parintele Arsenie Boca la Biblioteca NationalaPreiau integral un material foarte important apărut azi pe Marturisitorii.ro:

Luni, 31 octombrie 2016, la Sfânta Mănăstire Prislop, sub președinția Înaltpreasfințitului Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, s-au desfășurat lucrările Comisiei speciale teologice mitropolitane, împuternicită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a cerceta viața, opera și activitatea misionară și duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, în vederea întocmirii dosarului pentru propunerea de canonizare.

31_10_2016_sedinta_canonizare_pr_arsenie_boca-a-ii-a

Lucrările comisiei s-au concretizat într-o sistematizare teologico-științifică a scrierilor Părintelui Arsenie Boca, a documentelor de arhivă, precum și a diverselor publicații apărute de-a lungul timpului cu privire la viața și activitatea duhovnicului de la Mănăstirile Sâmbăta și Prislop, informează Biroul mass-media al Episcopiei Devei și Hunedoarei preluat de MĂRTURISTORII. La şedinţă au participat atât Preasfințitul Episcop al Daciei Felix, Părintele Daniil Stoenescu, ucenic al Părintelui Arsenie Boca, cât şi istoricul Adrian Nicolae Petcu (foto sus). Din comisie fac parte opt persoane, intre care recunoastem pe urmatorii (de la stanga la dreapta, in prima fotografiei de dedesubt, realizata in bisericuta Manastirii Prislop): Pr. Simion Todoran – profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia (al 2-lea), academician prof. univ. dr. pr. Mircea Pacurariu (al 3-lea din stanga, in rand), Episcopul Devei și al Hunedoarei PS Gurie Georgiu (al 4-lea), Mitropolitul Ardealului IPS Laurentiu Streza  (al 5-lea), Pr. Episcop Daniil Stoenescu al Daciei Felix (al 6-lea),  istoricul Adrian Nicolae Petcu (al 8-lea)  si inca doi preoti, ai ale caror nume, personal nu le cunosc. In lateral dreapta apare in fotografie si Maica stareta a Prislopului, Monahia Pavelida Munteanu (nascuta in 1929) iar in spate stanga, in strana, Parintele Nifon Boboia – parinte slujitor al Prislopului in ultimii ani (nascut in 1935). Pe fundal revedem cu bucurie icoanele imparatesti pictate de Parintele Arsenie Boca in anii ’80 si aduse la Prislop in 1987, transmite Anomismia.

p-arsenie-boca

Joi, 27 octombrie 2016, de Sf. Dimitrie, între 17:00 şi 20.00, a avut loc la Biblioteca Națională a României (Sala Mircea Eliade), conferința ,,Lumina Părintelui Arsenie Boca înaintea oamenilor” (Matei 5.16), susținută de Preasfințitul Episcop al Daciei Felix, Părintele Daniil Stoenescu, la exact 37 de ani de la momentul la care l-a cunoscut pe “Sfântul Ardealului”, la Biserica Drăgănescu.

Organizat în parteneriat cu Biblioteca Națională a României, evenimentul s-a desfășurat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și cu sprijinul Secretariatului General al Cultelor.

Preasfințitul Episcop al Daciei Felix – Episcopia Ortodoxă Română pentru românii din Banatul Sârbesc (Vârşeţ) – , Părintele Daniil Stoenescu, teolog și fost ucenic al părintelui Arsenie Boca, este născut în Țara Hațegului, în 1957. A absolvit Facultatea de Teologie la Sibiu; a obținut titlul de doctor în teologie la Institutul Teologic Ortodox din București și la Universitatea din Tesalonic. A slujit la mănăstirile Hodoș-Bodrog, Prislop și Densuș – Hunedoara. L-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca în toamna anului 1979, de Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir. Din anul 2001, este Episcop al Episcopiei Daciei Felix (Vârșeț, Serbia). (Sursa: Biblioteca Naţională):

Portalul MĂRTURISITORII publică în premieră şi integral această conferinţă importantă. Înregistrarea audio a fost realizată de cercetătorul Florin Duţu, autor prodigios al Editurii Floare Albă de Colţ cu lucrări extrem de documentate privind viaţa Părintelui Arsenie Boca, căruia îi mulţumim.

Vă recomandăm şi Petiţia semnată de aproape 15.000 de români – Pentru Canonizarea Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului

Anomismia transmite: “Lasamantul pamantesc al Parintelui Arsenie – in forma scrierilor sale, aflat la metocul de la Sinaia, unde si-a trait o parte insemnata din ultimii ani de viata Sfantul Ardealului, a fost valorizat minunat de Parintele Daniil, inca de pe cand nimeni nu indraznea sa aduca macar in discutie numele Parintelui Arsenie (si se facusera anii 2000, peste 10 ani de la plecarea la Domnul..). Practic, datoram aducerea la cunostinta oamenilor a scrierilor originale ale Parintelui Arsenie Boca, intai de toate Maicii Zamfira Constantinescu (pana la trecerea sa Dincolo, in martie 2006) si apoi Parintelui Daniil Stoenescu secondat de Maica Maria Suciu. Cartile aparute in format mare la Deva si Arad, in a doua parte a anilor 2000, si apoi si dupa 2010, au facut posibila in prima etapa cunoasterea operei originale a Parintelui Arsenie. Mai apoi, treptat, s-au cautat arhivele, inclusiv cele ale securitatii, si au iesit la lumina si altfel de marturii.

parintele-arsenie-boca-la-brasovNici nu-i inca un an de zile de cand insusi Parintele Daniil Stoenescu semna in ziarul LUMINA (din 26 noiembrie 2015) un eseu cu titlul “Apologia părintelui Arsenie Boca“, in care nota, cu amaraciune lumeasca dar cu lumina dumnezeiasca: “De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti“ (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâm­băta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotri­viri“ (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Si­meon, rostite în ziua Întâmpi­nării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Prun­cul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri“ de care sunt pline dosarele de urmă­ri­re antihristică de la CNSAS, iar în ultimul timp gura lumii şi gura iadului de pe internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieţii şi deranjează încă şi mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate şi nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creştin ortodox bo­tezat; absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu; u­cenic al Sfântului Munte A­thos; ctitor spiritual al Mănăs­tirii „Brâncoveanu“ de la Sâm­băta de Sus (căreia i-a dat au­ră) şi stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb). […]

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică şi nici o condamnare canonică! Sfinţia Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparţinea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit şi aruncat în lume civil şi dorind mereu să se întoarcă, împreu­nă cu maica Zamfira şi cu obştea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop şi nu în altă parte! În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos şi vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelaţia ru­gului aprins, părintele nostru Arsenie Boca şi-a înţeles şi şi-a acceptat crucea rânduită şi îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roşu de atunci. Dar părintele nu şi-a întrerupt rugăciunea minţii şi rugăciunea inimii sau rugăciu­nea lui Iisus şi închinarea în Duh şi Adevăr, lucrare duhov­nicească şi mistică filocalică care constituie proscomidia, mie­zul, esenţa şi epicleza Litur­ghiei interioare. De aceea, Sfin­ţia Sa, începând de la Sâmbăta şi Prislop şi cu atât mai mult de la Drăgănescu şi Sinaia, s-a în­vrednicit de haruri şi harisme, de daruri duhovniceşti deose­bite, de care puţini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani. Străvederea cu duhul, cunoaşterea, citirea şi descoperirea gândurilor, dezvă­luirea trecutului omului şi descoperirea profetică a viitorului omului, ţării şi lumii au fost şi sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belşug în viaţa curată moral şi sfântă duhovniceşte a Sfinţiei Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scri­e­rile pline de înţelepciune, cla­ri­tate, precizie, concizie şi lim­pezime şi în pictura străbătută de transparenţă în haruri şi lumini taborice, care o fac unică în ţară, unică în Ortodoxie şi unică în lume, ca expresie estetică a Revelaţiei dumneze­ieşti întemeiată pe Sfânta Scrip­tură şi Sfânta Tradiţie, cu nuanţe reale de originalitate şi aplicare la omul modern, cu me­saj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic şi nu lipsit pe alocuri de accente pro­fetice (care ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri).

p-arsenie-boca-batran

Prelegerea ucenicului din urma al Parintelui Arsenie este importanta – mai cu seama pentru ca este prima de anvergura si cu binecuvantarea ierarhica superioara si pentru ca a fost randuita in perioada in care se studiaza dosarul de canonizare al Parintelui Arsenie.”

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi: Un agent al Siguranţei despre Părintele Arsenie Boca: “În viitor acest călugăr va avea un rol mare în țară”. 106 ani de la naşterea Sfântului Ardealului. FOTOGRAFII INEDITE

FOTO UNICE de la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca. Peste 14.500 de români cer în scris Patriarhiei Române canonizarea Sfântului Ardealului. Cercetătorul Florin Duţu a întocmit o posibilă Anexă pentru viitorul dosar de canonizare. DOCUMENTE

VIDEO – Comisia de Canonizare a Părintelui Arsenie Boca lucrează cu toate motoarele. Cărţile cercetătorului Florian Bichir pe masa Comisiei. Vedeţi aici filmul analizat la Mănăstirea Prislop

Vedeţi şi:

SCRISORI olografe ale lui Mircea Vulcănescu din temniţa de la Aiud: “ÎNSPĂIMÂNTĂTOR DE LIBER” – “Ca la judecata dintâi…” 64 de ani de la moartea martirică a marelui român. DOCUMENTAR VIDEO

mircea-vulcanescu-tanar-foto-cristina-nichitus-roncea

Martirul Mircea Vulcănescu (3 Martie 1904, Bucureşti – 28 Octombrie 1952, Aiud)

Publicăm azi, cu pioşenie, două scrisori ale marelui filosof român Mircea Vulcănescu, din preajma Sfintelor Paşti 1947, către sora şi soţia sa. Deşi ele sunt de la finalul lunii martie iar Paştile urmau să cadă pe 13 aprilie, mărturisitorul face urarea de Hristos a Înviat!, având în vedere că următoarea scrisoare o putea da tocmai peste o lună. Este prima Înviere pe care martirul pentru Hristos o va petrece în temniţele comuniste – se scrie pe portalul MĂRTURISITORII.

II 3

scrisoare-din-inchisoare-mircea-vulcanescu-catre-sora-sa-27-03-47-marturisitorii-roSora mea dragă. Regret că gratitudinea cuvenită
ostenelii voastre s-a prefăcut în dojană. Dar
condiţiile vieţii de aici sunt de aşa fel încât cel
închis n’are alt mijloc de adaptare decât
refugiul în vis. Ca să compenseze farsa pe care
i-o joacă Providenţa, el instituie fictivitatea
vieţii din afară şi trăeşte aevea mii de vieţi
imaginare. Vexările, lipsa de hrană, de
igienă, de confort, pot astfel deveni suportabile.
Sunt, în orice caz, condiţia unei stranii liber-
tăţi interioare. Nu numai faţă de semeni. În
starea asta, orice intruziune a lumei din afară
crează un şoc emoţional, demarcându-i j…
latea adaptării. Iar încercările de îndulcire
a vieţii de aci, constituind atentate la libertatea
interioară dobândită atât de scump. Calitatea
adevărată, în aceste împrejurări, e să laşi pe om
în plata Domnului, dacă nu-i poţi da ce îi lipseşte,
nu să-i adaugi motive de remuşcări sau de
regret pentru ingratitudine şi nestăpâniri de sine.
Ca să ne minţim la gratii cenzurate după atâta osteneală?
Cartea poştală costă mai puţin. Iartă-mă că scriu
asta, dar aşa e. Mulţumesc totuşi c’aţi venit.
Şi scuze. Hristos a înviat tuturor. Mircea
[Aiud] 27.3.47

 

IV

scrisoare-din-inchisoaremircea-vulcanescu-catre-sotia-sa-28-03-47-marturisitorii-roDraga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata
dintâi, când te înfăţişezi greu înaintea lui Dumnezeu,
între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu.
Prima seară de celulă. M’am temut de singurătate.
Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu starea
mea de totdeauna. Dar seara’ntâia a trecut uşor. Sgo-
motele ritmice ale sălii cu freamătul vântului mi-au
creat chiar o stare de exaltare euforică. Păream pierdut
în fundul lumii şi purtat ca pe o aripă. Am plâns.
Dar nu de necaz, ci gândind ce trist trebuie să fi fost pe
Ghetzimani sau Golgotha, de vreme ce eu nu eram
trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin
perfectă. Era şi liniştea, veşnic susţinută de un
ritm ca de foc. Tara tiri – tiriram (bis). Să fie iluzia
lui Dyonisie, umblă încă prin ţara lui? Am rămas
în sfârşit cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa
ceas cu ceas. Am descoperit că tinereţea mea îm-
plineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine
despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre
Dumnezeu. Am făcut exerciţii inutile. Am re-
zolvat probleme arbitrare. M’am simţit
tulburător de lucid, dar spăimântător de liber.
Afară de un singur gând. Cu drag, Mircea.
[Aiud] 28.3.47

Sursa: MĂRTURISITORII

Nota mea: Daţi click pe document şi dacă puteţi descifra unul din cuvintele nedesluşite din primul răvaş de mai sus, lasaţi un mesaj la rubrica de comentarii

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe marele român Mircea Vulcănescu!

Redau mai jos şi un documentar video realizat de echipa lui Radu Moraru:

inventar-penitenciar-mircea-vulcanescu-cnsas-marturisitorii-ro

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova